Teoria evoluţiei a oferit cadrul necesar pentru înţelegerea biologiei. Totodată, a fost teoria care a îngenuncheat religia, coborând omul din „capodopera creaţiei” la o simplă primată înrudită cu toate celelalte animale, şi a oferit un răspuns ştiinţific la întrebarea privind originea omului… deşi acest răspuns a fost, şi încă este greu de acceptat de mulţi.
Evoluţia este definită ca fiind
variaţia în caracteristicile ereditare ale populaţiilor biologice în decursul generaţiilor. Evoluţia este schimbarea graduală a caracteristicilor
unei întregi populaţii sub presiunea diferiţilor factori: climă, prădători, hrana disponibilă ( toate acestea contribuie la selecţia naturală ), selecţia sexuală realizată în cadrul propriei specii, şi alte elemente.
Unul dintre cei mai nereuşiţi
strawmani, este totodată unul foarte des invocat de creaţionişti.
Este adevărat că unul din elementele evoluţiei are la bază întâmplarea: mutaţiile care produc variaţia se produc aleatoriu. Dar ceea ce urmează imediat după este ceva opus întâmplării oarbe: selecţia naturală şi alte mecanisme ale evoluţiei intră în acţiune, şi determină dacă această caracteristică este utilă sau nu în mediul în care trăieşte animalul; în cazul în care nu este utilă, genele care o determină sunt retrase din fondul genetic prin moartea animalului, mai predispus să fie victimă a prădătorilor, să fie incapabil să-şi asigure hrana, sau să fie victima condiţiilor dificile ale mediului, tocmai datorită handicapului determinat de acea caracteristică negativă. Iar dacă mutaţia are un efect pozitiv, fiinţa care posedă acea caracteristică va avea un avantaj asupra altor membri ai populaţiei, fiind mult mai probabil să ajungă să se reproducă cu succes şi deci să împrăştie varianta îmbunătăţită a genei în fondul genetic al populaţiei.
O reformulare mai poetică a strawman-ului de mai sus, analogia cu tornada omite şi ea partea esenţială a evoluţiei: selecţia, favorizarea elementelor pozitive, păstrarea lor, şi „decartarea” celor negative. Să ignorăm pentru moment faptul că evoluţia nu are un scop finit bine definit, spre deosebire de tornada propusă în analogia aceasta, şi să adăugăm ceva similar selecţiei naturale, un mecanism care
să selecteze şi să păstreze combinaţiile sau caracteristicile utile. De pildă, dacă două piese care se unesc în proiectul avionului se ating în timpul tornadei, atunci se vor lipi, şi nu se vor mai deplasa decât pentru a se aşeza în poziţia corectă. Pare exagerat, ştiu, dar este vina analogiei nepotrivite, care a omis tocmai elementul central al evoluţiei, pe care încerca s-o descrie.
Aşa, acum, având şi o modalitate de a favoriza combinaţiile potrivite, să dăm drumul tornadei, şi să o lăsăm să acţioneze în voie. La fiecare aranjament nou, câteva din piesele viitorului avion se vor lipi, se vor aranja în poziţia corectă, şi vor rămâne astfel; nu va dura mult şi vom vedea cum tot mai multe piese se asamblează, se unesc, şi încetul cu încetul avionul va „evolua” în faţa ochilor noştri.
Încă o dată, dacă scenariul aşa cum l-am prezentat pare deplasat, este doar datorită eşecului analogiei anterioare de a surprinde exact partea esenţială a evoluţiei.
Definiţia teoriei evoluţiei include Big Bang-ul.
Definiţia teoriei evoluţiei include abiogeneza.
Definiţia teoriei evoluţiei include ateismul.
Definiţia teoriei evoluţiei este că un individ dintr-o specie naşte un individ din altă specie.
Definiţia teoriei evoluţiei este că omul se trage din maimuţă.
Nici una din toate acestea nu este corectă. Teoria evoluţiei e o teorie exclusiv biologică, care nu încearcă să explice fenomene fizice sau biochimice. Este o teorie ştiinţifică, nu una teologică sau filozofică, deci nu are tangenţe cu religia… deşi explicaţiile religioase ale variaţiei formelor de viaţă se „împiedică” frecvent de ea. Descrie schimbarea caracteristicilor, dar această schimbare este graduală, în nici un caz nu apare un individ dintr-o specie nouă dintr-una veche „peste noapte”, ci o întreagă populaţie se schimbă încetul cu încetul; în fine, antropocentrismul, definirea teoriei în raport cu specia umană, indică motivul principal al multora pentru atacarea teoriei: mulţi nu o fac pentru că ar avea ceva împotriva variaţiei caracteristicilor populaţiilor diverselor specii… ci datorită faptului că una din implicaţii este înrudirea omului cu celelalte primate.
Asta este ceea ce îi deranjează !
De remarcat că teoria evoluţiei descrie variaţia caracteristicilor unei populaţii, nu atinge direct nici măcar procesul de speciaţie, procesul de formare a unor specii noi, acesta fiind un efect al acestei variaţii. Dacă aceeaşi populaţie este împărţită în două, astfel încât variaţiile din fondul genetic al unei grupe să nu influenţeze cealaltă grupă, variaţii diferite se vor acumula în ambele populaţii, mai ales dacă cele două grupe sunt în medii diferite. Cu cât există mai multe diferenţe între cele două populaţii, cu atât mai greu va fi să se poată amesteca din nou, până când, după trecerea unei perioade de timp suficient de mari, cele două populaţii vor fi incompatibile genetic, rezultând două specii diferite.
