Isus: o caracterizare

      Pentru creştini, Isus reprezintă superlativul superlativelor; tot ce este legat de el este prezentat ca un non plus ultra, de la extraordinara-i înţelepciune la nemaipomenita-i blândeţe şi fenomenala lui iubire de oameni ce-i sunt atribuite. „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” şi regula de aur „toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” sunt prezentate în accepţiunea comună ca derivând direct de la el, de parcă înainte de Isus, sau printre cei ce n-au auzit de el, nimeni n-ar fi reuşit să se gândească la aceste principii evidente şi obligatorii pentru convieţuirea în grup: toleranţa şi empatia.
      Dar chiar şi printre cei ce resping pretenţiile de divinitate, sunt unele persoane care-l consideră pe Isus ca fiind un soi de învăţător foarte înţelept, un model moral, cu mult înaintea perioadei sale, care a promovat mesaje pacifiste dar nu a fost înţeles de primitivii în mijlocul cărora trăia.
      În primul rând, consider necesar să fac o precizare. Atunci când am discutat caracterului lui Isus, în mai multe ocazii, am fost „prins” de câte un religios lipsit de imaginaţie: „Aha ! deci tu crezi în Isus ! altfel, cum ai putea spune că a fost aşa sau pe dincolo ???”.
      Nu, nu cred că Isus, aşa cum e descris în evanghelii, a existat. Cu-atât mai puţin că a făcut tot ceea ce scrie că ar fi făcut. Spre deosebire de creştini realizez că cele patru cărţi nu reprezintă mărturii personale ale unor martori, ci transcrierea unor poveşti circulate şi răs-circulate prin tradiţie orală - un mod bun de-a îmbogăţi şi înflori o relatare, dar care prezintă dezavantajul de-a acoperi orice urmă a sursei de la care a plecat legenda. După ce legendele au fost amestecate şi răstălmăcite de sute de treceri prin „telefoane fără fir”, astăzi este imposibil să determinăm dacă persoana Isus chiar a existat, a fost un personaj colectiv, sau a fost doar o invenţie. Asta nici nu contează. Articolul analizează exclusiv persoana din biblie pentru că aceasta este referinţa creştinilor. Şi se poate spune că persoana descrisă în biblie este una foarte neplăcută. Chiar dacă persoana reală a existat sau nu, cea din cărţi este o persoană cu care nu aş vrea să am de-a face.
      Şi, pentru a fi şi mai explicit, vă reamintesc de temele pe care le-aţi făcut la şcoală: nici profesoara de română, nici elevii nu au considerat necesară existenţa lui Greuceanu sau familiei zmeilor pentru a putea realiza caracterizările personajelor dintr-o operă evident fictivă. Făt Frumos este bun, zmeii şi balaurii sunt răi şi ticăloşi, şi totuşi sunt personaje fantastice. Se pot descrie trăsăturile unui personaj dintr-o carte, aşa cum apar din acţiunea cărţii, fără a fi necesar să consideri lucrarea respectivă, sau personajul, ca fiind reale.
      Aşadar, să vedem care sunt aceste trăsături ale lui Isus, aşa cum reies din povestirile atribuite lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan.
      În afara îndemnurilor paşnice găsite dacă selectăm câteva pilde şi-o predică, atributul negativ cel mai strident, care permează întreg creştinismul, atât de evident încât deja este ignorat, este anularea responsabilităţii. Oricât de mult i-o fi îndemnat el pe cei ce-l vor urma să îşi iubească semenii, Isus este un personaj dezgustător pentru că a promovat ideea scăpării de orice răspundere pentru orice faptă, oricât de reprobabilă.
      Hoţi, bandiţi, criminali de cea mai joasă speţă… faptele nu contează. Isus va prelua răspunderea pentru orice, Isus iartă orice crimă şi oferă răsplata cea mai grozavă oricui. E suficient ca persoana să-l accepte pe Isus ca salvator, şi toate acţiunile, toate consecinţele faptelor sunt anulate, răspunderea personală dispare, şi totul va fi bine. Nici măcar nu este necesar ca victimele criminalului să-l ierte, sau ca acesta să-ncerce să compenseze în vreun fel pentru ceea ce a făcut. Singura condiţie pentru acest aranjament este ca respectiva persoană să creadă în Isus, şi poate săvârşi orice, nu trebuie să-şi facă nici o grijă pentru vreo consecinţă.
      Astfel, este ironic când un creştin spune că ateii că „cred în dumnezeu, dar îl neagă pentru că vor să păcătuiască”. Dacă chiar ar fi aşa, nu negarea, ci credinţa, adică acceptarea lui Isus ca salvator este cheia pentru a putea păcătui în voie:

Matei 5:19 „Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor.”

      Poruncile respective sunt cele 613 porunci din Vechiul Testament, între care sunt incluse şi cele zece porunci, „etalonul suprem al moralităţii”, după cum pretind creştinii.
      Deci, încălcarea poruncilor nu duc la excluderea din Rai; singură, absenţa credinţei în Isus o face… ceea ce ne duce la al doilea element din lista de „păcate” ale lui Isus: pervertirea moralităţii. Mai precis, prioritizarea naivităţii, a credinţei oarbe în defavoarea oricăror calităţi morale reale. Criteriul de judecată a valorii unei persoane, este capacitatea de-a accepta ceva incredibil, în absenţa oricărei dovezi:

Ioan 20:29 „Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”

şi

Marcu 16:16 „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.”

      Încă o dată, nu contează dacă persoana a minţit, a furat, a ucis în repetate rânduri; după Isus, este mult superioară unei persoane altruiste, care s-a străduit întreaga viaţă să-şi ajute semenii, dacă criminalul crede, iar altruistul - nu. Osânda despre care vorbeşte este, evident, pedeapsa eternă, Iadul, o altă schimbare oribilă adusă de Isus concepţiilor prezentate în Vechiul Testament:

Ecleziastul 3:19-20 „Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viaţă, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi totul este deşertăciune! Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc.”

      Conform Vechiului Testament, moartea este sfârşitul. Păcătoşii sunt pedepsiţi în timpul vieţii de YHVH în diverse moduri, de la hemoroizi ( delicat traduşi în 1 Regi 5:12 drept ”buboaie” ) la moarte, şi doar foarte rar, cei foarte virtuoşi sunt „ridicaţi la cer”, fizic, din timpul vieţii, după cum s-a petrecut cu Enoch şi Ilie.
      Isus schimbă acest principiu: păcătoşii sunt pedepsiţi după ce mor. Prin tortură veşnică. Şi am văzut cine sunt păcătoşii, în viziunea lui: nu persoanele care sunt imorale sau care comit crime, ci acelea care nu acceptă orbeşte, în absenţa dovezilor, că Isus ar fi zeu. După Isus, necredinţa este atât de îngrozitoare, încât merită o pedeapsă infinită, ceea ce, conform oricăror standarde morale, este o pedeapsă exagerată pentru orice crimă finită, oricât de teribilă ar fi ea.
      De asemenea, o pedeapsă are rolul de a educa, într-un mod mai dur, pe cei ce încalcă anumite reguli, şi/sau de a-i proteja pe ceilalţi de viitoare încălcări ale acelor reguli de către cel ce greşeşte. În cazul unei pedepse infinite, este evident că aceasta nu are nici o valoare educativă. Iar în privinţa protejării… cine este protejat, şi cum, prin trimiterea ateilor în focul Gheenei, în locul simplei anihilări ? Nu, aici nu este vorba de pedeapsă, ci de răzbunare, răzbunarea „blândului” Isus pe toţi cei ce nu i s-au posternat la picioare.
      Dar chiar şi printre credincioşi, Isus are preferinţe:

Matei 15:22-26 „Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon”. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: „Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră”. Iar El, răspunzând, a zis: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: „Doamne, ajută-mă”. El însă, răspunzând, i-a zis: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”. Dar ea a zis: ”Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.”

