Un alt domeniu care a confirmat în mod deosebit predicţiile teoriei evoluţiei, genetica este un subiect mai rar abordat de creaţionişti. În primul rând pentru că necesită o cunoaştere ştiinţifică destul de serioasă, dar totodată pentru că aici nu prea mai pot raţionaliza sau găsi explicaţii alternative pentru descoperirile realizate în acest domeniu. Aşadar, preferă să ignore subiectul şi să spere că nu va fi abordat. Dar, din păcate pentru ei, mai mult chiar decât fosilele, genetica demonstrează evoluţia. Cu cuvintele unui biolog, „
înţelegerea tot mai bună a diferenţelor şi asemănărilor genetice dintre diferitele specii ar fi suficientă pentru demonstrarea evoluţiei, chiar dacă nu ar exista nici o fosilă”.
O dată cu secvenţierea genomului uman, în 2004, genomul altor şi altor şi altor specii a fost analizat în amănunt; cu câteva mici excepţii ( de altfel de aşteptat ) rezultatele au indicat exact ierarhia realizată pe baza anatomiei comparate, sau pe baza fosilelor. Diferenţele au fost practic insignifiante, de pildă chiropterele, considerate la un moment dat înrudite îndeaproape cu primatele, s-au dovedit a fi rude mai apropiate ale carnivorelor. Dar asemenea corecţii nu au afectat ierarhia generală, la scară mare, şi nici concluzia de mult indicată de fosile a înrudirii omului cu celelalte primate. Dimpotrivă, genetica a adus nişte dovezi suplimentare ale evoluţiei umane care nu au mai putut fi respinse de creaţionişti.
Una dintre diferenţele dintre om şi maimuţele actuale este că omul are 46 cromozomi ( 23 perechi ), în timp ce restul primatelor au 48 - 24 perechi. Un cromozom nu se poate pierde - conţine prea multă informaţie, iar pierderea unui cromozom ar duce la moartea animalului. Dacă într-adevăr omul era descendent dintr-un strămoş comun cu primatele, atunci fie la om fuzionaseră doi cromozomi, fie la celelalte primate un cromozom se rupsese în doi cromozomi. Este mai probabil un asemenea fenomen la o specie, decât câteva specii suferind acelaşi accident în mod independent, deci oamenii de ştiinţă au prezis, pe baza teoriei evoluţiei, că la om urma să se descopere o asemenea fuziune cromozomială. Şi, într-adevăr, cromozomul 2 uman conţine cam aceleaşi gene cu ceea ce la celelalte primate sunt doi cromozomi, numerotaţi 2A şi 2B. Mai mult, cromozomul 2 uman conţine urme de telomeri ( formaţiuni specifice de la extremitatea cromozomilor ) în mijlocul cromozomului, şi urme ale unui al doilea centromer ( formaţiunea care „uneşte” braţele cromozomilor la diviziune, când cromozomii iau forma caracteristică de X ) inactiv, exact în locurile prezise.
Până în prezent, nici un creaţionist nu a reuşit să găsească vreo raţionalizare pentru această dovadă, alta decât „aşa a făcut dumnezeu !”, sau comiţând schimbări de subiect şi pretinzând că nu înţelege de ce ar fi acest fapt vreo dovadă atât de impresionantă - doar „
fuziunea a doi cromozomi nu transformă un soi în alt soi !”
„Acelaşi designer, acelaşi design !” Asemănările genetice dintre diferitele specii se datorează faptului că au fost proiectate de acelaşi proiectant. Doar şi maşinile conţin aceleaşi şuruburi, şi au toate un sistem de direcţie, dar nu au evoluat una din alta !
Am văzut deja în cazul
organelor omoloage că nu este vorba de o banală asemănare. În cazul comparaţiilor pe baze genetice, lucrurile stau complet diferit de ceea ce prezintă creaţioniştii. Nu simpla asemănare, ci
ierarhia diferenţelor este cea care denotă gradul de înrudire dintre diferitele specii.
Concret, cum se face această analiză ? Să presupunem că analizăm o anumită genă de la 4 specii diferite, şi aceasta prezintă o anumită serie, CTAACT… la una din specii, să-i zicem 1, şi CTCACT… la restul de trei. Rezultă că specia 1 este mai îndepărtată, iar celelalte trei - mai strâns înrudite. În continuare, una din cele trei specii, specia 2, continuă seria nucleotidelor cu o anumită secvenţă, CTCACTGAG… în vreme ce celelalte două, 3 şi 4, prezintă altă continuare: CTCACTGAA… Astfel, se poate trasa o ierarhie a lor, bazată nu pe asemănare, ci pe diferenţele din genom: specia 1 a fost cea care s-a despărţit prima, apoi specia 2, iar speciile 3 şi 4 sunt ultimele care s-au separat.
