Paradoxul lui Fermi

      Frank Drake, profesor de astronomie şi astrofizică la Universitatea din California, a conceput în 1961 o „ecuaţie”:

    N = R × Fp × ne × Ft × Fi × Fc × L

    N = numărul de civilizaţii din galaxia noastră cu care s-ar putea comunica
    R = numărul mediu de stele care se formează în galaxie
    Fp = fracţiunea dintre acele stele care au planete
    ne = numărul mediu de planete care ar putea suporta viaţă per stea
    Ft = fracţiunea, din ne, care chiar dezvoltă viaţă
    Fi = fracţiunea, din Ft, care devoltă viaţă inteligentă
    Fc = fracţiunea de civiliaţii care dezvoltă o tehnologie care produce în spaţiu semnale detectabile
    L = durata de timp în care aceste civilizaţii produc semnale

Valorile propuse de Drake au fost:

    R = 1 ( o stea pe an; cifra a fost mult subestimată; în realitate, se pare că cifra e în jurul valorii de 7 )
    Fp = 0.2-0.5 ( între o cincime şi jumătate din stele vor avea planete; la fel, cifra a fost subestimată - studiile moderne împing valoarea spre 1 - aproape fiecare stea are măcar o planetă )
    ne = 1-5 ( între 1 şi 5 planete capabile să susţină viaţă )
    Ft = 1 ( pe 100% din ele se va dezvolta viaţă )
    Fi = 1 ( pe 100% din acestea se va dezvolta viaţă inteligentă )
    Fc = 0.1-0.2 (10-20% din ele vor produce tehnologie suficient de avansată încât să poată trimite semnale în spaţiu )
    L = între 1.000 şi 100.000.000 ani

      Pornind de la aceste date ale lui Drake, rezultatul ecuaţiei spune că ar trebui să existe între o mie şi 100.000.000 civilizaţii doar în galaxia noastră, care să emită semnale detectabile în spaţiu.
      Şi astfel ajungem la paradoxul lui Fermi: dacă sunt atât de multe civilizaţii care transmit semnale, cum de nu am dat de ele ??
      Problema principală este că, dacă pentru primele valori putem estima într-o oarecare măsură datele bazându-ne pe observaţiile astronomice, începând cu Ft, estimările sunt făcute doar pe baza unui singur eşantion: Terra.
      Ft indică probabilitatea abiogenezei, „fracţiunea care chiar dezvoltă viaţă”; ţinând cont că acest proces a avut loc destul de devreme în istoria Terrei, şi cunoscând numeroasele experimente legate de aceasta, experimente care indică uşurinţa producerii substanţelor organice complexe într-o varietate mare de condiţii, şi mai apoi tendinţa lor de a se combina pentru a produce compuşi chiar mai complecşi, o valoare mare, de 90-100%, pare a fi pe deplin justificată. Deci, valoarea lui Ft rămâne 1.

      Dar valorile atribuite Fi ( fracţiunea care devoltă viaţă inteligentă ), şi Fc ( fracţiunea care dezvoltă o tehnologie suficient de avansată ) nu sunt doar speculaţii, sunt speculaţii care contrazic chiar observaţiile realizate pe acea unic eşantion.

