Punctul cel mai sensibil din trio-ul atât de adorat şi detestat totodată de creaţionişti - Big Bang-abiogeneză-evoluţie, abiogeneza este procesul de formare a vieţii din materie organică ne-vie. Detaliile exacte sunt necunoscute, şi probabil abiogeneza nu va depăşi stadiul de ipoteză: este vorba de identificarea exactă a unei anumite reacţii chimice petrecute acum aproximativ patru miliarde de ani. Există mai multe moduri de desfăşurare a acestei reacţii, mai multe scenarii posibile, astfel încât demonstrarea că ceea ce s-a petrecut atunci a avut loc într-un anumit mod şi nu în altul este virtual imposibilă.
Ca imagine generală, experimente desfăşurate în diverse laboratoare au demonstrat posibilitatea producerii fiecărei etape din mai multe variante propuse.
Experimentul Miller-Urey a fost realizat în 1952, şi a demonstrat posibilitatea formării de materii organice complexe, ajungând până la aminoacizi, în condiţii care urmăreau să simuleze atmosfera terestră.
Protobionţii sunt candidaţi la precursorii primelor celule. Aceştia sunt formaţiuni organice, prezentând o membrană lipidică, asemenea celulelor, şi capabili de o formă primitivă de reproducere şi de metabolism. De asemenea, protobionţii au fost produşi în condiţii care reproduceau condiţiile naturale. În 1970, s-a descoperit că în anumite condiţii ARN-ul poate să catalizeze propria sa sinteză, iar mai târziu un alt experiment a demonstrat că un lanţ de
doar 40-50 nucleotide e capabil nu doar să se autoreproducă cu succes, dar chiar să se formeze spontan dintr-o soluţie conţinând doar bazele-perechi ale ARN-ului.
Alte ipoteze privind abiogeneza includ formarea vieţii în jurul
izvoarelor termale subacvatice, pornind de la alţi acizi nucleici în locul ARN-ului, sau formarea moleculelor organice în spaţiul cosmic. Fiecare din ele vine cu dovezi mai mult sau mai puţin concludente, dar ceea ce se poate spune este că există prea multe, nu prea puţine scenarii credibile care să ducă la formarea vieţii.
Un
strawman grosolan al abiogenezei, acesta pare a fi mai degrabă o proiecţie a variantei creaţioniste: un homunculus din lut care apoi a fost însufleţit prin magie, aceasta este răspunsul pe care-l oferă creaţioniştii, nu biologii ! Ca şi în cazul
Big Bang-ului, creaţioniştii ridiculizează o distorsionare a unei teorii ştiinţifice care se apropie periculos de mult de ceea ce susţin ei. Dar abiogeneza se referă la formarea primului autoreplicator, în nici un caz nu la forme complexe de viaţă apărând subit, gata formate.
Miller a propus energia electrică a fulgerelor ca sursă de energie pentru formarea substanţelor organice, dar în nici un caz nu s-a luat în considerare un fulger lovind o băltoacă şi formând celule. Energia electrică a ionizat gazele din atmosferă, iar acestea au fost dizolvate în apă şi aici au reacţionat, formând compuşii organici. Prima celulă apare mult mai târziu.
Da, corect. Doar că generaţia spontanee nu este sinonimă cu abiogeneza. Ideea generaţiei spontanee era o ipoteză prevalentă în antichitate şi Evul Mediu, care presupunea că forme de viaţă avansate şi complexe iau naştere „de la sine” în condiţiile potrivite:
afide din picături de rouă, viermi din carnea stricată, şoareci din paie ude, crocodili din buştenii de pe malul apelor, etc. Pasteur a demonstrat că viaţa complexă nu apare spontan, dar demonstraţia lui, că nu apar viermi pe carnea protejată împotriva muştelor, nu spune nimic despre formarea primilor autoreplicatori din molecule organice.
Într-adevăr, dovezi ulterioare au indicat şi existenţa altor gaze în atmosfera primordială: CO2, N2, H2S, SO2, şi altele, eliberate de erupţiile vulcanice. Atunci când experimentele au fost reluate folosind şi aceste gaze, produsele rezultate au fost şi mai multe şi mai diverse. Aşadar, greşeala lui Miller, dacă poate fi vorba de aşa ceva, a fost una în sensul dorit de creaţionişti, în sensul că produşii rezultaţi au fost
mai puţini decât ar fi fost cei produşi în condiţiile existente în Hadean, în prima epocă din istoria planetei.