Trebuie reţinut că încadrarea biologică în cadrul unei specii nu este una fixă. Spre deosebire de mărcile de maşini, de exemplu, unde un autovehicul este fie produs de firma X, fie de firma Y, şi este sau modelul A, sau modelul B, atunci când este vorba de specie, nu există limite clare care să împartă indivizii într-o anumită specie sau în alta. Limitele speciilor sunt vagi, cu suprapuneri şi treceri graduale, ba mai mult, variază în timp. Exact aşa cum ar trebui să fie dacă speciile s-ar modifica, după cum spune teoria evoluţiei, dar complet opus modelului creaţionist, unde fiecare specie apare independent şi nu are legătură cu nici o altă specie.
Exemplul cel mai elocvent este oferit de
speciile-inel. Acestea sunt populaţii de indivizi al căror areal de răspândire are de obicei o formă inelară - de aici şi numele. De pildă, o populaţie de salamandre care găseşte condiţiile necesare la baza unui munte, dar nu urcă dincolo de o anumită altitudine. Pe măsură ce populaţia creşte, va ocupa o zonă tot mai mare de jur-împrejurul muntelui, întinzându-se în jurul acestuia, până când cele două „ramuri” ale suprafeţei pe care aceasta trăieşte se vor întâlni în partea opusă a muntelui. Şi aici apare problema: salamandrele dintr-o anumită regiune se pot reproduce cu succes cu cele din regiunea următoare, deci sunt din aceeaşi specie. Cele din a doua regiune se pot reproduce cu cele din următoarea regiune învecinată - în continuare, aceeaşi specie. Situaţia e aceeaşi pentru fiecare din zonele adiacente: salamandrele se pot reproduce între ele… dar cele de la vârfurile ramurilor, cele care au ajuns să se întâlnească după o separaţie de prea multe generaţii, nu se pot reproduce cu membrii „venind” din direcţia opusă !
Altfel spus, A se poate reproduce cu B, B cu C, C cu D, D cu E - sunt aceeaşi specie. Dar A şi E nu se pot reproduce, şi deci sunt specii diferite. O imposibilitate care nu poate exista în modelul creaţionist, aceste specii-inel demonstrează cel mai bine speciaţia: A şi E sunt specii în curs de separaţie, iar indivizii din B, C şi D pot fi văzuţi pur şi simplu ca formele de tranziţie între cele două specii.
Salamandra din exemplul de mai sus se numeşte
Ensatina, cu habitatul în jurul munţilor din Valea Centrală din California. Au fost identificate nu 5, ci 19 populaţii, fiecare interfertilă cu cele din regiunile învecinate, evident, cu excepţia celor din ultimele regiuni populate. Se cunosc şi alte exemple de specii-inel, cele mai multe la păsări, dar au fost identificate şi plante prezentând această ciudată particularitate.
Fals. În mod normal, formarea unei specii noi necesită zeci sau sute de mii de generaţii, deci într-adevăr durează o perioadă destul de lungă de timp. Dar acest lucru nu este obligatoriu. In cazul în care o populaţie este suficient de mică, variaţiile genetice se împrăştie în fondul genetic al populaţiei suficient de repede; dacă mediul este suficient de dur, selecţia naturală va fi foarte strictă, ducând la o evoluţie foarte rapidă. În aceste condiţii, speciaţia, formarea unei specii noi, poate avea loc în doar câţiva ani; în cadrul unui experiment, în 1971 câteva şopârle din specia
Podarcis sicula au fost mutate pe o insulă pe care nu se găseau înainte. În doar 36 ani, şopârlele de pe insulă
s-au modificat faţă de specia iniţială, prezentând un cap mai mare, o muşcătură mai puternică, şi formaţiuni noi la nivelul intestinului, inexistente la specia iniţială, pentru a face faţă unei schimbări de dietă de la insectivoră la predominant vegetariană. Alte exemple de speciaţie includ o specie nouă de ţânţari care s-a separat din specia
Culex pipiens, modificându-şi comportamentul pentru un ecosistem bazat pe sursele de apă din liniile de metrou londoneze, fiind astăzi diferită genetic de specia iniţială;
o specie de Mimulus endemică pe deşeurile unei mine de cupru care nu exista înainte de 1859, şi
numeroase alte cazuri. De fapt, există atât de multe cazuri de speciaţie, în laborator sau în natură, încât biologii deja diferenţiază mai multe tipuri de speciaţie.
S-au schimbat ? S-au produs modificări în dimensiunile craniului, în comportament, în dimensiunile şi forma ciocului. Atunci au evoluat. O specie este definită ca fiind „
un grup de organisme capabile să se reproducă între ele şi să producă urmaşi fertili.” Iar în cazurile discutate, şopârla sau ţânţarul respectiv nu mai pot să se încrucişeze cu indivizi din specia iniţială, au apărut prea multe diferenţe genetice. Au apărut caracteristici noi, inexistente la specia-mamă, iar acestea caracterizează şi deosebesc specia nouă de cea veche din care provin.
