11. Concluzii

      Ipoteza unui Isus ca persoană istorică este extrem de slabă; consensul istoricilor se datorează în principal inerţiei, argumentelor defectuoase, şi convingerilor religioase ale istoricilor, şi nu unei dovezi clare.
      Biblia nu este o relatare istorică după nici un criteriu istoric autentic, şi în afara bibliei nu există surse independente care să confirme ipoteza unei persoane istorice. Creştinismul a fost cel mai probabil rezultatul unui alt sincretism al religiei elenistice cu cea iudaică, la fel ca alte numeroase religii din aceeaşi perioadă. Isus a fost iniţial o fiinţă pur mitică, care a murit şi a reînviat într-un alt plan spiritual, şi care comunica exclusiv prin viziuni şi revelaţii. Ideea unui Isus ca persoană reală nu apare la primii creştini. Pavel, autorul primelor texte care prezintă creştinismul, nu face nici o referinţă concretă la o persoană istorică sau la vreunul dintre elementele asociate în mod uzual cu Isus; coroborarea cu alte texte timpurii arată că primii creştini, inclusiv Pavel, venerau un Isus ca personaj pur mitologic.
      Pavel transformă creştinismul dintr-o sectă exclusiv iudaică într-o religie deschisă pentru toţi, o schimbare majoră faţă de mişcarea iniţială, care a dus la conflicte ideologie între Pavel şi fondatorii creştinismului, conflicte încheiate în favoarea lui Pavel, a cărui biserică era mai puternică şi avea mai mulţi membri.
      Evangheliile nu reprezintă istorie, ci sunt opere literare complexe, similare textelor altor religii, cu zei fictivi prezentaţi într-un decor istoric, interacţionând cu oamenii; ele au fost scrise nu de martori oculari, ci de oameni erudiţi, la câteva zeci de ani după presupusa moarte a lui Isus, iar scopul acestor texte era nu prezentarea istoriei, ci promovarea noii religii şi atragerea de adepţi noi, cărora, după iniţiere, li se dezvăluiau sensurile metaforelor din texte. Abia când textele au fost dezbrăcate de caracterul metaforic şi au fost început să fie văzute ca istorie literală, s-a născut creştinismul aşa cum este înţeles acum.
      Trendul evident în toate aceste texte este de îmbogăţire, de adăugare a noi şi noi elemente privind viaţa lui Isus. Scrierile cele mai vechi sunt cele mai sărace în informaţii, Pavel prezentând doar un Isus care s-a sacrificat pentru a salva umanitatea, însă în timp evangheliile construiesc pe acest schelet, cu „Marcu” relatând doar misiunea de propovăduire şi execuţia, fără a menţiona biografia, care apare abia în evangheliile următoare. Astfel, este evident că nu este vorba de o persoană reală, despre care autorii cărţilor să investigheze şi să relateze tot mai puţin pe măsură ce sursele se pierd şi se diluează în timp, ci de construirea unui personaj fantastic, pornind de la câteva versete interpretate şi completate cu viziuni, căruia i se atribuie treptat caracteristici noi, în timp ce este plasat într-o istorie fictivă.
      În primele trei secole după fondare, creştinismul s-a fragmentat în numeroase secte cu doctrine distincte sau opuse. După ce o serie de creştini au ajuns la conducerea Imperiului Roman, religia creştină a devenit din neagreată, hulită sau chair interzisă prin lege, în religia oficială a imperiului, iar numeroasele forme de creştinism, variind în numeroase privinţe - de la religia-mister iniţială, venerând un Isus mitic, la culte care propovăduiau un Isus istoric - au fost unificate forţat şi aduse la o doctrină unică, cea a Bisericii Catolice, impusă, promovată şi menţinută prin cenzură, ameninţări, violenţă şi executarea celor ce nu o acceptau. Textele care contraziceau această nouă doctrină au fost alterate sau distruse, astfel că în prezent nu există decât foarte puţine referinţe la creştinismul primelor secole.
      Ulterior, creştinismul a ajuns suficient de puternic încât a preluat controlul de la liderii „lumeşti” şi s-a impus ca forţă dominatoare a întregii Europe, până când a cedat tensiunilor interne, s-a fragmentat şi a intrat într-un declin din care nu şi-a mai revenit niciodată. Locul religiei, promovând ca valoare absolută viaţa viitoare, a fost luat de umanismul axat pe îmbunătăţirea vieţii prezente, ceea ce a dus la progresul ştiinţei, al culturii, şi al bunăstării întregii populaţii.
      Această serie de articole nu este destinată să fie „Argumentul cel mai Zdrobitor” în argumentaţia antiteistă, deşi creştinismul este dependent de Isus ca persoană istorică. Însă existenţa sau inexistenţa lui Isus este un detaliu minor în dezbaterile dintre atei şi credincioşi deoarece credinţa reprezintă ignorarea dovezilor, deci o argumentare pe baze raţionale a inexistenţei lui Isus nu va avea mare efect, iar pe de altă parte, existenţa persoanei Isus este un element irelevant pentru atei - ateismul nu înseamnă respingerea existenţei unui obscur propovăduitor de acum 2000 ani, ci reprezintă negarea existenţei zeităţilor. Poziţia creştină este oricum extrem de vulnerabilă, încât poate fi mai eficientă acordarea prezumpţiei unui Isus istoric, ca apoi să se prezinte numeroasele eşecuri ale învăţăturilor lui aşa cum sunt prezentate azi de creştinism din punct de vedere al moralităţii, consistenţei şi logicii.
      Din perspectiva atee, Isus ca persoană istorică ar fi putut fi documentat în zeci de manuscrise originale ale unor texte independente, obiective, scrise de istorici care să-l fi cunoscut personal. În absenţa unor dovezi extraordinare, care să autentifice afirmaţiile extraordinare din relatări, sarcina dovezii nu poate fi realizată de către creştini, iar unica poziţie raţională posibilă este respingerea acestor afirmaţii.


   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului
4. Epistolele lui Pavel
5. Evangheliile (I)
6. Evangheliile (II)
7. Creştinismul timpuriu
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu
9. Creştinismul în Europa: declinul
10. Evoluţia creştinismului în România
11. Concluzii

Presupoziţionalismul

      O variantă a argumentului din moralitate, argumentul transcendent pare să revină în vogă printre apologiştii creştini, doar că de această dată a înlocuit „moralitatea” cu „cunoaşterea”, mai precis „cunoaşterea absolută”:

Dacă nu există dumnezeu, cunoaşterea nu este posibilă
Cunoaşterea este posibilă.
Aşadar, dumnezeu există.

Într-o formă mai agresivă,

Cunoaşterea şi raţionarea nu sunt posibile decât prin dumnezeu.
Cunoaşterea şi raţionarea sunt posibile.
Aşadar, dumnezeu există.

      Astfel, orice discuţie raţională pe marginea argumentului este folosită de apologişti ca o armă cu care să contracareze: „Dacă foloseşti raţiunea, atunci admiţi că dumnezeu există, întrucât în absenţa lui raţionarea n-ar fi posibilă !”
      Un al doilea element al strategiei pe care o desfăşoară apologiştii care folosesc acest argument este un atac permanent asupra certitudinii oponentului, prin multiple interogări asupra certitudinii pentru fiecare afirmaţie, şi pentru fiecare răspuns. Cu alte cuvinte, oponentul argumentului e adus în poziţia de-a admite, onest, că nu deţine certitudinea absolută pentru convingerile sale, ceea ce oferă apologistului ocazia să proclame mândru că el deţine cunoaştere absolută, prin revelaţie divină.
      Şi aici discuţia se încheie: apologistul ştie cu 100% siguranţă ceea ce afirmă, în timp ce oponentul său a recunoscut că nu este sigur de nimic ( adică că „nu ştie nimic” ), nici măcar dacă eventualele obiecţii ce le-ar putea avea sunt sau nu valide.
      Sau nu.
      Nu e o dezbatere serioasă cea în care una din părţi doar proclamă că are dreptate, iar argumentul propriu-zis conţine mai multe erori - raţionament circular, pledoarie specială, apeluri la ignoranţă - doar că, în acest caz, tactica apologistului este să respingă contraargumentele care-i sunt aduse, sub motiv că dacă foloseşti raţionamente nu faci altceva decât să demonstrezi că eu am dreptate !.
      O metodă eficientă de combatere a acestui tip de argument este „oglindirea”, întoarcerea afirmaţiilor, dar cu creditarea altei entităţi similare, de pildă FSM: este FSM cel ce reprezintă baza raţiunii. Orice raţionament ar folosi apologistul nu face decât să demonstreze existenţa lui FSM. Certitudinea revelaţiei divine este doar o credinţă falsă a apologistului, asta o ştie oponentul lui cu certitudine: FSM i-a revelat-o personal !
      Această strategie poate arăta cât de lipsit de substanţă e argumentul iniţial: în absenţa oricărei dovezi care să indice într-o direcţie sau alta, orice entitate, zeu sau concept fantasmagoric poate fi declarat ca fiind sursa cunoaşterii şi a raţiunii; în absenţa oricărei dovezi, oricine poate pretinde revelaţie divină de la entitatea respectivă, revelaţie care să-i confere 100% siguranţă pentru o afirmaţie sau alta… dar în absenţa oricărei dovezi, toate acestea reprezintă doar aserţiuni goale.

      Pentru o demontare mai serioasă a argumentului, e necesară o abordare foarte atentă a răspunsurilor oferite.
      Un element care necesită atenţie este falsa dihotomie care este deseori strecurată. Nu există doar două valori posibile pentru o convingere, „certitudine absolută” sau „incertitudine totală”; dacă nu ştii ceva cu 100% siguranţă nu înseamnă că nu ai nici cea mai vagă idee în privinţa unei anumite întrebări. În această poziţie va încerca apologistul să îşi împingă oponentul, dar evident există şi alte nivele. Cel la care se operează în majoritatea domeniilor este „certitudinea dincolo de orice îndoială rezonabilă”, care nu doar că oferă un cadru coerent în care să putem opera şi lua decizii, dar acceptă şi permite corectarea eventualelor erori. Într-adevăr, nu putem şti că nu trăim într-un univers simulat, ca în filmul „Matrix”, pentru că scenariul respectiv este, cel puţin teoretic, non-falsifiabil. Dar faptul că nu putem demonstra că ceva este fals nu înseamnă că este automat adevărat, sau măcar posibil. Este de datoria celui ce încearcă să propună scenariul să îl şi demonstreze, iar dacă nu o face, Briciul lui Occam este o justificare suficientă pentru a respinge solipsismul, Lumea-de-tip-Matrix, „realitatea de dincolo de realitate” sau alte scenarii similare. Cât timp realitatea percepută pare a fi unica „realitate reală”, speculaţiile despre ce-ar putea fi nu-şi au rostul.
      De aici, trebuie să investigăm cum s-a determinat că cunoaşterea şi raţionarea sunt posibile doar prin dumnezeu. Asta presupune că e necesar să pornim de la presupoziţia că dumnezeu există, sau mai precis că dumnezeul X (cel în favoarea căruia se prezintă argumentul ) există. De altfel, de aici provine numele tipului de argumentaţie: „presupoziţional”, din englezescul "presuppositional", este o şcoală de gândire creştină care declară că dumnezeul biblic şi adevărul revelat în scriptură sunt obligatorii ca presupoziţie pentru orice gând raţional. Dar, evident, acesta este doar un raţionament circular: o dată ce zeul este introdus printre premize, va apărea şi-n concluzie. Iar justificarea pentru a introduce zeul biblic printre premize este… un verset din biblie !
      Următorul punct de interes este cum se poate demonstra că nu există vreo altă metodă de a cunoaşte ceva decât exclusiv prin revelaţie de la o entitate omniscientă. Eric Hovind, fiul lui Kent Hovind, a apelat la această tactică în mai multe dezbateri, atacându-şi adversarii cu întrebări privind posibilitatea ca ei să se înşele în privinţa a tot ceea ce cred că cunosc, ca apoi să declare triumfător că el nu se înşeală, că unica sursă posibilă de cunoaştere este de-a primi cunoaşterea de la cineva omniscient. Evident, nu a demonstrat că nici o altă sursă nu poate exista, şi nici nu a precizat dacă el s-ar putea înşela, măcar în această privinţă. Deşi, probabil, dacă ar fi fost întrebat, ar fi spus că omniscientul i-a oferit certitudine… dar aici se poate întoarce roata întrebărilor: „eşti sigur ? eşti sigur că eşti sigur ? eşti sigur că…”, şi s-ar putea insista pentru a afla exact în privinţa a cât de multe informaţii i-au fost revelate, şi câte nivele de siguranţă deţine de la omniscient.
      Pentru că aici e o altă problemă: minţile umane sunt limitate. Ar trebui demonstrat şi că un creier uman poate cunoaşte cu 100% certitudine o informaţie, fie ea şi revelată divin, în condiţiile în care toate informaţiile cu care operează creierul în mod normal îi parvin prin simţuri imperfecte, care pot fi înşelate cu uşurinţă. Unicul lucru de care o persoană poate fi sigură este propria existenţă (iată un lucru de care cineva poate fi 100% sigur !), dar acest lucru este axiomatic. În rest, orice altă convingere, oricât de fermă, poate fi o iluzie, poate fi ceva ce persoana respectivă crede că ştie cu 100% certitudine dar totuşi să se-nşele, poate fi o convingere care i-a fost introdusă în creier de computerul care operează Matrix-ul.
      Oponentul a admis de la bun început că s-ar putea înşela, în timp ce apologistul presupozitionalist a pornit de pe o pretinsă poziţie de certitudine absolută, dar iată că acum apologistul se găseşte în neplăcuta postură de-a trebui să justifice certitudinea pe care-o are, şi să explice de ce el n-ar putea fi victima unei alte entităţi care se prezintă ca fiind omniscientă deşi nu este, şi-i relevă lucruri eronate împreună cu asigurarea că sunt adevărate. În ultimă instanţă, să explice de ce el n-ar putea fi victima Matrix-ului.
      Iar dacă s-a ajuns aici, chiar mai dificil de justificat şi explicat ar fi motivul pentru care ipotetica entitate care se crede omniscientă şi care-i „şopteşte” lucruri nu ar fi, chiar ea, victima iluziei că e omniscientă sau a unei realităţi de tip Matrix !
      Având doar o iluzie a certitudinii, indus în eroare de o entitate malevolentă - fie ea un demon, un dumnezeu care „operează pe căi necunoscute” sau computerul care controlează realitatea Matrix, indus în eroare de o entitate care la rândul ei se înşeală, sau având adevărata revelaţie de la o entitate cu-adevărat omniscientă - în oricare din cazuri, rezultatul este acelaşi: apologistul este încredinţat că deţine certitudine absolută, dar fără nici o posibilitate de-a exclude vreuna din celelalte variante… decât chiar propria convingere că nu se-nşeală. Şi de pe această poziţie şubredă, pretinde de la oponent adevăruri absolute şi o certitudine 100% pe care apologistul însuşi nu reuşeşte să le prezinte, şi eşuează a se ridica la standardele pe care le-a stabilit ca fiind necesare pentru oponent. Simpla pretenţie că „revelaţia a oferit siguranţa respectivă” este, în cel mai bun caz, doar o dovadă anecdotică, ceva ce doar apologistul a experimentat, fără a putea deosebi între cunoaşterea absolută şi iluzia cunoaşterii absolute, pentru că nu poate fi verificat; iar în cel mai rău caz este doar un ipse dixit.
      Astfel, întregul argument este o formulare foarte bombastică pentru infantilul „eu am dreptate pentru că aşa zic eu, şi orice-ai zice tu nu mai contează”.
      În perspectiva presupoziţionalistă, toate eforturile autentice depuse pentru a încerca să înţelegem Universul nu valorează nimic; toată cunoaşterea pe care am acumulat-o până azi nu are nici o valoare; rezultatele concrete pe care le-am obţinut sunt complet irelevante. Ni se spune că trebuie să abandonăm tot ceea ce ne face oameni, şi asta doar pentru ca asemenea apologişti să poată pretinde, cu aroganţă, superioritatea absolută cunoaşterii.

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam
Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Ceasul lui Paley
Argumentul din Moralitate
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat

An open letter to Facebook:

We, the undersigned, are writing to express our dismay and to request explanations for the recent wave of attacks against Romanian atheist Facebook pages and groups.



In the last few days, two of the main pages administered by the Romanian atheist community have been closed for allegedly posting content not complying to the Facebook guidelines. The main Facebook group used by the Romanian atheist community has also been shut down, as well as some personal accounts of people involved in the community.



While we understand that community guidelines are important on a communication plaform such as Facebook, we fail to see how these latest decisions follow regular procedures as they all seem to be part of the same purposeful campaign to silence the atheist voice in the Romanian online media. We should also point out that several similar pages and groups exist and that on many occasions the content provided on the Romanian pages has been inspired, translated or adapted from those pages that still seem to be doing well.



We have always considered that Facebook guarantees our freedom of speech and that personal sensibilities, even religious in nature, are not enough to completely shut down the means of expression for a whole community. The atheist community has never posted racist materials, has never promoted any kind of hate speech against any religious people and has always attempted to only ridicule ideas and not attack the people that were promoting those ideas.



It is clear that some religious groups might not want their propaganda to be criticized in any way.

We have even seen communications in religious groups that referred to a concerted action of reports against atheist pages and groups.

This is not the outcome of just a number of individuals feeling they are "harassed" or "discriminated" against, but the intentional and organized action of a group that feels they can and should dictate what the public discourse should be like.



We also understand that their numbers might be vastly larger than ours. But this should not be a factor in any decision to shut down pages or groups, as minorities of any kind also have a right to express themselves and not be silenced by the majority.



All things considered, we feel Facebook was wrong on allowing this to happen without giving detailed explanations or any specific instructions on how we could remedy the situation.



We are saddened by this turn of events and hope the international community will take a stand with us for our right to express ourselves which should indeed include the right to poke fun at any ideas, including religious beliefs.



Yours truly,



Ciprian Cucu, PhD., Assistant Professor

Marius Hanganu, Refugee Caseworker (Nürnberg, Germany)

Alin Andries, Software developer (Milan, Italy)

Eduard Longier, Freelance translator (Cracow, Poland)

Cornel Creţu, Blogger profudereligie.blogspot.ro (Braşov, Romania)

Andreea Băncioiu, Blogger korallion.blogspot.ro (Sibiu, Romania)

Alexandru Toma Patrascu, Marketing Manager (Bucharest, Romania)Monica Belitoiu, Communication Specialist (Bucharest, Romania)

Calin Miclaus, System administrator (Arad, Romania)Adrian Avarvarei, Software company owner (Cluj, Romania)

Laura Negoi, Sales Responsible (Galați, Romania)

Comunism şi ateism

      Mult prea des aud comparaţia „Comunismul a fost anti-religie, deci atei = comunişti !”.
      Analogia este repede completată: comuniştii au dărâmat biserici, au închis preoţi şi în general credincioşi, s-au opus din răsputeri religiei, au încercat să „îndoctrineze întru ateism” populaţia, ateismul era religia de stat… şi câte şi mai câte. Aproape că vezi scene din Roma antică, cu bieţi creştini târâţi în arene ca să fie daţi leilor.
      Eu personal găsesc asemenea ieşiri ofensatoare: cineva care prezintă asemenea argumente pare a fi ferm convins că sunt fie extrem de prost, fie amnezic.
      Să o luăm în ordine: în primul rând, dărâmărea bisericilor. Da, în perioada comunistă au fost dărâmate nişte biserici. În ce context ? păi, atunci când câte-un întreg sat era distrus pentru a face loc construcţiei de blocuri. Biserica satului era şi ea dărâmată, nu doar aşa, pentru că era biserică, ci pur şi simplu pentru că era construită în zona destinată noului cartier.
      Dar cam câte biserici au fost dărâmate ?

au fost demolate peste 20 de lăcaşuri de închinare

şi tototdată, mult mai important,

în acelaşi timp, s-au construit peste 500 de biserici noi,

găsim pe chiar site-ul Patriarhiei Române.
      Încă o dată: în perioada comunistă au fost dărâmate ~20 biserici şi mănăstiri ortodoxe, şi au fost construite ~500 !
      Pe de altă parte, situaţia celorlalte culte nu era la fel de strălucită. Zeci de biserici aparţinând în principal cultului greco-catolic ( dar şi altor culte ) au fost confiscate… şi date, aţi ghicit, tot Bisericii Ortodoxe. Chiar şi în prezent, sunt pe rol nenumărate procese, în diverse faze, între catolicii care luptă să-şi recapete proprietăţile, şi BOR care pur şi simplu refuză să le înapoieze.
      De asemenea, tot de pe site-ul Patriarhiei, aflăm că tot în perioada 1948-1989:

au funcţionat şase seminarii teologice… şi doua Institute Teologice de grad universitar

      Aşadar, în realitate, în perioada comunistă, BOR a construit sute de biserici, a primit zeci de clădiri ale altor culte pe care nu vrea să le mai returneze nici în ziua de azi, uneori chiar sfidând decizii judecătoreşti, şi avea institute de pregătire a preoţilor.
      Au fost închişi preoţi ? Fără îndoială. Din ce motiv ? Din acelaşi motiv pentru care zeci de mii de persoane care aveau opinii politice diferite sau opuse celor ale partidului au fost urmărite, închise, uneori executate. Faptul că unii dintre cei urmăriţi de poliţia politică erau, cu totul întâmplător, preoţi ( sau credincioşi) nu înseamnă că „comuniştii au închis preoţi”. Au persecutat persoanele disidente, indiferent de orientarea religioasă.
      E ca şi cum cineva ar descrie perioada prezentă ca fiind o perioadă în care „creştinii sunt urmăriţi de poliţie şi amendaţi sau închişi” pentru că majoritatea contravenienţilor şi infractorilor se-ntâmplă să fie creştini. Motivul pentru care sunt pedepsiţi nu are tangenţă cu religia lor, ci cu faptele lor. Iar, în perioada comunistă, una din cele mai serioase crime era dezacordul cu politica oficială, şi nu conta dacă „făptaşul” era ateu sau creştin-ortodox.
      Tot în cadrul „persecuţiei preoţilor” trebuie amintiţi şi preoţii informatori. Atât de „persecutaţi” au fost preoţii, că un număr necunoscut din ei erau colaboratori cu Securitatea. Merită subliniată ipocrizia conducătorilor actuali ai Bisericii Ortodoxe, care se luptă din răsputeri să menţină secrete numele acestora - cu alte cuvinte, conducerea de acum nu doreşte să se detaşeze de acei preoţi care au colaborat, ci îi acoperă în continuare. Putem doar bănui că o mare parte a actualilor preoţi au fost şi-n trecut informatori ai Securităţii.
      Cu atât mai bizară este pretenţia purtătorilor de cuvânt ai bisericii, atunci când fac declaraţii referitoare la o ipotetică „persecuţie” a BOR, când exact aceşti preoţi au urmat cursurile unui institut teologic funcţionând în perfectă legalitate în perioada comunistă, au slujit în biserici construite perfect legal în perioada comunistă, şi se prea poate să fi fost chiar informatori ai Securităţii. Dacă asta e „persecuţie”, atunci aceşti preoţi fie nu înţeleg sensul cuvântului, fie pur şi simplu îşi bat joc şi sfidează întreaga populaţie, de fiecare dată când menţionează subiectul „persecuţiilor” comuniste.
      Pentru că „o imagine face cât o mie de cuvinte”, iată o fotografie realizată în 23 august 1989:

Teoctist nu pare să fie foarte oropsit; este destul de evident că funcţia de patriarh avea o însemnătate suficient de mare încât să fie invitat la masa festivă a conducătorilor de cel mai înalt rang din cadrul Partidului Comunist.
      Concluzia este limpede: în ciuda minciunilor sfruntate pe care le înaintează de zeci de ani, adevărul este că pentru Biserica Ortodoxă Revoluţia din 1989 a însemnat o schimbare minoră: şi înainte de revoluţie BOR a fost implicată în politică şi a manevrat şi manipulat liderii politici pentru a-şi asigura avantaje. Diferenţa este doar de anvengură: abia după revoluţie şi-a permis să lanseze cele mai sfruntate pretenţii, să pretindă sume imense de la buget şi să intervină şi mai pe faţă în politică.

      Al doilea punct este legat de presupusul „ateism” al comunismului. Conform scenariului fantastic pe care ni-l prezintă reprezentanţii şi apărătorii BOR, înainte de revoluţie marea majoritate a populaţiei era atee, mai existau câţiva creştini persecutaţi, care se temeau să meargă la biserică. După care, pac, are loc revoluţia, şi milioanele alea de atei de mai ieri s-au creştinat cu toţii peste noapte ! Şi aşa, aproape 90% din populaţia României a devenit subit ortodoxă !
      Sau, mult mai realist, majoritatea populaţiei a fost religioasă dintotdeauna, şi milioanele de atei care-i persecutau pe creştini sunt doar o altă scorneală. Cele „peste 500 de biserici” construite în perioada comunistă… n-ar fi fost construite, dacă nu ar fi fost necesare.
      După cum am văzut, „persecuţia” comunistă a însemnat mai degrabă o laicitate a statului, în care Bisericii Ortodoxe nu i se permiteau chiar atâtea abuzuri şi pretenţii exagerate ( solicitări nesfârşite de fonduri publice, îndoctrinare în şcoli ), deşi pe de altă parte comuniştii au privilegiat BOR în defavoarea celorlalte culte.
      Şi motivul principal pentru care în România comunistă ortodoxia nu a fost lăsată să-şi facă de cap cum voia, este pentru că comuniştii nu doreau concurenţă.
      Într-adevăr, deşi se repetă la nesfârşit că „comuniştii erau atei”, în realitate afirmaţia este falsă. BOR nu susţine nici un alt cult, dar asta nu înseamnă că BOR ar fi atee. Iar comunismul în sine este foarte apropiat de un cult religios. Societatea perfectă visată de religie este aceeaşi societate pe care o urmăreşte şi comunismul.

E o societate în care există un lider suprem.
Nimeni nu l-a ales, nimeni nu are nimic de spus legat de modul în care acest lider conduce.
Pentru că conducerea lui este perfectă.
Liderul, prin reprezentanţii lui, ştie ce e cel mai bine pentru fiecare.
Liderul, prin reprezentanţii lui, are grijă de fiecare om în parte.
Pentru că liderul deja are un plan în care sunt incluse toate persoanele.
Liderul, prin reprezentanţii lui, pregăteşte şi supraveghează îndeplinirea planului.
Oamenii trebuie să se supună poruncilor pentru a realiza acest plan, chiar dacă nu-l cunosc.
Pentru că atunci când planul va fi realizat, totul va fi perfect !
Liderul decide pe cine să răsplătească şi pe cine să pedepsească.
Răsplata şi pedeapsa nu depind de acţiuni, ci de ceea ce gândeşte o anumită persoană.
Pentru că liderul şi reprezentanţii lui supraveghează şi cunosc tot ceea ce oamenii spun, tot ceea ce fac, tot ceea ce gândesc.
Pentru că oamenii trebuie să îl iubească pe lider, conducerea şi planul cel măreţ.
Şi trebuie să o spună, să o repete, să o gândească şi să o creadă.
Dacă cineva nu-şi iubeşte liderul, dacă nu apreciază tot acest efort depus special pentru el, acela este un duşman.
Simplul dezacord cu oricare din prevederile atât de atent gândite de lider este o crimă.
Şi liderul cel grozav are grijă să se descotorosească de toţi duşmanii care vor să-i saboteze munca.

      E greu de deosebit comunismul totalitar de raiul descris de preoţi !
      Aşadar, cum ar putea un sistem care e oglindirea promisiunii religiei să fie „ateu” ? Religia comunismului este atee exact în măsura în care orice altă religie este atee faţă de celelate religii !
      Comunismul nu reflectă valorile susţinute de majoritatea ateilor - raţiunea, logica, autocorectarea, cunoaşterea. În schimb a promovat exact valorile religiei - dogmatismul, cenzurarea şi interzicerea oricărei opinii contrare, credinţa oarbă (în conducători, în construirea societăţii perfecte), acceptarea unui şir nesfârşit de privaţiuni în prezent pentru a ajunge la starea perfectă în viitor, ritualuri de venerare, etc etc etc.

Să vorrrbim precum pirrraţii !

„In the beginning was the Word,
and the Word was "Arrrgh !"
( „La început a fost Cuvântul
iar Cuvântul a fost „Arrrgh !"” )
—PIRATICUS 13:7

      Se pare că cineva a spus la un moment dat „Am vrut să mă fac ateu, dar am lăsat-o baltă - nu au nici o sărbătoare !”. Acest cineva era Henny Youngman, printre altele comediant. Nu ştiu dacă replica era intenţionată să fie serioasă, dar oricum, de când Henny a făcut afirmaţia, situaţia s-a schimbat.
      Există un calendar ştiinţific în care se expune câte o descoperire ştiinţifică, sau naşterea vreunui savant renumit, pentru fiecare zi din an. Întrucât de multe ori ateismul şi cultura ştiinţifică mai ridicată sunt de obicei reunite în aceleaşi persoane, date demne de memorat din istoria ştiinţei, ca de pildă 12 februarie sau 25 decembrie, pot oferi un motiv pentru o reuniune ateistă.
      20 mai, ziua „Să-l desenăm pe Mohamed”, o zi în care umorul şi libera exprimare au împins cu un pas înapoi intoleranţa mulsumană, sau 30 septembrie, „Ziua Blasfemiei”, care marchează confruntarea dintre intoleranţa religioasă şi dreptul la libera exprimare, sunt alte zile cu o importanţă deosebită pentru mişcarea ateistă.
      Iar 19 septembrie este „Ziua «Vorbiţi Precum Un Pirat»”, o zi dedicată Piraţilor, oameni consideraţi sfinţi în religia pastafariană, şi sărbătorită prin imitarea vorbirii unui pirat ( ce-i drept, unul teribil de romanţat ), prin prelungirea literei R în toate cuvintele care o conţin, şi adăugarea interjecţiei „Argh !” la câteva fraze.
      Ce ciudat ! de ce-ar susţine ateii o asemenea religie ? Să vedem întâi istoria pastafarianismului.
      În anul 2005, în Kansas, s-a pus în discuţie varianta introducerii creaţionismului ( mai exact, a Intelligent Designului ) drept „teorie ştiinţifică” care să fie predată în şcoli. Printre cei ce s-au opus acestei iniţiative, a fost şi un oarecare Bobby Henderson, care a conceput o scrisoare deschisă adresată comitetului care trebuia să decidă în privinţa programei şcolare. Aici, Henderson a descris o religie inventată atunci de el, credinţa în „Flying Spaghetti Monster”, sau FSM ( „Monstrul Zburător de Spaghete” ), şi revendica timp egal de predare în şcoli a mitului lui, alături de creaţionismul creştin: „e la fel de valid precum designul inteligent !”, explica Bobby Henderson.
      Conform acestei religii-parodie, FSM, care a creat Universul în urma unei beţii grozave, este o entitate invizibilă şi nedetectabilă, şi arată precum „o porţie de spaghete cu chiftele” ( de unde şi numele ):

      Scrisoarea conţinea şi alte „argumente” care susţin legitimitatea credinţei, argumente copiate după cele creaţioniste, şi bazându-se pe aceleaşi erori: argumentaţie circulară, ipse dixit, selecţie observaţională, şi altele.
      Una dintre afirmaţiile lui Henderson a fost legată de piraţi: conform pastafarianismului, piraţii au fost oameni sfinţi, care colindau lumea împărţind bomboane copiilor, dar au fost persecutaţi şi ucişi, iar imaginea lor a fost modificată de „inamici” ( Henderson atingând astfel şi nonfalsifiabilitatea unei ipoteze ). Drept „consecinţă”, temperatura globală a crescut. Şi există şi un grafic al numărului de piraţi corelat cu temperatura: cu cât numărul lor scade, cu atât temperatura creşte. Bazându-se pe această idee, pastafarienii au transformat piraţii într-un simbol pozitiv, şi de aceea ziua „sfântă” a pastafarienilor este dedicată piraţilor.
      Scopul scrisorii a fost evident: faptul că o idee este într-o oarecare măsură coerentă, şi oferă scuze şi raţionalizări pentru părţile mai slabe, nu o face în nici un caz ştiinţifică. Exact aceleaşi criterii care fac din pastafarianism o idee absurdă fac şi din creaţionism o poveste la fel de absurdă. Totodată, creaţioniştii se străduiesc a crea impresia unei false dihotomii între teoria ştiinţifică a evoluţiei şi povestea unei anumite religii. Dar nu există un motiv pentru a favoriza creaţionismul creştin în defavoarea miturilor altor religii. Dacă în şcoli începe a se preda o legendă drept ştiinţă, atunci se deschide calea şi pentru alte legende şi basme.
      În cele din urmă, opoziţia părinţilor şi a oamenilor de ştiinţă, ca şi legislaţia existentă, au scos creaţionismul din şcolile Kansasului, dar ideea Monstrului de Spaghete Zburător a prins la publicul larg, şi în prezent sunt sute de mii, poate chiar peste un milion de persoane care se declară adepţi ai pastafarianismului. De asemenea, Bobby Henderson a extins mitul, scriind o întreagă Evanghelie a Monstrului de Spaghete Zburător [link spre pdf], în care elaborează şi extinde cu mult mai multe detalii descrierea iniţială.
      Pastafarienii nu iau în serios cu adevărat religia FSM; majoritatea pastafarienilor sunt atei; există mai multe motive pentru care această „religie” are acest succes, şi este atât de frecvent folosită. Una dintre cauze este amuzamentul pe care-l produce. Un alt motiv, poate mai puţin nobil, dar lesne de înţeles, este cel produs de plăcerea unui ateu sătul de discuţii în care religioşii ignoră logica, care are ocazia de a trece în tabăra ilogicii, şi să îşi susţină credinţa în FSM cu exact aceleaşi argumente ca cele atât de des folosite de credincioşi. Dar în spatele amuzamentului este ceva mai profund.
      Atunci când credinţele lor sunt combătute logic, credincioşii intră automat în defensivă. Memeplexul religiei permează toate aspectele vieţii credinciosului contaminat, de la convingerile privind consecinţele acţiunilor sale sau viaţa de după moarte, la decizii aparent minore privind vestimentaţia sau mâncarea de mâine. Astfel, acceptarea de către religios a unui argument antiteist implică faptul că religiosul a investit enorm de mult timp şi resurse într-un scop inutil. Dacă religiosul nu e înzestrat cu onestitate, cu dorinţa de a afla adevărul chiar dacă acesta e neplăcut, şi cu suficientă putere pentru a rezista gândirii deziderative, atunci alternativa respingerii argumentului fără a-l analiza este întotdeauna mai ieftină din punct de vedere emoţional.
      Confruntaţi cu propriile argumente, dar de data asta aduse pentru a sprijini o altă religie, credincioşii cei mai convinşi nu au nici un fel de probleme în a remarca imediat că argumentele respective sunt găunoase. Când e prezentat cu o religie ( aparent ) diferită, mecanismele mentale defensive nu intră în acţiune; credinciosul va remarca cu uşurinţă erorile altei religii, şi, dacă încearcă să explice pastafarianului de ce argumentele în favoarea Monstrului sunt eronate, există o şansă destul de mare să realizeze că exact aceleaşi argumente sunt folosite şi de el, de credincios, atunci când îşi prezintă propria credinţă. Poate dura mult timp ca această disonanţă cognitivă să îşi facă simţite roadele; sistemul „imunitar” al memei poate opri introspecţia pe această temă; religiosul îşi poate inhiba chiar gânditul la FSM, ca „gânduri plantate de Satana, pentru a-i testa credinţa”, sau „a-l pierde”. Şi totuşi religiile parodie, precum pastafarianismul sau „biserica Inorogului Roz Invizibil”, au şansa de a lovi într-un punct sensibil, un punct pe care logica rece şi goală nu reuşeşte să îl ajungă, tocmai pentru că acel punct nu este ancorat în raţional, ci în emoţional.

      Aşadar, pentru că astăzi este Ziua «Vorbiţi Precum Un Pirat», să ne bucurrrăm şi să ciocnim un paharrr de grrrrog pentrrru Monstrrrul de Spaghete Zburrrător ! Lăudate să-i fie apendicele Lui !

      Ramen !

Teocraţia

     Pe acest blog, în numeroase rânduri, au fost abordate şi discutate diferite faţete ale religiei ( aici, aici sau aici, de exemplu ), aspecte mai puţin inofensive şi care prezintă o latură mult mai periculoasă şi mai malignă a memei religiei. Nu este vorba doar de nişte oameni uniţi de iubirea de aproape şi de dorinţa de a face cât mai bine celorlalţi ( deşi chiar şi aşa, credinţa comună tot ar putea fi catalogată drept negativă ), ci de o organizaţie specializată în exploatarea naivităţii şi speranţelor victimelor, care deturnează fonduri, promovează ura şi intoleranţa, şi încearcă, prin jocuri politice, să influenţeze întreaga societate. Pentru că religia produce victimelor senzaţia că doar ele, dintre toţi, cunosc Adevăratul şi Unicul Mod Corect de Viaţă. Foarte mulţi creştini spun, sau cel puţin consideră că a lor credinţă este singura corectă, iar toţi cei ce nu o împărtăşesc sunt fie nişte rătăciţi care nu ştiu pe ce lume sunt, fie, mai rău, nişte suboameni în slujba adversarului planului divin, nişte monştri pe care însuşi creatorul existenţei îi urăşte. Aşadar, este de datoria creştinului să impună într-un fel sau altul tuturor celorlalţi acelaşi mod de a trăi. Doar e pentru binele lor, nu ? Iar dacă această viaţă e doar o mică întârziere până la adevărata viaţă, cea de după moarte, evident că micile neplăceri care se întâmplă aici, pe Pământ, sunt doar ceva insignifiant.
     Haideţi să vedem ce poate face o asemenea combinaţie de idei, lăsată liberă într-o societate, în momentul în care reuşeşte să contamineze… nu o majoritate, ci ajunge să infecteze o minoritate vocală, cu putere de decizie, şi care induce celorlalţi sentimentul că credinţa trebuie respectată şi acceptată, chiar dacă e absurdă şi ridicolă.
     Un caz destul de elocvent s-a produs în secolul XII în lumea islamică. Cu Europa Evului Mediu cufundată în întunericul datorat tot religiei, lumea islamică a devenit unica păstrătoare a culturii Greciei şi Romei antice. Bagdadul era considerat „centrul cultural al lumii”. Asta până când imamul Hamid al-Ghazali a decis că ştiinţa şi cunoaşterea sunt de la diavol; ideile i-au fost acceptate, şi în consecinţă lumea islamică a cunoscut o schimbare de paradigmă în care locul ştiinţei a fost luat de credinţă, ceea ce a dus la prăbuşirea culturii respective.
     „… pentru a nu-şi mai reveni niciodată”, cu aceste cuvinte încheie Neil deGrasse Tyson descrierea colapsul produs de al-Ghazali. Dar acest lucru nu este chiar corect. La începutul şi până spre mijlocul secolului XX, influenţa culturii occidentale a fost suficient de puternică încât să ridice numeroase state islamice, precum Iranul. Fie datorită ocupării de către state europene, fie, mai târziu, prin influenţe politice sau economice, Iranul a început o mişcare de industrialzare, a trecut prin numeroase reforme de modernizare, incluzând un sistem naţional de educaţie, şi, în 1963, a acordat drept de vot femeilor. Acest lucru a fost văzut de extremiştii religioşi ca fiind o „vestificare” suficient de periculoasă încât să ducă la o revoltă din partea tradiţionaliştilor; deşi aceasta a eşuat iniţial, câţiva ani mai târziu, în 1979, extremiştii au reuşit să îl detroneze pe şah, au declarat Iranul republică islamică, şi au ales o constituţie teocratică, cu ayatolahul Khomeini drept conducător suprem. A urmat o nouă prăbuşire culturală, cu execuţia a mii de oameni, cu retragerea drepturilor femeilor, de la cel de vot şi până la dreptul la educaţie, şi impunerea standardelor islamice ca obligatorii pentru toată lumea. Iranul, aşa cum apare el astăzi, cu discriminare împotriva a tot ceea ce nu e conform standardelor islamice, cu lapidări şi execuţii în stradă, este ceva nou, o adiţie recentă, nu ceva datând din secolul XII.
     Ceea ce trebuie reţinut: noul salt înapoi în bezna religiei, sub atenta dirijare a ayatolahului, a fost aclamată de populaţie ! Distrugerea unui sistem care încerca să devină o democraţie bazată pe respectarea valorilor umane, şi înlocuirea acestuia cu o teocraţie care dezumanizează jumătate din populaţie şi ridică violenţa, intoleranţa extremă şi obedienţa oarbă la rang de virtuţi, a avut loc în aplauzele celor ce urmau să sufere cel mai mult sub această nouă orânduire.
     Şi alte state islamice, precum Egiptul, sunt în curs de a urma exemplul Iranului. Progresele aduse de cei ce au luptat în urmă cu o generaţie-două pentru independenţă, pentru drepturile lor şi pentru implementarea unui sistem democratic sunt erodate, distruse şi anulate pas cu pas din interior, de extremiştii religioşi care încearcă să implementeze teocraţii în care toţi cetăţenii sunt obligaţi să respecte principiile religioase impuse sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Unul din elementele-cheie pentru progresul oricărei societăţi, educarea femeilor, este anihilat din faşă de orice teocraţie, care acordă o prioritate deosebită dezumanizării femeilor şi transformării lor în sclave supuse bărbaţilor. Astfel îşi asigură generaţie după generaţie de oameni săraci şi needucaţi, uşor de controlat şi de convins că teocraţia care i-a adus în această stare este cea mai grozavă fericire care se putea abate pe capetele lor.
     Un alt exemplu, mult mai îngrijorător, vine din Statele Unite. La fel ca şi în cazul Egiptului, transformarea are loc încetul cu încetul, în faţa ochilor noştri. Un scurt istoric: după procesul Scopes din 1925, mai multe state au interzis predarea teoriei evoluţiei în şcoli; acest trend religios a fost şi mai accentuat în perioada postbelică, ca un mod de a sublinia încă o dată diferenţa dintre Uniunea Sovietică ateistă şi Statele Unite cele profund pioase. Doar că ştiinţa Uniunii Sovietice, şi nu religiozitatea americană, a fost cea care a lansat primul satelit artificial, apoi a trimis primul om în spaţiu. În acest moment, a avut loc o întoarcere cu 180° a atitudinii publicului dar şi a legislatorilor americani în favoarea ştiinţei. În următorii ani, s-a pus în mod deosebit accentul pe educaţia ştiinţifică, pentru că a fost evident pentru toată lumea că nu nu rugăciunile şi slujbele, ci ştiinţa şi tehnologia sunt cele care funcţionează cu adevărat şi permit obţinerea de rezultate reale.
     La o generaţie după colapsul Uniunii Sovietice, Statele Unite şi şi-au permis să revină din nou la visul lor frumos; fără un adversar concret care să le motiveze să-şi continue progresul, creaţioniştii au reuşit încetul cu încetul să se strecoare din nou în şcoli. Educaţia ştiinţifică este tot mai slabă, clasând Statele Unite pe locuri tot mai joase. Nu doar teoria evoluţiei este scoasă, dar însăşi istoria este rescrisă în manuale pentru a se conforma convingerilor religioase. Stat după stat se confruntă cu un val de legi promulgate de politicieni profund religioşi, care atentează la educaţie, la drepturile minorităţilor sexuale, sau la drepturile reproductive ale femeilor. Tot mai des se ignoră faimoasa prevedere constituţională privind laicitatea statului, şi se pune accentul pe religie. Religia convinge oamenii că ignoranţa, naivitatea şi convingerile realizate în absenţa dovezilor sunt virtuţi, nu defecte. Astfel, ajung să aibă putere de decizie tocmai persoanele cele mai dispuse să încalce drepturile celor ce i-au ales, pentru că „ştiu” mai bine decât ei ce le este necesar cu-adevărat.
     În Anglia, extremişti musulmani ( aparent susţinuţi financiar de organizaţii din ţările islamice ) care pretind că vorbesc în numele tuturor musulmanilor revendică nici mai mult nici mai puţin decât… o scutire faţă de legile democratice ale Angliei, şi dreptul comunităţilor musulmane de a aplica legislaţia proprie, bazată pe Sharia. Acceptarea acestei pretenţii ar permite musulmanilor să recurgă la acte de violenţă, mergând până la crime, fără ca acest lucru să fie în vreun fel pasibil de vreo pedeapsă. Iar refuzarea acestor pretenţii este dificilă, orice împotrivire fiind imediat catalogată drept „rasistă” ( de parcă islamul ar fi o rasă ! ); astfel, din teama de a fi acuzaţi de intoleranţă şi „rasism”, oamenii politici ajung să facă concesii extremiştilor, ajungând astfel să submineze democraţia şi drepturile omului.
     Încă o dată, în Iran abrogarea democraţiei şi instaurarea terorii teocratice s-a făcut în aplauzele populaţiei. În Statele Unite, politicienii care luptă împotriva democraţiei au fost aleşi de către populaţie. Concesiile făcute de ONU extremiştilor islamici, concesii care lovesc în libertatea de exprimare sau în alte drepturi fundamentale ale omului, se fac în numele toleranţei religioase, toleranţă pe care religia, fie ea islamică sau creştină, nu este dispusă să o acorde nimănui decât forţată.
     Şi în România, unde Biserica Ortodoxă Română pierde tot mai mult din încrederea populaţiei şi din sprijinul acesteia, unde tot mai mulţi oameni, deşi se declară „ortodocşi”, sunt totuşi împotriva instituţiei şi a acţiunilor acesteia, BOR răspunde în acelaşi fel. Nu încercând să recâştige încrederea oamenilor, nu schimbându-şi politica şi modul de acţiune, ci înfigându-se direct şi revendicând privilegii pe care nici o organizaţie neguvernamentală nu ar trebui să le aibă, încearcând să se strecoare în constituţia ţării, ba chiar recurg la ameninţări pentru a obţine numirea unor senatori ai bisericii ! De ce doar ai bisericii şi nu, de pildă şi câţiva ai fotbaliştilor, ai colecţionarilor de timbre sau ai şahiştilor ?
     Vedem astfel constant, în foarte multe state, ameninţarea permanentă a prăbuşirii în ghearele unei teocraţii, teocraţie susţinută de o minoritate zgomotoasă şi acceptată de restul populaţiei în numele „respectului faţă de credinţă” pe care cei mai mulţi au fost îndoctrinaţi să-l considere normal. Chiar dacă religia este în regres, iar influenţa directă a bisericilor scade tot mai mult, leaderii religioşi încearcă să compenseze aceasta prin atacarea fundamentului democratic şi a laicităţii statului; iar atunci când reuşesc, pornesc un teribil cerc vicios în care ignoranţa şi sărăcia cultivate de teocraţie vor hrăni în continuare tocmai teocraţia care le-a adus, prezentată ca unică salvare de la ignoranţă şi sărăcie !

        Editare ulterioară:
     La doar câteva ore după publicarea articolului, un nou articol dintr-un ziar online anunţă despre o nouă acţiune a extremiştilor creştini din Statele Unite: o propunere din Carolina de Nord doreşte să ignore prevederile constituţionale care cer neutralitate şi interzic instituţiilor statului să susţină o anumită religie, sub pretext că prevederea constituţională s-ar aplica doar guvernului federal.
Altfel spus, dacă această propunere va fi acceptată, Carolina de Nord va face pasul necesar pentru declararea unei religii "de stat".

Ortodocşii noştri, cei de toate zilele

Am avut din nou ocazia să discut cu un grup de persoane creştine. Nu creştini profesionişti, nu credincioşi convinşi, nu teologi sau preoţi, nu persoane interesate de subiectul religiei, ci pur şi simplu creştini clasici, cei ce formează majoritatea de 87% a creştinilor ortodocşi care au reieşit la recensământ.
După ce am explicat că sunt ateu, că nu merg la biserică, că nu am primit preotul cu botezul, şi că nu cred în dumnezeu, a trebuit să explic şi să lămuresc că nu, ateii nu sunt „pocăiţi”, ateii nu cred în nici un dumnezeu, pur şi simplu. Şi că botezul nu semnifică nimic pentru cineva care nu ia în serios credinţa şi ritualurile respective, la fel cum faptul că mormonii botează en masse personalităţi istorice moarte de zeci, sute sau chiar mii de ani nu înseamnă că Alexandru cel Mare s-ar fi convertit cumva postmortem la mormonism.
După aceste lămuriri ( despre care nu sunt sigur că au fost şi înţelese ), am început să pun eu întrebări legate de credinţa interlocutorilor, şi răspunsurile pe care le-am primit m-au întristat. Nu mi-au adus nici o informaţie nouă, doar mi-au reamintit şi reconfirmat ceea ce deja ştiam de mult.
Atunci când cineva se descrie „creştin ortodox”, asta presupune că persoana în cauză crede în existenţa dumnezeului descris în biblie, crede că biblia este o descriere corectă a istoriei, şi crede în existenţa lui Isus. Acestea sunt condiţii necesare, dar nu suficiente. Credincioşii ar include şi necesitatea botezării în rit ortodox, dar mult mai important, pentru a fi un ortodox, şi pentru a se deosebi de un catolic sau un protestant, sau pentru a nu fi doar un „creştin neafiliat”, cineva trebuie să accepte toate doctrinele ortodoxe, aşa cum sunt ele prezentate de Biserica Ortodoxă, incluzând şi geocentrismul, creaţionismul de tip „Univers recent”, discriminarea împotriva femeilor şi a homosexualilor, şi în general tot setul de idei şi superstiţii susţinute de BOR şi incluse în „sfânta tradiţie”. Prin definiţie, cineva nu poate fi creştin-ortodox dacă nu acceptă vreuna din aceste idei, tocmai pentru că termenul „ortodox” implică aderarea la şi acceptarea tuturor acestor dogme. Respingerea vreuneia din învăţăturile respective este considerată „păcat”, iar menţinerea unei idei eretice, neconforme cu dogmele bisericeşti se poate lăsa chiar cu anatemizarea, adică excluderea persoanei din rândul bisericii.
Or, în cadrul discuţiei mele cu persoanele respective, am întâmpinat din nou o profundă necunoaştere a… tot ! Nu am fost defel surprins să descopăr că respectivii „creştini” nu au citit biblia; dar am fost oarecum uimit să aflu cât de puţin din cele scrise în biblie le sunt cunoscute. Ateii, care se confruntă des cu subiectul, sunt bine familiarizaţi cu cartea respectivă. Iar creştinii cu care dezbat, deşi citează selectiv şi pun accentul în principal pe Noul Testament, au totuşi o idee despre conţinutul întregii cărţi. Dar cei ce reprezintă majoritatea creştinilor sunt la un nivel muuult mai slab: dacă li se cere să facă rezumatul bibliei, reuşesc cu greu să invoce povestea lui Adam, a Evei şi-a şarpelui, şi poate a potopului lui Noe ( dacă li se spune despre acesta, sau despre povestea turnului Babel, le sună familiar, dar dacă nu e menţionată sar peste acestea ); pe undeva, fără a face nici o legătură cu altceva, se menţionează şi cele zece porunci… după care apare Isus. Cine sau ce a fost Isus în contextul credinţei lor, de ce s-a sacrificat sau alte detalii nu prea cunosc; despre învăţăturile lui, aşa cum sunt descrise în biblie, nu ştiu mai nimic; le este dificil dacă li se cere să diferenţieze între Isus şi zeul Vechiului Testament, cumva cele două personaje sunt confundate, deşi sunt conştienţi că pe undeva ar trebui să apară şi „tatăl”, şi „sfântul duh”.

Astfel, apare o întrebare foarte serioasă: dacă cineva nu a citit niciodată biblia, dacă nu ştie nimic despre ce scrie acolo, dacă nu i s-a spus aproape nimic despre YHVH, atunci cum ar putea cineva să creadă în acest dumnezeu ? Mai exact, în ce crede ? Cum poate cineva să creadă în ceva ce nu cunoaşte ?

Astfel începe a se forma o imagine mai exactă a credinţei, a adevăratei credinţe „ortodoxe” a maselor: un schelet dintr-un rezumat ultra-condensat al biblei, cules probabil din poveştile bunicii sau mătuşii, care nici ea nu ştia prea multe, şi întărit prin sprijinul prietenilor şi cunoştinţelor care la rândul lor sunt la fel de puţin documentaţi; esenţa aceasta pare a fi creerea lumii de către Dumnezeu ( da, pentru credincioşi, „Dumnezeu” este numele lui YHVH, nu titlul ), alungarea lui Adam şi-a Evei pentru că au mâncat un măr, apoi un sacrificiu inexplicabil al lui Isus, drept pentru care… drept pentru care, acest Isus-Dumnezeu stă şi supraveghează muritorii şi se joacă cu aceştia, modificând vremea şi cauzându-le sau, dimpotrivă, ferindu-i de accidente de maşină şi dureri de cap, ascunzându-le cheia sau pedepsindu-i pe cei apropiaţi pentru te şi miri ce vini imaginare ale părinţilor sau prietenilor.
Pe acest schelet îşi găsesc locul tot felul de alte superstiţii, care variază de la caz la caz, de la horoscoape la vrăjitorie, de la medicina alternativă la „semne prevestitoare” şi „deochi”, la rândul lor moştenite de la generaţiile anterioare, probabil mergând în urmă până în Evul Mediu şi chiar mai înainte. Toate se reunesc şi se amestecă pentru a deforma realitatea într-o lume demnă de Evul Mediu, o lume magică în care totul „trebuie” să fie cumva corelat, în care cele mai banale evenimente sunt indicii ale supranaturalului, ale unor voinţe de neînţeles, dar care pot fi influenţate prin diverse târguri făcute de muritori.
Şi aici probabil că e o cheie majoră a înţelegerii religiei: influenţarea. Influenţarea viitorului prin cele mai variate metode, de genul bătutului în lemn, ritualuri făcute dacă „îţi taie calea pisica neagră” pentru a te feri de ghinionul aferent, sau dacă cineva „cobeşte” ( chiar dacă cobitul acesta este de fapt enunţarea unei consecinţe evidente şi logice a unei anumite acţiuni ), toate sunt încercări de a înfluenţa şi a îmbunătăţi cumva evenimentele viitoare. Iar religia, cu condiţiile ei atât de vagi şi cuprinzătoare, şi cu potenţialele promisiuni atât de atrăgătoare, este un teren nespus de fertil pentru aceste tentative. Bătăi pe moaşte, rugăciuni, participări la slujbe, ritualuri pentru diferite evenimente notabile din viaţa oamenilor, posturi, şi altele, toate sunt oportunităţi speculate de adevăraţii „zei”. În absenţa unui zeu veritabil, şi necunoscând mai nimic din cele scrise în cartea „sfântă”, creştinii au ajuns să venereze singurul lucru concret care pare să aibă vreo legătură cu divinitatea: preoţii.
Aceştia sunt adevăraţii zei-prin-procură ai ortodocşilor români, respectaţi şi veneraţi orbeşte din naivitate şi tradiţie; majoritatea creştinilor nu au citit biblia, şi dacă sunt întrebaţi de ce, sau ce anume fac ei ca ortodocşi, sau cum ştiu să facă cele necesare, sau de ce postesc, sau de ce îşi fac cruce, sau de ce… orice, în cele din urmă răspunsurile converg invariabil la „aşa zice popa”. Se pare că un sondaj arăta că un procentaj înfiorător de mare de români consideră că preotul ar fi „sfânt”. Nu reuşesc să-l găsesc, dar pare veridic, mai ales dacă a fost făcut la ţară. Dar chiar şi printre cei mai avansaţi, persoane care folosesc internetul, atitudinea aceasta se menţine: aproape invariabil, la tot mai desele articole din ziarele online despre preoţi sau călugări criminali sau hoţi, traficanţi de droguri sau vinovaţi de alte ilegalităţi, apar commenturi care îndeamnă la tolerarea acestora, şi suspendarea justiţiei umane pentru că „o să-i pedepsească dumnezeu”. Altfel spus, „să nu îndrăznim noi, muritorii de rând, să ne erijăm în judecători pentru aceşti demizei ! să nu ne băgăm între ei şi şeful lor !”.
Practic, în credinţa ortodoxă, se pare că zeul nu mai intervine direct în nici un fel, ci interacţionează cu oamenii doar prin aceşti subalterni ai lui. Mentalitatea instalată în timpul comunismului ajută BOR-ul de minune: ca în cazul oricărei birocraţii care se respectă, există şefi mari, intangibili, care n-au timp de nimicuri precum ascultatul doleanţelor, dar a căror semnătură şi ştampilă este totul, şi există o multitudine de funcţionăraşi mici, în faţa cărora omul de rând trebuie să se prezinte, şi de care depinde pentru a-şi trimite cererile la nivelul următor, la şefii cei mari, unde acestea îi sunt ştampilate şi-aprobate. Şi fireşte că aceşti funcţionăraşi, singurul lucru vizibil din tot institutul, trebuie periaţi şi mituiţi la greu, altfel pot să şicaneze şi să-l blocheze pe bietul nefericit pentru totdeauna.
Şi ce sunt aceste „cereri” pe care credincioşii le prezintă funcţionarilor la biroul divin ? Pentru ce se roagă oamenii ? Pentru ce merg la biserică, aprind lumânări, sau se-nghesuie la moaşte ? Păi, sunt plini de cereri de influenţare a viitorului ! Noroc, bani, ajutor, sprijin în toate aspectele vieţii, sănătate, şi orice altceva mai doriţi, pe toate le oferă djinul din lampă peştişorul auriu dumnezeul ! Doar să apară în faţa popii cât mai umili, să-i prezinte mita necesară pentru a-şi asigura o pilă la ăl-de-sus, şi dorinţele le vor fi îndeplinite… poate !
Ajunge să ne amintim de prostituarea de cadavre de la Iaşi, când moaştele Paraschivei sunt scoase la „produs”. Fericiţii care ajung la rând îşi freacă carnetele de note, batistele, certificatele de sănătate sau portofelele de raclă, o adevărată procesiune de cerşetorie metafizică, în care fiecare cerşetor plăteşte taxa apoi stă la coadă pentru a revendica, după caz, note bune, sănătate, bani, sau îndeplinirea altor dorinţe personale.
Doar că aceşti zei sunt foarte capricioşi; merită să rişti să le depui o cerere, în speranţa că te vor ajuta, dar nu te poţi baza pe ei. De aceea e necesar ca un creştin descurcăreţ, pe lângă pus-bine pe lângă dumnezeu şi preoţi prin mită, împăturirea de cruci şi prezenţa la biserici de paşte, doar-doar „pică” ceva de la ăştia, să fie atent şi la horoscop, sau să trateze şi cu alţii care-i pot oferi ceea ce-şi doreşte: alţi preoţi şi călugări, vrăjitoare, poate vreo „vindecătoare” miraculoasă, sau alţi şarlatani de aceeaşi teapă. Şi tocmai din această distribuţie de milogeală nu se mai concentrează oamenii pe o singură sursă, ci preferă varianta mai comodă, jucatul pe cât mai multe mâini, cu cheltuieli poate mai mici dar ( în viziunea lor ) cu şanse de câştig mai mari.
Biserica Ortodoxă Română condamnă superstiţiile, tocmai pentru că acestea erodează din dedicaţia creştinilor. Din păcate pentru instituţie însă, acest lucru nu ajunge la credincioşi, la fel cum nu ajung nici alte şi alte şi alte informaţii pe care aceştia ar trebui să le aibă. Anacronismul şi lipsa de dialog a BOR contribuie în mod cert la îndepărtarea tot mai mare a maselor de Biserică, iar rezultatul final este o hidră bizară, în care Biserica propovăduieşte o anumită religie pretinzând că aceasta este comună, tocmai pentru că toţi credincioşii o admit ca denumire. În realitate majoritatea credincioşilor nu au avut niciodată contact cu religia oficială, în schimb fiecare şi-a construit propria religie din bucăţele de superstiţii, preferinţe, şi idei proprii, şi toţi îşi numesc religia proprie „ortodoxie” din obişnuinţă, tradiţie şi ignoranţă.

Ateii iraționali și avortul.

Am urmărit de curând o dezbatere dintre Matt Dillahunty, gazda emisiunii The Atheist Experiece și președintele Comunității Atee din Austin, Statele Unite, și Kristine Kruszelnicki, o atee canadiană a cărei profil de facebook o descrie ca Pro-Life Atheist Intactivist.
Vă recomand dezbaterea doar dacă v-ați trezit de dimineața cu pofta de a vedea căței mici, fără dinți, bătuți, uzi, flămânzi și bătuți din nou, pentru ca....ei bine, cam așa ajunge să arate biata pro-liferiță atee pe la jumătatea acestei dezbateri formale.
De ce vă recomand însă să vă adunați impasibilitatea, să băgați empatia pentru ființe plouate în sertar și să vă faceți totuși timp pentru a urmări dezbaterea: se prezintă câteva puncte de vedere care sunt împotriva avortului și nu includ zei și dogme, care idei sunt apoi invalidate frumos, de către un adversar cu experiență în dezbateri. Și, pentru un plus de savoare, în public se află un biolog specializat în embriologie, PZ Meyers, care în cursul dezbaterii probabil fuge la bar să ia o pastilă pentru dureri de cap cu un pahar mare de whiskey. Mie mi s-a părut interesant să urmăresc discursul unei femei atee pro-life pentru că este un exemplar rar și inedit.



Ca bonus, am descoperit opiniile ei despre dezbaterea publică din cadrul unei convenții unde ea a fost doar invitată:
" I had honestly planned to chalk up the whole experience to a good learning opportunity and figured I'd share my video with only a handful of supportive friends who could help me improve for next time... buuuuut it seems the atheist community had other ideas. :) In the two days since Texas Freethought Convention posted their video, the debate has gone VIRAL. Last I checked the video had 15,000 views - in TWO days! "
Deci, dacă gafăm, măturăm sub preș. Din fericire, nu merge așa, Kristine. :)

Credinţă şi religie

Ocazional, sunt acuzat că aş confunda credinţa cu religia:

„confundati credinta cu un sistem religios, oricare ar fi el… una e sa crezi in Dumnezeu… si alta e sa fi inglobat intr-un sistem religios.”

Dar, evident, nu este cazul. Conştientizez că există deosebiri între credinţă şi religie, cunosc care sunt acestea, şi nu folosesc termenii interşanjabil:

• Credinţa religioasă reprezintă convingere fermă, realizată şi menţinută în absenţa oricărei dovezi în favoarea ei, sau chiar în ciuda dovezilor contrare.
  

Trebuie menţionat aici că aceasta este definiţia credinţei de tip religios, englezescul faith; în limba română, atât „faith” - credinţa religioasă, cât şi „belief” - „credinţa” bazată pe dovezi ( de pildă, convingerea că Soarele va răsări mâine dimineaţă, bazată atât pe mii de experienţe similare, mii de nopţi urmate, fără excepţie, de lumina zilei, cât şi pe o înţelegere a funcţionării sistemului solar ) sunt, ambele, traduse prin acelaşi termen, „credinţă”, ceea ce permite credincioşilor să realizeze nişte echivocaţii de toată frumuseţea, între doi termeni diferiţi, care definesc două moduri total opuse de a percepe lumea; astfel, credinţa religioasă capătă prioritate în faţa dovezilor, şi este menţinută în ciuda oricăror fapte din realitatea concretă care ar putea să o contrazică, în timp ce convingerile sau „credinţele” bazate pe dovezi reprezintă un mod opus de a construi modele ale realităţii, care permite corectarea eventualelor erori, un mod bazat pe descoperiri ale diferitelor aspecte ale realitatăţii, un mod care o respectă, şi care nu distorsionează sau ignoră aspecte ale existenţei pentru a prezerva un model eronat. Cum ar putea cele două să fie sinonime ?

• Religia este un sistem organizat, bazat pe o credinţă religioasă, care include totalitatea dogmelor, ritualurilor, practicilor şi învăţăturilor derivate din acea credinţă.

