Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice

     Teoria evoluţiei este principala ţintă a creaţioniştilor. Mai mult decât teoria Big Bang-ului, mai mult decât abiogeneza, teoria evoluţiei este cea care atentează cel mai mult la portretul Omului, capodopera creaţiei, prezentat de religie, şi am văzut că mare parte din argumentele creaţioniste legate de teoria evoluţiei se leagă de descendenţa speciei umane.
     Dar şi alte domenii ştiinţifice sunt deformate de creaţionişti, în mare parte pentru că speră să infirme teoria evoluţiei nu pe baza apelului la o carte „sfântă”, ci pe baza argumentelor mult mai serioase oferite de ştiinţă. În încercarea lor, sunt obligaţi să distorsioneze teoriile fizicii, matematicii sau ale altor domenii, pentru că în realitate nu există aceste conflicte între teoria evoluţiei şi alte ramuri ştiinţifice.
     Aşadar, să trecem în revistă câţiva strawmani creaţionişti ai altor teorii ştiinţifice. Şi prima de pe listă, atât de des citată, atât de rar expusă corect, este…

• Legea a doua a termodinamicii spune că totul merge spre dezordine; aşadar, evoluţia, care pretinde că lucrurile devin mai complexe şi mai ordonate, încalcă această lege !

     Dacă ceea ce a zis creaţionistul ar fi adevărat, atunci simpla dezvoltare a unui embrion în nou-născut, sau din nou-născut în adult, ar încălca acest principiu. Dacă orice sistem ar tinde spre dezordine, nu ar exista viaţă, întrucât toate fiinţele presupun o creştere a organizării şi complexităţii.
     Dar fireşte creaţioniştii citează greşit acest principiu. Legea a doua, sau principiul al doilea al termodinamicii afirmă că entropia totală a unui sistem izolat tinde spre maxim. Cuvântul cheie este, evident, „sistem izolat”. Un sistem izolat este un sistem care nu face schimb de energie cu exterioriul, iar unul deschis - unul care realizează schimburi de energie şi/sau materie cu restul Universului. Într-un sistem deschis, entropia poate creşte sau descreşte în funcţie de aportul de energie sau masă din exterior. Şi, fireşte, o fiinţă vie face schimb de materie şi energie cu restul Universului ! dacă o populaţie ar fi izolată, într-adevăr, n-ar evolua: ar muri foarte repede, lipsită de oxigen şi hrană. Un ecosistem, la rândul lui, nu este izolat. Terra în sine nu este un sistem izolat. Abia sistemul solar ar putea fi considerat un sistem izolat; dar entropia întregului sistem solar este în continuă creştere, datorită Soarelui. Entropia acestuia creşte pe măsură ce acesta eliberează, sau mai bine zis risipeşte masă şi energie în spaţiu, sub formă de protoni sau plasmă, dar mai ales ca radiaţii de diverse feluri - de la radiaţia luminoasă vizibilă la ultraviolete şi radiaţie termică, dar şi raze X, sau radiaţii alfa, beta şi gamma. Iar o fracţiune insignifiantă a acestei energii ( mai exact, o parte din radiaţia luminoasă ) este captată pe Terra de plantele verzi, şi, prin fotosinteză, este convertită în energie chimică care apoi este folosită de animale. Dar energia se pierde la o scară imensă, şi entropia sistemului este în continuă creştere… exact cum spune Legea a doua a termodinamicii, chiar dacă într-o anumită parte a sistemului entropia este redusă, cu preţul unei creşteri a acesteia în altă parte sistemului. Per total, entropia creşte, deci nu are loc nici o încălcare a acestei legi.

     O altă ştiinţă frecvent atacată de creaţionişti este geologia. Întâi, pentru că geologia este cea care a datat Terra şi i-a atribuit vârsta de peste 4 miliarde de ani, or o altă tactică creaţionistă este atribuirea unei vârste de câteva mii de ani întregului Univers, iar această perioadă ar fi prea scurtă pentru evoluţia şi diversificarea a milioane de specii ( dar despre vârsta Universului, într-un alt articol ), dar şi pentru că un punct esenţial în povestea creaţionistă include o inundaţie globală, iar geologii au îndrăznit să afirme încă de prin 1800 că basmul despre un asemenea potop mondial este doar un basm, nicidecum o realitate.
     Am văzut în alt articol câteva din „problemele” identificate de creaţionişti în domeniul fosilelor şi/sau al geologiei, urme de picioare umane printre cele de dinozauri sau artefacte care „demonstrează” coexistenţa oamenilor şi a dinozaurilor şi deci „infirmă” istoria geologică şi paleontologică convenţională; sau scornesc explicaţii alternative care sunt contrazise de realitate. În alte ocazii, neagă geologia cu totul:

• Aşa-numita coloană geologică nu există ! Nu există nici un loc de pe planetă unde aceasta să poată fi găsită !