Evident, exemplul de mai sus este foarte mult simplificat. În realitate, o genă are mii de nucleotide. Diferenţele nu sunt de o singură literă, o singură nucleotidă, ci sunt zeci sau sute de diferenţe chiar şi între specii foarte apropiate. Diferenţele nu apar în ordine. Dar principiul este acelaşi.
Ierarhia obţinută pe baza acestor diferenţe dintre nucleotidele unei gene poate fi comparată cu alte ierarhii independente, realizate pe literele altor gene. Iar acestea coincid. Încă o dată, pentru că acest lucru este foarte important,
analize independente ale diferenţelor dintre diferitele gene indică constant aceeaşi ierarhie.
Iar arborele trasat pe baza acestei ierarhii este identic cu cel realizat pe baza anatomiei comparate, la rândul lui aproape identic cu cel indicat de fosile. Astfel, trei metode independente diferite se coroborează şi se susţin reciproc.
Ierarhia realizată pe gene inactive, sau pe porţiuni ale aşa-numitului junk-DNA, ADN care nu codează proteine şi nu are nici un rol, redundanţa acumulată în codul genetic, indică în continuare aceeaşi ierarhie.
Iar analogia cu maşinile este foarte potrivită: în cazul maşinilor, o ierarhie de înrudire bazată pe o anumită piesă nu va fi regăsită dacă se reface ierarhia pentru altă piesă, sau pe baza comparaţiilor dintre diferite piese. De ce ? tocmai pentru că maşinile
sunt proiectate de un designer, care poate schimba designul cum doreşte, spre deosebire de evoluţie, care poate acţiona într-un singur mod.
Denumirea de Junk-DNA, „ADN gunoi”, a fost atribuită ADN-ului care nu îndeplineşte funcţia evidentă de codare a proteinelor. O foarte mare parte din genom intră în această categorie. Mai precis, abia 2% din întregul genom uman, cam 23.000 gene, codează proteinele necesare.
Numele de „ADN gunoi” poate fi înşelător, producând senzaţia că oamenii de ştiinţă ar considera că este complet inutil. Astfel că atunci când creaţioniştii pot da exemple de ADN cu alte funcţii decât cea de codare a proteinelor, par a oferi adevăruri deosebite, care contrazic afirmaţiile ştiinţifice convenţionale. Mai mult, însăşi ideea de „ADN-gunoi” este un impediment major pentru ideea creaţiei divine: de ce ar crea un zeu fiinţe cu un asemenea bagaj de redundanţă şi inutilitate în ele ? Cu atât mai mult e vital pentru creaţionişti să atribuie un rol acestui „gunoi”.
În realitate însă, deşi o parte din acest ADN are funcţii ( ceea ce nu a fost negat de geneticieni - ceea ce au afirmat ei a fost că nu codează pentru proteine ), marea majoritate a lui
este într-adevăr „gunoi”. O parte impresionant de mare din genom este reprezentat de virusurile care s-au „strecurat” în el, au fost dezactivate dar au rămas blocate aici şi au fost transmise mai departe. De fapt, reprezentând 8-9% din genom, aceste virusuri reprezintă cam la fel de mult cât întreaga parte funcţională din genom, care reprezintă cam 10%. Alte părţi inutile sunt majoritatea fragmente de pseudogene, ( ~13% din genom inutil ), transpozoni, introni sau pseudogene - gene care au fost dezafectate de diverse mutaţii, gene care codau pentru anumite proteine care în prezent nu mai sunt produse; de exemplu, gena care controla sinteza vitaminei C a suferit o mutaţie care a dezafectat-o; la restul mamiferelor, e funcţională, iar acestea îşi sintetizează singure acidul ascorbic; întrucât primatele se hrănesc cu o hrană bogată în vitamina C, defectarea acestei gene nu a reprezentat un impediment major… până când oamenii nu au început călătoriile pe mare, iar scorbutul a făcut ravagii; gena e prezentă şi azi la om, dar nu funcţionează.