Astfel, credinţa în sine este ceva personal, o convingere avută de o anumită persoană, câtă vreme religia este rezultatul, este consecinţa credinţei mai multor persoane, sistematizată, organizată şi ierarhizată. Dar cele două sunt inevitabil legate una de cealaltă, orice religie având la bază o credinţă de tip religios, nesusţinută de vreo dovadă, peste care se construieşte, precum un castel de cărţi de joc, restul sistemului. Aici trebuie făcută o altă paranteză. Deşi, aşa cum am văzut mai sus, sensul cuvintelor „credinţă [ religioasă ]” şi „credinţă [ bazată pe dovezi ]” sunt opuse, deseori în dezbateri religioşii le prezintă drept sinonime, şi pretind că a lor credinţă religioasă, nejustificată de nimic şi nesusţinută de nici o dovadă, este totuna cu, de pildă, convingerea unui evoluţionist că teoria evoluţiei explică biodiversitatea, convingere la care s-a ajuns numai în urma înţelegerii tuturor dovezilor care susţin această teorie, de la cele genetice la cele paleontologice, cele din dezvoltarea embrionară, anatomia comparată, sau taxonomie: toate acestea se coroborează reciproc, şi acceptă ca unic răspuns posibil numai cel oferit de teoria evoluţiei.
De asemenea, în momentul în care un apologist creştin realizează cât de sensibil este fundamentul său, faptul că întregul sistem religios are la bază o credinţă religioasă nesusţinută de nimic, sau mai rău, contrazisă de numeroase dovezi, va încerca să proiecteze acelaşi defect asupra teoriei evoluţiei, ştiinţei, sau ateismului:
„Evoluţionismul ( sau, şi mai bine, „darwinismul” ) / ştiinţa / ateismul este tot o credinţă, sau tot o religie !”
Ceea ce în primul rând este o admisie că sistemul religios este într-adevăr defectuos şi nu poate fi apărat de pe o poziţie logică şi onestă. Iar în al doilea rând, este o eroare grosolană: spre deosebire de speculaţiile şi fanteziile teologice, teoria evoluţiei este susţinută de dovezi, poate fi demonstrată, şi a fost demonstrată, atât în laborator cât şi în natură; ştiinţa este un sistem în care concluziile, întotdeauna temporare, întotdeauna supuse corecturii atunci când este nevoie, sunt trase numai în urma analizei dovezilor, niciodată înainte, şi care, atunci când e confruntat cu un element care contrazice vreuna din teorii, permite autocorectarea şi deci îmbunătăţirea, în loc să ignore faptul. Iar ateismul… dacă până şi lipsa credinţei este „tot o credinţă”, apare întrebarea evidentă: ce NU este o credinţă ?
Nici una din cele trei nu are la bază ipoteze supranaturale nedemonstrate şi nedemonstrabile, nici una nu presupune supravieţuirea personalităţii după moartea corpului fizic, precum credinţele religioase; nici una din cele trei nu are vreun sistem de dogme care nu pot fi contrazise; şi nici una nu are practici ritualice, precum religia.

Revenind la acuzaţia confuziei, bănuiesc că cei ce o aduc realizează la un anumit nivel cât de defectuos este sistemul religios; dar încă păstrează o rezervă, una dintre erorile strecurate de religii în conştiinţa umanităţii, alături de alte pretenţii precum cea că moralitatea e dependentă de religie, şi anume că credinţa, credinţa religioasă ar fi ceva pozitiv. Astfel, atunci când constată că cineva atacă credinţa în sine, persoanele consideră că de fapt ţinta atacului este religia, construcţia bazată pe credinţă, dar în nici un caz credinţa propriu-zisă; doar asta e ceva bun, nu ?

Nu. Religia este ceva profund dăunător. Nu una anume, ci toate religiile, tocmai pentru că toate au la bază credinţa religioasă. Toate promovează drept adevăruri lucruri nedemonstrate şi nedemonstrabile, sau de-a dreptul eronate, şi astfel subminează şi demonizează una dintre cele mai eficiente unelte ale minţii umane, gândirea critică.

Mai mult, aceste convingeri nejustificate influenţează deciziile luate de victimele virusului; este evident că o decizie luată pe baza unor informaţii corecte va fi mai bună decât una luată atunci când informaţiile necesare sunt eronate.
Imaginaţi-vă un medic care îşi diagnostichează pacienţii nu pe baza simptomelor pe care aceştia le prezintă, ci trăgând la sorţi dintr-o urnă conţinând denumirea tuturor bolilor; apoi îi tratează în conformitate cu diagnosticul oferit de şansă. Se pot găsi pacienţi pentru care diagnosticul scos din urnă a fost suficient de asemănător cu cel real încât, să zicem, tratamentul cu antibiotice prescris pentru „Plagă infectată la nivelul mâinii” să le vindece infecţia pulmonară. Ar fi posibil să existe chiar şi un bolnav cu o afecţiune atipică, care ar fi putut fi diagnosticat cu ciroză, dar care a fost mai eficient tratat pe baza norocului unui bileţel cu „cancer”.
Asemenea excepţii nu contează: metoda folosită de medic este una greşită; există şanse mult mai mari ca unui pacient să i se facă mai mult rău decât bine, dar pentru a fi eficientă, tehnica necesită şi mult noroc. Alternativa, medicina bazată pe dovezi, presupune tratarea afecţiunilor cu ajutorul acelor metode care se dovedesc eficiente în mod obiectiv, în cadrul unor teste riguroase.
Similar, deşi anumite aspecte ale credinţei de tip religios pot aduce anumite beneficii, metoda în sine - stabilirea unei concluzii şi menţinerea ei în absenţa dovezilor - este profund greşită şi, pe scară mare, aduce după sine mult mai multe dezavantaje decât avantaje.
Motivele pentru care religia este rea au mai fost abordate; religia este, într-adevăr, ceva dăunător pentru specia umană, este un sistem care a dus la nenumărate atrocităţi, fie că e vorba de pierderi de vieţi, de risipă financiară, sau de distrugerea cunoaşterii sau a culturii; toate acestea au fost justificate de religie, de citirea sau interpretarea unor versete, a unor sure, sau a cuvintelor vreunui „om sfânt”.
Dar acest rău este doar consecinţa exterioară, vizibilă, a altui rău, mai profund, aflat în adâncul fiecărei minţi contaminate de religie: credinţa religioasă, care erodează şi distruge moralitatea şi gândirea critică, în prezenţa cărora religia nu ar putea să se dezvolte. Credinţa este, dacă vreţi, mecanismul care deschide larg uşile minţii, lăsând victima la dispoziţia primului venit, care poate astfel să transforme foarte uşor un om bun într-unul capabil de orice barbarie, împotriva altora sau chiar împotriva sa şi a celor apropiaţi lui, convins că face ceea ce trebuie. Dar chiar dacă mesajul pe care-l primeşte vine de la cineva care propovăduieşte moralitatea şi altruismul, şi nu instigă la nici un fel de cruzime, metoda în sine, această blocare a gândirii critice, această deschidere a minţii faţă de orice memă şi acceptarea ei necondiţionată rămâne ceva foarte periculos, tocmai pentru că răpeşte victimei capacitatea de a analiza calitatea a ceea ce i se oferă. Chiar dacă o anumită religie, precum unele forme ale budismului, sau poate o variantă a creştinismului descris de Isus în cele patru evanghelii ( deşi chiar şi aceasta conţine multe părţi imorale, şi ar necesita o curăţare profundă, înainte să poată fi descris ca morală ) ar putea duce la o religie paşnică şi tolerantă, baza ar fi în continuare otrăvită de credinţa religioasă pe care se întemeiază, şi ar fi un sistem extrem de instabil, riscând oricând să dea naştere unui alt monstru precum Inchiziţia sau talibanismul islamic, în secunda în care vreunui lider religios i s-ar năzări, cu sau fără motive, să deturneze într-o altă direcţie ideea iniţială, şi o dată cu ea gândirea tuturor aderenţilor religiei.

Să (nu) respectăm popii

Până nu demult, aveam ceea ce s-ar putea numi „respect” faţă de preoţi şi faţă de cei ce urmează sau au urmat facultatea de teologie. Poate sună oarecum neobişnuit, în contextul altor articole în care am prezentat o opinie deloc pozitivă vis-a-vis de această categorie de persoane. Dar nu, nu mă refer la un „respect” faţă de o presupusă sfinţenie a acestor indivizi, aşa cum pare să fie cazul multor creştini. Nici măcar nu îi consider oameni mai buni, mai înţelepţi sau superiori faţă de alţi oameni; dimpotrivă, am afirmat de mult timp că preoţii sunt oameni lipsiţi de onestitate; minciuna şi falsul sunt incluse în fişa postului. Meseria de preot presupune vânzarea a ceva inexistent, presupune prezentarea unor lucruri nedemonstrabile drept adevăruri certe, presupune vinderea de false speranţe naivilor; preoţii se pretind singurii intermediari între oamenii de rând şi ceva ce nici măcar nu există în realitate, deci în mod automat un preot, sau un viitor preot, este cineva care şi-a ales drept meserie ceva ce, în mod normal, ar trebui să se încadreze la „escrocherie”. Deci, nici vorbă de respect faţă de persoană, sau faţă de şarlatania pe care-o practică.
Dar atunci, la ce mă refer cu acest „respect” ? Foarte simplu: am făcut eroarea să proiectez asupra acestor oameni modul meu de a gândi. Eu am analizat religia de foarte mult timp, am studiat argumentele pro şi contra religiei, şi pe baza aceasta am concluzionat că religia este eronată, este dăunătoare şi deci trebuie combătută.
Şi am considerat că studenţii de la teologie, care urmează cursurile acestei facultăţi patru ani, fac cam acelaşi lucru: că pe lângă cântecele religioase şi studii despre ce slujbe trebuie ţinute în anumite momente, mai studiază şi istoria credinţei şi a bibliei, argumentele pro şi contra existenţei divinului, apologetică şi argumentaţie pentru a putea prezenta un caz convingător pentru credinţa lor. Apologiştii profesionişti au întărit şi mai mult această idee, chiar dacă nu am considerat că orice proaspăt-ieşit de pe poarta facultăţii de teologie este un Kent Hovind sau un William Lane Craig, apologişti care compensează prin şarmul personal ceea ce le lipseşte în calitatea sau adevărul ideilor, sau care ştiu să-şi formuleze argumentele suficient de convingător încât să pară convingătoare chiar şi unui ateu, cu atât mai mult credincioşilor deja îndoctrinaţi.
Astfel, respectul mai sus menţionat a fost respectul faţă de o persoană care, cel puţin în viziunea mea, ar fi reprezentat un adversar bun într-o dezbatere, înzestrat cu cunoştinţe amănunţite despre religie, şi care să ştie să argumenteze. Aşa că, atunci când m-am confruntat cu primul absolvent de teologie despre care am şi ştiut ce a studiat, am fost profund dezamăgit: modul în care a încercat să-şi prezinte ideile a fost un eşec lamentabil; afirmaţia i-a fost demontată în repetate rânduri; de fiecare dată a acceptat că contraargumentul este corect… apoi a repetat ca adevărat ceea ce tocmai a recunoscut ca fiind eronat ! A re-adus drept argument „convingător” exact aceeaşi idee falsă pe care a acceptat-o ca fiind incorectă cu câteva momente înainte.
Iar următoarele discuţii pe net cu alţi teologi sau preoţi au fost şi mai rele: comentarii agramate, pline de ameninţări, şi încărcate de afirmaţii profund eronate, sau pur şi simplu lipsite de orice idee concretă. Majoritatea credincioşilor cu care am purtat discuţii contradictorii şi-au prezentat poziţia mai coerent şi mai logic decât preoţii, absolvenţii sau studenţii de teologie ! Fireşte, am fost atacat şi de credincioşi care să încalce de la început prima regulă a unei dezbateri, dar aceştia au fost relativ rari, comparativ cu numărul celor ce au formulat mesajele limpede, clar şi fără ameninţări. Dar majoritatea „specialiştilor” au eşuat lamentabil.
Nu o să fac eroarea de a generaliza pe baza câtorva exemple. Nu mă îndoiesc că există şi preoţi, probabil chiar destul de mulţi, care să nu se facă de ruşine în cadrul vreuni dezbateri pe tema religiei.
Dar elementul surprinzător a fost că această capacitate de a-şi apăra credinţa într-un mod cel puţin aparent raţional şi logic ţine exclusiv de persoană, şi nu este ceva considerat necesar în facultăţile care pregătesc preoţii !
Cu alte cuvinte, preoţii care ies de pe băncile facultăţii nu sunt pregătiţi să întâmpine vreo opoziţie, nu sunt pregătiţi să îşi demonstreze, sau mai bine zis să „demonstreze” ceea ce au de susţinut. Pregătirea lor a însemnat să li se bage pe gât, drept adevăruri, exact erorile şi falsurile pe care ei ar fi trebuit să ştie să le exploateze. Şi astfel, preoţii au ajuns într-o situaţie similară unor vraci sau a unor şarlatani care ajung să creadă în propria înşelăciune.
Nu, Biserica Ortodoxă Română nu este o organizaţie de tip mafiot, menţinută de nişte tipi care să aibă un plan clar pentru viitor. Este un dinozaur, o fosilă care mai merge doar din inerţie dar nu are nici cea mai vagă idee despre ce ar trebui să facă pentru a se mai putea menţine. Ceea ce văd astăzi îmi aminteşte de o scenă de acum 24 ani: ultimul discurs al lui Nicolae Ceauşescu. Mai exact, momentul în care mulţimea a început să-l huiduiască. Pentru Ceauşescu, care ajunsese să creadă ceea ce propaganda comunistă repetase vreme de zeci de ani, şi se considera „cel mai iubit fiu al poporului”, huiduielile i-au dărâmat complet întreaga realitate fictivă în care trăia, l-au lăsat complet debusolat şi l-au aruncat într-un alt univers.
Huiduielile la adresa BOR încep să se audă tot mai evident: în ultima perioadă, mediul a început să se schimbe; televiziunile încep a-i lua în colimator, încep a izbucni tot mai des scandaluri legate de încăpăţânarea Bisericii de a-şi declara cu lăcomie monopolul în cele mai variate domenii, de la lumânări la cimitire şi înmormântări.
Salvarea pentru BOR ar fi, poate, să facă puţină curăţenie, fie şi una superficială, în propria ogradă pentru a-şi spăla onoarea, să renunţe la ideea că încă trăieşte în secolul XVI, să realizeze că astăzi nu-şi mai poate impune dominaţia cu de-a sila, şi să încerce să se metamorfozeze într-o instituţie mai deschisă spre dialog, mai permisivă şi mai tolerantă.
Încă nu s-a aşezat pământul bine pe scandalul cu cimitirele private, şi BOR a gafat-o din nou. Care a fost ultima idee pe care au anunţat-o ? Au decis să interzică oficierea căsătoriilor în afara bisericilor ! Cu alte cuvinte, „tovarăşi, aşezaţi-vă liniştiţi !”
Ca antiteist, nu pot decât să mă bucur când văd cu câtă îndârjire se străduieşte instituţia să îi depărteze pe potenţialii enoriaşi; pentru că, să nu uităm, poate că recensămintele indică 80 sau 90% „creştini ortodocşi”, dar marea majoritate a acestora sunt „creştini” doar pentru că aşa au fost botezaţi. Dacă biserica insistă să impună măsuri după măsuri care nu sunt în acord cu ceea ce consideră aceştia, sau chiar contravin opiniilor populaţiei, nu o să realizeze o „întoarcere la credinţă”, ci doar o să accelereze şi mai mult trendul tot mai evident de pierdere a încrederii oamenilor în Biserică. Tot mai mulţi o să prefere să se lipsească de stricteţea unei instituţii medievale, iar dacă BOR o să încerce să recâştige această încredere, vitală pentru a-şi putea menţine implicarea politică, cu alte asemenea măsuri „isteţe”, atunci încep să am speranţa că voi vedea cu ochii mei ceva ce, până nu demult, consideram că nu se va petrece în următoarea sută de ani: prăbuşirea instituţiei, metamorfozarea unei putere a statului în ceva echivalent cu horoscopul de la radio, nimic mai mult decât ceva luat oarecum în seamă, cu un zâmbet jenat, de o mână de superstiţioşi.