     Coloana geologică este o reprezentare a straturilor de roci formate în fiecare perioadă geologică. Există puţine locuri în lume în care această coloană să poată fi identificată integral ( dar totuşi există ! ), dar asta este mai puţin important. Ceea ce contează este că în orice loc din lume părţi majore ale coloanei există, şi acestea se suprapun cu cele din alte regiuni. De exemplu, într-un loc se găsesc straturile din cretacic, sub ele - cele din triasic, apoi, mai jos, cele din carbonifer. Însă în alt loc se găsesc roci din jurasic, apoi roci din triasic, apoi roci din carbonifer. Din analiza acestor coloane incomplete se poate deduce uşor ordinea completă: cretacic, jurasic, triasic, carbonifer. Nici nu este necesar să le găsim pe toate, este suficient faptul că indiferent care straturi lipsesc, cele prezente respectă ordinea geologică. Ca într-un puzzle, informaţiile se coroborează şi se completează pentru a da imaginea completă.
     În plus, în condiţiile unui Pământ având 4,5 miliarde de ani în care scoarţa a suferit în paralel atât depuneri de straturi cât şi eroziuni datorate diverselor condiţii de mediu, este de aşteptat ca unele straturi să nu fie prezente.

• Există cazuri în care roci mai vechi se găsesc deasupra celor mai noi !

     Da, este adevărat, există şi asemenea cazuri. De asemenea, atunci când se găseşte un loc unde straturile sunt inversate, se găsesc şi indicii clare că în locul respectiv au avut loc mişcări de încreţire, sau de fracturi şi alunecări ale scoarţei. Geologii cunosc aceste fenomene naturale, şi recunosc cu uşurinţă locul unde acestea s-au produs, chiar dacă alte cazuri sunt mai puţin evidente.

• Straturile geologice s-au format datorită potopului lui Noe !

     Multe straturi sunt într-adevăr rezultate în urma sedimentării acvatice. Asta nu înseamnă o inundaţie mondială, ci numeroase inundaţii locale, mai ales că este evident că straturile nu sunt toate depuse în acelaşi timp. Însă numeroase alte straturi sunt formate în alte moduri, cum ar fi în urma unor erupţii vulcanice. Chiar, cum ar putea un potop să formeze un strat de sedimente acvatice, un strat de lavă, apoi alt strat de sedimente acvatice ?
     De asemenea, există numeroase formaţiuni geologice total incompatibile cu ipoteza depunerilor într-o singură ocazie. De pildă, aşa-numitele varve, straturi depuse anual în albii de râuri, care depun sedimente diferite, în funcţie de anotimp - primăvara, la dezgheţ, când nivelul apelor creşte şi râul erodează mult mai puternic malurile, stratul respectiv va conţine alt tip de material decât în timpul verii, când apele sunt mai scăzute iar eroziunea e mai puţin intensă. Înregistrările acestor varve se întind pe mii sau zeci de mii de ani, şi conţin inclusiv resturi de cenuşă vulcanică din anii în care au fost înregistrate, independent, erupţii vulcanice puternice. Aceste varve nu puteau fi depuse la un singur potop petrecut acum peste 4000 ani, cu atât mai mult cu cât formarea lor poate fi observată chiar şi astăzi.
     Alte formaţiuni care, în mod ciudat, sunt aduse de creaţionişti ca „dovezi pentru potop” sunt de pildă, roci conţinând „fosila” unei ploi - mai precis, roca a păstrat impresiunile picăturilor de ploaie care au lovit-o când era încă moale. În viziunea creaţionistă, asta ar dovedi că ploua când roca respectivă s-a format, deci a plouat atât de mult încât întreaga planetă a fost acoperită cu apă. Doar că, în realitate, chiar acea rocă dovedeşte că nu s-a format la potop. Este evident. După o ploaie, stratul de mâl a rămas expus la soare suficient de mult timp încât să se usuce cu acele urme de picături şi să le păstreze forma. Dacă ar fi fost acoperit de apă, dacă ar fi trecut printr-o inundaţie cât încă ar fi fost vâscos, n-ar mai fi păstrat nici o urmă, ar fi fost împrăştiat şi diluat complet !