      Limpede, nu ? Isus, „iubitorul de oameni”, refuză să ajute o femeie non-evreică, numind-o „câine”, pentru că „este trimis” doar pentru evrei, nu şi pentru restul umanităţii. Este uimitor cum a reuşit Pavel să convingă întreaga Europă să venereze timp de 2000 ani un bigot care a declarat deschis că e interesat doar de evrei, şi îi consideră pe toţi ceilalţi „câini” !
      Atunci când cineva acţionează într-un mod contradictoriu cu propriile-i cuvinte, poate fi descris ca un ipocrit. Aşadar, să comparăm tratamentul rezervat de Isus nu inamicilor, ci celor ce pur şi simplu nu au găsit convingătoare poveştile despre el, cu propriul lui sfat:

Matei 5:44 „Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”

      Şi să nu uităm, cei ce nu cred în el nu sunt nici „vrăjmaşi”, nici nu-l blestemă, nici nu-l urăsc, vatămă sau prigonesc - tocmai pentru că nu cred că Isus ar fi zeu ! Sau poate nici nu au auzit vreodată de Isus. Nu contează, Isus va demonstra cât de mult îşi „iubeşte” el duşmanii, răzbunându-se în modul cel mai crâncen cu putinţă.
      O altă dovadă de ipocrizie din partea celui care promova traiul simplu şi umil, şi a recomandat în mod repetat vinderea tuturor averilor şi-mpărţirea banilor printre săraci, este prezentată în momentul în care o femeie a turnat nişte mir scump pe capul lui Isus:

Matei 26:8-11 „Ucenicii […] au zis: „Ce rost are risipa aceasta? Mirul acesta s’ar fi putut vinde foarte scump, şi banii să se dea săracilor.“ Cînd a auzit Isus, le-a zis: „De ce faceţi supărare femeii? Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine. Pentrucă pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.”

       Cu alte cuvinte, Isus este gata să-şi ignore propriile principii, cele expuse pentru prostime, atunci când i se gâdilă orgoliul cu daruri scumpe. Oricine ar fi dezgustat de o persoană atât de egocentristă încât să-şi vândă imediat părerea dacă este linguşită şi flatată cu câteva nimicuri scumpe. Da, apostolii aveau dreptate, mai ales după ce l-au auzit pe Isus lăudând modestia de atâtea ori. Iar o asemenea risipă este „un lucru frumos” pentru cineva care promovează smerenia doar dacă respectivul nu se autoinclude în propriile-i învăţături - cu alte cuvinte, dacă este ipocrit.
      Alt concept oribil promovat de Isus este aşa-numita thoughtcrime, „crimă a gândirii”, concept prezent în cele mai multe dictaturi totalitare, care încriminează nu o acţiune, ci simplul gând la acea acţiune:

Matei 5:21-28 „…s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi»; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă […] oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.”

      Evident, într-un sistem dictatorial uman nu există modalităţi pentru a determina ce gândeşte cineva, astfel că pedeapsa vine doar după ce cel ce s-a făcut vinovat de gânduri interzise le spune altcuiva, sau le scrie, sau se trădează în alt mod. Dar un zeu este telepat, şi Isus cunoaşte fiecare gând care trece prin mintea oricui, şi e dispus să considere gânditul la o anumită acţiune egal cu acţiunea în sine, deşi evident un simplu gând, nepus în practică, nu va avea consecinţe pentru ceilalţi, în timp ce acţiunea - da.
      Unul dintre drepturile fundamentale ale omului, considerat necesar pentru a se putea ajunge la libertate şi fericire, este libertatea de conştiinţă. A o interzice înseamnă a înrobi fiinţa umană într-un mod mai profund decât ar putea-o face orice lanţ sau cătuşă. Mai mult decât atât, gândirea nici măcar nu este sub control conştient: „Nu te gândi la un pinguin !” este o glumă care va face pe oricine să se gândească, involuntar, exact la pinguinul la care i s-a cerut să nu se gândească.
      Astfel, Isus consideră normal să judece pentru ceva care scapă de sub capacitatea de control a persoanei. Sau… sau porunca aceasta, imposibil de realizat, are mai degrabă scopul de-a menţine credincioşii într-o permanentă stare de vinovăţie.
      În ce mod vor fi pedepsite acţiunea şi gândul, sau ce diferenţă face această „crimă” nu se ştie - după cum am văzut, dacă persoana vinovată crede, atunci are Raiul în faţă, iar dacă nu crede, indiferent ce-a făcut sau a gândit, e condamnată la aceeaşi pedeapsă răzbunarea va fi aceeaşi. Nu este unica ocazie în care Isus se autocontrazice.
      Apologiştii creştini folosesc uneori o falsă trilemă, după care Isus ar fi fost „mincinos, smintit sau mesia”, după care afirmă că primele două sunt incompatibile cu personajul descris în Biblie, şi astfel „demonstrează” că Isus a fost dumnezeu… ignorând alte posibilităţi (că totul ar fi un mit, de pildă); mult mai important, ingoră seninătate faptul că atât varianta nebuniei cât şi cea a mincinosului nu doar că nu sunt incompatibile cu portretul, dar sunt prezentate direct:

Ioan 2:15 „Şi, făcându-Şi un bici din ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din templu, şi oile şi boii, şi schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele. Şi celor ce vindeau porumbei le-a zis: Luaţi acestea de aici. Nu faceţi casa Tatălui Meu casă de negustorie.””

      E greu de conceput cum o persoană care se lasă cuprinsă de asemenea crize de isterie încât se apucă să răstoarne mese şi să biciuiască oameni ar putea fi, chiar şi pe departe, confundată cu un zeu, cu-atât mai puţin cu un zeu care propovăduieşte iubirea; chiar şi ca simplu om, cineva care se dedă la asemenea gesturi este o persoană impulsivă şi fără autocontrol.
      O altă criză de isterie, chiar mai elocventă, care nu ar avea ce căuta decât la un copil răsfăţat, în nici un caz la o persoană matură şi capabilă să raţioneze, se desfăşoară atunci când lui Isus îi e foame şi…

Matei 21:19 „Şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată.”

      ( Marcu explică şi de ce nu erau smochine: „Căci nu era timpul smochinelor.” )
      Aşadar, cineva nu găseşte fructele dorite pentru că nu este sezonul potrivit, drept pentru care distruge copacul. Imaginaţi-vă un om care taie un cireş pentru că nu găseşte cireşe-n el iarna. Cum l-aţi putea descrie ? În nici un caz cu vreun atribut pozitiv, asta e cert. „Patologic de impulsiv” pare a fi cel mai blând epitet; însă cineva cu asemenea activităţi la activ poate fi foarte serios bănuit de dezechilibru mental. Aşadar, varianta nebuniei din trilemă îşi găseşte confirmarea în biblie.
      Să căutăm prin evanghelii ceea ce este poate cel mai important element pentru un credincios: ce anume ar trebui să facă un creştin pentru a fi mântuit ? Ar fi de aşteptat ca măcar aici Isus, ca un învăţător bun, să fie limpede şi cât se poate de lămurit. Ia să vedem, e necesar să…

Luca 10:27 „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” ,

dar altcuiva îi spune că e necesar…

Luca 18:20-22 „…să ţii poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta… Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor […], şi mergi de-i urmează lui Isus”

deşi, am văzut că cel ce nu le respectă „foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor”, în nici un caz nu va fi oprit de la a intra; de asemenea, cât de mult trebuie să-ţi iubeşti aproapele ne spune tot Isus:

Luca 14:26 „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu”

Limpede, nu ? trebuie să-ţi respecţi familia până urăşti toţi membrii ei, iar iubirea de aproape trebuie şi ea să se confunde cu ura faţă de toată lumea. Însă cu altă ocazie, Isus spune cu totul altceva:

Matei 18:3 „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”