      Fi, apariţia vieţii inteligente, este considerată de Drake drept o certitudine, având valoarea de 100%. Dar din câteva miliarde de specii care au existat pe Terra, doar o singură familie, Hominidae, cu doar câteva specii, a ajuns la inteligenţa necesară pentru a-şi produce unelte ( în contextul discuţiei, pot fi ignoraţi spinii folosiţi de unele păsări, sau alte improvizaţii de unelte extrem de primitive care au fost observate la alte câteva specii ). Iar hipertrofierea inteligenţa acestor primate a rezultat nu ca o consecinţă firească a evoluţiei ei, ci în urma unor condiţii extrem de dramatice - mai exact, retragerea pădurii ecuatoriale în care primatele au trăit fericite vreme de milioane de ani, şi înlocuirea acesteia de către savană; acest nou mediu a forţat primatele să dezvolte o simbioză cu memele şi să treacă la o dietă bazată într-o proporţie mult mai mare pe carne; iar această schimbare de dietă a fost posibilă datorită descoperirii focului. De altfel, gătitul cărnii la foc pare să fi fost unul din elementele care au contribuit la dezvoltarea inteligenţei.
      Trebuie reţinut, această evoluţie până la nivelul cerut de ecuaţia lui Drake a fost rezultatul mai multor factori, de la cei biologici - membre cu degete opozabile, capabile de manipularea obiectelor; bipedalismul, fie el şi parţial, cum a fost iniţial, pentru a permite ca o pereche de membre să se specializeze la manipulare; o dietă deja omnivoră, care a putut fi uşor transformată într-una omnivor-carnivoră; alt factor a fost descoperirea focului; iar unul dintre cele mai importante elemente a fost chiar norocul, norocul apariţiei mutaţiilor necesare pentru această adaptare, şi norocul sincronizării între potenţialul speciei la un moment dat şi modificările de mediu care au intervenit în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, supravieţuirea hominidelor a fost un succes „pe muchie de cuţit”, un pariu cu toate probabilităţile indicând spre extincţie. Inteligenţa, un creier suficent de avansat încât să poată dezvolta o simbioză sensu stricto cu memele este o capacitate foarte costisitoare, şi este mult mai probabil ca o specie care ajunge într-un moment atât de dificil încât singura cale de succes să fie hipertrofierea inteligenţei să dispară pur şi simplu.
      Iar dacă pentru a se califica drept „fiinţe inteligente” sunt necesare tehnologii mai avansate, de exemplu metalurgia, există o singură specie. Din miliarde.
      Comparând inteligenţa cu alte trăsături ( ochiul de pildă, capacitatea de zbor, sau veninul ) care au evoluat la zeci de grupe diferite, de la insecte la vertebrate, în mod independent, putem trage o concluzie total diferită decât Drake: inteligenţa, o inteligenţă care să poată oferi baza pentru următoarea valoare, Fc, este ceva extrem de rar; 1:100.000, una la o sută de mii, ar fi o estimare probabil tot prea ridicată, dar mai realistă.

      În privinţa valorii Fc ( fracţiunea care dezvoltă o tehnologie suficient de avansată pentru a fi detectabilă ), de asemenea este nevoie de un set deosebit de circumstanţe. Din nou analizând singurul eşantion existent, specia umană, remarcăm că hominidele au ajuns la avansul tehnologic "piatră cioplită" cu foarte mult timp în urmă. Primele obiecte din piatră datează de acum 1,7 milioane de ani, fiind realizate (probabil) de Australopitheci. Principalul avans realizat până la Homo Sapiens a fost doar o creştere a complexităţii uneltelor din piatră. Apoi, vreme de aproape 200.000 ani, nici specia umană nu a făcut altceva decât să se menţină la acest nivel, să-i spunem „primitiv” din perspectiva care ne interesează. Abia după ce primele culturi umane au dezvoltat agricultura, au pus şi bazele metalurgiei, ceea ce a dus la un progres tehnlogic care a continuat şi continuă şi în prezent.
      Dar agricultura a fost implementată doar într-un singur loc, probabil doar de un singur grup, din care, mai târziu, se vor desprinde şi altele, sau care vor fi imitate de altele. Se pare că agricultura intensivă, trecerea de la vânător-culegător la agricultor s-a produs dintr-o întâmplare, care a implicat descoperirea efectelor alcoolului.
      Fără agricultură, fără o bază care să permită acumularea unor rezerve de hrană, un grup este obligat să se menţină la nivelul neolitic, cu populaţii care trăiesc din ceea ce pot culege din natură, constrânse la un număr limitat de urmaşi, fără a modifica mediul foarte mult, şi fără a pune bazele vreunei tehnologii metalurgice propriu-zise, care deja necesită o specializare în cadrul grupului, necesită ca anumiţi indivizi să-şi dedice timpul şi atenţia doar realizării acestei tehnici, în timp ce alţi indivizi din grup produc suficientă hrană atât pentru ei, cât şi pentru membrii care nu produc hrană. O societate de vânători-culegători nu poate realiza această performanţă, şi într-adevăr, toate celelalte grupuri de vânători-culegători care au existat şi există pe Pământ s-au menţinut la acelaşi stil de viaţă, fără a progresa la metalurgie.
      Uneori, chiar simpla structură a societăţii poate reprezenta o piedică în calea dezvoltării tehnologiei. Motorul cu aburi a fost inventat în Grecia Antică, dar invenţia a fost văzută drept o simplă curiozitate, şi a fost ignorată ca potenţial tehnologic, pentru că societatea era una de tip sclavagist şi s-a considerat că menţinerea sclaviei ar reprezenta o metodă mai ieftină şi mai comodă pentru realizarea muncii fizice decât convertirea întregii infrastructuri spre a o adapta la această inovaţie.
      În privinţa avansului tehnologic până la trimiterea de semnale în spaţiu, la fel, din zecile de civilizaţii şi imperii care s-au format pe baza celei care a reuşit să descopere agricultura, doar una singură, civilizaţia occidentală, a reuşit să ajungă la pragul cosmic.
      Deci, şi explozia tehnologică este un eveniment extrem de rar, care s-a produs o singură dată printre nenumăratele populaţii umane de pe întreaga planetă.