     O altă victimă frecvent abuzată de creaţionişti, teoria informaţiei este deseori invocată cu numele, dar foarte rar creaţioniştii se obosesc să se şi intereseze dacă aceasta chiar le dă dreptate sau nu. Creaţioniştii adoră termenul „informaţie” şi au impresia că invocându-l, demonstrează cumva necesitatea unei conştiinţe supranaturale.
     Din păcate, creaţioniştii nu reuşesc să definească informaţia. Cât timp nu o fac, discuţiile pe marginea acestui subiect sunt inutile, pentru că evident ei nu folosesc termenul în acelaşi mod în care e folosit de oamenii de ştiinţă. Pentru creaţionişti, „informaţia” este pur şi simplu sinonimă cu „mesaj inteligent”, un fel de „semnătura dumnezeului”, dar informaţia este doar descrierea unui sistem. Dacă acel sistem se schimbă, informaţia despre el se schimbă, şi în funcţie de schimbare informaţia acelui sistem poate să crească sau să scadă.
     Ca o paranteză, informaţia tinde să crească o dată cu dezordinea sistemului, respectiv să scadă cu ordinea acestuia. Un şir de un milion de cifre 1 conţine foarte puţină informaţie, poate fi descris extrem de scurt, ca „un milion de 1”. În schimb, un şir complet aleator de 0 şi 1 conţine mult mai multă informaţie, necesitând precizarea fiecărei cifre din fiecare poziţie pentru a-l descrie.

• Cine a pus informaţia în ADN ?

     Am văzut mai devreme că informaţia nu necesită inteligenţă pentru a exista. Este mai degrabă modul în care o inteligenţă interpretează un anumit obiect. Un cristal, o piatră sau chiar un pahar cu apă conţin la rândul lor informaţie, informaţia necesară pentru a preciza poziţia fiecărui atom în acel obiect. Indiferent de modul în care e organizat acel obiect, dacă el există, conţine „informaţie”. În cazul ADN-ului, informaţia se poate referi la poziţia unor molecule, nu atomi, dar, la fel, conţine exact informaţia care precizează poziţia şi tipul fiecărei molecule. Creaţionistul voia să insinueze că „dumnezeu a pus acea informaţie”, dar de fapt informaţia rezultă din însăşi existenţa acelei molecule, interpretată de observator. Singura diferenţă dintre molecula ADN şi o bucată de cărămidă este că, în timp ce moleculele cărămizii pot fi mutate cam în orice poziţie şi rezultatul va fi tot o bucată de cărămidă, bazele din molecula de ADN necesită anumite poziţii specifice pentru că joacă rolul unei matriţe pentru producerea altor molecule, la rândul lor active biologic.

• ADN-ul este un cod ! Or, un cod necesită o inteligenţă care să-l codeze !

     Poate mai corect decât un cod este descrierea ADN-ului ca o matriţă pe care se construiesc proteinele. ADN-ul este întâi copiat ca ARN mesager. Aceasta se face pe baza complementarităţii bazelor-pereche. Apoi, ARN-ul mesager ajunge în ribozom, unde „informaţia” fiecărui triplet de nucleotide este tradusă tot datorită complementarităţii bazelor, de data aceasta între ARN-ul mesager şi ARN-ul de transfer, care fixează un anumit aminoacid tot datorită forţelor electromagnetice. Astfel, întregul sistem aminteşte mai degrabă de un sistem mecanic, nu de un limbaj sau un cod; e la fel de multă „înteligenţă” aici cât este şi în legătura dintre un atom de sodiu şi unul clor: aceleaşi forţe electromagnetice oarbe care dictează apropierea sau respingerea unui atom de către altul sunt cele care dirijează conversia secvenţei de nucleotide într-un anumit aminoacid:


     Teoria probabilităţilor este o altă teorie frecvent folosită de creaţionişti. Ca şi în cazul teoriei informaţiei, ar trebui să spun „abuzată” de creaţionişti, întrucât, ca de obicei, aceştia nu înţeleg nici teoria, nici modul în care ea se aplică, sau nu, teoriilor biologice pe care vor să le atace.
     De obicei, prima confruntare pe care o vor face creaţioniştii va fi între teoria probabilităţilor şi abiogeneză. Astfel, aflăm că probabilitatea unei celule să se formeze de la sine este de… , şi de obicei urmează nişte cifre fantastic de mari, 10 la puterea 219, sau alte valori similare, pe care însă nu sunt niciodată capabili să le justifice. Omiţând fireşte că abiogeneza nici nu presupune o celulă formându-se de la sine. Apoi ne spun că…

• Şansa unei serii de mutaţii benefice este foarte mică…

     …unde, fireşte, nu iau în calcul existenţa selecţiei naturale, care, fiind un factor opus aleatoriului, anulează complet orice rezultat. La fel de bine pot calcula că, în urma aruncării de zece ori în aer a unui creion, şansele ca el să pice de fiecare dată în jos sunt insignifiante. Graviataţia va acţiona de fiecare dată, spulberând pur şi simplu toate calculele.
     De altfel, cam toate probabilităţile calculate de creaţionişti suferă de această hibă, ignorând selecţia naturală sau alte elemente complet non-aleatoare - forţele electromagnetice care coordonează reacţiile chimice sau favorizarea unor caracteristici şi îndepărtarea altora de către selecţia naturală, sau dacă se aventurează în cosmos, alte elemente care influenţează fenomenul „improbabil”:

• Probabilitatea ca Terra să fie la distanţa potrivită şi de dimensiunea potrivită pentru a găzdui viaţă sunt insignifiante. Evident, un designer a proiectat-o special !

     Doar că, evident, iarăşi au încurcat ordinea. Dacă e posibil ca viaţa să apară, atunci în mod cert va apărea numai pe o planetă cu dimensiunile adecvate, la distanţa adecvată şi cu condiţiile adecvate pentru a-i permite existenţa. Şi, fireşte, viaţa s-a adaptat la condiţiile planetei, în nici un caz planeta nu s-a format ţinând cont de nevoile viitoarelor forme de viaţă. Oricâte forme de viaţă inteligente au evoluat în Cosmos, fiecare din ele, fără excepţie, a evoluat numai pe o planetă cu condiţiile necesare pentru a-i permite să existe. Dimpotrivă, ştiţi ce ar fi fost o dovadă irefutabilă a existenţei unei deităţi ? dacă umanitatea ar fi evoluat pe Jupiter sau pe Mercur ! Dacă am fi trăit pe o planetă care să nu aibă condiţiile necesare vieţii, şi totuşi să trăim, asta ar fi fost într-adevăr un miracol.
     Tot din astronomie, un ultim argument:

• S-a demonstrat că Terra este în centrul Universului. Aşadar, geocentrismul este la urma urmei corect !

     Ceea ce s-a demonstrat că fiecare punct poate fi centrul Universului, adică că Universul nu are un centru anume. Mai corect spus, fiecare observator este centrul Universului observabil. În prezent, observatorul cel mai privilegiat, cu „vederea” cea mai bună, locul de unde s-au făcut observaţii ale celor mai îndepărtate obiecte, este Telescopul Hubble, aflat pe orbita terestră. Aşadar, centrul Universului observabil nu este Terra, ci telescopul !
     Iar dacă un telescop mai performant ar fi amplasat pe orbita lui Marte, atunci centrul Universului observabil ar fi pe orbita lui Marte. Nu poţi pretinde că geocentrismul este corect, că Terra ar fi în centrul Universului, atâta timp cât centrul Universului observabil este atât de flexibil şi variabil. Geocentrismul, „Pământul-în-centru”, este ceva mai exclusiv: afirmaţia că Terra este centrul presupune că acest centru nu poate fi în acelaşi timp şi Marte sau Alpha Centauri sau undeva prin Galaxia Andromeda. Or, această idee este eronată.


      Alte articole din seria Erorilor Creaţioniste:
Erori Creaţioniste 1: Intro
Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei
Erori Creaţioniste 3: Big Bang
Erori Creaţioniste 4: Abiogeneza
Erori Creaţioniste 5: Teoria evoluţiei ( prima parte )
Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea a doua )
Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Erori Creaţioniste 8: Genetica
Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului
Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design
Erori Creaţioniste 12: Ştiinţă şi biblie
Erori Creaţioniste 13: Alte erori
Erori Creaţioniste 14: Provocări
Erori Creaţioniste 15: Concluzii; Index