În plus, dacă „o şopârlă rămâne tot o şopârlă”, atunci, aplicând acelaşi standard, s-ar putea spune că nici omul n-a evoluat, ci a rămas tot o primată, şi tot un mamifer; dar aici deja e o confuzie din partea creaţionistului în privinţa a ce înseamnă „evoluţie” şi „speciaţie”.
„Micro-” şi „macro-evoluţia” sunt lucruri diferite, cu sensuri diferite, dar având la bază exact aceleaşi procese de schimbare graduală. Microevoluţia este schimbarea în cadrul unei specii, iar macroevoluţia - schimbare la nivel de specie ( speciaţie ) sau chiar mai mare. Macroevoluţia este doar microevoluţie cumulată. Creaţioniştii folosesc uneori trucul de de a încadra toate modificările observate şi demonstrate la „microevoluţie” şi de a susţine că macroevoluţia „nu a fost observată”, dar atunci când fac asta fie nu ştiu nimic despre exemplele de speciaţie observate, fie sunt sunt nevoiţi să
redefinească macroevoluţia ca fiind „schimbare dincolo de gen”, apoi, când li se prezintă şi aceste cazuri, să urce tot mai sus în încadrările cladistice, la nivel de familie sau ordin, omiţând că singura încadrare obiectivă din cadrul biologiei este specia. Restul, de la gen la regn, sunt doar construcţii arbitrare, convenţii pentru uşurarea clasificării. Dacă o specie se poate separa în alte două specii, atunci nimic nu poate împiedica aceste specii să se diferenţieze suficient de mult încât să fie la un moment dat încadrate în ordine sau chiar sau clase diferite. A accepta microevoluţia dar dar a nega macroevoluţia este totuna cu a accepta că un om e capabil să meargă câţiva metri, dar a susţine că o plimbare de un kilometru este imposibilă.
Nu, nu ! microevoluţia este schimbarea în cadrul soiului, iar macroevoluţia - un soi care devine alt soi. Or, aceasta nu este observată niciodată !
Ah, da, „soiul”, fenomenala construcţie creaţionistă bazată pe interpretarea biblică, care se vrea un fel de încadrare taxonomică alternativă; cum ar veni, un soi conţine mai multe specii care, chiar dacă evoluează, rămân totuşi „acelaşi soi”. Un fel de limitare sau o barieră a evoluţiei, una care să împiedice evoluţia dincolo de un anumit nivel. Din păcate,
până în prezent nici un creaţionist nu a reuşit să definească termenul. Aşadar, dacă chiar cei ce-l propun sunt incapabili să ne spună exact ce este acela un „soi”, sau cum îl putem recunoaşte, ei cum ar putea şti că evoluţia unei anumite specii nu a depăşit şi nivelul soiului ?
Foarte simplu: creaţioniştii nu vor să îl definească clar, pentru că realizează că orice definiţie ar oferi, se vor găsi cu uşurinţă exemple care să demonteze afirmaţia. Dar ei preferă să-l ţină aşa, vag, nedefinit, pentru a-l putea folosi ca pe un pretext de a respinge orice exemplu li s-ar prezenta. „Soiul” acesta nu este altceva decât un mod mai frumos de a-şi băga degetele în urechi ca să nu audă ce li se spune.
Din păcate pentru creaţionişti, se poate demonstra uşor că aceste „soiuri” nu există. Ar fi necesară existenţa unui set de cromozomi care să codeze trăsăturile caracteristice „soiului”, iar acest set de cromozomi să fie blocat, să nu poată suferi nici o mutaţie, pentru a menţine fixe limitele soiului. În realitate, există un singur genom, un singur set de cromozomi care determină toate caracteristicile unui animal, iar acest set
permite evoluţia atât în cadrul speciei, cât şi dincolo de aceasta. Aşadar, nu există nimic care să împiedice divergenţa tot mai mare a două specii provenind din acelaşi strămoş.
Un alt strawman. Teoria evoluţiei descrie schimbări graduale. Chiar şi după ipoteza
echilibrului punctat, propusă de Gould, conform căreia o specie este în echilibru, suferind puţine modificări, până în momentul unei schimbări a mediului, moment în care evoluţia se produce brusc, până la găsirea unui nou echilibru, acel „brusc” se referă la perioade de timp geologice, reprezentând zeci sau sute de mii de ani; din punct de vedere biologic, chiar şi această evoluţie rapidă este în continuare graduală.
În realitate, dacă o maimuţă ar naşte un om, sau dacă un individ dintr-o specie ar naşte indivizi dintr-o altă specie diferită, ar însemna că specii noi pot apărea printr-un alt mecanism decât cel al schimbărilor graduale acumulate la nivelul populaţiei, adică altfel decât prin evoluţie. Deci, dacă s-ar produce fenomenul despre care creaţioniştii spun că ar confirma teoria evoluţiei, acesta ar
infirma teoria evoluţiei !