În ce sens să „fii asemenea unui copil” ? şi de unde a apărut această nouă condiţie ? Şi, dacă tot era vorba de condiţii noi…

Matei 5:20 „că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”

spune Isus altcuiva. Pentru ca, în altă parte, să mai adauge câteva criterii noi:

Ioan 3:5 „de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.”

apoi, mai târziu, completează cu o cerinţă de canibalism:

Ioan 6:53 „dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi”

şi, desigur, mai e şi faimosul

Ioan 3:16„Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”

      Aşadar, se pare că de fiecare dată când era întrebat despre mântuirie, „învăţătorul” acesta inventa pe moment un răspuns, ignorând tot ceea ce a spus cu alte ocazii. Cum ar putea fi numit „învăţător”, cum ar putea fi urmat un asemenea inconsecvent care, în loc să informeze, se autocontrazice permanent, iscă confuzii şi nu ajunge a da nici o informaţie utilă ?
      Nici nu e de mirare că diferite denominaţii creştine nu reuşesc să ajungă la un acord, când iată, chiar întemeietorul creştinismului nu se poate pune în acord… cu el însuşi !
      Această serie de contradicţii este, ea însăşi, suficientă pentru a demola iremediabil varianta „salvatorului” din trilema de mai devreme, deşi nu este foarte limpede dacă Isus a dat sfaturi contradictorii intenţionat, adică a minţit, sau pur şi simplu nu mai ştia ce a spus cu alte ocazii, adică avea probleme psihice.
      Mai pot fi enumerate şi alte ocazii în care Isus s-a autocontrazis:

Marcu 9:40 „Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi.”
Luca 11:23 „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea”,

… a minţit:

Marcu 11:23-24 „Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.

…sau a dat sfaturi rele:

Matei 6:25-31 „De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele ? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc… Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.

      Aici Isus promovează iresponsabilitatea totală, credincioşii fiind îndemnaţi să se lase în voia sorţii, precum „păsările cerului”, care sunt hrănite de „tatăl ceresc”… sau nu, şi care, datorită acestei „griji” deosebite, mor în număr impresionant, tocmai pentru că nu reuşesc să-şi găsească hrana necesară.
      În încheiere, să vedem cum Isus a ordonat un furt:

Matei 21:1-3 „…Isus a trimes doi ucenici, şi le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: în el veţi găsi îndată o măgăriţă legată, şi un măgăruş împreună cu ea; deslegaţi-i şi aduceţi-i la Mine”.

      Acei măgari aveau, fără îndoială, un proprietar; însă Isus a decis că acei măgari îi sunt necesari, deci i-a confiscat. Oricum ar încerca credincioşii să justifice versetele, aceste versete descriu pur şi simplu o hoţie ordinară.
      Se pot găsi şi alte versete cu autocontradicţii, absurdităţi sau minciuni, dar consider analiza suficient de amănunţită pentru a putea încheia adevăratul potrtet al personajului din evanghelii.
      Răzbunător, ipocrit, bigot, promovând iresponsabilitatea şi ignorarea moralităţii în favoarea naivităţii, inconsecvent până la autocontradicţie, iraţional de impulsiv, Isus, aşa cum este prezentat în biblie, nu doar că nu este vreun model moral extraordinar, dar avea foarte multe defecte majore de corectat şi controlat la propria sa persoană, înainte de-a încerca să îndrume viaţa altora.

Diabolicul Satana

      Conform bibliei, Satana este mincinos; mai mult, este descris drept „tatăl minciunii”. ( în Ioan 8:44 ). Ne putem imagina o inteligenţă extraordinară, dar cu scopuri malefice; una care, mai târziu, în cartea Apocalipsei, va reuşi să inducă în eroare o mare parte a planetei.
      Deşi în biblie scrie despre şarpe ca animal, creştinii ne asigură că şarpele vorbitor din Geneză era chiar Satana în persoană. În acest caz, după ce dumnezeu a terminat de creat o lume perfectă lucrând din greu vreme de 6 zile, Satana a reuşit să… păi, să „dea dracului” toată perfecţiunea respectivă, şi să strice iremediabil tot ce dumnezeu a creat. Întrega biblie este doar povestea unui zeu care încearcă din răsputeri, dar eşuează de fiecare dată, să cârpească cumva ceea ce Satana a stricat cu un dialog scurt de câteva minute.
      În cartea lui Iov, dumnezeu şi Satana fac un pariu pe socoteala lui Iov: dumnezeu se arată sigur că, indiferent ce i-ar permite Satanei să-i facă bietului Iov, acesta va rămâne credincios. Dar în loc să-şi recite în continuare faimosul ”domnul a dat, domnul a luat”, după primele capitole Iov îşi schimbă poziţia, acuzându-l ( pe bună dreptate, de altfel ) pe dumnezeu că ar fi nedrept şi că l-ar fi pedepsit pe el, pe Iov, fără ca acesta să fi fost vinovat. Şi aici, câştigătorul pariului este Satana.
      Una peste alta, acest Satana pare a obţine cu uşurinţă victorii în „conflictul” dintre el şi dumnezeu, conflict care, cel puţin în Vechiul Testament, aminteşte mai degrabă de o partidă amicală de şah între cei doi, cu oamenii pe post de pioni, decât de o luptă adevărată.
      Spre deosebire de imaginea dracilor din multe poveşti din folclor, draci care amintesc mai degrabă de trollii şi căpcăunii din alte mitologii - namile puternice dar teribil de stupide şi lesne de păcălit de eroi, Satana cel descris în creştinism este un personaj cu-adevărat machiavelic, calculându-şi cu atenţie acţiunile pentru a obţine scopurile urmărite.
      Şi totuşi…
      Şi totuşi, acest „tată al minciunii”, acest maestru al manipulării, un personaj care, conform legendelor non-biblice ale creştinilor, a reuşit să corupă oameni dar şi îngeri, această şiretenie… diabolică, aş putea spune, e atât de transparentă ! acţiunile lui sunt atât de uşor de „mirosit” de către Creştinii Adevăraţi™ !
      Cel puţin asta este impresia pe care mi-o produc deseori creştinii când discută cu ateii. Viclenia extraordinară care îi este atribuită nu-i e de nici un folos atunci când un Creştin Adevărat e pus în faţa vreunei afirmaţii cu care nu e de acord. El, Creştinul, o va identifica instantaneu: „vicleşug de-al Satanei care vrea să mă ducă-n ispită !”
      Ah, cu câtă precizie îi sunt recunoscute faptele ! şi cât de lipsit de orice dubiu e Creştinul nostru ! În momentul în care află, de pildă, despre fosilele şi izotopii radioactivi, el ştieimediat: au fost plantate de Satana pentru a păcăli oamenii de ştiinţă; la fel, în secunda în care e pus în faţa uneia dintre numeroasele contradicţii biblice, va şti iarăşi imediat: e opera Satanei ! Continuarea discuţiei este inutilă: orice alte dovezi suplimentare sunt şi ele lucrări satanice, care doar îi confirmă opinia.
      La fel, orice opinie raţională nu este decât „minciună satanică”, pentru că toţi cei ce nu-i împărtăşesc exact setul de convingeri sunt şi ei, la rândul lor, cu minţile rătăcite de acelaşi Satana. Concluzia e simplă, dar defel strălucită pentru creştinii care văd o pereche de corniţe în spatele oricărei discrepanţe a religiei lor: Satana a reuşit a păcăli miliarde de oameni, a corupt, zice-se, o treime dintre îngeri într-o rebeliune împotriva dumnezeului, a fost şi este o problemă majoră pentru creaţia divină, dar e o joacă de copil pentru Creştinul nostru să-i reziste: e mai priceput decât miliarde de oameni, decât îngerii, ba chiar i-ar putea da câteva sfaturi înţelepte dumnezeului.
      O asemenea persoană care prezintă combinaţia de opacitate la argumente, naivitate şi credulitate faţă de dogmele oficiale, şi aroganţa auto-indusă că el, doar el deţine Adevărul Suprem… e cel mai uşor de indus în eroare şi de manipulat. Dacă acest personaj malefic supranatural chiar ar exista, tocmai aceşti creştini i-ar fi cele mai facile victime.
      Dragi creştini, Satana nu este un „Joker” pe care să-l scoateţi la-naintare de fiecare dată când nu aveţi argumente şi dovezi, deşi probabil că invocarea unei forţe malefice care doreşte să inducă în eroare şi produce dovezi false este o raţionalizare excelentă pentru protejarea de disonanţele cognitive dintre credinţă şi realitate.
      Dacă chiar credeţi că Satana vă pândeşte la orice pas, amintiţi-vă că e vorba despre un personaj extraordinar de inteligent, capabil să inducă în eroare pe oricine, şi mai mult decât dispus să folosească psihologia inversă:

      Altfel spus, când vă mai simţiţi tentaţi să invocaţi scuza „Satana !”, amintiţi-vă că poate asta e ceea ce aştepta Satana să faceţi… cu alte cuvinte, îi faceţi voia !

Notă: autorul acestui acest text nu crede în dumnezei, nici în draci.
Descrierea personajelor se bazează pe biblie şi pe relatările celor ce cred în dumnezei, în draci, şi în acurateţea bibliei.
Întregul articol trebuie văzut ca o analiză literară a unui basm; se poate face caracterizarea lui Făt-Frumos, a lui Greuceanu sau a Zmeului cel Mare pe baza unor poveşti, fără a fi nevoie ca cel ce o face să creadă că Făt-Frumos şi Zmeul ar fi persoane reale.

Erori Creaţioniste 15: Concluzii

     Acestă serie a fost doar trecere în revistă a unora dintre argumentele cele mai frecvente folosite de creaţionişti. O pagină mult mai elaborată, care aprofundează mult mai multe argumente, poate fi găsită aici, pe TalkOrigins.org.
     Încă o dată, vinovaţii principali, cei ce produc şi distribuie majoritatea argumentelor, sunt organizaţii religioase cărora nu le pasă dacă argumentele sunt corecte sau nu, întrucât scopul lor nu este de informare, ci promovarea religiei şi respingerea cunoaşterii ştiinţifice. Acestea sunt puternic susţinute financiar din donaţii şi din vânzarea de materiale, aşadar, corectitudinea afirmaţiilor este irelevantă. Iar scopul lor a fost dezvăluit atunci când un document a fost expus din greşeală. „Strategia Penei-de-despicat”, „The Wedge Strategy”, expune convingerea celor de la Discovery Institute ( nici o legătură cu canalul TV ştiinţific ) că ştiinţa reprezintă ceva rău, şi că e necesară o luptă politică şi socială pentru a înlocui materialismul ştiinţific cu „valorile creştine”. Una dintre tentativele motivate de aceeaşi strategie a fost discutată în alt articol, cel despre redefinirea şi diluarea creaţionismului de către Discovery Institute pentru a putea fi reintrodus în mod ilegal ca ştiinţă în şcolile americane.
     Majoritatea creaţioniştilor „simpli”, persoanele care prezintă şi susţin aceste argumente în mediul online sau în discuţii directe nu au habar de ştiinţă; nu cunosc şi nu înţeleg teoriile pe care le critică, şi singura sursă de informaţie este reprezentată de lucrările creaţioniste; deşi a critica ceva ce nu cunoşti poate fi considerat lipsă de onestitate, creaţioniştii aceştia sunt mai degrabă neinformaţi, sau mai corect rău informaţi, şi nu neapărat rău-voitori. O dată ce realizează că întregul discurs creaţionist şi toate argumentele aduse sunt atât de lamentabile, şi motivate mai degrabă politic decât ştiinţific, mulţi dintre ei abandonează creaţionismul, şi asta nu înseamnă şi abandonarea credinţei.
     În privinţa argumentelor, concluzia este una limpede:
nu există nici un singur argument creaţionist verificabil şi corect din punct de vedere ştiinţific !
     Seria se încheie aici… deocamdată; dar deoarece creaţioniştii sunt foarte prolifici când vine vorba de neînţeles sau distorsionat ştiinţa, o continuare a „Erorilor Creaţioniste” este foarte probabilă.

          Un index al provocărilor adresate creaţioniştilor, al afirmaţiilor creaţioniste analizate aici, alături de câteva contraargumente şi explicaţii, care au fost prezentate:

     Erori Creaţioniste 1: Intro
Falsa Dihotomie dintre creaţionism şi teoria evoluţei
Inutilitatea atacării argumentelor ştiinţifice
Distorsionări creaţioniste ale argumentelor ştiinţifice
Ignoranţa creaţioniştilor în privinţa subiectelor discutate
   „E doar o teorie !”

     Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei
Ştiinţa e tot o religie
Creaţionismul este ştiinţă
Mulţi creaţionişti sunt savanţi
Mulţi savanţi sunt/au fost creaţionişti
Creaţionismul - interpretare diferită a aceloraşi dovezi
Nimeni nu a observat direct Big Bang-ul/formarea vieţii/evoluţia speciilor,
Ştiinţa necesită şi ea credinţă !
Ştiinţa este în continuă schimbare
Ştiinţa şi religia se completează reciproc
Atacuri la adresa lui Darwin
Despre citatele trunchiate

     Erori Creaţioniste 3: Big Bang
Ce a fost înainte de Big Bang
„Evoluţia” chimică
Exploziile nu produc ordine
„Nimic a explodat !”
Momentul unghiular al Big Bang-ului
Energia Big Bangului
„Din nimic nu apare nimic !”
Nimeni nu a fost de faţă pentru a observa BB ( din nou, „Nu ai fost acolo !” )
Argumentul antropic
Confuzia Big Bang cu TE

     Erori Creaţioniste 4: Abiogeneza
„O piatră a devenit şopârlă !”
Un fulger într-o băltoacă
Generaţia spontanee infirmată de Pasteur
Atmosfera era diferită de cea actuală
Atmosfera primară conţinea oxigen
Ultravioletele ar fi distrus substanţele organice
Oo celulă e prea complexă pentru a se forma din întâmplare
ADN-ul necesită enzime, iar enzimele - ADN
De ce nu vedem azi apărând viaţă din materii organice ?
Abiogeneza e vitală pentru teoria evoluţiei

     Erori Creaţioniste 5: Teoria evoluţiei ( partea 1 )
Evoluţia înseamnă întâmplare
Tornada lui Hoyle ( o tornadă asamblând un avion )
Definiţia TE
Definiţii folosite de creaţionişti
Nu apar specii noi
„Dar e tot o şopârlă !”
Microevoluţie şi macroevoluţie
„Soiul” ca alternativă la taxonomie
O maimuţă a născut un om
   Crocoraţa
   Speciaţia confundată cu hibridizarea
De ce mai există maimuţe ?
de ce nu evoluează şi azi maimuţele ?
Strabunicul n-a fost maimuţă !
Eu nu sunt maimuţă ! eu nu sunt animal !
O jumătate de ochi
Quote-mining-ul despre ochi, după Darwin
Oamenii înainte să le evolueze ochii
Cu cine se reproduce primul individ dintr-o specie ?

     Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea 2 )
De ce găsim pe insule aceleaşi animale ?
Organe vestigiale
Organe omoloage
Alte confuzii privind teoria evoluţiei

     Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Fosilele au fost făcute de dumnezeu
Fosilele au fost făcute de Satana
Stratificarea s-a produs la potop
Explozia cambriană demonstrează creaţia
Toate formele de viaţă de azi au apărut în explozia cambriană
Nu există fosile tranziţionale
   De ce mai există strămoşi ?
Archaeopterix era doar o pasăre; Tiktaalik era doar un peşte
Veriga lipsă e tot lipsă
Scheletul lui Lucy este incomplet
Fosilele din lanţul evoluţiei umane, prezentate de Kent Hovind
Câteva din fosilele sau „nepotrivirile” geologice:
   urme umane şi de dinozauri din albia râului Paluxy
   urma Meister
   schelete umane în straturi „greşite”
   pietrele Inca

     Erori Creaţioniste 8: Genetica
Cromozomul 2 uman
Acelaşi desing, acelaşi designer
Junk-DNA are funcţii
Eva Mitocondrială
Adamul cromozomial
Mutaţiile şterg, nu adaugă informaţie
Mutaţiile sunt întotdeauna negative
O mutaţie nu înseamnă evoluţie ! rămân tot bacterii !
Atavisme
Pâlnierea ( bottlenecking-ul ) speciilor

     Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice
A doua lege a termodinamicii
Coloana geologică nu există
Roci inversate
Straturile geologice s-au format la potop
Varvele anuale
Teoria informaţiei
ADN-ul e un cod
Cine a pus informaţia în ADN ?
Teoria probabilităţilor
Şansa mai multor mutaţii pozitive este mult prea mică
Argumentul antropic
geocentrismul

     Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului
Creaţioniştii „Pământului Tânăr” şi cei ai „Pământului Vechi”
Dendrocronologia
Copacii au fost creaţi cu inele
Fosilele se datează după straturi, iar staturile - după fosile
Datarea radiometrică
Rata dezintegrării radioactive poate fi schimbată
Perioada de înjumătăţire nu poate fi determinată
Datarea radiometrică eşuează dacă rocile conţin vreo urmă din elementul-fiică
Datarea cu carbon e eronată ( foci )
Datarea cu carbon nu acoperă mai mult de câteva zeci de mii de ani
Hovind a datat cu carbon un os de dinozaur
Halouri de poloniu
Hemoglobină de T.Rex
Sahara creşte, Niagara se retrage
Soarele se contractă
Luna se depărtează prea repede
Viteza luminii scade
Universul a fost creat cu o vârstă aparentă mai mare

     Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design
Istoria ID
Să lăsăm elevii să decidă !
Procesul Dover
Complexitatea ireductibilă
Flagelul bacterian este un caz de complexitate ireductibilă, care desfide evoluţia
Ochiul este un caz de complexitate ireductibilă, care desfide evoluţia
Limba ciocănitorii desfide evoluţia
designul poate fi recunoscut
Complexitatea apare doar din design
Savantii ID nu sunt lăsaţi să publice

     Erori Creaţioniste 12: Ştiinţă şi biblie
Existenţa oraşului New York nu implică că Spiderman există
Geneza descrie corect ordinea evenimentelor
Geneza e scrisă din perspectiva unui observator terestru
Biblia a fost scrisă pentru nivelul de înţelegere al oamenilor de atunci
Biblia nu a fost scrisă ca o carte de ştiinţă.
Biblia conţine afirmaţii ştiinţifice exacte
Biblia este corectă istoric; profeţiile şi arheologia sisţin Biblia
Toate animalele erau iniţial ierbivore
Schelete de uriaşi
Arca lui Noe
Soiuri, nu specii în arcă
Arca lui Noe a fost găsită
Există legende despre potop peste tot în lume
Populaţia umană ar fi acoperit Terra în miliarde de ani

     Erori Creaţioniste 13: Alte erori
Dacă spunem oamenilor că sunt animale, se vor comporta ca atare !
Dinozaurii din zilele noastre infirmă teoria evoluţiei
Premii pentru demonstrarea evoluţiei
„Dumnezeu a făcut aşa” ca explicaţie
Hitler s-a bazat pe TE
Teoria evoluţiei va fi respinsă în curând
De unde ştie un animal să evolueze ?
Dacă durează un milion ani pentru o specie, atunci ar putea fi maxim 4000 specii !
Dacă experimentul e proiectat, şi fenomenul e proiectat !"
Dacă creierul a evoluat, nu te poţi încrede în el.

     Erori Creaţioniste 14: Provocări
Provocarea la onestitate şi informare
Propunerea unei ipoteze
Identificarea tranziţiei
Probleme ale potopului
   peştii la potop
   plantele la potop
   ecosisteme după potop
   evitarea pâlnierii speciilor
   continuitatea culturilor în timpul potopului
   bolile
Principiul Corespondenţei
Provocarea filogenetică

Definirea soiului

     Erori Creaţioniste 15: Concluzii; index

     Indexul erorilor

Martori la o crimă.

Cunosc destui creștini cărora li se încrâncenează carnea pe ei dacă le prezint un articol despre crimele Islamului sau le arăt cazul fetiței Malala care a fost împușcată în cap pentru că a vrut să meargă la școală, ori filmarea cu acel cuplu ucis cu pietre pentru că au dorit să se căsătorească și au fugit împreună, deși erau din religii diferite. Îi privesc urlând de furie împotriva acelei religii care face oamenii să se comporte în așa fel, scuipând de scârbă atunci când vorbesc despre îndoctrinații capabili de asemenea crime în numele religiei, îi privesc declarând sus și tare că Islamul trebue interzis fără doar și poate, că cei ce au înfăptuit acele crime trebuie pedepsiți exemplar.

Un lucru foarte ciudat se întâmplă însă atunci când le pun în față fapte foarte asemănătoare sau chiar mai grave din tradiția religiei lor. Creștinii ridică din umeri: "Misterioase sunt căile Domnului, nu le putem judeca" , ori "Nu înțelegi, erau alte timpuri!".
Ce concluzii pot trage din asta? Cu am spus și în articolele anterioare, religia îți anulează morala și gândirea critică. Oricât de bine ți-ar funcționa compasul moral, oricât de bine ai putea analiza faptele altora, atunci când este vorba de propria ta religie toate aceste procese se anulează:

Oh, masacru în care Islamicii au ucis o populație întreagă la ordinele lui Allah, inclusiv copiii?
"Nație de monstri spălați pe creier, criminali antrenați de o religie oribilă!!!"

Oh, masacru în care Evreii/Creștinii au ucis o populație întreagă la ordinele lui Yahve, inclusiv copiii?
"Nu putem noi să judecăm, erau alte timpuri, sufletele nevinovaților au ajuns în Rai, ce favoare extraordinară li s-a făcut!"

Pe mine mă depășește complet cum ajung oamenii să aplice o asemenea dublă măsură, cum o crimă este o crimă doar dacă nu este comisă în numele domnului sau de însuși zeul lor.

În adolescență am aderat la ortodoxie după ce mintea mea neexperimentată s-a întâlnit cu modul de redare al lui Nicolae Steinhardt. Credeam în dumnezeu și până atunci, îmi făceam periodic rugăciunile, mă reculegeam adeseori într-o superbă biserică barocă, ce era în drumul meu spre casă, deci eram "coaptă" și pregătită pentru îndoctrinare.

"Jurnalul Fericirii" a căzut pe pământ fertil. Am început să merg la slujbe, să mă rog obsesiv, să fiu "pătrunsă de credință". Chiar am reușit performanța de care nu sunt deloc mândră de a aruca din casă, ținând-o cu o cârpă, ca să nu mă murdăresc, cartea aceea păcătoasă a lui Darwin.

Știți însă de ce nu a durat mult? Într-un acces de zel, am pus mâna să citesc Biblia. Am trecut cu zâmbet peste prima parte a "Genezei", atribuind oricărui lucru care mi se părea ciudat titlul de "metaforic" . La "Ieșire" mi-a pierit zâmbetul, și mi s-a întipărit pe față o expresie de scârbă. Legi absurde, masacre, pruncucideri, mutilarea tuturor prizonierilor luați într-o ofensivă militară , uciderea în masă a nevinovaților (cam pe'acum nu am mai considerat Potopul "metaforic"), uciderea primilor născuți ai Egiptului și masacrele ulterioare, unele însoțite de trimiterea în sclavie sexuală a fetițelor "inamicului" al cărui păcat era că locuia pe teritoriul greșit. Am terminat "Deuteronomul" și am zvârlit cu Biblia de perete.