      Iar L, durata de timp a existenţei civilizaţiei ? 1000 ani pentru existenţa unei civilizaţii pare puţin; şi totuşi, sunt puţine imperiile care au reuşit să dăinuiască atâta. Conflictele cu alte popoare, diverse impedimente naturale, sau chiar religia, întotdeauna adversar al cunoaşterii şi progresului, au prăbuşit iremediabil imperiu după imperiu.
      Drake a propus ca valoare maximă o sută de milioane de ani. Or, asta e un interval extraordinar de mare. Pe Terra, acum 100 milioane de ani, mamiferele erau încă monotreme, adică depuneau ouă, şi semănau cu nişte chiţcani. Toate mamiferele cu care suntem familiarizaţi, de la liliac la balenă, de la cal la elefant şi pisică, au derivat din aceiaşi strămoşi de acum vreo 90 milioane de ani, dar formele prezente astăzi sunt apariţii relativ recente.

      O scurtă digresiune: este frecvent invocată imaginea unor ET a căror societate „a avansat dincolo de orice violenţă, dincolo de orice agresivitate”. Dar este uşor de demonstrat că o societate prea pacifistă este instabilă, şi se va prăbuşi imediat ce se întâlneşte cu o alta, mai agresivă, chiar din cadrul aceleiaşi specii; apariţia unui grup mai agresiv este o consecinţă firească a variabilităţii biologice - indiferent cât de paşnică este societatea, anumiţi indivizi se vor afla la extremitatea violentă a curbei gausiene, şi cu cât mai paşnici sunt ceilalţi, cu atât mai mult aceşti indivizi vor beneficia de agresivitatea lor, nu neapărat fizică, pentru a-i exploata pe ceilalţi membri ai societăţii; asta înseamnă că vor avea un succes mai mare şi se vor reproduce mai bine, „împrăştiind” genele agresive şi trăgând astfel societatea spre un nivel mai moderat, mai puţin extrem. O civilizaţie formată doar din clone ale lui Buddha ( evident, în sensul simbolic ) va putea fi înfrântă de un singur Genghis Han, sau un individ psihopat. O eugenie atentă ar putea fi o rezolvare, dar asta înseamnă deja un echilibru menţinut în mod forţat, cu alte cuvinte specia este într-un dezechilibru permanent.

      Aşadar, pare exagerat propune ca durată de persistenţă pentru o unică civilizaţie o perioadă de timp egală cu perioada în care mamiferele au evoluat de la „chiţcani” la elefanţi şi lilieci, balene şi pisici, cârtiţe şi primate, şi s-au diversificat în mii de specii. E dificil de conceput o civilizaţie care să supravieţuiască în timp ce membrii acesteia se diversifică în mii de specii diferite, aflate la acelaşi nivel tehnologic dar cu interese diferite sau chiar opuse.
      Ţinând cont de aceste informaţii, dintr-o dată valorile pentru Fi, Fc şi L sunt exagerat de mari. Dacă le reducem la valori mai realiste, în care o specie suficient de inteligentă apare extrem de rar, de exemplu una la o sută de mii, situaţiile în care reuşeşte să dezvolte şi tehnologia necesară sunt şi ele rare, 1%, în locul celor 10-20 procente propuse, şi durata de timp a existenţei de până la 10.000 ani, în locul celor 100.000.000 ani propuse, ecuaţia devine:

    R = 7
    Fp = 1
    ne = 1-5
    Fl = 1 ( pe 100% din ele se va dezvolta viaţă )
    Fi = 0.00001
    Fc = 0,01
    L = între 1.000 şi 10.000 ani

ceea ce duce la un rezultat între 0,0007 (pentru valorile cele mai mici) şi 0.035 (în cazul cel mai optimist) civilizaţii care coexistă în acelaşi timp. Sau, cu alte cuvinte, va trece o perioadă destul de lungă între apariţia şi apoi dispariţia unei specii care să-şi semnalizeze existenţa în spaţiu, şi apariţia altei specii, pe altă planetă, care să dezvolte o tehnologie capabilă să capteze aceste semnale.