Din acelaşi motiv,
„crocoraţa” despre care creaţioniştii spun că ar avea nevoie „evoluţioniştii” pentru a demonstra teoria evoluţiei ar trebui căutată de fapt de creaţionişti: o asemenea himeră obţinută prin mixarea caracterelor a două grupe depărtate nu va dovedi evoluţia, o va infirma ! „Crocoraţa” adevărată ar arăta cu totul altfel: raţele nu au evoluat din crocodili, nici crocodilii din raţe; cele două au un strămoş comun, strămoşul comun al taxei crocodililor şi al taxei dinosaurienilor ( din care fac parte şi păsările ), iar ca aspect nu aminteşte prea mult de raţă; probabil semăna destul de bine cu un
Phytosaur, care, după unii experţi, pare să fie printre cele mai apropiate rude ale acestui strămoş comun.
Taxonomia lumii vii se aseamănă destul de mult cu
ierarhia de directoare şi subdirectoare folosită în computere. O grupă poate să dea naştere mai multor grupe, adică poate conţine mai multe „subdirectoare”, dar fiecare din ele va rămâne pentru totdeauna în categoria mai mare şi în toate supra-grupele care conţin grupa-mamă. Astfel, o pisică este un mamifer din ordinul Carnivora, subordinul Feliforma, familia Felidae, dar indiferent în câte grupe, sau taxe, se va ramifica această specie, toate acestea vor rămâne întotdeauna vertebrate, mamifere, Carnivore, Feliforme şi Felidae. Aşadar, o feliformă care să nască o caniformă ar
încălca teoria evoluţiei, deşi creaţioniştii susţin că acest fenomen ar fi necesar pentru a o confirma.
Pretenţia că „evoluţia necesită un individ dintr-o specie naşte un individ din altă specie” se datorează modelului greşit al evoluţiei imaginat de creaţionişti, foarte diferit de cel real. După cum am văzut, creaţioniştii îşi imaginează că speciaţia are loc prin desprinderea spontană a unei specii diferite din specia iniţială, uneori printr-un singur individ din altă specie, total diferit de părinţii lui. În realitate,
toate transformările sunt graduale:
În modelul evoluţionist,
nu există nici un punct anume în care o culoare se termină şî începe cealaltă. Fiecare pixel îşi schimbă culoarea insesizabil faţă de cei din jurul lui, încât schimbarea nu este vizibilă cu ochiul liber; abia după câteva zeci sau sute de „generaţii”, adică de pixeli consecutivi, este evident că nu mai e vorba de aceeaşi culoare.
Ar putea oare un creaţionist să spună
care este „veriga-lipsă” dintre albastru şi galben ? şi la ce coordonate se găseşte ea ? Sau dintre galben şi verde ? Între galben şi roşu, sau galben şi mov ? Ce pot face ei este să indice un punct complet arbitrar, dar şi acel punct ar fi aproape identic cu cei de dinaintea lui şi cu cei ce urmează după el, în nici un caz nu începe de acolo o culoare complet diferită !
Dacă încrucişăm un cal şi un măgar, obţinem un catâr; acesta este însă steril, deci un „drum închis” pentru evoluţie; aşadar, speciaţia este imposibilă !
Doar dacă teoria evoluţiei ar presupune speciaţia ca fiind rezultatul hibridizării a două specii distincte. Dar nici un biolog nu a propus hibridizarea ca fiind originea speciilor noi ! O specie se va separa în două specii distincte datorită altor factori, separaţie geografică de pildă, în nici un caz pentru că două specii distincte s-ar hibridiza !
Că tot veni vorba… din punct de vedere biologic, calul şi măgarul sunt specii distincte, dar care nu s-au separat de suficient de mult timp încât să devină complet sterile una faţă de cealaltă. Dar din punct de vedere creaţionist, unde lucrurile sunt văzute în alb şi negru, „din acelaşi soi” ( complet fertile între ele ) sau „din soiuri diferite” ( complet sterile între ele ), catârul este un paradox. Unde ar încadra creaţioniştii calul şi măgarul ? în acelaşi soi, sau în soiuri diferite ?
Din acelaşi motiv pentru care încă există europeni, deşi americanii provin din englezi, care sunt o subcategorie a europenilor. Nu toţi europenii au plecat în America. Şi nu toate maimuţele au fost puse în faţa condiţiilor de mediu care au obligat o populaţie de maimuţe să renunţe la viaţa arboricolă şi să se adapteze la condiţiile savanei.
A se vedea argumentul anterior. Acum câteva milioane de ani, datorită schimbărilor de climă, pădurea tropicală a început să se retragă în faţa savanei. Maimuţele din regiunea respectivă au fost confruntate cu pierderea habitatului, ceea ce pentru majoritatea a insemnat extincţia. O mică parte din ele însă s-au adaptat treptat la noile condiţii, şi în decurs de câteva milioane de ani au suferit modificări precum trecerea la poziţia bipedă, pierderea blănii, creşterea capacităţii craniene, şi în cele din urmă, au dus la apariţia lui Homo sapiens.
Maimuţele din ziua de astăzi trăiesc în jungla ecuatorială şi sunt adaptate la acest mod de viaţă, deci de ce ar evolua pentru a se adapta la alt mediu, în care nu trăiesc ?
