Cugetările Pietrei: Stiinţă

Se afișează postările cu eticheta Stiinţă. Afișați toate postările

marți, 1 septembrie 2015

9. Creştinismul în Europa: declinul

      ♦  După scindarea Imperiului Roman în două, în 313, încercarea de-a menţine o unică biserică a fost o provocare tot mai dificilă; au existat mai multe tentative ale Bisericii din Constantinopol de rupere a influenţei de sub dominanţa Papei de la Roma, atât din motive religioase, cât şi, evident, politice; în 1054, are loc Marea Schismă, în care Biserica Ortodoxă răsăriteană se rupe din Biserica Catolică: situaţia oricum încordată între cele două jumătăţi ale unei biserici menţinute unitară tot mai greu a culminat când timişii Papei l-au excomunicat pe Patriarhul Constantinopolului, Cerularie, iar acesta, la rândul lui, a excomunicat trimişii catolici. Noua biserică şi-a luat numele de „ortodoxă”, sau „dreapta-credinţă” şi se va fragmenta aproape imediat în numeroase variante ortodoxe distincte şi relativ independente, sub conducerea patriarhilor locali. Biserica Catolică îşi va mai pastra integritatea câteva sute de ani.
      ♦  Următorul element notabil din istoria bisericii, de data asta doar catolice, este iniţierea unei serii de misiuni de eliberare a Ierusalimului, oraş sfânt, de sub stăpânirea musulmanilor care-l cuceriseră în secolul V. Prima cruciadă a fost iniţiată de Papa Urban al II-lea în anul 1096, şi a reunit creştini din întreaga zonă de influenţă a Bisericii Catolice. Această cruciadă a fost urmată de alte 6 mari cruciade, ca răspuns la contraatacurile musulmanilor, care re-cucereau „Ţinutul Sfânt”. După aproape 200 ani de război sfânt, luptele s-au încheiat cu victoria musulmanilor, în 1291, după înfrângerea celei de-a şaptea cruciade, şi păstrarea controlului asupra Ierusalimului.
      ♦  Una dintre promisiunile Papei, adresată celor ce se vor alătura Primei Cruciade, s-a dovedit a fi o sursă rentabilă de venituri pentru biserică. Mai exact, Papa a promis „dezlegarea de toate păcatele” pentru luptători. Ulterior, aceeaşi promisiune a fost exploatată sub forma comerţului cu indulgenţe, adică „dezlegări de păcate” contra cost. Având populaţia de pe jumătate de continent terifiată de flăcările iadului, descrise cu lux de amănunte de preoţi şi călugări, promisiunea salvării de tortura veşnică pentru un preţ consistent şi foarte concret a adus Bisericii bogăţii nemăsurate; comercializarea lor pe scară extrem de largă a început din 1230 şi a continuat câteva sute de ani, ajungându-se chiar la „indulgenţa de iertare pentru folosirea untului în post”, vândută în Rouen (Franţa); fondurile obţinute din vânzarea acestei indulgenţe au fost folosite pentru construirea unui turn al Catedralei din Rouen, numit şi azi "Turnul Untului”. Practic, Biserica interzicea ceva, apoi încasa bani de la credincioşi ca să le permită să facă ceea ce a interzis.
      ♦  Întrucât o altă „erezie”, Catharismul, a început să se răspândească în Franţa şi a fost considerat ca fiind o problemă suficient de serioasă, în 1184 a fost înfiinţată o instituţie specială pentru anchetarea cazurilor de erezie: Inchiziţia. Catharismul avea la bază o idee veche, cea promovată de „ereticii” Marcionişti din primele secole: că lumea materială este creaţia unui zeu rău, şi deci este „mânjită” de păcat, iar Isus reprezenta oponentul zeului descris în Vechiul Testament, venit pentru a-i salva pe oameni de creatorul lumii. Această idee era în opoziţie directă cu dogma catolică, iar adepţii au fost torturaţi şi executaţi de Inchiziţie. Însă până la eradicarea acestei idei au fost necesare peste două sute de ani, timp în care noi idei eretice au început să slăbească dominaţia catolică. Inchiziţia a devenit instrumentul de combatere al acestei tendinţe de respingere a dogmelor catolice. Iniţial, Inchiziţia se ocupa exclusiv de cazurile de erezie, dar treptat, puterea instituţiei a devenit tot mai mare, Inchiziţia devenind autoritatea de anchetare a tot mai multor tipuri de delicte.
      ♦  Un alt element demn de reţinut din istoria bisericii este Conciliul de la Toulouse, din 1229, când Biserica Catolică a interzis traducerea, deţinerea sau chiar citirea bibliei de către vreun laic. Excepţie făceau puţinii fericiţi pentru care preotul confesor considera că citirea bibliei ar putea fi benefică. Scopul acestei interdicţii era, se pare, combaterea unei variante „eretice” de creştinism, dar interdicţia a inclus toate variantele de biblie, inclusiv cele catolice.
      ♦  În Europa estică, Imperiul Otoman a cucerit Constantinopolul în 1453. Biserica Ortodoxă a devenit o instituţie care reprezenta toţi creştinii aflaţi în teritoriile aflate sub stăpânire otomană, iar patriarhul Gennadius a fost investit atât cu autoritate religioasă, cât şi civilă asupra întregii populaţii creştine, exinzând autoritatea Bisericii. În ciuda faptului că Imperiul Otoman era islamic, nu s-a făcut vreo încercare de convertire a creştinilor la islamism, deşi autorităţile otomane au pedepsit creştinii care criticau islamismul. Abia la începutul secolului 20 a fost declanşat un război religios împotriva creştinilor, în special al armenilor, dar şi greci sau asirieni, în peninsula Anatoliană. În prezent, legislaţia Turciei prevede ca Patriarhul Constantinopolului să aibă cetăţenie turcă.
      ♦  În 1484, în Europa de Vest, a fost promulgată bula papală „Summis desiderantes affectibus”, prin care s-a recunoscut existenţa vrăjitoarelor, pornind „vânătoarea de vrăjitoare” şi oferind Inchiziţiei o nouă „infracţiune” care necesita anchete, tortură şi execuţie.
      ♦  O situaţie care a dat Inchiziţiei mult mai mult de furcă decât bietele „vrăjitoare” a fost iniţerea în 1517 de către Martin Luther a unei noi schisme în cadrul Bisericii Catolice, ducând la formarea unei noi secte: Protestantismul. Jan Hus este considerat primul care a încercat să modifice doctrinele, dar a ajuns pe rug. Însă reforma lui Luther a prins putere în ţările nordice, fiind susţinută involuntar chiar şi de către Biserica Catolică, prin distanţarea tot mai mare între biserică şi populaţia sărăcită şi spoliată atât de către biserică, cât şi de nobili şi regi la rândul lor, erau susţinuţi de biserică. Abuzul vânzărilor de indulgenţe a fost un factor important, făcând evident chiar şi pentru cel din urmă ţăran esenţa religiei - promisiuni şi ameninţări după moarte, contra bani grei în viaţa aceasta.
      Religia a divizat din nou Europa: catolicismul domina partea sudică, protestantismul a prins rădăcini în statele nordice, iar în zona de mijloc, s-a încins un „război sfânt”, Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648), în care au participat majoritatea statelor şi regatelor europene din acea perioadă. Rezultatul a fost unul dezastruos atât din punct de vedere al pierderilor umane, cât şi din perspective economice. În urma acestui război, puterea Bisericii Catolice s-a redus şi mai mult, iar cultul reformat va fi recunoscut şi acceptat.
      În timpul războiului, Anglia se separă de Biserica Catolică. Biserica Angliei, întemeiată în sec. VI, era subordonată Bisericii Catolică. În 1530, regele Henry al VIII-lea, având printre altele şi titlul de „conducător suprem al bisericii”, a decis renunţarea la supremaţia papală, astfel încât Biserica Anglicană a devenit şi ea independentă. Motivul a fost faptul că Henry al VIII-lea dorea să divorţeze de soţia sa, însă catolicismul nu o permitea.
      O altă variantă de creştinism, Calvinismul, a început să se răspândească pe teritoriul Germaniei de azi; în unele elemente, era similar luteranismului, dar diferea în anumite aspecte teologice.
      Vedem astfel cum, o dată scăpat controlul menţinut prin sânge şi foc de Inchiziţia Catolică, catolicismul a început să se fărâmiţeze tot mai mult, în fragmente tot mai mici. Mai are rost să menţionăm că, pe lângă luptele între reformaţi şi catolici, reformaţii luterani şi cei calvinişti s-au încăierat la rândul lor în nenumărate ocazii ?
      O altă ramură protestantă, de data asta franceză, au fost Hughenoţii. Opuşi cu îndârjire catolicismului, hughenoţii au atacat şi distrus numeroase biserici catolice, iar catolicii au răspuns prin masacre în toată regula (Masacrul „din ziua sf. Bartolomeu”, din 24 August până în 3 Octombrie 1572, când mii de hughenoţi au fost ucişi în Paris, şi alte zeci de mii - în alte oraşe); în cele din urmă, Edictul de la Nantes a proclamat Biserica Catolică drept biserică oficială a Franţei, dar a acordat hughenoţilor egalitate cu catolicii, şi a recunoscut libertatea de conştiinţă.
      În 1583, Biserica Catolică a trecut la folosirea calendarului gregorian pentru calcularea datei Paştelui (prima duminică de după prima lună plină de după 21 martie, data echinocţiului), în timp ce Bisericile răsăritene au rămas la folosirea calendarului iulian. Evident, diferenţa nu se referă la folosirea calendarului în general; bisericile răsăritene au adoptat şi ele calendarul gregorian, mai exact, şi folosesc calendarul vechi doar pentru a calcula data Paştelui. Acesta este motivul pentru care Paştele este sărbătorit la date diferite de catolici şi ortodocşi.
      ♦  În timp ce religia creştină se fragmenta tot mai mult şi deci pierdea tot mai mult din influenţă, un nou curent cultural prindea putere: Renaşterea. Începută încă din secolul al XIV-lea, Renaşterea a reprezentat o schimbare profundă în toate aspectele, de la artă la educaţie, de la politică la ştiinţe şi filozofie. Invenţia în 1450 a tiparului cu litere mobile a însemnat un progres enorm pentru răspândirea informaţiei; dacă în primul mileniu erudiţia însemna învăţarea pe de rost a operelor anticilor, renaşterea a însemnat dezlegarea curiozităţii umane. Un aport imens a fost adus de refugiaţii din fostul Imperiu Bizantin după 1453, după căderea Constantinopolului. O dată cu ei au intrat în Europa Apuseană şi informaţii noi, sau uitate aici, copii ale manuscriselor din vechea Grecie, ale Imperiului Roman, şi totodată manuscrise importate din Epoca de Aur a Islamismului (750-1258), care la rândul lor au însemnat un aport imens de cunoaştere, atât din punct de vedere filozofic cât şi în privinţa investigării lumii naturale. Aceasta a dus la naşterea unei noi metode de cunoaştere: ştiinţa. Bazată nu pe apelurile la autoritatea vechilor greci sau romani, a „sfinţilor părinţi”, a bibliei sau pe „revelaţiile” care constituiau până atunci principalele surse, metoda ştiinţifică constă în observarea unui fenomen, găsirea unei explicaţii şi apoi verificarea acelei explicaţii, urmărind falsifierea, adică infirmarea ei - realizarea unui experiment care să indice dacă explicaţia este eronată. Atât de simplu, şi totuşi a fost nevoie de Galileo Galilei pentru a aplica metoda, pentru a infirma concluzia evidentă şi de bun-simţ cunoscută de toată lumea, şi totuşi greşită, că un obiect mai greu cade mai repede, prin aruncarea mai multor obiecte de greutăţi diferite dintr-un turn, demonstrând astfel că toate ajung la sol în acelaşi timp.
      Şi înainte, Biserica s-a confruntat cu „eretici” care susţineau anumite aspecte ale lumii naturale, aspecte care contraziceau învăţături biblice: în 1543, Copernicus a susţinut heliocentrismul, dar a murit imediat după publicarea cărţii, şi înainte ca Biserica să îl poată aresta. Giordano Bruno a fost ars pe rug în 1600 din acelaşi motiv - respingerea geocentrismului. Galileo, la rândul lui, a fost condamnat în 1616 la arest la domiciliu datorită observaţiilor pe care le-a făcut, care la rândul lor se refereau la obiecte astronomice care nu orbitau în jurul Pământului, cum ar fi trebuit să facă orice obiect din Univers - cel puţin conform Bisericii.
      Însă cunoaşterea nu a mai putut fi ţinută în frâu, cu atât mai mult cu cât Biserica Catolică era în acelaşi timp în luptă şi cu celelalte secte care se desprindeau din catolicism. Nu doar descoperirile ştiinţifice au fost cele care au dus la reducerea treptată a influenţei religioase, ci educarea maselor, până atunci profund ignorante.
      ♦  Totodată, un nou concept filozofic s-a impus: umanismul, poziţie care pune accentul pe bunăstarea omului în această lume, nu fericirea unei ipotetice vieţi viitoare, sau pe alte concepte vagi şi nedefinite. O dată cu impunerea acestei ideologii pe o scară tot mai largă, cu creşterea educaţiei şi cu Biserica fragmentându-se tot mai mult, influenţa religioasă asupra politicii şi a societăţii în general intrat într-un declin lent, dar ireversibil. Tot mai multe state au început să introducă libertatea de conştiinţă printre drepturile cetăţenilor; în 1735, Anglia a desfiinţat legile care pedepseau vrăjitoria cu moartea, înlocuindu-le cu legi care pedepseau pretinşii vrăjitori pentru înşelăciune. Celelalte state au urmat exemplul, pe măsură ce oamenii realizau că vrăjitoarele nu există. Inchiziţia a fost desfiinţată în 1834, după ce ultima victimă oficială, învăţătorul Cayetano Ripoll, a fost executată sub acuzaţia de erezie în 1826 în Spania, stat în care Inchiziţia a avut o influenţă extrem de puternică.
      În prezent, Biserica Catolică îşi menţine locul fruntaş între cultele creştine, având cei mai mulţi adepţi - peste un miliard de enoriaşi. Însă fenomenul religios este doar o umbră a vechii religii creştine care a ţinut Europa în gheare vreme de două milenii; majoritatea creştinilor se declară astfel mai mult din obişnuinţă şi tradiţie, şi mult mai puţin din convingere. Pentru cei mai mulţi, religia este fie complet irelevantă, fie un aspect nesemnificativ, sau poate o obligaţie tolerabilă. În toate statele europene, creşte numărul celor neafiliaţi religios şi al celor ce se declară agnostici sau atei, în timp ce creştinismul se fărâmiţează tot mai mult, şi cuprinde în acest moment peste 33.000 (posibil chiar peste 40.000) de culte, secte şi denominaţii diferite, toate concurând între ele pentru a-şi promova propriul „adevăr absolut” unui grup tot mai mic de credincioşi.

      În concluzie:
După ce într-o primă fază creştinismul a fost folosit ca instrument de control, ulterior a ajuns suficient de puternic încât a preluat controlul de la liderii „lumeşti” şi s-a impus ca forţă dominatoare a întregii Europe, până când a cedat tensiunilor interne şi s-a fragmentat din nou, ceea ce a aruncat continentul într-o serie de războaie religioase timp de mai multe secole. În urma acestora, s-a atins un nou echilibru, în care influenţa religiei asupra politicului a fost divizată între mai multe denominaţii, ceea ce a redus influenţa religiei, permiţând înlocuirea valorilor teologice cu cele seculare, ceea ce a dus la progresul ştiinţei, al culturii, şi al bunăstării întregii populaţii.

   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului
4. Epistolele lui Pavel
5. Evangheliile (I)
6. Evangheliile (II)
7. Creştinismul timpuriu
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu
9. Creştinismul în Europa: declinul
10. Evoluţia creştinismului în România
11. Concluzii

sâmbătă, 4 octombrie 2014

Paradoxul lui Fermi

      Frank Drake, profesor de astronomie şi astrofizică la Universitatea din California, a conceput în 1961 o „ecuaţie”:

    N = R × Fp × ne × Ft × Fi × Fc × L

    N = numărul de civilizaţii din galaxia noastră cu care s-ar putea comunica
    R = numărul mediu de stele care se formează în galaxie
    Fp = fracţiunea dintre acele stele care au planete
    ne = numărul mediu de planete care ar putea suporta viaţă per stea
    Ft = fracţiunea, din ne, care chiar dezvoltă viaţă
    Fi = fracţiunea, din Ft, care devoltă viaţă inteligentă
    Fc = fracţiunea de civiliaţii care dezvoltă o tehnologie care produce în spaţiu semnale detectabile
    L = durata de timp în care aceste civilizaţii produc semnale

Valorile propuse de Drake au fost:

    R = 1 ( o stea pe an; cifra a fost mult subestimată; în realitate, se pare că cifra e în jurul valorii de 7 )
    Fp = 0.2-0.5 ( între o cincime şi jumătate din stele vor avea planete; la fel, cifra a fost subestimată - studiile moderne împing valoarea spre 1 - aproape fiecare stea are măcar o planetă )
    ne = 1-5 ( între 1 şi 5 planete capabile să susţină viaţă )
    Ft = 1 ( pe 100% din ele se va dezvolta viaţă )
    Fi = 1 ( pe 100% din acestea se va dezvolta viaţă inteligentă )
    Fc = 0.1-0.2 (10-20% din ele vor produce tehnologie suficient de avansată încât să poată trimite semnale în spaţiu )
    L = între 1.000 şi 100.000.000 ani

      Pornind de la aceste date ale lui Drake, rezultatul ecuaţiei spune că ar trebui să existe între o mie şi 100.000.000 civilizaţii doar în galaxia noastră, care să emită semnale detectabile în spaţiu.
      Şi astfel ajungem la paradoxul lui Fermi: dacă sunt atât de multe civilizaţii care transmit semnale, cum de nu am dat de ele ??
      Problema principală este că, dacă pentru primele valori putem estima într-o oarecare măsură datele bazându-ne pe observaţiile astronomice, începând cu Ft, estimările sunt făcute doar pe baza unui singur eşantion: Terra.
      Ft indică probabilitatea abiogenezei, „fracţiunea care chiar dezvoltă viaţă”; ţinând cont că acest proces a avut loc destul de devreme în istoria Terrei, şi cunoscând numeroasele experimente legate de aceasta, experimente care indică uşurinţa producerii substanţelor organice complexe într-o varietate mare de condiţii, şi mai apoi tendinţa lor de a se combina pentru a produce compuşi chiar mai complecşi, o valoare mare, de 90-100%, pare a fi pe deplin justificată. Deci, valoarea lui Ft rămâne 1.

      Dar valorile atribuite Fi ( fracţiunea care devoltă viaţă inteligentă ), şi Fc ( fracţiunea care dezvoltă o tehnologie suficient de avansată ) nu sunt doar speculaţii, sunt speculaţii care contrazic chiar observaţiile realizate pe acea unic eşantion.

      Fi, apariţia vieţii inteligente, este considerată de Drake drept o certitudine, având valoarea de 100%. Dar din câteva miliarde de specii care au existat pe Terra, doar o singură familie, Hominidae, cu doar câteva specii, a ajuns la inteligenţa necesară pentru a-şi produce unelte ( în contextul discuţiei, pot fi ignoraţi spinii folosiţi de unele păsări, sau alte improvizaţii de unelte extrem de primitive care au fost observate la alte câteva specii ). Iar hipertrofierea inteligenţa acestor primate a rezultat nu ca o consecinţă firească a evoluţiei ei, ci în urma unor condiţii extrem de dramatice - mai exact, retragerea pădurii ecuatoriale în care primatele au trăit fericite vreme de milioane de ani, şi înlocuirea acesteia de către savană; acest nou mediu a forţat primatele să dezvolte o simbioză cu memele şi să treacă la o dietă bazată într-o proporţie mult mai mare pe carne; iar această schimbare de dietă a fost posibilă datorită descoperirii focului. De altfel, gătitul cărnii la foc pare să fi fost unul din elementele care au contribuit la dezvoltarea inteligenţei.
      Trebuie reţinut, această evoluţie până la nivelul cerut de ecuaţia lui Drake a fost rezultatul mai multor factori, de la cei biologici - membre cu degete opozabile, capabile de manipularea obiectelor; bipedalismul, fie el şi parţial, cum a fost iniţial, pentru a permite ca o pereche de membre să se specializeze la manipulare; o dietă deja omnivoră, care a putut fi uşor transformată într-una omnivor-carnivoră; alt factor a fost descoperirea focului; iar unul dintre cele mai importante elemente a fost chiar norocul, norocul apariţiei mutaţiilor necesare pentru această adaptare, şi norocul sincronizării între potenţialul speciei la un moment dat şi modificările de mediu care au intervenit în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, supravieţuirea hominidelor a fost un succes „pe muchie de cuţit”, un pariu cu toate probabilităţile indicând spre extincţie. Inteligenţa, un creier suficent de avansat încât să poată dezvolta o simbioză sensu stricto cu memele este o capacitate foarte costisitoare, şi este mult mai probabil ca o specie care ajunge într-un moment atât de dificil încât singura cale de succes să fie hipertrofierea inteligenţei să dispară pur şi simplu.
      Iar dacă pentru a se califica drept „fiinţe inteligente” sunt necesare tehnologii mai avansate, de exemplu metalurgia, există o singură specie. Din miliarde.
      Comparând inteligenţa cu alte trăsături ( ochiul de pildă, capacitatea de zbor, sau veninul ) care au evoluat la zeci de grupe diferite, de la insecte la vertebrate, în mod independent, putem trage o concluzie total diferită decât Drake: inteligenţa, o inteligenţă care să poată oferi baza pentru următoarea valoare, Fc, este ceva extrem de rar; 1:100.000, una la o sută de mii, ar fi o estimare probabil tot prea ridicată, dar mai realistă.

      În privinţa valorii Fc ( fracţiunea care dezvoltă o tehnologie suficient de avansată pentru a fi detectabilă ), de asemenea este nevoie de un set deosebit de circumstanţe. Din nou analizând singurul eşantion existent, specia umană, remarcăm că hominidele au ajuns la avansul tehnologic "piatră cioplită" cu foarte mult timp în urmă. Primele obiecte din piatră datează de acum 1,7 milioane de ani, fiind realizate (probabil) de Australopitheci. Principalul avans realizat până la Homo Sapiens a fost doar o creştere a complexităţii uneltelor din piatră. Apoi, vreme de aproape 200.000 ani, nici specia umană nu a făcut altceva decât să se menţină la acest nivel, să-i spunem „primitiv” din perspectiva care ne interesează. Abia după ce primele culturi umane au dezvoltat agricultura, au pus şi bazele metalurgiei, ceea ce a dus la un progres tehnlogic care a continuat şi continuă şi în prezent.
      Dar agricultura a fost implementată doar într-un singur loc, probabil doar de un singur grup, din care, mai târziu, se vor desprinde şi altele, sau care vor fi imitate de altele. Se pare că agricultura intensivă, trecerea de la vânător-culegător la agricultor s-a produs dintr-o întâmplare, care a implicat descoperirea efectelor alcoolului.
      Fără agricultură, fără o bază care să permită acumularea unor rezerve de hrană, un grup este obligat să se menţină la nivelul neolitic, cu populaţii care trăiesc din ceea ce pot culege din natură, constrânse la un număr limitat de urmaşi, fără a modifica mediul foarte mult, şi fără a pune bazele vreunei tehnologii metalurgice propriu-zise, care deja necesită o specializare în cadrul grupului, necesită ca anumiţi indivizi să-şi dedice timpul şi atenţia doar realizării acestei tehnici, în timp ce alţi indivizi din grup produc suficientă hrană atât pentru ei, cât şi pentru membrii care nu produc hrană. O societate de vânători-culegători nu poate realiza această performanţă, şi într-adevăr, toate celelalte grupuri de vânători-culegători care au existat şi există pe Pământ s-au menţinut la acelaşi stil de viaţă, fără a progresa la metalurgie.
      Uneori, chiar simpla structură a societăţii poate reprezenta o piedică în calea dezvoltării tehnologiei. Motorul cu aburi a fost inventat în Grecia Antică, dar invenţia a fost văzută drept o simplă curiozitate, şi a fost ignorată ca potenţial tehnologic, pentru că societatea era una de tip sclavagist şi s-a considerat că menţinerea sclaviei ar reprezenta o metodă mai ieftină şi mai comodă pentru realizarea muncii fizice decât convertirea întregii infrastructuri spre a o adapta la această inovaţie.
      În privinţa avansului tehnologic până la trimiterea de semnale în spaţiu, la fel, din zecile de civilizaţii şi imperii care s-au format pe baza celei care a reuşit să descopere agricultura, doar una singură, civilizaţia occidentală, a reuşit să ajungă la pragul cosmic.
      Deci, şi explozia tehnologică este un eveniment extrem de rar, care s-a produs o singură dată printre nenumăratele populaţii umane de pe întreaga planetă.

      Iar L, durata de timp a existenţei civilizaţiei ? 1000 ani pentru existenţa unei civilizaţii pare puţin; şi totuşi, sunt puţine imperiile care au reuşit să dăinuiască atâta. Conflictele cu alte popoare, diverse impedimente naturale, sau chiar religia, întotdeauna adversar al cunoaşterii şi progresului, au prăbuşit iremediabil imperiu după imperiu.
      Drake a propus ca valoare maximă o sută de milioane de ani. Or, asta e un interval extraordinar de mare. Pe Terra, acum 100 milioane de ani, mamiferele erau încă monotreme, adică depuneau ouă, şi semănau cu nişte chiţcani. Toate mamiferele cu care suntem familiarizaţi, de la liliac la balenă, de la cal la elefant şi pisică, au derivat din aceiaşi strămoşi de acum vreo 90 milioane de ani, dar formele prezente astăzi sunt apariţii relativ recente.

O scurtă digresiune: este frecvent invocată imaginea unor ET a căror societate „a avansat dincolo de orice violenţă, dincolo de orice agresivitate”. Dar este uşor de demonstrat că o societate prea pacifistă este instabilă, şi se va prăbuşi imediat ce se întâlneşte cu o alta, mai agresivă, chiar din cadrul aceleiaşi specii; apariţia unui grup mai agresiv este o consecinţă firească a variabilităţii biologice - indiferent cât de paşnică este societatea, anumiţi indivizi se vor afla la extremitatea violentă a curbei gausiene, şi cu cât mai paşnici sunt ceilalţi, cu atât mai mult aceşti indivizi vor beneficia de agresivitatea lor, nu neapărat fizică, pentru a-i exploata pe ceilalţi membri ai societăţii; asta înseamnă că vor avea un succes mai mare şi se vor reproduce mai bine, „împrăştiind” genele agresive şi trăgând astfel societatea spre un nivel mai moderat, mai puţin extrem. O civilizaţie formată doar din clone ale lui Buddha ( evident, în sensul simbolic ) va putea fi înfrântă de un singur Genghis Han, sau un individ psihopat. O eugenie atentă ar putea fi o rezolvare, dar asta înseamnă deja un echilibru menţinut în mod forţat, cu alte cuvinte specia este într-un dezechilibru permanent.

      Aşadar, pare exagerat propune ca durată de persistenţă pentru o unică civilizaţie o perioadă de timp egală cu perioada în care mamiferele au evoluat de la „chiţcani” la elefanţi şi lilieci, balene şi pisici, cârtiţe şi primate, şi s-au diversificat în mii de specii. E dificil de conceput o civilizaţie care să supravieţuiască în timp ce membrii acesteia se diversifică în mii de specii diferite, aflate la acelaşi nivel tehnologic dar cu interese diferite sau chiar opuse.
      Ţinând cont de aceste informaţii, dintr-o dată valorile pentru Fi, Fc şi L sunt exagerat de mari. Dacă le reducem la valori mai realiste, în care o specie suficient de inteligentă apare extrem de rar, de exemplu una la o sută de mii, situaţiile în care reuşeşte să dezvolte şi tehnologia necesară sunt şi ele rare, 1%, în locul celor 10-20 procente propuse, şi durata de timp a existenţei de până la 10.000 ani, în locul celor 100.000.000 ani propuse, ecuaţia devine:

    R = 7
    Fp = 1
    ne = 1-5
    Fl = 1 ( pe 100% din ele se va dezvolta viaţă )
    Fi = 0.00001
    Fc = 0,01
    L = între 1.000 şi 10.000 ani

ceea ce duce la un rezultat între 0,0007 (pentru valorile cele mai mici) şi 0.035 (în cazul cel mai optimist) civilizaţii care coexistă în acelaşi timp. Sau, cu alte cuvinte, va trece o perioadă destul de lungă între apariţia şi apoi dispariţia unei specii care să-şi semnalizeze existenţa în spaţiu, şi apariţia altei specii, pe altă planetă, care să dezvolte o tehnologie capabilă să capteze aceste semnale.

      Astfel, tăcerea care domneşte în spaţiul cosmic nu este un „paradox”, cum a considerat Fermi, este ceea ce trebuie aşteptat atunci când luăm în considerare toate informaţiile şi renunţăm la vechile concepţii antropocentriste care considerau evoluţia drept o scară care obligă la apariţia unei fiinţe inteligente, „coroana evoluţiei”, care să ocupe locul din vârf.
      Existenţa vieţii pe alte planete este foarte probabilă, tinde aproape spre certitudine. Dar fără îndoială că în majoritatea cazurilor este vorba de forme de viaţă simple, similare bacteriilor; e destul de probabil să existe chiar şi forme mai complexe, pluricelulare. Însă probabilitatea să ne întâlnim cu o altă specie avansată tehnologic este extrem de scăzută.

marți, 23 septembrie 2014

Memetica: simbioza cu omul

      Acum foarte mult timp, cu mai mult de 2 miliarde de ani în urmă, s-a petrecut un eveniment remarcabil, deşi în aparenţă minor. O celulă eucariotă a absorbit o celulă bacteriană, dar în loc să o digere, aceasta a rămas, vie şi în siguranţă, în citoplasma „atacatorului”, ba mai mult, s-a şi reprodus aici. Celula eucariotă s-a divizat, iar celulele-fiice au moştenit la rândul lor câte o parte din bacteriile care colonizau citoplasma celulei-mamă. În timp, relaţia dintre gazda eucariotă şi „musafirii”-bacterii s-a întărit tot mai mult; gazda le-a asigurat hrana şi protecţia, iar bacteriile, la rândul lor, au ajutat gazda specializându-se în producerea de adenozin trifosfat, molecula care asigură energia celulelor eucariote.
      În prezent, simbioza cu bacteria respectivă a devenit atât de profundă, încât o parte din genele bacteriei s-au pierdut, iar altele au fost trasferate celulei-gazdă. În absenţa acestui simbiont, celula nici nu ar mai putea funcţiona. Cu excepţia câtorva specii de amibe, fiecare celulă a fiecărui organism eucariot se bazează pe aceşti endosimbionţi pentru funcţionare; aşadar, se poate concluziona că simbioza dintre celula eucariotă şi mitocondriile care o colonizează este una de foarte mare succes.
      Un proces aproape identic a fost şi cel care a dus la absorbirea unor cyanobacterii de către celulele unor alge, rezultând o simbioză la fel de reuşită între ceea ce astăzi sunt plantele verzi şi cloroplastele cu care acestea realizează fotosinteza.
      Biologii au avut nevoie de foarte mult timp pentru a realiza că aceste organite ale celulei eucariote, respectiv ale celulei plantelor verzi sunt de fapt endosimbionţi, şi nu sunt simple organite ale celulei, precum ribozomii sau lizozomul. Gazdele au evoluat împreună cu simbionţii timp îndelungat, adaptându-se la necesităţile acestora în aceeaşi măsură în care simbionţii s-au adaptat la gazda lor, şi împreună cu aceştia. E imposibil de imaginat cum ar putea arăta un om, sau dacă ar putea exista un om, în absenţa mitocondriilor care au susţinut aproape întreaga evoluţie a eucariotelor, încă de la faza de organisme unicelulare. Organismele pluricelulare, toate organismele pluricelulare, sunt în realitate formate din celulele gazdei plus mitocondriile care le sprijină din punct de vedere energetic. La fel, atunci când vorbim despre plantele verzi, vorbim în realitate despre o entitate formată prin simbioza a trei organisme diferite, cu planta propriu-zisă ca gazdă, şi mitocondriile şi cloroplastele endosimbionte.

      Un om, un singur om, e incapabil să producă de la zero un creion:

      Un obiect aparent extrem de simplu reprezintă de fapt o culme a tehnicii, la intersecţia mai multor domenii diferite, fiecare solicitând cunoştinţe diferite, specializări şi munci diferite, şi unelte diferite. E nevoie de o industrie a lemnului pentru fabricarea corpului propriu-zis al creionului; producerea grafitului presupune extragerea cărbunelui, şi o industrie chimică pentru prelucrarea şi transformarea acestuia. Vopseaua care-l acoperă, dar şi bucăţica de gumă de şters de la capăt, presupun la rândul lor o industrie petrochimică. Fâşia de tablă care fixează guma necesită extragerea şi prelucrarea metalului.
      La rândul lor, fiecare din aceste industrii necesită unelte care la rândul lor sunt confecţionate din metal, ceramică, sticlă, plastic şi alte materiale, la rândul lor revendicând alte şi alte cunoştinţe, alte şi alte procese.
      Un instrument de scris poate fi improvizat cu foarte mare uşurinţă, dintr-o bucăţică de lemn ars, dintr-o aşchie de lemn sau piatră cu care să se imprime semne pe o tăbliţă de lut, sau într-o mie de alte moduri. Dar un creion, aşa cum poate fi el achiziţionat în orice librărie pentru câţiva bani, depăşeşte cu mult capacitatea de producere a unui singur om, a oricărui om.
      Care să fie legătura dintre eucariote, dintre mitocondrii şi cloroplaste, şi tehnologia umană ?
      În acelaşi mod în care eucariotele în simbioză cu mitocondriile au obţinut o eficienţă mult mai mare din punct de vedere energetic, iar plantele verzi în simbioză cu cloroplastele au putut să folosească energia luminoasă disponibilă pentru a-şi produce substanţele organice necesare, specia umană a evoluat în direcţia unei simbioze cu memele. Deşi câteva meme simple au fost observate şi la alte animale, specia umană este singura care trăieşte cu adevărat în simbioză cu acestea.
      În orice simbioză, atunci când unul dintre simbionţi preia o anumită funcţie, celălalt şi-o va reduce tot mai mult, până la pierderea funcţiei. Şi, într-adevăr, una dintre schimbările pe care le-a suferit specia umană datorită simbiozei cu memele a fost diminuarea unor instincte, a informaţiilor transmise genetic de la strămoşi. Nu mai sunt necesare mii de generaţii în care un anumit comportament să fie selectat şi accentuat încetul cu încetul de evoluţie, e suficient un instinct foarte generic, care determină membrii tineri ai speciei să absoarbă cât mai uşor memele primite de la membrii mai vârstnici; nu mai e necesar ca genele să codifice sute de „programe” în creier, ci ajunge doar un singur „program” de preluare al informaţiei de la alte creiere.
      Evident, un număr de instincte esenţiale au rămas - instinctul de hrănire, de evitare al durerii, cel sexual, şi altele. Dar comportamentele instinctive au cedat locul memelor deja existente în cultura în care individul se naşte.
      În absenţa memelor, adică fără a prelua din cunoştinţele altora, cel puţin ipotetic, o fiinţă umană ar putea da dovadă de suficientă inteligenţă pentru a prelucra o piatră şi pentru a construi câteva unelte primitive, dar pentru a putea redescoperi o tehnică mai „modernă”, precum metalurgia - fie ea şi la nivelul epocii cuprului, precursoarea epocii bronzului, deja e necesară o colaborare între mai mulţi indivizi, adică comunicare, iar asta presupune deja schimburi de informaţie şi deci un limbaj comun - adică meme. Dar în realitate, un individ din specia umană depinde total de ceilalţi membri ai grupului, mai ales la vârste foarte mici, iar în absenţa acestora nu se va putea dezvolta normal - creierul necesită aceste meme pentru a putea funcţiona la întreaga capacitate. În cazurile copiilor care au fost crescuţi de animale, sau chiar de oameni, dar într-un mod care nu le permite această contaminare cu meme, copiii fie nu au supravieţuit, fie s-au dezvoltat cu grave deficienţe mentale.
      Cultura noastră modernă a fost construită pe un eşafodaj complex, ale cărui baze au fost puse acum câteva milioane de ani în urmă, de către strămoşii noştri Homo erectus, atunci când aceştia au început să folosească focul, şi chiar mai devreme, poate chiar strămoşii Australopitheci, primii - din câte ştim - care au început să cioplească unelte din piatră.
      Încă o dată, descoperiri precum uneltele de piatră şi focul predatează specia noastră. Homo sapiens a preluat aceste descoperiri, şi pe această fundaţie au fost adăugate noi şi noi elemente. Iar întregul complex de cunoştinţe actuale se bazează în continuare pe simbioza dintre meme şi cei care ce-au descoperit şi apoi au folosit aceşti simbionţi pentru a transmite informaţiile necesare pentru cioplirea pietrei, a producerii focului, construirea roţii, practicarea agriculturii, apoi a metalurgiei, pentru elaborarea matematicii, şi pentru naşterea ştiinţei. Sute de generaţii de oameni şi-au adus contribuţia, completând cu meme tot mai complexe despre medicină, astronomie, fizică sau chimie; iar astăzi genetica, informatica, nanotehnologia sau fizica cuantică sunt doar noi şi noi meme care se acumulează peste alte două milioane de ani de informaţii.

      Chiar gândurile proprii, de zi cu zi sau de la minut la minut ale cuiva, sunt bazate pe cuvinte, concepte şi imagini preluate ca meme. Întreaga personalitate a unui om este doar rezultatul extraordinar de complex al interacţiunii dintre mii de meme preluate, modificate, sau create pe baza altor meme.
      Civilizaţia, tehnologia şi însăşi fiinţa umană sunt în realitate produsul interacţiunii dintre creierul uman ca suport fizic, precum hardware-ul unui computer, şi cultura de meme care a „contaminat” strămoşii pre-umani ca software necesar pentru a pune în funcţiune acest hardware.

      Astfel, a răspândi convingeri nejustificate, sau mai rău, contrazise de dovezi, şi a le prezenta drept adevărate înseamnă mult mai mult decât a-ţi exercita „dreptul la opinie” sau „dreptul la libera exprimare”. Înseamnă a răspândi o memă parazită în „fondul memetic” al speciei, înseamnă a abuza simbiontul de care depinde nu doar avansul tehnologic, nu doar progresul, dar care chiar defineşte specia umană. Este echivalentul împrăştierii unui virus în sursa de apă a unui oraş - un gest criminal, care trebuie pedepsit ca atare.
      Şi acesta este motivul pentru care nici un om raţional nu are voie să se ascundă după scuza că „fiecare are dreptul să creadă ce vrea”, şi să asiste indiferent la prezentarea, adică la replicarea vreuneia din nenumăratele meme eronate care au contaminat specia umană, de la religie la medicina alternativă şi superstiţii. Fiecare din ele implică consecinţe negative de un soi sau altul, şi trebuie combătute fără milă.

duminică, 17 august 2014

Presupoziţionalismul

O variantă a argumentului din moralitate, argumentul transcendent pare să revină în vogă printre apologiştii creştini, doar că de această dată a înlocuit „moralitatea” cu „cunoaşterea”, mai precis „cunoaşterea absolută”:

Dacă nu există dumnezeu, cunoaşterea nu este posibilă
Cunoaşterea este posibilă.
Aşadar, dumnezeu există.

Într-o formă mai agresivă,

Cunoaşterea şi raţionarea nu sunt posibile decât prin dumnezeu.
Cunoaşterea şi raţionarea sunt posibile.
Aşadar, dumnezeu există.

      Astfel, orice discuţie raţională pe marginea argumentului este folosită de apologişti ca o armă cu care să contracareze: „Dacă foloseşti raţiunea, atunci admiţi că dumnezeu există, întrucât în absenţa lui raţionarea n-ar fi posibilă !”
      Un al doilea element al strategiei pe care o desfăşoară apologiştii care folosesc acest argument este un atac permanent asupra certitudinii oponentului, prin multiple interogări asupra certitudinii pentru fiecare afirmaţie, şi pentru fiecare răspuns. Cu alte cuvinte, oponentul argumentului e adus în poziţia de-a admite, onest, că nu deţine certitudinea absolută pentru convingerile sale, ceea ce oferă apologistului ocazia să proclame mândru că el deţine cunoaştere absolută, prin revelaţie divină.
      Şi aici discuţia se încheie: apologistul ştie cu 100% siguranţă ceea ce afirmă, în timp ce oponentul său a recunoscut că nu este sigur de nimic ( adică că „nu ştie nimic” ), nici măcar dacă eventualele obiecţii ce le-ar putea avea sunt sau nu valide.
      Sau nu.
      Nu e o dezbatere serioasă cea în care una din părţi doar proclamă că are dreptate, iar argumentul propriu-zis conţine mai multe erori - raţionament circular, pledoarie specială, apeluri la ignoranţă - doar că, în acest caz, tactica apologistului este să respingă contraargumentele care-i sunt aduse, sub motiv că dacă foloseşti raţionamente nu faci altceva decât să demonstrezi că eu am dreptate !.
      O metodă eficientă de combatere a acestui tip de argument este „oglindirea”, întoarcerea afirmaţiilor, dar cu creditarea altei entităţi similare, de pildă FSM: este FSM cel ce reprezintă baza raţiunii. Orice raţionament ar folosi apologistul nu face decât să demonstreze existenţa lui FSM. Certitudinea revelaţiei divine este doar o credinţă falsă a apologistului, asta o ştie oponentul lui cu certitudine: FSM i-a revelat-o personal !
      Această strategie poate arăta cât de lipsit de substanţă e argumentul iniţial: în absenţa oricărei dovezi care să indice într-o direcţie sau alta, orice entitate, zeu sau concept fantasmagoric poate fi declarat ca fiind sursa cunoaşterii şi a raţiunii; în absenţa oricărei dovezi, oricine poate pretinde revelaţie divină de la entitatea respectivă, revelaţie care să-i confere 100% siguranţă pentru o afirmaţie sau alta… dar în absenţa oricărei dovezi, toate acestea reprezintă doar aserţiuni goale.

      Pentru o demontare mai serioasă a argumentului, e necesară o abordare foarte atentă a răspunsurilor oferite.
      Un element care necesită atenţie este falsa dihotomie care este deseori strecurată. Nu există doar două valori posibile pentru o convingere, „certitudine absolută” sau „incertitudine totală”; dacă nu ştii ceva cu 100% siguranţă nu înseamnă că nu ai nici cea mai vagă idee în privinţa unei anumite întrebări. În această poziţie va încerca apologistul să îşi împingă oponentul, dar evident există şi alte nivele. Cel la care se operează în majoritatea domeniilor este „certitudinea dincolo de orice îndoială rezonabilă”, care nu doar că oferă un cadru coerent în care să putem opera şi lua decizii, dar acceptă şi permite corectarea eventualelor erori. Într-adevăr, nu putem şti că nu trăim într-un univers simulat, ca în filmul „Matrix”, pentru că scenariul respectiv este, cel puţin teoretic, non-falsifiabil. Dar faptul că nu putem demonstra că ceva este fals nu înseamnă că este automat adevărat, sau măcar posibil. Este de datoria celui ce încearcă să propună scenariul să îl şi demonstreze, iar dacă nu o face, Briciul lui Occam este o justificare suficientă pentru a respinge solipsismul, Lumea-de-tip-Matrix, „realitatea de dincolo de realitate” sau alte scenarii similare. Cât timp realitatea percepută pare a fi unica „realitate reală”, speculaţiile despre ce-ar putea fi nu-şi au rostul.
      De aici, trebuie să investigăm cum s-a determinat că cunoaşterea şi raţionarea sunt posibile doar prin dumnezeu. Asta presupune că e necesar să pornim de la presupoziţia că dumnezeu există, sau mai precis că dumnezeul X (cel în favoarea căruia se prezintă argumentul ) există. De altfel, de aici provine numele tipului de argumentaţie: „presupoziţional”, din englezescul "presuppositional", este o şcoală de gândire creştină care declară că dumnezeul biblic şi adevărul revelat în scriptură sunt obligatorii ca presupoziţie pentru orice gând raţional. Dar, evident, acesta este doar un raţionament circular: o dată ce zeul este introdus printre premize, va apărea şi-n concluzie. Iar justificarea pentru a introduce zeul biblic printre premize este… un verset din biblie !
      Următorul punct de interes este cum se poate demonstra că nu există vreo altă metodă de a cunoaşte ceva decât exclusiv prin revelaţie de la o entitate omniscientă. Eric Hovind, fiul lui Kent Hovind, a apelat la această tactică în mai multe dezbateri, atacându-şi adversarii cu întrebări privind posibilitatea ca ei să se înşele în privinţa a tot ceea ce cred că cunosc, ca apoi să declare triumfător că el nu se înşeală, că unica sursă posibilă de cunoaştere este de-a primi cunoaşterea de la cineva omniscient. Evident, nu a demonstrat că nici o altă sursă nu poate exista, şi nici nu a precizat dacă el s-ar putea înşela, măcar în această privinţă. Deşi, probabil, dacă ar fi fost întrebat, ar fi spus că omniscientul i-a oferit certitudine… dar aici se poate întoarce roata întrebărilor: „eşti sigur ? eşti sigur că eşti sigur ? eşti sigur că…”, şi s-ar putea insista pentru a afla exact în privinţa a cât de multe informaţii i-au fost revelate, şi câte nivele de siguranţă deţine de la omniscient.
      Pentru că aici e o altă problemă: minţile umane sunt limitate. Ar trebui demonstrat şi că un creier uman poate cunoaşte cu 100% certitudine o informaţie, fie ea şi revelată divin, în condiţiile în care toate informaţiile cu care operează creierul în mod normal îi parvin prin simţuri imperfecte, care pot fi înşelate cu uşurinţă. Unicul lucru de care o persoană poate fi sigură este propria existenţă (iată un lucru de care cineva poate fi 100% sigur !), dar acest lucru este axiomatic. În rest, orice altă convingere, oricât de fermă, poate fi o iluzie, poate fi ceva ce persoana respectivă crede că ştie cu 100% certitudine dar totuşi să se-nşele, poate fi o convingere care i-a fost introdusă în creier de computerul care operează Matrix-ul.
      Oponentul a admis de la bun început că s-ar putea înşela, în timp ce apologistul presupozitionalist a pornit de pe o pretinsă poziţie de certitudine absolută, dar iată că acum apologistul se găseşte în neplăcuta postură de-a trebui să justifice certitudinea pe care-o are, şi să explice de ce el n-ar putea fi victima unei alte entităţi care se prezintă ca fiind omniscientă deşi nu este, şi-i relevă lucruri eronate împreună cu asigurarea că sunt adevărate. În ultimă instanţă, să explice de ce el n-ar putea fi victima Matrix-ului.
      Iar dacă s-a ajuns aici, chiar mai dificil de justificat şi explicat ar fi motivul pentru care ipotetica entitate care se crede omniscientă şi care-i „şopteşte” lucruri nu ar fi, chiar ea, victima iluziei că e omniscientă sau a unei realităţi de tip Matrix !
      Având doar o iluzie a certitudinii, indus în eroare de o entitate malevolentă - fie ea un demon, un dumnezeu care „operează pe căi necunoscute” sau computerul care controlează realitatea Matrix, indus în eroare de o entitate care la rândul ei se înşeală, sau având adevărata revelaţie de la o entitate cu-adevărat omniscientă - în oricare din cazuri, rezultatul este acelaşi: apologistul este încredinţat că deţine certitudine absolută, dar fără nici o posibilitate de-a exclude vreuna din celelalte variante… decât chiar propria convingere că nu se-nşeală. Şi de pe această poziţie şubredă, pretinde de la oponent adevăruri absolute şi o certitudine 100% pe care apologistul însuşi nu reuşeşte să le prezinte, şi eşuează a se ridica la standardele pe care le-a stabilit ca fiind necesare pentru oponent. Simpla pretenţie că „revelaţia a oferit siguranţa respectivă” este, în cel mai bun caz, doar o dovadă anecdotică, ceva ce doar apologistul a experimentat, fără a putea deosebi între cunoaşterea absolută şi iluzia cunoaşterii absolute, pentru că nu poate fi verificat; iar în cel mai rău caz este doar un ipse dixit.
      Astfel, întregul argument este o formulare foarte bombastică pentru infantilul „eu am dreptate pentru că aşa zic eu, şi orice-ai zice tu nu mai contează”.
      În perspectiva presupoziţionalistă, toate eforturile autentice depuse pentru a încerca să înţelegem Universul nu valorează nimic; toată cunoaşterea pe care am acumulat-o până azi nu are nici o valoare; rezultatele concrete pe care le-am obţinut sunt complet irelevante. Ni se spune că trebuie să abandonăm tot ceea ce ne face oameni, şi asta doar pentru ca asemenea apologişti să poată pretinde, cu aroganţă, superioritatea absolută cunoaşterii.

Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam
Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Ceasul lui Paley
Argumentul din Moralitate
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat

miercuri, 4 septembrie 2013

Peşti, maimuţe şi taxonomie

      Am purtat deseori discuţii cu creaţionişti care par teribil de deranjaţi de idee că „omul s-ar trage din maimuţă”. De altfel, înrudirea cu maimuţele pare a fi principalul motiv de opoziţie la teoria evoluţiei.
      „Dacă omul n-ar fi cunoscut cimpanzeul, ar fi acceptat mai uşor propria origine”, a scris Lorenz.
      Vai ! Dintre toate speciile posibile, tocmai maimuţa, acest „măscărici” al junglei ne este ruda cea mai apropiată ! Sau… sau poate tocmai pentru că arată atât de similar omului, şi totuşi e suficient de diferită încât să fie recunoscută ca „bestie”, pentru că, în momentul în care o vede, oricine realizează că fiinţa respectivă este o legătură care îi demonstrează înrudirea cu celelalte animale, poate de asta maimuţa a fost percepută dintotdeauna ca un soi de imitator, de „bufon” ?
      Probabil că dacă singura primată existentă azi ar fi fost Homo sapiens, dacă celelalte primate ar fi dispărut în decursul timpului, iar cea mai apropiată rudă în existenţă a speciei noastre ar fi fost lemurienii, sau Colugo, care sunt mult mai „animalice” şi nu au prea multe trăsături umane, teoria evoluţiei nu ar fi întâmpinat atâta opoziţie.
      Dar, chiar şi fără a ne apropia de creaţionişti, printre persoanele care cunosc măcar în mare teoria evoluţiei, şi îi acceptă concluziile, o confuzie legată de originea omului:
   „Omul nu se trage din maimuţă, ci are un strămoş comun cu acestea !”,
este de obicei răspunsul standard la afirmaţia creaţionistă menţionată iniţial.
      Dar… cine este acest strămoş comun ? Indiferent că e vorba de strămoşul comun dintre om şi cimpanzeu, de Lucy, sau de alt strămoş, cum ar trebui acesta clasificat ?
      Înainte de toate, ce este o maimuţă ? Termenul este un sinonim pentru infraordinul Simiiforma, care conţine două parvordine: Platyrrhini ( maimuţele din Lumea Nouă ), în care sunt incluse primatele din America de Sud, şi Catarrhini ( maimuţele din Lumea Veche ), la rândul lui împărţit în Cercopithecidae ( maimuţele mai „primitive” din Africa şi Europa - babuini, macaci, cercopiteci ), Hylobatidae ( giboni ) şi Hominidae, care conţine maimuţele antropoide: orangutanul, gorila, cimpanzeul… şi omul:

      Ca o paranteză, pentru a complica problema, în limba engleză „Monkey” se referă la maimuţele „inferioare”, cele cu coadă - Platyrrhini şi Cercopithecidae, iar pentru Hylobatidae şi Hominidae se foloseşte cuvântul „Ape”. Astfel, cine încearcă a echivala „maimuţa” cu „Monkey” va avea surpriza să descopere că există şi maimuţe care sunt „Apes”.
      În taxonomie, toţi descendenţii unei categorii vor fi incluşi în acea categorie. De aceea, ar fi important de stabilit care este strămoşul comun dintre Catarrhini şi Platyrrhini. Dacă acesta a fost o maimuţă Monkey, atunci toţi descendenţii lui vor fi maimuţe. Şi e simplu de demonstrat că [X] a fost o maimuţă: dat fiind că atât Platyrrhini cât şi ( cel puţin o parte a ) Catarrhini conţin „Monkeys”, e necesar ca strămoşul comun să fi avut aceste caracteristici definitorii pentru „Monkeys”. Aşadar, strămoşul Catarrhinilor fiind „Monkey”, rezultă că toţi descendenţii lui sunt „Monkeys”, şi deci „Apes” sunt doar o subcategorie a „Monkeys”.

      Încă o dată, în clasificarea taxonomică, toţi descendenţii unei categorii vor fi incluşi în acea categorie. De pildă, toţi descendenţii strămoşului comun al Monotremelor ( ornitorinc şi echidnă ) şi al subclasei Theria ( grupa care conţine marsupialele şi placentarele ) vor fi mamifere. Nu contează cât de mult timp va trece, nu contează prin ce schimbări va trece, orice descendent al mamiferelor va fi clasificat tot ca mamifer. Şi, la fel, toţi descendenţii unei maimuţe vor fi, la rândul lor, maimuţe.
      Dar şi în română, de obicei maimuţele sunt definite făcându-se referire la „toate primatele Simiiforme… cu excepţia omului”. Şi aici apare problema, între semantica din DEX şi taxonomie. Poate că dicţionarele şi oamenii de rând se referă la toate Simiiformele mai puţin o specie, sau un gen… dar în biologie, lucrurile funcţionează altfel.
      Singurele clasificări valide, reprezentând istoria evoluţionară, sunt cele care se referă la grupurile monofiletice: „X şi toţi descendenţii săi”. Etichetele parafiletice care se referă la „X şi unii dintre descendenţi, cu excepţia unui grup” sunt clasificări care exclud în mod arbitrar o parte a descendenţilor, şi, deşi asemenea grupări parafiletice pot fi uneori utile, în majoritatea cazurilor sunt evitate de biologi, şi nu sunt folosite decât în anumite scopuri specifice, de pildă pentru uşurarea unor analize ( de exemplu, grupa paricopitatelor este parafiletică, întrucât exclude Cetaceele, care sunt şi ele unul dintre descendenţii aceluiaşi strămoş comun ) şi în nici un caz în stabilirea încadrării unei specii.
      Revenind la problema încadrării omului, este greşit să spui că „omul şi maimuţele de astăzi au un strămoş comun”. Pentru că… nu au. Cel puţin, nu au un strămoş comun, ci mai mulţi. Omul şi Platyrrhinele au un strămoş comun, acel [X]. Totodată, omul şi Cercopithecidaele au un strămoş comun - dar de data asta, e vorba de [Y]. De asemenea, omul şi Hylobatidaele au un strămoş comun - [Z]. Şi omul şi cimpanzeul au un alt strămoş comun, (A).
      Asta pentru că linia de descendenţă a omului nu s-a separat de linia maimuţelor precum linia Tarsienilor, înainte ca ramura maimuţelor să dezvolte caracteristicile definitorii pentru maimuţe, ci a derivat mult după separarea diverselor specii de maimuţe. Dar asta înseamnă că acel strămoş comun om-cimpanzeu, (A), a fost tot o maimuţă. Aşadar… da, omul chiar se trage din maimuţă. Şi totodată este, la rândul lui, o maimuţă.
      Nu am văzut niciodată discuţii privind încadrarea omului în rândul vertebratelor: dat fiind că posedă coloană vertebrală, craniu şi mandibulă, încadrarea lui Homo sapiens printre vertebrate nu poate fi negată. La fel, omul este şi un mamifer, pentru că naşte pui vii şi îi hrăneşte cu lapte… sau cel puţin, posedă caracteristica biologică necesară: glanda mamară..
      S-ar putea spune că „omul şi vertebratele de astăzi au un strămoş comun”, şi ar fi la fel de corect, sau mai bine zis la fel de greşit. Un strămoş comun ? e acelaşi strămoş comun şi între om şi sturioni, ca şi între om şi păsări sau între om şi cimpanzeu ? Nu, evident. Vertebratele s-au diversificat enorm, şi există milioane de strămoşi comuni între diferitele linii de descendenţă. Dar existenţa unui strămoş comun între om şi alte vertebrate nu exclude omul dintre vertebrate. Dimpotrivă, faptul că strămoşul comun era la rândul lui o vertebrată include omul printre vertebrate. La fel, omul şi mamiferele de astăzi nu au un strămoş comun, ci mult mai mulţi, şi pentru că aceşti strămoşi au fost la rândul lor mamifere înseamnă că omul este şi va rămâne şi el un mamifer.
      Exact din acelaşi motiv, omul şi maimuţele de astăzi au strămoşi comuni, la rândul lor maimuţe, şi deci biologic omul este o maimuţă.

      Şi, dacă tot am menţionat peştii, să aruncăm o privire şi asupra a ce este un peşte. În mod normal, oricine poate recunoaşte un peşte: este un animal acvatic, cu branhii, de obicei cu pielea acoperită cu solzi, cu membre transformate în aripioare înotătoare. Simplu, nu ?
      Nu.
      Şi asta datorită aceleiaşi probleme cu grupurile parafiletice. Toţi peştii descind din acelaşi strămoş comun. Problema este că definiţia de mai sus exclude o anumită grupă, desprinsă din peşti, or, pentru a vorbi despre grupul monofiletic al peştilor, e necesar să includem toţi descendenţii.
Peştii sunt împărţiţi în trei mari grupe:

      Până aici e simplu. Doar că din Sarcopterygii ( grupă care include Coelacanţii şi peştii dipnoi sau peştii cu plămâni ) a derivat o altă linie, una care include toate tetrapodele: amfibienii, reptilele, dinozaurii şi mamiferele. Din punct de vedere genetic, coelacantul este mai apropiat de reptile şi de mamifere decât de caras şi de ştiucă. Iar dacă introducem şi peştii cartilaginoşi în discuţie, diferenţele genetice dintre rechini şi peştii osoşi sunt şi mai mari. Folosirea acelaşi termen, „peşte”, atât pentru peştii cartilaginoşi cât şi pentru cei osoşi anulează aceste diferenţe, implicând o falsă apropiere între grupele cele mai diferite dintre toate vertebratele !
      Aşadar, grupa peştilor este una parafiletică, şi deci inutilă taxonomic, pentru că definiţia peştelui exclude tetrapodele. Tocmai de aceea, biologii nu mai fac referire la vechea clasă „Pisces”. Termenul de „peşte” nu mai are sens în clasificările biologice.
      Pentru cineva care vorbeşte din perspectivă non-biologică, termenul este perfect acceptabil. Dar atunci când discuţia se referă la biologie, folosirea termenului „peşte” nu este acceptată, decât dacă fie se specifică că se referă la "grupa parafiletică care exclude tetrapodele”, fie e considerat sinonim cu „vertebrat”.
      Înţelegerea mai bună a teoriei evoluţiei, şi înlocuirea clasificării lineene, bazată pe un model creaţionist şi împărţind în grupe statice, separate şi neînrudite, cu taxonomia modernă, bazată nu pe caracteristici subiective, ci pe diversificarea diferitelor forme de viaţă aşa cum s-a produs ea în realitate, ne permite să ne găsim astăzi locul în marele arbore al vieţii: omul, ca toate tetrapodele, este un descendent al peştilor. În măsura în care termenul de „peşte” mai poate avea vreun sens, omul este un peşte; de asemenea, omul este descendentul unei maimuţe, şi deci a fost, este şi va rămâne o maimuţă.

marți, 21 mai 2013

Erori Creaţioniste 15: Concluzii