Oricum, Miller nu a dorit să repete abiogeneza, ci doar să demonstreze că molecule organice complexe se pot forma în mod natural din cele anorganice; or, experimentul lui, ca şi altele similare, au demonstrat că molecule organice, incluzând aminoacizi, se pot forma în condiţii foarte simple, uşor de regăsit în mod natural.
Incorect. Sursa oxigenului din atmosfera terestră este procesul fotosintezei realizată de plante. Există dovezi concludente că atmosfera terestră iniţială nu conţinea aproape deloc oxigen: rocile formate în acea perioadă conţin minerale şi compuşi care nu ar fi putut să se formeze în prezenţa oxigenului, de la fier curat ( fără oxid de fier ) la uranită. Consensul ştiinţific este că atmosfera primară a planetei nu conţinea mai mult de 0,1% oxigen.
Incorect. În primul rând, apa opreşte la rândul ei radiaţia, chiar mai eficient decât ozonul. În al doilea rând, radiaţiile UV, ca şi alte radiaţii, sunt foarte energice: este foarte posibil ca aceste radiaţii să fi
ajutat la producerea unor reacţii chimice, la fel cum în spaţiu moleculele anorganice formează compuşi organici folosind tocmai energia radiaţiilor de cele mai variate tipuri, inclusiv ultraviolete, gamma sau X. În numeroşi asteroizi au fost descoperite
substanţe organice surprinzător de complexe, fără să fi avut loc vreo contaminare terestră.
Iarăşi corect, şi iarăşi avem un strawman creaţionist. În primul rând, nu e vorba de „format la întâmplare”, ci conform legilor chimice. De pildă, o masă de molecule lipidice în apă se aşează automat într-un strat dublu, nu „la întâmplare”, ci datorită proprietăţilor diferite ale extremităţilor fiecărei molecule. Apoi, o celulă modernă, fie ea şi una bacterială, procariotă, este foarte complexă. Dar abiogeneza nu implică nicăieri „o celulă care s-a format direct din materie organică”. Există numeroase etape intermediare, de la compuşii organici la primele molecule autoreplicatoare, de la aceasta la formarea primei proto-celule, probabil o moleculă de acid nucleic autoreplicator cu o lungime de câteva zeci de nucleotide, captivă într-o membrană lipidică - în mod cert, cu mult mai puţin complex decât o celulă modelată de 4 miliarde de ani de evoluţie.
Da, corect; însă ARN-ul nu necesită enzime pentru a se autoreplica, este capabil să catalizeze singur propria sinteză. Iar primul autoreplicator nu conţinea ADN, ci probabil ARN sau un alt acid nucleic mai simplu.
Pentru că astăzi condiţiile sunt diferite: gazele din atmosferă sunt altele; oxigenul, absent acum 4 miliarde de ani, este astăzi prezent în atmosferă. Mult mai important, în acel moment planeta era sterilă. Astăzi nu este; viaţa deja existentă, bacteriile în principal, metabolizează orice compus organic disponibil cu mult înainte ca acesta să aibă vreo şansă să se dezvolte până în punctul în care ar putea deveni viu.
Incorect. Evoluţia intră în acţiune mult după formarea primelor forme de viaţă, şi se aplică indiferent de originea acestora. Nu contează de unde provin aceste prime forme, fie că au apărut din molecule organice, au fost aduse de extratereştri, sau au fost create prin magie; ceea ce contează este faptul că se reproduc, şi că autoreplicatorii nu realizează copii identice; în momentul în care au existat două variante diferite ale primului autoreplicator, selecţia naturală intră în acţiune automat, favorizând varianta care prezenta o caracteristică mai avantajoasă.