      Astfel, tăcerea care domneşte în spaţiul cosmic nu este un „paradox”, cum a considerat Fermi, este ceea ce trebuie aşteptat atunci când luăm în considerare toate informaţiile şi renunţăm la vechile concepţii antropocentriste care considerau evoluţia drept o scară care obligă la apariţia unei fiinţe inteligente, „coroana evoluţiei”, care să ocupe locul din vârf.
      Existenţa vieţii pe alte planete este foarte probabilă, tinde aproape spre certitudine. Dar fără îndoială că în majoritatea cazurilor este vorba de forme de viaţă simple, similare bacteriilor; e destul de probabil să existe chiar şi forme mai complexe, pluricelulare. Însă probabilitatea să ne întâlnim cu o altă specie avansată tehnologic este extrem de scăzută.

Erori Creaţioniste 14: Provocări

     În ultimul articol propriu-zis al seriei Erorilor Creaţioniste, nu vor mai fi discutate erorile afirmaţiilor lor, ci vor fi prezentate câteva provocări adresate creaţioniştilor. Unele au apărut şi prin alte articole ale seriei, în timp ce altele sunt prezentate doar aici.
     Pentru a putea vorbi despre un model ştiinţific acceptabil, e necesar ca acesta să nu fie contrazis de nici un aspect al realităţii deja stabilit; sau, dacă acest lucru se petrece, să demonstreze că teoria cu care intră în conflict este eronată. După peste o sută de argumente creaţioniste, am văzut că respectivii creaţionişti nici măcar nu înţeleg, necum să poată demonstra cum şi de ce teoria evoluţiei, a Big Bang-ului, geologia sau orice altă teorie ar fi greşită.
     Un aspect trebuie subliniat pentru a nu cădea în eroarea creaţioniştilor, aceste provocări nu au rolul de a „demonstra” evoluţia, sau altceva; modelul ştiinţific convenţional explică fiecare din faptele care urmează, dar nu se bazează pe incapacitatea creaţionistă de a le explica, ci pe dovezile existente. Singurul rost al acestor provocări este să invalideze creaţionismul, nu să susţină altceva.
     Aşadar, dacă de acum defensiva nu mai are rost, să trecem la ofensivă.

     Prima provocare, oarecum retorică, care nu va putea fi realizată niciodată de creaţionişti, presupune cunoaşterea şi înţelegerea teoriilor pe care le atacă. Doar că în momentul în care un creaţionist înţelege cu adevărat teoriile ştiinţifice, fie nu mai este creaţionist… fie renunţă la onestitate. Creaţionismul nu poate fi apărat logic şi raţional, şi totodată onest.
     În mod ironic, mi s-a spus în numeroase ocazii de către mai mulţi creaţionişti că „nu am voie” să critic biblia, sau credinţa, fără să o fi citit în varianta originală, în limba greacă şi ebraică, şi/sau fără să am o diplomă în teologie, de parcă două versete care se contrazic reciproc nu s-ar contrazice în original, sau o diplomă a cititorului ar transforma cumva o absurditate ştiinţifică în ceva corect. Aceiaşi creaţionişti consideră însă că ei sunt calificaţi să-şi dea cu părerea în zeci de domenii ştiinţifice, de la biologie la fizică, trecând prin paleontologie, chimie, cosmologie, istorie, literatură, astronomie şi altele, deşi în mod constant nu au nici cea mai vagă idee despre ce vorbesc, şi nu înţeleg nici măcar conceptele cele mai elementare.

     A doua provocare pentru creaţionişti este elaborarea unei ipoteze ştiinţifice corecte. Dacă creaţionismul se pretinde ştiinţă, ar fi cazul să propună măcar o ipoteză de început. Fără a avea măcar atât, creaţionismul nu poate fi numit „ştiinţific”.
     În realitate, teoria evoluţiei reprezintă „scheletul” care unifică observaţiile factuale din toate ştiinţele care au legătură cu biologia. În schimb, creaţionismul este o colecţie disparată de strawmani şi parodieri ale teoriilor ştiinţifice, bazată pe o interpretare superficială a unor legende primitive. Nu există observaţii care să-l susţină, nu există nici o explicaţie oferită de model, nu există nimic care să permită construirea unei ipoteze ştiinţifice. O dată ce se trece de masca aparenţei ştiinţifice, creaţionismul este nimic !

     A treia provocare a mai fost menţionată şi în alte părţi ale seriei, dar o voi posta încă o dată; este o provocare adresată creaţioniştilor care folosesc noţiuni precum „veriga lipsă”, se referă la „primul individ dintr-o specie”, sau descriu teoria evoluţiei cu strawmani care implică indivizi dintr-o specie dând naştere la indivizi din altă specie. Aşadar, în această imagine, ar putea un creaţionist să ne spună care este „veriga lipsă” dintre albastru şi galben ? la ce coordonate se găseşte ? Dar dintre galben şi verde ? Între galben şi roşu, sau galben şi mov ?

     Următoarele întrebări sunt legate de potopului lui Noe, despre care cei mai mulţi creaţionişti susţin că ar fi un eveniment istoric. Dar relatarea despre un potop mondial ridică câteva probleme insurmontabile pentru modelul creaţionist:
          1) Ce s-a petrecut cu peştii ?
Majoritatea peştilor de apă dulce nu pot supravieţui în apă sărată; majoritatea celor de apă sărată nu pot supravieţui în apă dulce; şi majoritatea vor muri într-un amestec de apă dulce cu apă sărată; aşadar, ce fel de apă a fost aceea ? indiferent de natura ei, majoritatea peştilor ar fi murit.
          2) Ce s-a petrecut cu plantele ?
Un an petrecut sub un strat de apă de câteva mii de metri ar fi distrus orice formă de vegetaţie terestră; în loc să revină cu o ramură de măslin, porumbelul ar fi zburat pe deasupra unei unei mlaştini sterpe, sterilizată de toate formele de viaţă terestre, incapabilă să asigure supravieţuirea unui animal, cu atât mai mult a unui ecosistem viabil.
          3) A-propos de ecosistem…
Doar pe baza unei perechi, sau a şase perechi de animale, nu se poate stabili un ecosistem valid. Fiecare mic-dejun al vreunui carnivor va anihila o întreagă specie, împingând şi mai repede spre extincţie ierbivorele, oricum condamnate la moarte prin inaniţie. Statistici realizate în diverse ecosisteme indică că într-un ecosistem echilibrat e nevoie de câteva mii de ierbivore pentru fiecare carnivor. Să fi inclus Noe pe corabie şi câteva sute de mii de oi şi vaci ca provizii pentru carnivore ?
          4)Fenomenul de pâlniere a speciilor
O altă problemă pentru creaţionişti este diveristatea genetică prezentă astăzi în cadrul marii majorităţi a speciilor, incompatibilă cu reducerea variabilităţii fiecărei specii la un număr de doi sau doisprezece indivizi în urmă cu ~4000 ani. Singurele posibilităţi ar fi un nou număr de magie divină ( aici trebuie explicat şi de ce nu este menţionat evenimentul în biblie ) sau superevoluţia.
          5) Continuitatea culturilor.
În momentul presupusului potop, în nenumărate locuri din Europa şi Asia existau culturi istorice, unele având sute sau chiar mii de ani vechime. Toate aceste culturi, fiecare avându-şi propriile particularităţi, limbaj, uneori istorie scrisă veche de sute de ani, au trecut prin ipoteticul potop şi şi-au continuat existenţa bine-mersi, fără să remarce că sunt anihilate de o inundaţie care a durat un an întreg, iar după terminarea potopului culturile respective şi-au continuat existenţa neafectate, menţinându-şi exact aceleaşi particularităţi şi acelaşi limbaj, notându-şi istoria dar omiţând să spună ceva despre vreun potop. Câteva exemple: civilizaţia minoană din Creta, cultura Shijiahe în China, sau civilizaţia văii Indusului, în India ; Sargon cel Mare, rege al akkadienilor, era ocupat prin acea perioadă cu cucerirea oraşelor-state din Sumer, iar luptele au fost aparent atât de încinse, încât akkadienii şi sumerienii nu au mai dat atenţie unor detalii hidrologice nesemnificative, precum un potop mondial.
          6) Bolile.
Bolile şi paraziţii sunt de asemenea imposibil de explicat în contextul legendei. Majoritatea germenilor şi a paraziţilor necesită o gazdă specifică şi sunt incapabili să trăiască în absenţa ei. Fie creaţioniştii prezintă arca ca pe un lazaret înfiorător, în care fiecare specie ( reprezentată de doi sau 14 indivizi ) îşi căra concomient toţi paraziţii şi bolile specifice, fie trebuie să accepte că paraziţii şi bolile acestea au… vai, evoluat după potop.