Dacă prin „maimuţă” creaţionistul se referă la categoria parafiletică care exclude genul Homo, atunci, într-adevăr, străbunicul nu a fost o maimuţă. Nici nu ar fi putut fi, a fost necesar să treacă câteva zeci sau sute de mii de generaţii pentru acumularea a suficient de multe schimbări graduale de la o primată asemănătoare unui cimpanzeu până la Homo sapiens. Nici vorbă de câteva generaţii !
Iar dacă creaţionistul se referă la termenul mai corect de „primată”… prin definiţie, Homo sapiens
este o primată, la fel cum este un mamifer placentar, un vertebrat şi un metazoar, adică un animal. Dacă străbunicul lui nu a fost primată, sau mai rău, nu a fost nici animal, sau dacă creaţionistul pretinde că el nu este încadrat astfel, atunci nu poate fi om, iar biologii din întreaga lume ar fi foarte interesaţi să îl studieze cu multă atenţie, pentru a determina dacă este plantă, ciupercă sau poate un descendent al bacteriilor.
Din păcate, încadrarea într-un gen sau altul nu se face pe baza unei descrieri ridicole a comportamentului, ci pe baze mai obiective.
Aşadar, dacă creaţionistul nostru are celule cu nucleu, este eucariotă; dacă este heterotrof şi a trecut, ca embrion, prin stadiul de blastulă, este un animal; dacă are craniu, mandibule şi coloană vertebrală, este un vertebrat gnatostom; dacă a fost născut viu într-o placentă şi mama sa l-a hrănit ( sau ar fi putut să îl hrănească ) cu lapte produs în glandele mamare, este un mamifer. Oricât ar fi de indignat un creaţionist de idee, aceste caracteristici exclusive ale fiecărei categorii sunt ceea ce definesc încadrarea unui individ, sau a unei specii, într-un anumită taxon !
O dată ajunşi aici, creaţionistul poate analiza cu atenţie toate mamiferele placentare; există un singură încadrare posibilă pentru o specie hemochorială, fără coadă, cu dietă omnivoră, cu mâini cu degete opozabile, cu unghii la degete, care trăiesc în grupuri şi posedă un creier foarte dezvoltat: în grupul primatelor, mai precis, în familia Hominidae. De altfel, ceilalţi membri ai familiei „Hominidae”, orangutanul, gorila şi cimpanzeul, au fost incluşi aici tocmai pentru că aveau „caracteristici asemănătoare celor umane”; aşadar, cum ar putea să fie exclus tocmai omul din acest grup ?
( În plus, dacă-mi este permis, ceea ce fac foarte mulţi creaţionişti atunci când sunt prezentaţi cu argumente ştiinţifice care nu le sunt pe plac aminteşte destul de mult de „aruncatul cu fecale”… ce-i drept, nu la propriu, dar în sensul figurat exact asta fac… )
Cazul fluturelui
Biston betularia este unul excelent pentru demonstrarea forţei selecţiei naturale. Fluturele respectiv ( nocturn ) prezintă două forme, care diferă prin colorit: majoritatea fluturilor erau deschişi la culoare, şi o mică parte prezentau o mutaţie care ducea la un exces de melanină, deci la un colorit foarte întunecat. În timpul zilei, fluturii aşezaţi pe copaci pot fi atacaţi de păsări, dacă acestea îi observă. Şi, evident, pe o scoarţă deschisă la culoare, un fluture negru este mult mai vizibil, aşadar, aceştia erau mult mai frecvent atacaţi - selecţia naturală le limita numărul. O dată cu revoluţia industrială a crescut foarte mult poluarea; funinginea produsă prin arderea unor cantităţi foarte mari de cărbune s-a depus pe scoarţa copacilor, întunecând-o. Astfel, caracteristica până acum favorizată a devenit dintr-o dată un dezavantaj, fluturii deschişi la culoare au devenit mai vizibili decât cei întunecaţi, iar păsările au început să îi atace mai mult pe aceştia. Astfel, în doar câteva zeci de ani, mutaţia pentru culoarea închisă a devenit dominantă în populaţie, iar fluturii deschişi la culoare au ajuns să reprezinte doar o mică parte a populaţiei.
Este acesta un caz de evoluţie ? Fireşte: a avut loc o variaţie a caracteristicilor ereditare a populaţiei. O alelă care reprezenta o minoritate a ajuns să reprezinte o majoritate. O populaţie de fluturi predominant albi a devenit, în decursul câtorva ani, o populaţie de fluturi predominant negri. Fireşte, pentru creaţionişti, în viziunea cărora evoluţia înseamnă „ceva devenind cu totul altceva”, iar o schimbare trebuie să implice un salt realizabil în vreun milion de generaţii, altfel „nu e evoluţie”. Dar pentru orice persoană deschisă la dovezi, acest fluture demonstrează limpede funcţionarea
selecţiei naturale, şi capacitatea acesteia de a favoriza sau de a îndepărta o anumită caracteristică din populaţie.
Din nou creaţioniştii au auzit vag ceva şi resping toată dovada pentru că ei nu au înţeles exact despre ce e vorba.