În concluzie, din ~75% din genom a cărui funcţie este cunoscută, ~2% este ADN-ul care codează proteine, iar alte 7-8% sunt secvenţele regulatoare, care coordonează genele codificatoare, şi alte porţiuni din ADN care au într-adevăr diverse funcţii.
Aproximativ 65% din ADN este complet inutil. Nu „cu funcţie necunoscută”, ci într-adevăr inutil: virusuri, gene defecte, porţiuni de ADN care se copiază pe ele însele de mii de ori, introni, şi alte „gunoaie”. ~25% din ADN are un rol deocamdată necunoscut, dar probabil cea mai mare parte a acestuia este tot inutil.
Aşadar, atunci când creaţioniştii spun că „Junk-ADN-ul are o funcţie !” după care invocă ADN-ul regulator, ceea ce spun ei de fapt este că „o mică parte din Junk-ADN are o funcţie, aşadar toate porţiunile inutile trebuie să aibă funcţii !”. Asta şi pentru a nu trebui să justifice un designer atât de incompetent, care pur şi simplu a aruncat… ca într-un coş de gunoi, o grămadă de secvenţe inutile în genomul uman. Un banal
şoarece o demonstrează limpede: după ce le-au fost „şterse” milioane de nucleotide din porţiunile „Junk”, şoarecii de laborator nu au demonstrat nici o diferenţă faţă de indivizii normali din specie.
Legat de retrovirusurile din genomul uman, aceste „fosile”, resturi ale virusurilor strecuraţi în ADN, şi apoi „dezafectaţi”, sunt o nouă dovadă pentru evoluţie. Un retrovirus este un virus care intră în celulă, „taie” ADN-ul într-un loc oarecare, şi inserează o copie a lui însuşi acolo. Uneori, un asemenea virus poate contamina o celulă sexuală, iar dacă acea celulă va reuşi să contracareze virusul ( de pildă, datorită unei mutaţii care să şteargă o parte a codului viral ) şi va supravieţui, şi va duce la formarea unui organism nou, toate celulele acelui organism vor conţine şi porţiunea de virus, întrucât fiecare celulă a sa provine din copierea ADN-ului celulei iniţiale. Sunt foarte multe condiţii care trebuie îndeplinite, dar la numărul mare de animale şi la durata de timp totală, s-au produs mii de asemenea evenimente. Geneticienii identifică destul de uşor codul viral, chiar dacă este incomplet. În genomul uman există aproape 100.000 de asemenea resturi de virus. Iar majoritatea lor sunt moştenite de la strămoşi foarte îndepărtaţi.
Încă o dată, locul iniţial de inserţie al virusului este aleator. Probabilitatea ca zeci de mii de virusuri să aleagă exact acelaşi loc, din miliarde de locuri posibile, la specii diferite este infim. Multe virusuri sunt comune omului şi celorlalte mamifere, iar marea majoritate a virusurilor sunt comune la om şi restul primatelor; întâmplător, ierarhia construită pe baza prezenţei anumitor virusuri repetă aceeaşi ierarhie obţinută prin alte metode.
Pentru a face o analogie, imaginaţi-vă că într-o clasă profesorul dă o lucrare de control, şi doi dintre elevi predau două lucrări identice. Fiecare susţine că a scris singur ceea ce a scris. Deşi foarte improbabilă, varianta aceasta nu poate fi exclusă. Dar dacă ambele lucrări conţin aceleaşi
greşeli ? Atunci este evident că una din lucrări a fost copiată. Greşelile comune reprezintă dovezi mult mai convingătoare, pentru că informaţia utilă, informaţia cerută în lucrare, este una, şi numărul de formulări a acesteia este destul de redus. Dar greşelile reprezintă accidente aleatoare, care se pot produce într-un număr mult mai mare de variante. Este extrem de improbabil să fie comise aceleaşi greşeli, în exact aceleaşi locuri. Or, aceste virusuri nu sunt informaţie pentru „producerea” omului, sunt inserţii aleatoare ale unor „erori”; probabilitatea ca toate zecile de mii de retrovirusuri comune să se datoreze întâmplării ( iar aici chiar e vorba de întâmplare, nu de vreun
strawman ), exact acelaşi virus în exact acelaşi loc, desfide orice imaginaţie. Există două posibilităţi: fie virusurile s-au inserat în genele unui individ şi de acolo au fost transmise în continuare în fondul genetic al unei specii, iar de acolo - tuturor speciilor care au derivat din aceasta, fie speciile au fost create conţinând aceste erori care indică evoluţia lor, deci, din nou,
un zeu mincinos.