     A cincea provocare implică ceva numit Principiul Corespondenţei; acesta presupune ca o teorie nouă, care înlocuieşte una mai veche, să includă, sau să explice partea funcţională a vechii teorii, cea pe care o înlocuieşte. O teorie care funcţionează între anumite limite şi apoi este înlocuită de una mai bună va fi inclusă în cea nouă, astfel încât aceasta va explica de ce teoria veche funcţiona în cadrul restrâns în care funcţiona, şi unde şi de ce eşuează aceasta.
     Mecanica newtoniană descrie cu o ecuaţie o anumită mişcare, dar pentru viteze foarte mari formula eşuează. Relativitatea specială a lui Einstein descrie mişcarea cu o altă ecuaţie. Astfel, teoria lui Einstein descrie mai corect mişcarea respectivă, dar totodată indică şi unde şi de ce formula propusă de Newton greşeşte - noua ecuaţie, având la numitor un 1+(v1v2/c²), implică împărţirea produsului vitezelor la pătratul vitezei luminii. Or, la viteze mici de câteva zeci, sute sau chiar mii de kilometri pe oră, eroarea din formula lui Newton este extrem de mică, sub un micron pe secundă, deci e imposibil de măsurat în mod uzual, cu instrumente normale.
     Astfel, pentru ca creaţionismul să poată fi luat în considerare ca posibilă ipoteză ştiinţifică, ar trebui să integreze în esenţa lui toate părţile funcţionale din teoria evoluţiei, să explice mai multe observaţii naturale decât teoria evoluţiei, şi să explice de ce toate dovezile păreau să indice spre această variantă, deşi realitatea e alta; în schimb, creaţionismul neagă pur şi simplu dovezile, şi vrea să redefinească realitatea.

     A şasea provocare a fost adresată creaţioniştilor de un utilizator de Youtube, provocarea filogenetică poate este una mai greoi de exprimat, şi poate ceva mai dificil de înţeles de cineva fără cunoştinţe bune de biologie, dar o dată prezentată, reduce creaţioniştii la scuze şi raţionalizări penibile.
Provocarea constă în a identifica în arborele filogenetic al vieţii, pe baza unor criterii obiective şi măsurabile, punctul exact unde încetează înrudirea dintre diversele grupe. Dacă teoria evoluţiei este corectă, toate fiinţele se înrudesc. Dacă teoria evoluţiei se înşeală în privinţa strămoşului comun universal, atunci există fiinţe care nu sunt înrudite cu celelalte. De exemplu:
   Există în prezent şase subspecii de tigru; sunt toate acestea înrudite între ele, sau au fost create separat ?
   Toate aceste subspecii formează specia generică a tigrului; este aceasta înrudită cu orice alt membru al subfamiliei panterelor, sau au fost toate speciile de pantere create separat ?
   Panterele sunt înrudite cu celelalte feline, sau familia felidelor a fost creată separat ?
   Sunt toate felidele înrudite cu celelalte specii din ordinul Carnivora ?
   Sunt carnivorele înrudite cu celelalte mamifere placentare ?
   Sunt mamiferele placentare înrudite cu marsupialele şi cu monotremele, sau au fost create separat ?
   Sunt toate mamiferele înrudite cu celelalte amniote ?
   Sunt toate amniotele înrudite cu restul vertebratelor, sau prima amniotă a fost creat independent şi toate celelalte au evoluat din aceasta ?
   Şi lista poate continua, cu deuterostome VS protostome, uniconte VS bikonte, eucariote VS bacterii, până la LUCA, strămoşul comun al tuturor fiinţelor vii de astăzi.
     Dacă teoria evoluţiei este eronată, dacă „soiurile” există, dacă speciile nu au evoluat una din alta, la nesfârşit, dintr-un singur strămoş comun, atunci eroarea trebuie să fie undeva în această ierarhie despre care s-a mai vorbit. Dacă nu este aici, atunci creaţionsmul se înşeală !
     Evident, nu ajunge un ipse dixit, nu e suficient ca un creaţionist să declare pur şi simplu că „până aici sunt înrudite, de-aici încolo nu !” E necesar să justifice acest răspuns, şi să ofere un criteriile obiective pe baza căruia a identificat separarea exact acolo şi nu altundeva. Dar indiferent de punctul ales, se pot aduce dovezi concrete în favoarea înrudirii acelui grup cu cele alăturate sau ancestrale, atât de natură genetică cât şi anatomice sau embriologice, şi de multe ori se pot cita chiar şi fosile intermediare care leagă, de pildă, felidele de canide.