Alte articole din seria Erorilor Creaţioniste:
Erori Creaţioniste 1: Intro
Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei
Erori Creaţioniste 3: Big Bang
Erori Creaţioniste 5: Teoria evoluţiei ( prima parte )
Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea a doua )
Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Erori Creaţioniste 8: Genetica
Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice
Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului
Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design
Erori Creaţioniste 12: Ştiinţă şi biblie
Erori Creaţioniste 13: Alte erori
Erori Creaţioniste 14: Provocări
Erori Creaţioniste 15: Concluzii; Index
Abiogeneza incepe cu formarea primului replicator. Iar primi replicatori sunt multi iar fiecare poate aparea printr-o multitudine de scenarii. Practic viata nu are cum sa nu apara pe o planeta cum e pamantul. Intr-adevar, nu vom sti probabil exact cum a inceput, dar stim sigur ca nu avea cum sa nu inceapa. Dar o sa apara un creationist care o sa spuna ca dumnezeu a potrivit lucrurile, fara sa spuna si de ce era nevoie ca din cand in cand sa trimita cate un asteroid, planeta sau cometa care sa distruga planeta, viata sau sa duca pana foarte aproape de extinctie totala. Ai zice ca mai degraba dumnezeu se caznea sa distruga viata, nu s-o creeze :)
RăspundețiȘtergereScuze B. ca dau un citat asa lung, dar mi s-a parut ca se potriveste manusa la textul tau: "La un moment dat, din întâmplare, s-a format o moleculă cu totul remarcabilă. O vom numi Replicatorul. Nu trebuie să fi fost neapărat cea mai mare sau cea mai complexă moleculă dintre toate, însă avea extraordinara proprietate de a fi capabilă să creeze propriile sale copii. Pare-se că producerea unui astfel de accident e foarte puţin verosimilă. Aşa a şi fost. A fost o întâmplare extrem de puţin probabilă. Într-o viaţă de om, întâmplări atât de puţin probabile pot fi considerate practic imposibile. Iată de ce voi nu veţi câştiga niciodată un mare premiu la pronosport. Însă atunci când estimăm ceea ce-i probabil şi ce nu, noi nu suntem obişnuiţi să socotim în sute de milioane de ani. Dacă aţi completa buletine de joc timp de o sută de milioane de ani, aţi avea şanse considerabile să câştigaţi marele premiu de mai multe ori.
RăspundețiȘtergereÎn realitate, o moleculă care să-şi facă propriile sale duplicate nu e chiar atât de greu imaginabilă pe cât s-ar părea la început, astfel încât ea trebuia să apară o dată şi-o dată.
Reprezentaţi-vă replicatorul ca pe un şablon sau ca pe un tipar. Imaginaţi-vă o moleculă mare, ca pe un lanţ complex, ale cărui elemente de construcţie sau „cărămizi" sunt diferite feluri de molecule mai mici. Aceste mici elemente de construcţie se găseau din abundenţă în supa prin care plutea
replicatorul. Presupuneţi apoi că fiecare cărămidă are o afinitate chimică cu cele de acelaşi gen.
Drept urmare, ori de câte ori o cărămidă din supă se apropie de un fragment al replicatorului cu care are afinitate, se va fixa lângă acesta.
Cărămizile care se ataşează astfel se vor aranja de la sine într-o succesiune care imită ordinea celor din alcătuirea replicatorului însuşi. E uşor să ni le imaginăm unindu-se şi formând, în acest fel, un lanţ stabil, având aceeaşi configuraţie ca şi replicatorul original. Acest proces poate continua ca o stivuire progresivă, strat peste strat. Aşa se formează cristalele. Pe de altă parte, cele două lanţuri
se pot despărţi, situaţie în care avem doi replicatori, fiecare din ei putând apoi să continue a face alte copii.
O posibilitate mai complexă este aceea ca fiecare cărămidă să aibă afinitate nu cu cele de acelaşi gen, ci reciproc cu un anume alt gen de cărămizi, în acest caz, replicatorul ar acţiona ca un tipar sau ca un şablon nu pentru o copie identică, ci pentru un soi de „negativ", care, la rândul sau,
ar reface o copie exactă a pozitivului original. Pentru ceea ce ne interesează aici, nu contează dacă procesul originar de replicare a fost unul pozitiv-negativ sau unul pozitiv-pozitiv, deşi merită menţionat că echivalentul modern al primului replicator, moleculele de ADN, utilizează replicaţia
de tip pozitiv-negativ." Dawkins, Gena egoista.
Thank you, Dorin !
ȘtergereSalut.
RăspundețiȘtergereFoarte interesant si bine scris. Iti multumesc pentru efortul considerabil depus cu fiecare postare.