Ca de obicei, creaţioniştii au prins ceva „cu coada urechii” după care au imaginat o întreagă poveste peste ceea ce au auzit. E adevărat că se vorbeşte de Eva Mitocondrială, dar în afara sexului şi a numelui atribuit, Eva aceasta nu are nimic în comun cu Eva din povestea creaţionistă.
Întâi, să vedem ce sunt mitocondriile. Acestea sunt organite celulare care, printre altele, asigură energia chimică celulară. De asemenea, fiind rezultatul înglobării unor alte celule de către celula eucariotă, ele au ADN propriu şi se reproduc independent de celula de care aparţin.
Gândiţi-vă la modul de transmitere al numelui de familie: băieţii vor transmite numele tatălui lor, care la rândul lui transmite numele tatălui lui şi al tatălui acestuia, câtă vreme fetele, chiar dacă posedă genele tatălui, nu vor transmite numele de familie. Iar dacă într-o generaţie un bărbat nu va avea măcar un singur urmaş de sex masculin, numele de familie se va pierde, chiar dacă genetic linia lui va fi transmisă în continuare.
Care e legătura cu mitocondriile ? Un spermatozoid nu conţine decât foarte puţine mitocondrii, pe care le pierde, împreună cu coada, în momentul fecundării. Aşadar, toate mitocondriile din organism provin doar de la mama organismului. Dacă organismul este femelă, le va transmite mai departe; dacă e mascul, reprezintă un „drum închis” din acest punct de vedere. Aceste mitocondrii se transmit în mod similar numelui de familie, dar pe linie exclusiv maternă. Iar Eva mitocondrială reprezintă, simplu, mama mamei mamei… mamei tuturor oamenilor de astăzi; este cel mai recent strămoş comun
pe linie exclusiv maternă. Nu este cel mai recent strămoş comun; în mod cert nu este primul; nu vorbim nici de „primul om”, sau de „prima femeie”, ci doar despre strămoşul pe linie maternă. Eva Mitocondrială făcea parte dintr-o populaţie destul de mare, nu era diferită de părinţii sau bunicii ei sau de ceilalţi membri ai populaţiei din care făcea parte. Singurul lucru care o deosebeşte de toţi ceilalţi este că se poate trasa o linie de descendenţă exclusiv maternă între toate femeile existente azi şi Eva, în vreme ce toate celelalte femei care au urmat după ea au avut linia descendenţilor „ruptă” undeva de absenţa vreunei fete între urmaşi, fie că urmaşele „de-a şaptea spiţă” au născut doar fii, fie nu s-au reprodus.
Este posibil să se facă comparaţii ale ADN-ului mitocondrial prezent astăzi la oameni, şi astfel să se determine, pe baza diferenţelor şi cunoscând rata în care se produc mutaţii, perioada în care a trăit această Evă: acum 190-200.000 ani.
Un amănunt care îi face pe creationişti să urle: Eva mitocondrială nu este o persoană anume ! Ea este doar „strămoşul comun, pe linie exclusiv maternă, al tuturor oamenilor care trăiesc astăzi”. Dar populaţia de oameni nu este fixă. Pe măsură ce trece timpul, pe măsură ce anumite grupuri mitocondriale dispar, Eva Mitocondrială poate „avansa” în timp. Dacă un cataclism ar eradica toată populaţia Terrei cu excepţia Europei, Eva Mitocondrială ar deveni „femeia care e strămoaşa comună pe linie exclusiv feminină a
europenilor”, deci un grup mult mai restrâns, descendent ( pe linie exclusiv maternă ) dintr-o femeie care a trăit mult mai recent, mult după migraţia din Africa. Acesta este un exemplu extrem; dar şi în realitate este foarte posibil ca una sau alta dintre liniile de descendenţă să dispară, şi astfel titlul Evei mitocondriale să fie atribuit altei persoane din preistorie.
În mod similar mitocondriilor, cromozomul Y este transmis pe linie exclusiv masculină. Cel mai recent strămoş comun pe linie exclusiv paternă este numit „Adamul cromozomial”, dar şi el, la rândul lui, era un individ oarecare dintr-o populaţie deja pre-existentă, cu nimic diferit de cei din perioada în care a trăit, în nici un caz un individ solitar, primul din specia umană. Întâmplător, el o pre-datează pe Eva Mitocondrială cu cel puţin vreo 30.000 ani; vârsta este în prezent încă discutată, datorită unor descoperiri foarte recente a unei variaţii până acum necunoscută a cromozomului Y în cadrul unei populaţii restrânse din Africa, dar chiar şi cea mai modestă estimare îi acordă ~235.000 ani vechime.