În primul rând, aş fi curios, în imaginaţia creaţioniştilor, cam unde se aşează un fluture nocturn peste zi ? Oare trage la hotel ? se ascunde sub apă ? sapă vreo vizuină ? Afirmaţia este pur şi simplu falsă: studiu după studiu au găsit aceşti fluturi fie pe copaci, fie pe ramurile copacilor. Pe scoarţă, nu pe frunze sau în alte părţi.
Iar în privinţa trucării fotografiilor, o echipă de entomologi care au efectuat nişte studii în privinţa populaţiei au realizat şi nişte fotografii pentru a exemplifica camuflajul fluturilor în contrast cu scoarţa copacilor din zone mai afectate de poluare, sau dimpotrivă, fără asemenea urme de poluare. Pentru o calitate mai bună a fotografiilor s-au folosit fluturi morţi, lipiţi în locurile şi condiţiile cele mai adecvate. Asta pentru că fluturii nu sunt foarte înţelegători, şi nu se aşează, la comandă, în locurile cele mai propice realizării unor fotografii. Acestea reprezintă exact ceea ce se găseşte în natură, iar „trucarea” a fost un artificiu necesar pentru realizarea unor
fotografii mai bune, fără a influenţa cu ceva studiul în sine, sau concluziile acestuia.
Conceptul de
complexitate ireductibilă va fi aprofundat ulterior. Deocamdată, ajunge să spunem că, din nou, creaţioniştii încurcă lucrurile: evoluţia unui ochi nu înseamnă că apare din senin o secţiune de, să zicem, o sutime dintr-un ochi „normal”, apoi încă una, şi tot aşa, până când în final piesele puzzle-ului se combină şi apare un ochi întreg. Aşa, un ochi doar parţial format este, evident, nefuncţională. La fel dacă creaţionistul îşi imaginează apărând întâi o retină, apoi o cornee, apoi muşchii… şi tot aşa, parte după parte a unui ochi complex. În realitate, procesul a început cu formarea unei structuri foarte simple, o celulă fotosenzitivă, care a devenit
gradual, conform teoriei evoluţiei, tot mai complexă, transformându-se încetul cu încetul într-un ochi „întreg”.
De altfel, ce este un „ochi întreg”, la care să raportăm acea „jumătate de ochi” ? Ochiul unui şoim ? poate
ochiul crevetei-călugăriţă, cel mai fenomenal analizator vizual din lumea animală ? în acest caz, ochiul uman
este „o jumătate de ochi”, dar evident este foarte util ! Sau poate ochiul uman să fie „ochiul întreg” ? atunci, ochiul unui amfibian sau poate al unui peşte este „jumătatea de ochi”, dar în mod cert şi acesta este foarte util posesorului lui. Putem considera un ochi şi mai simplu, cel al unui melc de pildă, capabil să perceapă o imagine nefocalizată, dar şi acesta este util micii moluşte, permiţându-i să se orienteze sau să detecteze apropierea unui prădător. Un ochi chiar mai simplu, precum cel al planariei, capabil să deosebească lumina de întuneric şi într-o mică măsură şi direcţia luminii este şi el util pentru orientare şi pentru reglarea ritmurilor biologice.
În mod similar, o jumătate de aripă este utilă animalului chiar dacă acesta e incapabil de zbor; încă o dată, care este „aripa completă”, din care să considerăm doar jumătate ? aripa şoimului ? a albatrosului ? O găină este un zburător execrabil, şi totuşi aripile îi sunt foarte utile la fugă: mişcările aripilor îi dau un plus de viteză. Struţul nu poate zbura, dar este un alergător foarte bun, iar aripile îl ajută la menţinerea echilibrului. În plus, aripile pot juca şi alte roluri în afara funcţiei de zbor - struţul îşi poate acoperi cu aripile picioarele, care au pielea expusă, pentru termoreglare. Şi aproape toate păsările folosesc aripile pentru a-şi acoperi ouăle atunci când clocesc.
Aşadar, 50% dintr-un organ este bun la ceva: dacă toţi ceilalţi membri ai populaţiei au doar 49% din acesta, cel care are 50% are un avantaj !
Într-adevăr, faimosul citat al lui Darwin… mai bine-zis, faimosul
qoute-mine creaţionist. Demontarea a fost făcută şi
în alt articol:
„…folosirea acestui citat demonstrează încă o dată profunda lipsă de onestitate a creaţioniştilor: acest paragraf este chiar introducerea în explicaţia evoluţiei ochiului, oferită de Darwin ! Ceea ce urmează, imediat după această „admisie”, este o prezentare a condiţiilor necesare pentru ca ceea ce părea absurd să fie de fapt explicabil tocmai prin prisma teoriei lui: „Raţiunea îmi spune că dacă se poate arăta existenţa a numeroase gradaţii de la un ochi simplu şi imperfect la unul complex şi perfect, fiecare stadiu fiind folositor posesorului său, după cum cu siguranţă se şi întâmplă; apoi dacă ochiul variază mereu şi variaţiile se moştenesc, ceea ce de asemenea se intâmplă în mod neîndoielnic; şi dacă astfel de variaţii sunt folositoare oricărui animal în condiţii de viaţă schimbătoare, atunci dificultatea de a crede că un ochi perfect şi complex ar putea fi format prin selecţie naturală, deşi pare de neînvins pentru imaginaţia noastră, nu ar trebui considerată ca subminându-ne teoria.”