Tremuram.

Acest nu era zeul iertării și iubirii despre care îmi povesteau profesoarele de religie, Steinhardt și toți ceilalți binevoitori. Era un dement sângeros, absurd, care considera că meriți pedeapsa capitală pentru că ai mâncat ceva greșit, un dezaxat care ucide copii pentru păcatele părinților, care cere sacrificii umane de la credincioși, care dă pedepse infinite pentru greșeli finite. Cum aș mai fi putut să spun seara "rugăciunea domnească" și să o adresez unui monstru care face ca Hitler și Mao să pară niște amatori jalnici, niște copii prostuți care smulg aripile muștelor în joaca lor aproape caraghioasă?

Am ieșit din casă plângând, cu gândul de a găsi un preot care să îmi explice cum poate fi posibil așa ceva, să mă liniștească, să îmi dea un răspuns. Încă mai speram ca cineva, cumva, să îmi arate că nu e așa cum tocmai am citit, că nu mi-am petrecut timpul rugându-mă unui monstru. Nu puteam, ca atâția alții înaintea mea, să îmi spun că "erau alte vremuri", nu când mi se predase că morala lui dumnezeu este perfectă și imuabilă, că ne bazăm codul moral și legal pe ceea ce ne-a revalat dumnezeu prin profeții săi.

Era primăvară și copacii dădeau să îmbobocească. Și era duminica Paștelui. Iar eu umblam prin oraș bătând la ușile zăvorâte ale bisericilor: în acel an Paștele catolic și cel ortodox coincideau. Popii de toate culorile încuiaseră bisericile și își făceau siesta, în așteptarea slujbei de noapte care dura în unele locuri până în zori. Nu avea nimeni timp să se ocupe de copila plânsă care umbla prin oraș în speranța de a găsi pe cineva care să o lămurească. Sau care să o mintă frumos.

Ore mai târziu, sprijinindu-ma de un prun din grădina casei mele, am cugetat și am decis să nu mă mai numesc creștină. Un astfel de zeu corupt, mânios, un astfel de monstru criminal nu merită slăvit. Nu poate să fie altceva decât invenția unui popor sălbatic, primitiv, sângeros, ce și-a creat zeii după chipul și asemănarea sa. Și dacă ar exista, ar merita vânat, judecat și pedepsit pentru faptele sale.

Privind înapoi, îmi vine să întreb cu maximă ingenuitate:

Dacă o fetiță de 16 ani a fost îngrozită de crimele citite, dacă un copil a putut să decidă că o crimă este o crimă, indiferent care este supremul ideal în numele căruia este comisă, ce îi oprește pe ceilalți? Cum pot să își țină cumpătul și să găsească scuze absurde masacrelor? Și cum mai pot trăi cu ei înșiși după aceea?



 

Elevule Einstein, ai 2 la logică !

Circulă pe Internet o povestioară despre un elev, aparent credincios, care-şi umileşte profesorul ateu în ultimul hal, demonstrându-i că nu există frig, nu există întuneric… şi nu există rău. Acest elev era, ni se spune la urmă, chiar Albert Einstein.
Analize ale textului, faptul că povestea nu apare în nici o biografie a lui Einstein, sau chiar faptul că povestea nu a început să circule decât la foarte mult timp după moartea lui Einstein, toate indică spre un singur răspuns: povestea e inventată.
Asta poate nu ar conta foarte mult; dar, într-o discuţie despre moralitate şi bine contra rău, cel ce pretinde standarde morale superioare datorită religiei s-ar cuveni să nu aducă drept „argumente” parabole inventate, nici să impresioneze pe baza a ceea ce se numeşte „apel la autoritate” - să invoce un nume celebru pentru a da mai multă greutate argumentului. Dacă povestirea ar fi avut vreun merit în sine, ar fi putut sta în picioare prin însăşi argumentele aduse; un nume lipit în mod mincinos nu o s-o ajute, însă e un indiciu al onestităţii, sau mai bine zis al lipsei de onestitate, al celor ce inventează aceste pilde, şi al celor ce le răspândesc.

Dar să analizăm miezul argumentului în sine:

„Studentul rămâne tăcut pentru o clipă… după care, pune şi el o întrebare:
- Domnule profesor, există căldură ?
- Da.
- Şi există frig ?
- Da, fiule, există şi frig !
- Nu, domnule, nu există !
Profesorul îşi întoarce faţa către student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tăcută… Studentul începe să explice:
- Poate exista multă căldură, mai multă căldură, super-căldură, mega-căldură, căldură nelimitată, căldurică sau deloc căldură, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge până la 458 de grade sub zero, ceea ce nu înseamnă căldură, dar nu putem merge mai departe ! NU EXISTĂ FRIG !!! Dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -458 de grade ! Fiecare corp sau obiect e demn de studiat dacă are sau transmite energie, şi căldura e cea care face ca un corp sau material, să aibă sau să transmită energie. Zero absolut (-458 F) înseamnă doar, ABSENŢA TOTALĂ A CĂLDURII !!!
Vedeţi, d-le profesor, frigul e doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie absenţa căldurii ! Nu putem măsura frigul ! Nu există unităţi de măsură pentru frig ! Căldura poate fi măsurată în unităţi termice, deoarece căldura este energie ! Frigul NU E OPUSUL CĂLDURII, d-le profesor, ci doar ABSENŢA EI !!!”

În realitate, frigul nu este „absenţa căldurii”, şi nici căldura nu este „absenţa frigului”. Cele două sunt referiri subiective la unul şi acelaşi fenomen: mişcarea atomilor din obiect. Adică temperatura. Nimeni nu măsoară căldura, ci temperatura unui obiect. Căldura sau frigul nu sunt absenţa a ceva, sunt pur şi simplu catalogări umane ( subiective ) ale aceleiaşi proprietăţi. Temperatura nu este sinonimă cu „căldura”, sau cu „frigul”. De fapt, dacă vă amintiţi din gimnaziu experimentul cu „stânga în vasul cu apă fierbinte, dreapta în vasul cu apă rece, apoi ambele mâini introduse într-un vas cu apă călduţă”, acelaşi obiect poate părea aceleiaşi persoane concomitent şi cald şi rece. Dar ceea ce nu se schimbă în funcţie de senzaţiile subiective este temperatura, este mişcarea particulelor atomice din obiect.
Chiar dacă ignorăm senzaţiile subiective, temperatura obiectivă persistă. A anula un termen cu care ne referim la un fenomen nu anulează fenomenul în sine.
Povestioara continuă punând în opoziţie alte două senzaţii subiective, lumină şi întuneric. La fel ca şi în primul caz, acestea sunt denumiri diferite pe care le atribuim unei singure însuşiri: numărul de fotoni. „Întunecat” şi „luminos” nu sunt proprietăţi opuse, nici nu este vreuna „absenţa” celeilalte, ci ambele sunt doar etichete prin care exprimăm senzaţia subiectivă experimentată de sistemul nostru nervos faţă de intensitatea luminoasă dintr-un anumit loc. Iar numărul de fotoni provenit dintr-o sursă într-o cameră este acelaşi, indiferent dacă cineva intră în cameră venind de afară, unde este un soare orbitor, şi găseşte camera „întunecată”, sau vine dintr-un loc fără sursă de iluminare şi consideră camera „extrem de luminată”. Proprietatea în sine, intensitatea luminoasă, numărul de candeli pe unitatea de suprafaţă, rămâne constant, indiferent dacă acceptăm sau respingem un termen care descrie senzaţia subiectivă.
Atât dihotomia căldură-frig, cât şi lumină-întuneric exprimă calităţi secundare, proprietăţi care produc senzaţii subiective observatorului. Acestea sunt doar reflexii ale calităţilor primare, proprietăţi obiective, măsurabile, care există independent de observator: temperatura, respectiv intensitatea luminoasă.
În continuare, elevul „Einstein” trasează analogie între aceste absenţe pentru a defini răul drept absenţa dumnezeului.
Să ignorăm pentru moment că un dumnezeu care e absent într-un punct anulează pretenţia de omniprezenţă.
Ignorăm şi faptul că demonstraţia aceasta contrazice biblia, unde dumnezeu repetă, în numeroase rânduri, că el personal poate fi sursă a răului ( Isaia 45:7, Ezechiel 20:21-25, Ieremia 32:42, etc ).
Să vedem cât de corect este argumentul în sine. Conform analogiei elevului „Einstein”, binele şi răul sunt doar calităţi secundare, senzaţii subiective care variază în funcţie de observator.
De acord, moralitatea nu este strict obiectivă… deşi, în mod ciudat, cei ce aduc acest argument sunt tototdată şi cei ce susţin că ar fi ( dar ce mai e încă o autocontradicţie, încă o inconsistenţă în argumentaţia creştină ! ), dar nu este nici atât de laxă şi de variabilă încât să putem cataloga binele şi răul ca fiind calităţi secundare, noţiuni subiective.
Catalogăm un comportament, sau o acţiune ( fie al unui om, fie un eveniment natural ) drept „rele”, în măsura în care consecinţa acestora implică efecte negative, pierderi de orice natură, suportate de alte persoane sau fiinţe. A redefini răul drept „absenţa a ceva” înseamnă doar a schimba denumirea; acţiunea în sine, cea care este descrisă, rămâne în continuare, la fel şi suferinţa şi pierderea adusă de rău… pardon, de „absenţa binelui”. Chiar dacă renunţăm la etichetele respective, comportamentul ( sau evenimentul ) cu consecinţe negative există în continuare, încă este prezent în realitate; persistă intenţia de a face asemenea acţiuni; nu este „absenţa” a ceva; consecinţele negative, suferinţa şi pierderea rămân aceleaşi, la fel cum un vas cu apă îşi va păstra temperatura de, să zicem, 4°C, indiferent dacă elevul „Einstein” o să o descrie drept „rece”, sau „cu căldură absentă”.

Argumentul face confuzie între descriere şi ceea ce este descris, între model şi realitate, între cuvânt şi ceea ce reprezintă acel cuvânt, între „hartă şi teritoriu”.

Aşadar, în ce mod este indeplinirea activă a unei fapte, sau producerea unui eveniment natural, „absenţa” a ceva ? Nicicum. Singurul lucru pe care vrea argumentul să-l facă dispărut este doar răspundere a unui zeu creditat cu omniprezenţa şi supravegherea constantă a tot… dar în mod ciudat absent de fiecare dată când se produce ceva incompatibil cu modul grozav în care l-au zugrăvit pe zeul respectiv !

Restul argumentelor aduse de elev sunt banale:

„…aţi observat vreodată evoluţia cu proprii dvs ochi, d-le profesor ?!?…
…ştiinţa nu poate explica nici măcar ce este acela un gând !!!
…folosim electricitatea şi magnetismul, dar NIMENI nu a văzut sau nu a înţeles pe deplin vreuna din acestea două !”

…în care se parodiază un strawman al ştiinţei, în care toate observaţiile trebuie făcute neapărat cu ochiul liber, trebuie văzute direct.
Evident, nu este cazul: nimeni nu a văzut o stea formându-se dintr-o nebuloasă, dar putem deduce cum se produce naşterea stelei pentru că putem observa diferite faze ale procesului, în mai multe nebuloase condensându-se în stele. Nimeni nu a fost de faţă când America de Sud era încă lipit de continentul african, dar acest lucru acest lucru poate fi dedus din numeroase observaţii diferite, independente, din mai multe ramuri ştiinţifice, de la geologie şi geografie la măsurarea deplasării continentelor.
Altfel spus, în ştiinţă se consideră „observaţie” nu doar urmărirea cu proprii ochi a unui fenomen, ci şi observarea unor efecte ale fenomenului; de asemenea, una din principalele unelte cu care lucrează ştiinţa este deducţia realizată pe baza altor observaţii.
Iar gluma obraznică a elevului care, în final, „demonstrează” că profesorul nu are creier este de fapt doar o demonstraţie că elevul „Einstein”, mai corect spus, cel ce a conceput povestirea şi a pus cuvintele în gura personajului, nu a fost deloc atent nici la orele de biologie, nici la cele de logică, şi în general nu înţelege ştiinţa. Din simplul fapt că cineva se mişcă şi vorbeşte se deduce că persoana are un sistem nervos.
Dar, evident, scopul glumei nu este de a-l insulta pe profesor, ci de a echivoca credinţa religioasă, cea pusă în discuţie la începutul povestirii, cu „credinţa” în ( a se citi: „acceptarea dovezilor care susţin” ) o teorie ştiinţifică, exemplu tipic de acuză a unui creştin în momentul în care realizează cât de jalnică este credinţa religioasă ca argument, aşa că se repede să găsească acelaşi defect şi în tabăra opusă, astfel recunoscând cât de şubredă şi lipsită de dovezi este baza religiei.

Alte Argumente

Alte trei „argumente” pentru existenţa divinităţii sunt mult prea simple pentru a necesita o demontare elaborată. Echivocaţii grosolane, reformulări ale altor argumente deja demontate, sau pur şi simplu falsuri afirmaţii goale sunt ceea ce le caracterizează:

Argumentul Legiuitorului:

Toate corpurile din natură urmează anumite legi;
legile sunt caracteristice fiinţelor inteligente;
aşadar, există o fiinţă inteligentă care a creat legile naturii; numim această entitate „dumnezeu”

De vină pentru concluzia eronată este echivocaţia dintre legile umane, la care se referă a doua propoziţie din argument, şi „legile” fizicii. Cele două nu sunt sinonime, cu atât mai mult interşanjabile.
Legile umane sunt prescriptive, sunt un set de instrucţiuni care obligă la ceva, de obicei incluzând pedepse pentru abaterea de la ele; acestea sunt într-adevăr caracteristice fiinţelor inteligente şi sociale.
Dar legile naturale sunt descriptive, nu cer nimănui, sau mai bine zis nu cer de la nimic să facă ceva, ci pur şi simplu descriu modul în care funcţionează natura. Un obiect nu se „gândeşte” la legea gravitaţei care îi „cere” să cadă, pur şi simplu atracţia forţele de atracţie acţionează într-un anumit mod, iar rezultatul ( căderea cu o anumită acceleraţie ) e descris într-o formulă fizică, F=m1m2/r¹, numită „lege” pentru că se aplică fără excepţie. Nu e necesar vreun zeu care să împingă obiectul calculând în fiecare secundă cu cât să-şi mărească împingerea, acesta e modul de funcţionare al Universului.
Dacă preferaţi, înlocuiţi „urmează legile naturale” cu „se comportă într-un anumit mod caracteristic”. Astfel devine limpede că legile din prima premiză nu au nici o legătură cu „instrucţiunile scrise de oameni, pentru oameni, pentru a le restricţiona anumite posibile alegeri” - „legile” din a doua premiză.