Cu excepţia mutaţiilor
de inserţie, sau una de
duplicare, fireşte, care presupun copierea unei gene, nu pierderea.
O asemenea mutaţie va fi iarăşi respinsă de creaţionist; „doar a copiat ceea ce deja exista”, va spune el, ignorând faptul că tocmai i s-a prezentat un caz în care o mutaţie a adăugat ceva.
Dar, o dată ce există două copii ale genei, o altă mutaţie poate modifica una dintre copii; astfel, rezultatul final va fi o genă nouă
şi păstrarea genei iniţiale.
Însă simpla duplicare a unei gene, şi prezenţa mai multor copii în genom poate fi o caracteristică care să fie benefică pentru organism. Prezenţa mai multor copii permite producerea proteinei codate de acea genă mai repede şi mai eficient. De exemplu,
un studiu a indicat că gena care codează enzima numită amilază, care descompune amidonul, este prezentă în 4-5 copii la populaţiile umane cu hrană sărăcă în amidon ( de exemplu la populaţiile de vânători-culegători ), dar în 6-7 sau mai multe copii la cele care, istoric, au practicat agricultura şi deci au avut o dietă bogată în amidon.
Mai mult decât atât, o deleţie, o „stricare” a unei gene poate aduce la rândul ei avantaje pentru organism. O
deleţie într-o genă specifică conferă rezistenţă sau chiar imunitate în faţa virusului HIV; o
altă deleţie pare a fi responsabilă de mărirea creierului la om, comparativ cu alte specii. Aşadar, nu orice pierdere a unei gene este neapărat corelată cu efecte negative.
În primul rând, majoritatea mutaţiilor sunt neutre. Cu două copii ale fiecărei gene, pe perechile de cromozomi, cu majoritatea genelor dintr-o celulă inactive pentru acea celulă, şi mai ales cu atâta ADN redundant care poate suferi orice mutaţie fără a afecta organismul în vreun fel, marea majoritate a mutaţiilor pur şi simplu nu au nici un efect. De altfel, se estimează că
fiecare om are între 100 şi 200 mutaţii, porţiuni din ADN cu diferenţe faţă de oricare dintre părinţi.
În al doilea rând, da, majoritatea mutaţiilor care se produc şi nu sunt neutre sunt într-adevăr negative. Există însă un mecanism care le filtrează, un mecanism probabil necunoscut de majoritatea creaţioniştilor, un mecanism care are ca efect reducerea probabilităţii ca un individ cu o mutaţie negativă să reuşească să transmită mutaţia respectivă mai departe. Este vorba de
selecţia naturală, element foarte important şi des repetat al teoriei evoluţiei, despre care însă aparent creaţioniştii nu ştiu nimic, din moment ce nu reuşesc să coreleze niciodată această
selecţie naturală cu evoluţia; orice mutaţie negativă care se produce va fi repede retrasă din fondul genetic de selecţia naturală.
Şi în al treilea rând, afirmaţia că mutaţiile sunt întotdeauna negative este eronată. Exemple de mutaţii pozitive pentru mediul de viaţă în care trăieşte un animal se găsesc destule, de la
bacterii care au evoluat capacitatea de a metaboliza nylonul la mutaţii care
dau rezistenţă faţă de bolile cardiovasculare.
Aceeaşi eroare ca şi în cazul speciaţiei la
Podarcis sicula, din nou creaţioniştii
mută ştacheta din mers. Iniţial se discuta despre mutaţii pozitive, acum creaţioniştii ignoră exemplul oferit şi schimbă subiectul, cerând ceva imposibil, o „evoluţie” care să implice
transformarea subită, într-o generaţie, a ceva în cu totul altceva. Dar totuşi, faptul rămâne:
mutaţiile pozitive se produc, şi pe baza acestora selecţia naturală va favoriza un anumit individ dintr-o populaţie, ajutându-l să-şi transmită genele mai departe, împreună cu acea mutaţie pozitivă, până când această mutaţie va ajunge dominantă în cadrul populaţiei.
Pe lângă alte dovezi pentru teoria evoluţiei prezentate de genetică, mai trebuie menţionate atavismele, şi fenomenul de pâlniere.