Acest strawman grosolan este pur şi simplu o întrebare aruncată pe negândite, de obicei din dorinţa de a
schimba subiectul sau pentru
a-şi sufoca adversarul cu întrebări. După ce cu câteva minute înainte creaţionistul ştia că „
teoria evoluţiei zice că omul se trage din maimuţă”, dintr-o dată uită asta, şi consideră că omul provine din amoebe sau bureţi, şi a avut nevoie să evolueze ochiul în mod independent.
Maimuţele deja au ochi, cum de altfel au toate mamiferele, reptilele şi amfibienii, care au evoluat din peşti, la rândul lor având ochi - asta o poate verifica orice creaţionist !Aşadar, dacă omul este descendent din maimuţe, evident că a moştenit ochii, membrele, sistemul de reproducere sexuat, şi toate caracteristicile deja prezente la acestea !
Asta ar fi valabil doar dacă un individ dintr-o specie ar naşte subit un individ dintr-o specie total diferită. Dar am văzut puţin mai sus că nu se întâmplă aşa. Evoluţia afectează populaţiile, nu indivizii, şi schimbările sunt graduale. Nu apare o specie nouă peste noapte, ci întreaga populaţie se schimbă gradual, de-a lungul a sute sau mii de generaţii; şi în cadrul fiecărei generaţii, orice individ din populaţie se poate reproduce cu succes cu oricare membru de sex opus al populaţiei respective.
[ Va urma ]
Alte articole din seria Erorilor Creaţioniste:
Erori Creaţioniste 1: Intro
Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei
Erori Creaţioniste 3: Big Bang
Erori Creaţioniste 4: Abiogeneza
Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea a doua )
Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Erori Creaţioniste 8: Genetica
Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice
Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului
Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design
Erori Creaţioniste 12: Ştiinţă şi biblie
Erori Creaţioniste 13: Alte erori
Erori Creaţioniste 14: Provocări
Erori Creaţioniste 15: Concluzii; Index
Ca o paranteză, pentru a complica problema, în limba engleză „Monkey” se referă la maimuţele „inferioare”, cele cu coadă - Platyrrhini şi Cercopithecidae, iar pentru Hylobatidae şi Hominidae se foloseşte cuvântul „Ape”. Astfel, cine încearcă a echivala „maimuţa” cu „Monkey” va avea surpriza să descopere că există şi maimuţe care sunt „Apes”.
În taxonomie, toţi descendenţii unei categorii vor fi incluşi în acea categorie. De aceea, ar fi important de stabilit care este strămoşul comun dintre Catarrhini şi Platyrrhini. Dacă acesta a fost o maimuţă Monkey, atunci toţi descendenţii lui vor fi maimuţe. Şi e simplu de demonstrat că [X] a fost o maimuţă: dat fiind că atât Platyrrhini cât şi ( cel puţin o parte a ) Catarrhini conţin „Monkeys”, e necesar ca strămoşul comun să fi avut aceste caracteristici definitorii pentru „Monkeys”. Aşadar, strămoşul Catarrhinilor fiind „Monkey”, rezultă că toţi descendenţii lui sunt „Monkeys”, şi deci „Apes” sunt doar o subcategorie a „Monkeys”.
Încă o dată, în clasificarea taxonomică, toţi descendenţii unei categorii vor fi incluşi în acea categorie. De pildă, toţi descendenţii strămoşului comun al Monotremelor ( ornitorinc şi echidnă ) şi al subclasei Theria ( grupa care conţine marsupialele şi placentarele ) vor fi mamifere. Nu contează cât de mult timp va trece, nu contează prin ce schimbări va trece, orice descendent al mamiferelor va fi clasificat tot ca mamifer. Şi, la fel, toţi descendenţii unei maimuţe vor fi, la rândul lor, maimuţe.
Dar şi în română, de obicei maimuţele sunt definite făcându-se referire la „toate primatele Simiiforme… cu excepţia omului”. Şi aici apare problema, între semantica din DEX şi taxonomie. Poate că dicţionarele şi oamenii de rând se referă la toate Simiiformele mai puţin o specie, sau un gen… dar în biologie, lucrurile funcţionează altfel.
Singurele clasificări valide, reprezentând istoria evoluţionară, sunt cele care se referă la grupurile monofiletice: „X şi toţi descendenţii săi”. Etichetele parafiletice care se referă la „X şi unii dintre descendenţi, cu excepţia unui grup” sunt clasificări care exclud în mod arbitrar o parte a descendenţilor, şi, deşi asemenea grupări parafiletice pot fi uneori utile, în majoritatea cazurilor sunt evitate de biologi, şi nu sunt folosite decât în anumite scopuri specifice, de pildă pentru uşurarea unor analize ( de exemplu, grupa paricopitatelor este parafiletică, întrucât exclude Cetaceele, care sunt şi ele unul dintre descendenţii aceluiaşi strămoş comun ) şi în nici un caz în stabilirea încadrării unei specii.
Revenind la problema încadrării omului, este greşit să spui că „omul şi maimuţele de astăzi au un strămoş comun”. Pentru că… nu au. Cel puţin, nu au un strămoş comun, ci mai mulţi. Omul şi Platyrrhinele au un strămoş comun, acel [X]. Totodată, omul şi Cercopithecidaele au un strămoş comun - dar de data asta, e vorba de [Y]. De asemenea, omul şi Hylobatidaele au un strămoş comun - [Z]. Şi omul şi cimpanzeul au un alt strămoş comun, (A).
Asta pentru că linia de descendenţă a omului nu s-a separat de linia maimuţelor precum linia Tarsienilor, înainte ca ramura maimuţelor să dezvolte caracteristicile definitorii pentru maimuţe, ci a derivat mult după separarea diverselor specii de maimuţe. Dar asta înseamnă că acel strămoş comun om-cimpanzeu, (A), a fost tot o maimuţă. Aşadar… da, omul chiar se trage din maimuţă. Şi totodată este, la rândul lui, o maimuţă.
Nu am văzut niciodată discuţii privind încadrarea omului în rândul vertebratelor: dat fiind că posedă coloană vertebrală, craniu şi mandibulă, încadrarea lui Homo sapiens printre vertebrate nu poate fi negată. La fel, omul este şi un mamifer, pentru că naşte pui vii şi îi hrăneşte cu lapte… sau cel puţin, posedă caracteristica biologică necesară: glanda mamară..
S-ar putea spune că „omul şi vertebratele de astăzi au un strămoş comun”, şi ar fi la fel de corect, sau mai bine zis la fel de greşit. Un strămoş comun ? e acelaşi strămoş comun şi între om şi sturioni, ca şi între om şi păsări sau între om şi cimpanzeu ? Nu, evident. Vertebratele s-au diversificat enorm, şi există milioane de strămoşi comuni între diferitele linii de descendenţă. Dar existenţa unui strămoş comun între om şi alte vertebrate nu exclude omul dintre vertebrate. Dimpotrivă, faptul că strămoşul comun era la rândul lui o vertebrată include omul printre vertebrate. La fel, omul şi mamiferele de astăzi nu au un strămoş comun, ci mult mai mulţi, şi pentru că aceşti strămoşi au fost la rândul lor mamifere înseamnă că omul este şi va rămâne şi el un mamifer.
Exact din acelaşi motiv, omul şi maimuţele de astăzi au strămoşi comuni, la rândul lor maimuţe, şi deci biologic omul este o maimuţă.
Şi, dacă tot am menţionat peştii, să aruncăm o privire şi asupra a ce este un peşte. În mod normal, oricine poate recunoaşte un peşte: este un animal acvatic, cu branhii, de obicei cu pielea acoperită cu solzi, cu membre transformate în aripioare înotătoare. Simplu, nu ?
Nu.
Şi asta datorită aceleiaşi probleme cu grupurile parafiletice. Toţi peştii descind din acelaşi strămoş comun. Problema este că definiţia de mai sus exclude o anumită grupă, desprinsă din peşti, or, pentru a vorbi despre grupul monofiletic al peştilor, e necesar să includem toţi descendenţii.
Peştii sunt împărţiţi în trei mari grupe:
Până aici e simplu. Doar că din Sarcopterygii ( grupă care include Coelacanţii şi peştii dipnoi sau peştii cu plămâni ) a derivat o altă linie, una care include toate tetrapodele: amfibienii, reptilele, dinozaurii şi mamiferele. Din punct de vedere genetic, coelacantul este mai apropiat de reptile şi de mamifere decât de caras şi de ştiucă. Iar dacă introducem şi peştii cartilaginoşi în discuţie, diferenţele genetice dintre rechini şi peştii osoşi sunt şi mai mari. Folosirea acelaşi termen, „peşte”, atât pentru peştii cartilaginoşi cât şi pentru cei osoşi anulează aceste diferenţe, implicând o falsă apropiere între grupele cele mai diferite dintre toate vertebratele !
Aşadar, grupa peştilor este una parafiletică, şi deci inutilă taxonomic, pentru că definiţia peştelui exclude tetrapodele. Tocmai de aceea, biologii nu mai fac referire la vechea clasă „Pisces”. Termenul de „peşte” nu mai are sens în clasificările biologice.
Pentru cineva care vorbeşte din perspectivă non-biologică, termenul este perfect acceptabil. Dar atunci când discuţia se referă la biologie, folosirea termenului „peşte” nu este acceptată, decât dacă fie se specifică că se referă la "grupa parafiletică care exclude tetrapodele”, fie e considerat sinonim cu „vertebrat”.
Înţelegerea mai bună a teoriei evoluţiei, şi înlocuirea clasificării lineene, bazată pe un model creaţionist şi împărţind în grupe statice, separate şi neînrudite, cu taxonomia modernă, bazată nu pe caracteristici subiective, ci pe diversificarea diferitelor forme de viaţă aşa cum s-a produs ea în realitate, ne permite să ne găsim astăzi locul în marele arbore al vieţii: omul, ca toate tetrapodele, este un descendent al peştilor. În măsura în care termenul de „peşte” mai poate avea vreun sens, omul este un peşte; de asemenea, omul este descendentul unei maimuţe, şi deci a fost, este şi va rămâne o maimuţă.