Ateu sau agnostic ? Sau ateu şi agnostic ?

Într-un articol anterior, în care erau clasificate diferite tipuri de credinţe religioase, sau absenţa acesteia, a fost menţionat şi agnosticismul, dar numai în treacăt, ca o definiţie, fără să fi fost aprofundat:

Agnosticismul [ a, fără, + gnosis, cunoaştere ] defineşte, în uzul curent, o poziţie intermediară între ateism şi teism. Totuşi, adevăratul sens al cuvantului se referă la convingerea ca este imposibil să cunoşti ceva despre deitate. Un agnostic consideră nu doar că nu ştie, dar ca nici nu se poate şti dacă există vreun dumnezeu, sau ce proprietăţi are acesta.

Subiectul este suficient de sensibil încât să merite un articol dedicat special, întrucât termenul este folosit pentru a denumi mai multe categorii total diferite.
În primul rând, agnosticul „adevărat” este cineva care consideră că nu se poate şti dacă există zei, sau ce vor, sau ce fac, sau ce proprietăţi au.
Ceea ce este o poziţie destul de bizară: deşi agnosticul declară că nu se poate şti nimic despre zei, în aceeaşi afirmaţie el descrie unele din proprietăţile acestor potenţiali zei suficient de bine încât să excludă cam toţi zeii descrişi de religiile clasice ( cei ce inspiră scriitori umani, se revelează, fac minuni ), ştie ce pot sau nu pot face ei ( să se facă cunoscuţi umanităţii ), ba chiar şi care le este voinţa şi ce vor face în viitor ( vor rămâne ascunşi ). Pentru cineva care se autodenumeşte „neştiutor”, agnosticii aceştia ştiu cam multe !
Dar chiar şi un „agnostic moderat” ( deocamdată să-l numim aşa ), care se mulţumeşte cu mai modesta poziţie de „eu nu ştiu dacă există sau nu zei”, respinge şi el marea majoritate a convingerilor religioase, care sunt bazate pe „cunoaşterea” voinţei zeilor.
Înainte de a continua, să vedem ce nu este agnosticismul.
Pentru că marea majoritate a celor ce se descriu cu acest termen nu au perspectiva de mai sus, nu vorbesc despre zei cu neputinţă de cunoscut, ci au o viziune mult mai simplistă a situaţiei: ei împart convingerile de natură religioasă în trei mari categorii: credincioşii ( fie ei teişti, deişti sau panteişti ) sunt cei ce au credinţe religioase; la capătul opus sunt ateii, care ( pretind agnosticii ) „ştiu cu certitudine că nu există zei”; şi agnosticii, intermediarii, cei ce nu ştiu sigur dacă zeii există sau nu:


Dar nici ateii nu ştiu cu 100% certitudine că nu există nici un zeu !
În privinţa unor zei, evident, demonstraţia este uşor de realizat. De obicei primele victime sunt exact zeii pe care adepţii au ţinut să-i împopoţoneze cu toate superlativele - omniscienţă, omnipotenţă, omni~ omni~ omni~ - fără să realizeze că astfel îşi anulează zeii prin simplu fapt că i-au făcut autocontradictorii. O altă categorie de zei imposibili sunt cei cărora li se atribuie acţiuni care nu au, sau nu au avut loc niciodată: „zeiţa din al cărei lapte risipit s-a format Calea Lactee” nu poate exista, din simplul motiv că galaxia nu este formată din şiroaie de lapte, ci din globuri imense de hidrogen în „flăcări” termonucleare. Nici „zeul care a creat lumea acum 6000 ani apoi a înecat toată planeta acum 4000 ani” nu poate exista, pentru că lumea are mai mult de 6000 ani, iar potopul n-a avut loc.
Dar pentru alţi zei, mai modeşti, fără pretenţii de omni~, sau poate doar mai vag definiţi, nu se poate demonstra imposibilitatea existenţei.
Nu, ateii se declară atei doar pentru că ei nu găsesc afirmaţia „zeul X există” suficient de convingătoare, sau suficient de susţinută de dovezi, nu pentru că pot demonstra că orice zeu imaginabil vreodată de cineva este inexistent.

O persoană este atee dacă nu are convingerea că există vreun zeu.
Nu este necesară „certitudinea”, nu este necesară vreo demonstraţie certă; deşi din schema anterioară pare a reieşi că singurul care admite posibilitatea de eroare ar fi agnosticismul, de fapt nici ateismul şi nici teismul nu cer 100% certitudine ! Acest lucru e necesar doar pentru ateismul gnostic şi teismul gnostic !
Dacă cineva nu poate spune sincer „Da, cred într-un anumit zeu !”, este ateu.
Chiar dacă admite o posibilitate redusă a existenţei unui zeu, cât timp nu consideră existenţa acestuia ca fiind măcar probabilă, rămâne în continuare un ateu. Ateu agnostic, mai precis. Iar dacă nu pretinde o convingere fermă, ci doar bănuiala că o anumită divinitate există, intră în categoria teistului agnostic.

Deci „ateu” şi „agnostic”, sau „teist” şi „agnostic” nu se contrazic: ateismul înseamnă lipsa credinţei; teismul presupune credinţă într-un anumit zeu. Agnosticismul denotă lipsa certitudinii, iar gnosticismul, dimpotrivă, siguranţă absolută.
O schemă mult mai corectă este aceasta:


în care gnosticismul/agnosticismul şi teismul/ateismul sunt reprezentate pe axe diferite, şi variantele opuse ale credinţei se încrucişează cu variantele cunoaşterii.
Majoritatea ateilor sunt atei agnostici, nu pretind certitudine 100% că nu poate exista nici un soi de entitate care ar putea fi considerată divinitate pe undeva prin Multivers. De altfel, nu se poate demonstra nici că Moş Crăciun nu există, deci tehnic nimeni nu ştie, nu poate şti că Moş Crăciun nu există, cu 100% certitudine.
În concluzie:
1) „Agnosticismul” ( în partea stângă a axei orizontale ) nu este un răspuns la întrebările despre credinţă ( cea de pe axa verticală ).
şi
2) Nici ateismul nu presupune 100% certitudine că nu există zei !

Ateismul gnostic este o poziţie extremă, adoptată de o minoritate a ateilor; majoritatea ateilor au poziţia mult mai onestă, mult mai rezonabilă, de a respinge afirmaţiile despre zei înaintate de credincioşi, dar sunt dispuşi să recunoască că şi-ar schimba opinia dacă ar fi vreodată prezentaţi în viitor cu dovezi suficient de convingătoare.
În această lumină, ateii nu sunt doar o minoritate de extremişti. Majoritatea celor ce se descriu drept „agnostici” pur şi simplu sunt în realitate atei agnostici: aproape nici un agnostic nu consideră existenţa vreunui zeu ca fiind mai probabilă decât inexistenţa, pentru că atunci s-ar declara teist sau credincios.

Aşadar, dacă până acum v-aţi considerat agnostic, sondaţi mai bine în propria conştiinţă. De acord, sunteţi agnostic, adică nu ştiţi cu 100% siguranţă dacă există zei sau nu. Dar ce credeţi ? Sunteţi ateu agnostic, sau teist agnostic ?