Mergând mai departe decât
organele vestigiale,
atavismele sunt reapariţii ale unor organe prezente la strămoşii unei specii, dar care s-au diminuat până la dispariţie în cadrul speciei respective. Altfel spus, reapariţia unui organ care în mod normal nu este prezent la specia respectivă. Deşi absent, genele pentru producerea lui sunt încă prezente în organism, deşi în mod normal nu sunt activate. Ocazional însă, ele pot fi declanşate de diverşi factori, astfel ducând la naşterea unui individ cu caracteristica respectivă. Oameni care se nasc cu coadă,
şerpi sau
delfini cu picioare ( a se remarca că delfinii normali nu mai au deloc membre posterioare ), cai cu mai mult de un deget la picioare, etc. În cadrulu unui experiment realizat în laborator, genele responsabile de producerea unui maxilar cu dinţi au fost activate la un embrion de găină. Rezultatul nu a dus la obţinerea unui pui viabil, pentru că gena aceasta s-a „suprapus” peste cea a ciocului, ducând la deformări serioase ale craniului, dar gena activată a generat dinţi evidenţi
în microfotografiile capului embrionului, dinţi care la analiza microscopică au prezentat structura şi tipurile de celule existente în mod normal în dezvoltarea dinţilor. Deci nu sunt doar „nişte excrescenţe ciudate”, structurile respective chiar
sunt dinţi ! De ce ar avea o găină creată gene inactive pentru producerea de dinţi ? Însă din punct de vedere evolutiv, nu este nimic surprinzător: găinile sunt descendente ale dinozaurilor teropozi, animale înzestrate cu dinţi, şi o genă inactivă poate fi transportată de un organism pe o perioadă nedefinită.
Pâlnierea este un fenomen cu consecinţe profund negative asupra unei populaţii. Se referă la o reducere drastică a numărului de indivizi dintr-o populaţie, astfel încât variabilitatea acelei populaţii scade foarte mult. Alelele cu efecte negative se pot acumula datorită consangvinizării. Dacă variabilitatea scade sub un anumit prag, specia nu va mai fi capabilă să se adapteze la schimbări, iar specia va dispare. În cazul mamiferelor, acest prag minim ( cunoscut ca „populaţie minimă viabilă”, mărimea minimă a unei populaţii pentru a putea supravieţui ) este de la 500 la 1000 indivizi. Dacă o specie care scade sub acest număr, probabilitatea ei să dispară la orice schimbare de mediu, sau chiar şi fără aceasta, tinde spre certitudine.
Un exemplu este oferit de ghepard. În timpul ultimei ere glaciare, o epidemie a ucis cea mai mare parte a speciei, lăsând doar un număr foarte redus de indivizi. În prezent, datorită consangvinizării toţi gheparzii existenţi sunt suficient de apropiaţi genetic încât se pot face transplanturi de piele de la doi indivizi oarecare, fără a produce reacţii imune. De asemenea, alte defecte genetice s-au acumulat în cadrul speciei.
Motivul pentru care am descris acest fenomen este pentru a infirma, încă o dată, pretenţia creaţionistă că întreaga omenire descinde dintr-un singur cuplu. Sau că toate formele de viaţă sunt descendente din una sau şase perechi de acum ~4000 ani. Dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci fiecare specie ar fi trecut printr-o pâlniere asemenea ghepardului, şi aceste indicii de reducere a variabilităţii şi de acumulare a defectelor genetice datorită consangvinizării şi incestului ar fi fost evidente la orice specie, inclusiv la om. Modelul creaţionist trebuie să explice absenţa acestei pâlnieri, dar singurul mod în care ar putea-o face ar fi să propună o super-evoluţie, în cadrul căreia mutaţiile produse la fiecare urmaş au fost suficient de multe ( şi în majoritatea lor - pozitive ! ) pentru a genera variabilitatea existentă astăzi.
Alte articole din seria Erorilor Creaţioniste:
Erori Creaţioniste 1: Intro
Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei
Erori Creaţioniste 3: Big Bang
Erori Creaţioniste 4: Abiogeneza
Erori Creaţioniste 5: Teoria evoluţiei ( prima parte )
Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea a doua )
Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice
Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului
Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design
Erori Creaţioniste 12: Ştiinţă şi biblie
Erori Creaţioniste 13: Alte erori
Erori Creaţioniste 14: Provocări
Erori Creaţioniste 15: Concluzii; Index
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu