Erori Creaţioniste 13: Alte erori

     Aici sunt enumerate câteva din erorile creaţioniste care nu au putut fi încadrate în vreuna din celelalte categorii; de asemenea, câteva dintre erorile cele mai stupide din argumentaţia creaţionistă şi-au găsit locul tot aici.

• Răspunsul „aşa a făcut dumnezeu”, sau „aşa a vrut dumnezeu să fie”, este o explicaţie validă.

     O explicaţie ar trebui să răspundă de ce un anumit lucru este într-un anumit mod şi nu în altul. Absorbţia diferită a radiaţiilor luminoase, în mod special a frecvenţei corespunzând culorii albastre, şi apoi radierea acestor fotoni de către moleculele de gaz din atmosferă ( împrăştierea Rayleigh ) este explicaţia întrebării „De ce este cerul albastru ?”, şi nu roşu sau portocaliu. Însă explicaţia „dumnezeu-a-făcut-aşa” este exact fel de validă pentru absolut orice fenomen. Acomodarea tuturor posibilităţilor într-o singură explicaţie face explicaţia egală cu zero. Deci, creaţionismul în însăşi esenţa lui nu doar că nu este ştiinţă, dar este exact opusul ştiinţei, căutând să înlocuiască răspunsurile valide care deja există, şi au fost probate, cu un non-răspuns fără valoare explicativă !
     În plus, de multe ori acesta este răspunsul oferit la dovezi evidente în favoarea evoluţiei, vârsta planetei, fuziunea cromozomului 2, ERV-uri, stratificarea fosilelor, sau altele. Un dumnezeu care creează asemenea dovezi care să sugereze evoluţia graduală, vreme de milioane de ani, înrudirea tuturor speciilor, şi descendenţa oamenilor din alte primate, deşi el a creat Universul acum 6000 ani şi toate speciile ( sau „soiurile” ) în mod independent ar fi un dumnezeu înşelător, care plantează dovezi false. Altfel spus, creaţioniştii îşi acuză zeul că ar fi minţit în construcţia realităţii, dar ar fi revelat adevărul într-o carte. Nu voi analiza aici implicaţiile care derivă din descrierea zeului ca mincinos, am să subliniez doar că astfel, creaţioniştii recunosc că biblia conţine afirmaţii incompatibile cu realitatea.

• Monstrul din Loch Ness este de fapt un plesiosaur. Asta dovedeşte că teoria evoluţiei e falsă
• Un vas de pescuit a găsit un plesiosaur mort. Asta dovedeşte că teoria evoluţiei e falsă.
• În Congo trăiesc dinozauri. Asta dovedeşte că teoria evoluţiei e falsă.

     Oare cum ar putea demonstra o anumită specie că „schimbarea graduală a caracteristicilor unei populaţii sub presiunea diferiţilor factori” nu se produce ? Evident, creaţioniştii au redefinit din nou teoria evoluţiei şi probabil combat "teoria-că-dinozaurii-au-dispărut”, crezând că e teoria evoluţiei. Am văzut în alt articol că extincţia sau dispariţia unei populaţii nu este obligatorie în momentul în care o parte a acesteia evoluează; în mod cert, teoria evoluţiei rămâne validă, indiferent dacă reprezentanţi ai unor specii din Cretacic, sau chiar mai vechi, supravieţuiesc astăzi.
     În al doilea rând, cazurile enumerate mai sus sunt problematice. Monstrul din Loch Ness este, după toate dovezile, doar un mit şi nu o fiinţă reală. Dinozaurii din Congo - la fel, sunt exagerări ale exploratorilor mai degrabă decât legende autentice. Iar „plesiosaurul” găsit lângă Noua Zeelandă a fost de fapt carcasa unui rechin-pelerin. Aceştia au branhiile foarte mari, iar după moarte acestea putrezesc foarte repede, antrenând căderea fălcilor; rămâne vârful botului pe ceea ce pare un gât lung şi subţire. Toate analizele realizate pe mostre luate de pe acest specimen indică de asemenea un rechin, dar sunt incompatibile cu plesiosaurii, de la scheletul înotătoarelor la numărul de vertebre.
     Un dinozaur non-avian, sau un plesiosaur ( căci plesiosaurii nu sunt în nici un caz dinozauri ) care a supravieţuit până în ziua de azi ar fi o descoperire extraordinară, dar nu ar avea nici o relevanţă pentru teoria evoluţiei.

• Dacă spunem oamenilor că sunt maimuţe, se vor comporta ca atare !

     De ce ? Creaţionistul nostru are o părere chiar atât de proastă despre om, încât consideră că dacă cineva află că este descendent din alte forme de viaţă îşi va ignora raţiunea şi judecata, şi se va apuca să-şi imite strămoşii ? Atunci poate ar trebui să nu le spunem oamenilor nici istoria: vor vrea să se întoarcă în Evul Mediu, să moară pe capete de ciumă sau foamete ! Şi să nu cumva să aprofundăm evoluţia pe termen mai lung, să le spunem că animalele terestre sunt descendenţi ai peştilor, că se vor arunca cu toţii în ocean !
     De asemenea, acest argument nici măcar nu adresează validitatea teoriei evoluţiei, este un îndemn la cenzură de frica unor consecinţe fantasmagorice.

• Un creaţionist a oferit un premiu de câteva zeci/sute de mii de dolari oricui îi poate dovedi evoluţia, sau Big Bang-ul, sau abiogeneza; premiul nu a fost câştigat nici astăzi.

     Fireşte. Doar că toată treaba nu este atât de simplă precum pare, şi consider exemplificativ pentru onestitatea creaţioniştilor modul în care organizează aceste „concursuri”: fac o ofertă dar au grijă să pună asemenea condiţii încât să se asigure că nimeni nu poate câştiga banii !
     Creaţioniştii cer „demonstrarea evoluţiei”, dar de fapt ei cer demonstraţii că o maimuţă poate naşte un om, sau că o celulă se formează spontan din materie organică, sau alte pretenţii asemănătoare, care de fapt nu sunt demonstraţii ale evoluţiei, ci demonstraţii ale strawmanilor pe care ei îi numesc „evoluţie”. Mai rău, juriul care analizează demonstraţiile prezentate şi decide dacă acestea sunt suficient de bune, este format tot din creaţionişti, fără vreo pregătire ştiinţifică; mai precis din prieteni de-ai lor, care, evident, vor respinge orice demonstraţie în mod arbitrar. Analiza nu este obiectivă şi corectă, şi cum ar putea fi ? la rândul lor, membrii juriului nu cunosc teoria evoluţiei. Asta în cazul în care chiar există un juriu - în cel puţin un caz, o investigaţie mai serioasă a descoperit că juriul era de fapt… chiar creaţionistul care făcuse oferta !

• Hitler s-a bazat pe teoria evoluţiei.

     Argumentul a fost abordat şi cu altă ocazie:

…discursurile lui Hitler, unde invoca religia şi „Creatorul”, în care înţelegerea naturii vii pare a fi copiată după şabloanele creaţioniste de azi, şi care nici nu-l menţionează pe Darwin… sloganul „Dumnezeu e cu noi” al naziştilor, perspectivele diametral opuse, între idealul nazist de „purificare” a rasei, şi cea oferită de teoria evoluţiei, care vorbeşte despre importanţa variaţiei din cadrul unei specii contrazic legătura dintre nazismul şi teoria evoluţia; mai mult, cercetând lista de cărţi interzise în Germania nazistă, se poate constata că una dintre categoriile interzise este „Writings of a philosophical and social nature whose content deals with the false scientific enlightenment of primitive Darwinism and Monism”, adică „Scrierile filozofice şi natură socială al căror conţinut tratează falsa iluminare ştiinţifică a darwinismului şi monismului”. E nevoie de o profundă ignoranţă, sau multă reavoinţă, pentru a susţine că o mişcare care a interzis cărţile lui Darwin şi le-a catalogat drept „false” ar fi fost bazată pe cărţile lui Darwin !

     De asemenea, trebuie menţionat că apelul la Hitler este o greşeală sancţionată sever în cadrul dezbaterilor.

• Teoria evoluţiei va fi respinsă în curând de oamenii de ştiinţă.

     Este o promisiune pe care creaţioniştii o fac de zeci de ani. Şi pe măsură ce trece timpul, teoria evoluţiei este confirmată tot mai mult, de tot mai multe ştiinţe. Poate au creaţioniştii vreo dovadă de care nu ne spun ? Să o aducă să o vedem şi noi ! Dar dovadă adevărată, nu veşnicele distorsionări !

• Dar de unde ştie un animal să evolueze ?

     Nu ştie. Şi nu evoluează. Evoluţia se produce la nivel de populaţii, nu indivizi, şi este un fenomen natural, inconştient, la fel cum obiectele nu „ştiu” să cadă jos, şi nu o fac conştient, ci datorită legilor naturale.

• Presupunând că evoluţia unei noi specii durează un milion de ani, şi considerând vârsta Pământului ca fiind ~4,5 miliarde ani, nu ar fi putut evolua mai mult de 4500 specii !

     Din nou creaţioniştii demonstrează cât de străină le este matematica. Rămâne inexplicabil de ce creaţioniştii presupun că evoluţia se va produce la o singură specie în decursul unui milion de ani, şi la o altă singură specie în următorul. Corect ar fi scenariul în care o specie se separă în două în primul milion de ani. În următorul milion, fiecare din cele două se va separa în alte două specii, rezultând 4 specii. În al treilea milion, cele patru specii devin 8, în al patrulea milion de ani - 16 specii, în al cincilea - 32 specii, apoi 64, 128, 256, 512, şi în primele 10 milioane ani deja există 1024, în progresie geometrică. După un miliard de ani ar fi 2^1000 specii, un număr fantastic de mare, iar după 3,8 miliarde ani, 2^3800, un număr care depăşeşte cu multe ordine de mărime numărul de atomi din Univers, un număr care ar putea fi aproximat ca fiind 82 urmat de… 1142 zerouri ! ( pentru a-l vedea în deplinătatea cifrelor, folosiţi acest site-calculator care permite afişarea unor valori atât de mari.
În realitate, este evident că speciile nu se multiplică într-un ritm atât de infernal; uneori rata de speciaţie poate fi mai lentă (deşi în alte cazuri am văzut că o specie nouă poate să apară în decursul unei vieţi umane !); o specie care dispare va „anula” nenumăratele potenţiale specii care-ar fi trebuit să descindă din ea în viitor; mediul nu variază atât de mult încât să suporte speciaţie după speciaţie, şi mai ales resursele nu permit răspândirea infinită a vieţii.
     Acestea sunt detalii irelevante. Ceea ce contează este diferenţa dintre cifra „calculată” de creaţionişti - 4500, şi numărul fantastic de mare care reiese când se fac calculele corecte. E nevoie de un antitalent matematic extraordinar pentru a obţine "patru-cinci mii" în locul unui număr format din 1144 cifre.
     Să nu uităm că evoluţia unei specii noi se poate produce într-un răstimp mult mai scurt, doar câteva zeci de ani. Că o populaţie a unei specii poate să dea naştere la mai multe specii concomitent, dacă condiţiile o permit; că o altă populaţie a aceleiaşi specii poate să sufere de asemenea procese de speciaţie independent de ce fac alte populaţii, că o specie nu e obligată să aştepte până la separaţia completă de specia-soră sau mamă pentru ca o parte a populaţiei să fie selectată după alte criterii şi deci să treacă printr-un nou proces de speciaţie la mai puţin de un milion de ani de la speciaţia anterioară, şi reiese că de fapt în 3,8 miliarde ani ar fi putut evolua chiar şi câteva triliarde de specii. Motivele pentru care nu există atât de multe specii includ resursele limitate, extincţii în masă care reduc numărul de specii, şi chiar faptul că formarea unei specii noi la fiecare milion de ani ar putea fi prea generoasă - dacă schimbările de mediu sunt relativ mici, populaţiile deja adaptate acelui mediu sunt într-o stare de echilibru, şi ritmul evoluţia va încetini.

• „Cum au supravieţuit oile ? Lupoaica fată cinci sau şase pui pe an, pe când oaia numai unul. Proporţia este de 5 la 1 pentru distrugător, care are dinţi ascuţiţi, ghiare, putere şi este iute la fugă. Oaia este cu totul lipsită de apărare. Cum se explică faptul că totuşi mai există oi? Astăzi ele sunt apărate de om. Dar lumea animală a existat înainte de apariţia omului. Cine a apărat oile pe vremea aceea ? oile cu patru picioare nu ar fi putut exista fără dumnezeu.”

     Nu glumesc, acest „argument” chiar a fost prezentat într-o carte, ca „dovadă” a existenţei divinităţii ( nu neapărat a creaţionismului, dar poate fi intuit un atac la adresa spurcatei teorii care susţine apariţia omului foarte târziu în istoria vieţii ).
     Răspunsul, evident până şi pentru un copil din şcoala primară, este că nu a existat „vremea aceea”, a existenţei oilor domestice înaintea celui ce urma să selecteze artificial generaţie după generaţie de mufloni până la obţinerea unor animale mult mai blânde şi pasive ( să nu zic „proaste” ) decât rudele lor sălbatice.
     Ducând raţionamentul iniţial până la capăt, dacă acele oi domestice visate de autor, de dinaintea apariţiei omului, sunt dovada pentru dumnezeu, atunci se poate spune la fel de bine că nu există dovada pentru dumnezeu.

     Tot printre argumentele cele mai deplasate se găsesc „atacuri” la adresa experimentului cu obicetele de diferite dimensiuni, descris aici, sau vis-a-vis de abiogeneză:

• Dar e nevoie de cineva inteligent care să scuture cutia !
• Nimeni nu a reuşit să producă viaţă în laborator pentru a demonstra abiogeneza; iar dacă ar face-o, ar confirma că viaţa necesită un creator inteligent !

     Sau, mai generic,

• Experimentul X, adus ca dovadă că fenomenul Y se poate produce în mod natural, de fapt demonstrează că e nevoie de o inteligenţă pentru a produce fenomenul Y !

     Aşadar, o confuzie gravă între experiment şi fenomenul în sine. Un fenomen se produce în natură, fără a necesita o intervenţie inteligentă. Cineva care observă fenomenul îşi va putea folosi inteligenţa pentru a reproduce condiţiile naturale necesare pentru reproducerea fenomenului. Asta nu înseamnă că fenomenul, fie el produs în laborator sau în natură, ar necesita o inteligenţă care să-l coordoneze.
     De asemenea, în exemplul abiogenezei, e demn de subliniat admisia, din partea creaţioniştilor, a nonfalsifiabilităţii „ipotezei” lor, ceea ce o descalifică ca posibilă ipoteză ştiinţifică. Dacă eşecul producerii vieţii în laborator înseamnă imposibilitatea apariţiei ei pe cale naturală, iar succesul reprezintă dovada necesităţii unei inteligenţe pentru a o produce, adică tot imposibilitatea apariţiei ei pe cale naturală, atunci prin ce metodă s-ar putea demonstra unui creaţionist posibilitatea producerii ? Evident, nici una; dar atunci, cum ar mai putea pretinde că sunt deschişi spre dialog, sau că creaţionismul e ştiinţă, când recunosc deschis că vor respinge din start anumite posibilităţi ?

• Dacă creierul uman a evoluat, deci e rezultatul întâmplării, atunci nu este demn de încredere.

     Întâi, trebuie penalizată din nou confuzia evoluţie = întâmplare. În al doilea rând, este de aşteptat ca selecţia naturală favorizeze un creier care interpretează corect informaţiile din mediul exterior şi să le proceseze pentru realizarea unui model cât mai precis. Un individ care identifică corect sursele de hrană, sau corelează în mod corect un anumit loc cu un prădător va avea mai multe şanse să supravieţuiască decât unul care confundă pietrele cu hrana, sau nu evită să se plimbe pe lângă bârlogul prădătorului.
     Apoi, nu este vorba doar despre creier. După cum s-a mai spus şi în articolul despre „Autoritatea Ştiinţei”, ştiinţa este o unealtă care permite acestui creier să deosebească modelele care descriu corect realitatea de cele care nu o fac. Tocmai pentru că creierul uman este subiectiv şi are în numeroase ocazii tendinţa de-a „intui” greşit ceva, oamenii de ştiinţă nu se bazează doar pe creierul lor, ci pe verificare, testare şi compararea ipotezelor cu un standard obiectiv - realitatea. Aici apare marea diferenţă dintre ştiinţă şi religie, care acceptă şi chiar apără tocmai intuiţiile, „revelaţiile” şi sentimentele subiective, fără a le verifica. Da, evoluţia va favoriza în general minţile care construiesc modele corecte, dar selecţia naturală produce rezultate suboptime, şi permite unor mici erori să se strecoare în modul de funcţionare. În alte cazuri, tendinţa de-a greşi este chiar favorizată - pentru un animal interesat în primul rând de supravieţuire, e mai bine să evite un băţ crezând că e un şarpe, decât să vrea să verifice şi să descopere că într-adevăr era un şarpe veninos. Şi într-adevăr, creierul uman suferă de destule defecte şi erori în procesarea datelor. Iluziile „optice” păcălesc de fapt creierul, nu ochii; şi mai important, au fost descrise liste impresionante de moduri de-a greşi în analiză şi gândire; există, pe acest blog, o listă a erorilor de logică comise frecvent - acestea ar putea fi văzute ca erori de software, date tot de probleme ale hardware-ului. Toate acestea sunt reale, demonstrabile şi demonstrate. Chiar şi creaţioniştii le pot verifica şi vor accepta că toate aceste erori există. Problema principală abia acum apare: după ce trecem de toate argumentele pseudoştiinţifice, fiecare creaţionist se reduce la o persoană care crede, crede în sensul religios, fără nici o dovadă, pentru că „simte” că zeul lui există.
     Priviţi încă o dată lista de intuiţie după intuiţie, „simţit” după „simţit” care induc de fapt în eroare. Fără vreo o dovadă suplimentară, puteţi fi sigur că atunci când „simţiţi că dumnezeu există”, această intuiţie nu este doar o altă farsă a creierului dvs. ?


      Alte articole din seria Erorilor Creaţioniste:
Erori Creaţioniste 1: Intro
Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei
Erori Creaţioniste 3: Big Bang
Erori Creaţioniste 4: Abiogeneza
Erori Creaţioniste 5: Teoria evoluţiei ( prima parte )
Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea a doua )
Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Erori Creaţioniste 8: Genetica
Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice
Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului
Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design
Erori Creaţioniste 12: Ştiinţă şi biblie
Erori Creaţioniste 14: Provocări
Erori Creaţioniste 15: Concluzii; Index