Argumentul Din Gradaţie este la rândul lui bizar:

„Obiectele au diferite proprietăţi în diferite grade;
putem face comparaţia dintre diferitele grade doar prin referinţă la ceva care are acea proprietate în proporţii maxime;
acest ceva este dumnezeu”

Ce facem cu proprietăţile opuse ? Dumnezeul propus aici este cel mai alb şi cel mai negru, cel mai mare şi cel mai mic, cel mai cald şi cel mai rece, cel mai…
Ceva este greşit în argument: e nevoie oare să cunoaştem Cel Mai Înalt Lucru Din Univers înainte de a putea să ne dăm seama că un om este mai înalt decât un creion ? A doua premiză a argumentului spune că acest lucru este necesar, dar acest lucru este evident fals. Iar dacă un argument conţine o propoziţie eronată, atunci argumentul e eronat la rândul lui.
De asemenea, este logic că nu este obligatoriu ca un singur obiect să posede toate proprietăţile la superlativ, la fel cum şi oamenii care ajung în Cartea Recordurilor ajung pentru lucruri diferite: unul este cel mai gras, altul este cel mai înalt, şi altul este cel mai puternic.
Argumentul din Gradaţie a fost de asemenea demontat de Richard Dawkins într-o singură propoziţie:
lucrurile diferă în împuţiciune, dar putem face aceste comparaţii doar referindu-ne la ceva ce este împuţit la maximum; aşadar, trebuie să existe Împuţitul Maxim, şi acest cineva este dumnezeu”
Pare urât ? şi totuşi, singura schimbare a fost cea a genericului „proprietăţi” cu una din proprietăţile posibile ( „împuţiciune” ), pentru a face evidentă absurditatea şi ridicolul argumentului.

Argumentul Mişcătorului Nemişcat, prezentat de Aristotel, este o formă incipientă a Argumentului Primei Cauze:

„Tot ceea ce există pe lume este, într-o formă sau alta, în mişcare. Ceva nu se poate pune pe sine însuşi în mişcare, ci necesită o cauză care să o pună în mişcare; un regres infinit de cauze, sau de „mişcători”, este imposibil, aşadar există un mişcător nemişcat, care a iniţiat toate mişcările. Acest mişcător, sau această cauză a mişcării, este ceea ce numim dumnezeu”

…şi suferă de aceleaşi probleme ca şi Argumentul Primei Cauze: după ce pretinde necesitatea unei surse pentru fiecare „mişcare” ( terment folosit în sens general, cu sensul de „efect” ) , comite o pledoarie specială pentru o anumită sursă a mişcării, şi astfel se autocontrazice, acceptând totuşi că nu chiar totul necesită o altă cauză care să îl pună în mişcare.
În al doilea rând, foloseşte generalizări aproximative, din metaunivers ( scara umană ) pentru a descrie fenomene cuantice, care nu se supun aceloraşi reguli.
În al treilea rând, chiar acceptând necesitatea acestei prime cauze, sunt necesare alte şi alte demonstraţii pentru a determina fiecare proprietate a acestei cauze, până să fie permis să se vorbească despre vreun „zeu” sau „dumnezeu”. Conştiinţă, voinţă, intenţie… Nu, nu e permis să împopoţonăm acest „prim mişcător” cu pompoasa etichetă de „dumnezeu”, care le implică pe toate, până nu apar dovezi că acest „prim mişcător” chiar are tot ce trebuie pentru a fi numit astfel. După care e necesară o altă demonstraţie elaborată că acest zeu este chiar zeul pe care-l doreşte cel ce prezintă argumentul, şi nu altul… sau alţii.

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam
Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Ceasul lui Paley
Argumentul din Moralitate
Presupoziţionalismul

Argumentul Teleologic

Următorul argument din listă propune un designer viu, inteligent şi complex, pentru că în absenţa acestuia… nu pot fi explicate viaţa, inteligenţa şi complexitatea. Argumentul Teleologic, sau Argumentul din Design apare în numeroase forme, dar în esenţă poate fi rezumat la:

„Universul şi/sau formele de viaţă par a fi proiectate; aşadar, putem presupune că există un designer, şi anume dumnezeu”.

De obicei, alternativa propusă la designer este „pura întâmplare”. Doar că, cel puţin pentru fiinţele vii, se comite eroarea omului-de-paie: fireşte că e absurd să presupui că un cal, un copac sau o vrabie au apărut „din întâmplare”, dar evoluţia nu înseamnă „din întâmplare”. Nu e nevoie de un designer inteligent care să proiecteze un ochi, o aripă sau un muşchi, şi totuşi acestea nu apar „din întâmplare”, ci evoluează în timp datorită selecţiei naturale.
Iar în privinţa Universului, din nou forţele naturale îl explică cel puţin la fel de bine ca şi ipoteza designerului. De pildă, una din posibilele explicaţii implică o infinitate de universuri, în care proprietăţile şi legile naturale pot diferi foarte mult; fireşte, viaţa se va putea dezvolta doar în acele universuri care au condiţiile necesare pentru aceasta; dar ar fi absurd ca formele de viaţă apărute doar în acele universuri care o permit să tragă concluzia că Universul respectiv a fost construit special pentru ele.
Oricum, deocamdată cunoaştem un singur Univers. Cunoaştem încă destul de puţin despre condiţiile care au dus la formarea lui. Încă nu ştim ce variante posibile ar fi putut rezulta.
Ceea ce ştim cu certitudine e că Universul nu este ospitalier vieţii. În vasta majoritate a sa, este doar un spaţiu gol, străbătut de radiaţii, şi cu temperaturi apropiate de zero absolut. În rare ocazii, câte o fărâmă de materie s-a conglomerat într-un sistem solar, şi în puţine sisteme solare, câte una-două planete se-ntâmplă să fie condiţii care să permită vieţii să apară şi să lupte din răsputeri pentru a se menţine pentru o foarte scurtă durată de timp ( raportat la vârsta Universului ), înainte ca sistemul solar să fie distrus de explozia propriului soare. Acesta nu este un sistem „proiectat” pentru viaţă, nu mai mult decât au fost munţii Bucegi în întregime proiectaţi special pentru cultura de bacterii care se dezvoltă pentru câteva minute în picătura de ploaie rămasă într-o fisură dintr-o rocă din vârful muntelui Omu, înainte ca soarele şi vântul s-o usuce şi astfel să ucidă bacteriile.

Perfecţiunea Universului este invocată şi în Argumentul Antropic, care repetă

Universul este reglat fin pentru a permite apariţia vieţii, deci are un designer.

Sau, în altă variantă,

planeta Terra este perfect poziţionată şi are condiţiile perfecte pentru a permite dezvoltarea vieţii; acest lucru indică că a fost astfel poziţionată în mod intenţionat de un designer.

Doar că, după cum am văzut, Universul nu este reglat special pentru a permite viaţa; viaţa reprezintă ceva insignifiant, bazat mai degrabă pe impurităţile Universului decât pe Universul ca atare.
Iar „surpriza” că Pământul permite existenţa vieţii… în prezent se cunosc peste 800 de planete din alte sisteme solare, din care vreo 50 orbitează în aşa-numita zonă Goldilock, zonă la distanţa potrivită faţă de soarele planetei pentru a menţine apa lichidă la suprafaţa planetei şi deci a permite existenţa formelor de viaţă similară celei terestre.
Nu e nimic uimitor că viaţa a apărut pe o planetă capabilă să o susţină. Chiar dacă în întregul Univers viaţa ar fi apărut o singură dată, atunci ar fi apărut numai şi numai pe o planetă capabilă să o susţină.
Dimpotrivă, dacă viaţa terestră s-ar fi dezvoltat pe o planetă incapabilă să o susţină, şi totuşi ar fi rezistat, abia atunci acest lucru ar fi fost cu-adevărat inexplicabil. Dar faptul că viaţa a apărut şi mai ales că s-a dezvoltat şi a evoluat exact unde acest lucru a fost posibil nu este un indiciu că Pământul a fost creat, ci… că viaţa s-a adaptat la condiţiile pe care le-a avut ! Şi nici măcar n-a reuşit să o facă foarte bine, cam 99% din speciile care au existat vreodată au dispărut pentru că nu au reuşit să facă faţă schimbărilor de mediu ale „planetei proiectate special pentru ele”, sau au fost ucise de meteoriţi căzuţi din spaţiul cosmic, la rândul lui „proiectat special pentru viaţa terestră”.

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam
Ceasul lui Paley
Argumentul din Moralitate
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat
Presupoziţionalismul