     A şaptea şi ultima provocare cere creaţioniştilor care folosesc termenul „soi” să definească termenul „soi” ca potenţială alternativă la sistemul actual de clasificare a vieţii
     Repet ceea ce s-a mai spus: fără o definiţie clară şi obiectivă, termenul „soi” nu are nici un sens, nu are corespondent în realitate, şi nu are ce căuta într-o argumentaţie.
     Ca şi celelalte provocări, creaţioniştii vor eşua şi la aceasta. Nici nu va fi necesar ca eventuala propunere să fie analizată ştiinţific: orice definiţie ar propune un creaţionist, se pot găsi uşor exemple în chiar literatura creaţionistă care să-l contrazică ! Asta deoarece creaţioniştii au abuzat „soiul” pentru a-l echivala cu orice a fost nevoie în acel moment, de la „specie” ( mai ales de către creaţioniştii care nu ştiu de cazurile de speciaţie observate ), la gen, familie sau ordin.

     Abia dacă creaţioniştii vor răspunde tuturor acestor provocări, susţinând afirmaţiile şi explicaţiile cu dovezi, modelul propus de ei va putea fi în sfârşit discutat ca posibilă ipoteză ştiinţifică. Iar dacă nu reuşesc, atunci creaţionismul îşi va lua în curând locul bine meritat alături de alte credinţe la fel de absurde bazate pe religie, precum geocentrismul şi ideea Pământului plat.


      Alte articole din seria Erorilor Creaţioniste:
Erori Creaţioniste 1: Intro
Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei
Erori Creaţioniste 3: Big Bang
Erori Creaţioniste 4: Abiogeneza
Erori Creaţioniste 5: Teoria evoluţiei ( prima parte )
Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea a doua )
Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Erori Creaţioniste 8: Genetica
Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice
Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului
Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design
Erori Creaţioniste 12: Ştiinţă şi biblie
Erori Creaţioniste 13: Alte erori
Erori Creaţioniste 15: Concluzii; Index

Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului

     După cum am văzut într-un articol anterior, creaţioniştii trebuie să nege cumva, printre altele, un volum impresionant de dovezi reprezentate de fosile, care, spre deosebire de alte dovezi care necesită un nivel destul de ridicat de cunoştinţe pentru a fi bine înţelese ( de pildă aprofundarea geneticii ), sunt suficient de evidente şi, cel puţin într-o măsură, uşor de înţeles de către oricine, chiar şi de către copii. Unul din modurile în care o parte a creaţioniştilor aleg să atace toate aceste dovezi este prin distorsionarea datelor ştiinţifice privind vârsta Universului, şi deci şi a Terrei.
      Creaţioniştii „Pământului vechi” acceptă dovezile geologice, astronomice şi de altă natură care indică aceeaşi vârstă: 13,7 miliarde ani pentru Univers, şi 4,5 miliarde ani pentru Terra. Modelul lor presupune în continuare creaţie divină, dar consideră că relatarea din Geneză este mai mult metaforă decât istorie, iar cele şase zile descrise acolo reprezintă şase perioade, şase etape diferite ale creaţiei, dar oricum mult mai lungi decât simplele zile de 24 ore. Creaţioniştii „Pământului tânăr” însă au o abordare mult mai simplă: pentru ei, întreaga biblie este istorie literală, iar dacă acolo sunt descrise şase zile, cu creerea Terrei înaintea restului Universului, atunci aşa s-a întâmplat ! Ei folosesc de obicei rezultatul unor calcule realizate de un teolog din secolul XVII, James Ussher, care a determinat, pe baza genealogiilor biblice, că Terra a fost creată în 23 octombrie 4004 ien.
     Fireşte, un calcul care se bazează pe descrierile din nişte legende nu poate duce la rezultate realiste, iar în prezent, creaţioniştii care susţin o vârstă de ~6000 pentru Terra sunt văzuţi ca exageraţi chiar şi de creaţioniştii Pământului vechi, cu atât mai mult de către oamenii de ştiinţă adevăraţi, de pildă de istorici, care au reconstruit o istorie a civilizaţiilor umane care se întinde cu câteva mii de ani înaintea existenţei Universului !
     Una din cele mai simple metode prin care se poate demonstra că Terra are mai mult de 6000 ani este dendrocronologia, adică numărarea inelelor copacilor. Într-adevăr, nu avem la dispoziţie nici un copac având peste 6000 ani, dar nici nu este necesar. Producerea inelelor caracteristice este influenţată în principal de umiditate şi de temperatură, dar şi de alţi factori climaterici. Iar la anumite specii producerea inelului este atât de regulată, încât se pot sincroniza anii comuni surprinişi inelele mai multor copaci de vârste diferite, pentru a acoperi o perioadă de timp mai mare decât acoperă fiecare copac în parte:

     Şi de unde se pot găsi mostre de lemn ? Păi, de la copaci încă vii; de la piese de mobilier, fie el modern sau din antichitate; de la resturi de copaci conservaţi în diverse zone cu clima potrivită, şi din multe alte surse. Iar această sincronizare acoperă peste 11.800 ani ! Erupţii vulcanice puternice sau alte evenimente cu influenţă asupra climei influenţează creşterea inelului anual, producând aşa-numitele inele-marker; acestea permit o sincronizare şi mai bună, şi, printre altele, validează acurateţea datării pe baza dendrocronologiei prin confirmarea cu alte surse în privinţa respectivelor evenimente. Totodată, dendrocronologia poate confirma, cel puţin parţial, datările cu carbon radioactiv realizate pe piese de lemn; dacă atât „şablonul” inelelor, cât şi rezultatele datării cu C14 indică aceeaşi perioadă, atunci dendrocronologia confirmă şi datarea cu C14.

• Dumnezeu a creat arborii maturi, cu inelele deja prezente.

     Dumnezeu a creat şi bucăţile de lemn care, conform inelelor, au murit cu mii de ani înainte de creerea lumii ? Dumnezeu a creat copacii cu inelele care se formează anual şi a avut grijă să le sincronizeze între ele, şi cu bucăţile de lemn deja mort pe care l-a creat, pentru a crea aparenţa unor copaci prezenţi când Universul încă nu exista ? Acelaşi argument al zeului care creează fosile false şi indicii false a mai fost abordat, iar concluzia evidentă a fost că în acest caz zeul se face vinovat de plantare de dovezi false, adică de minciună.
     O metodă de datare mai complicată este datarea radiometrică. Majoritatea atomilor sunt stabili, dar unii izotopi, adică „variante” de atomi cu un număr diferit de neutroni în nucleu, sunt instabili şi se transformă în alt element, prin dezintegrare radioactivă. Momentul în care un anumit atom se va dezintegra nu poate fi prezis, dar pentru un număr suficient de mare de atomi rata transformării din elementul oiriginal, radioactiv ( elementul-părinte ) în elementul stabil ( element-fiică ) este constantă. Procesul e asemănător cu scurgerea nisipului într-o clepsidră: nu se poate prevedea momentul exact în care un anumit fir de nisip va cădea, dar se poate prezice foarte exact momentul în care juămtate din, sau toate firele de nisip vor ajunge în partea de jos. Există însă o diferenţă: la clepsidră, timpul necesar pentru ca jumătate din firele de nisip să cadă este aproximativ egal cu timpul necesar pentru cealaltă jumătate să cadă. La dezintegrarea radioactivă însă, perioada în care jumătate din atomi se dezintegrează este egală cu perioada în care jumătate din atomii radioactivi rămaşi se vor dezintegra. În continuare, jumătate din fracţiunea celor rămaşi va necesita încă o dată aceeaşi durată de timp pentru a se decompune: dezintegrarea este un proces exponenţial, nu unul liniar. Dezintegrarea radioactivă lasă, la fiecare trecere a unei perioade de timp specifice ( numită „perioada de înjumătăţire”, şi constantă pentru fiecare izotop ) 50%, 25%, 12,5%, 6,25%, 3,125%, 1,5625%… fracţiuni din atomii originali.

• Perioada de înjumătăţire nu poate fi măsurată precis la elementele folosite pentru datările de perioade mari.

     Există mai multe metode prin care perioadele de înjumătăţire pot fi determinate foarte precis. O metodă foarte simplă este numărarea atomilor care se dezintegrează într-o perioadă scurtă de timp, şi calcularea de aici a perioadei necesare pentru dezintegrarea a jumătate din atomii dintr-o anumită mostră. Într-un singur gram de material radioactiv sunt miliarde de atomi, deci în orice secundă un număr oarecare de atomi va trece prin dezintegrare radioactivă, dar, având la dispoziţie instrumente de măsură suficient de sensibile încât să poată detecta dezintegrarea unui singur atom, numărul de atomi care decad într-o zi, de exemplu, poate fi determinat foarte precis. De aici, este vorba doar de calcul aritmetic pentru a determina în cât timp jumătate din atomi se vor dezintegra. Repetând experimentul de mai multe ori, măsurând durate diferite de timp, se obţine acelaşi rezultat pentru un anumit element radioactiv; de exemplu, pentru U238, perioada de înjumătăţire este de 4.46 miliarde ani.      De asemenea, ratele de dezintegrare sunt constante pentru un anumit element. Nu există nici o metodă existentă în natură care să schimbe rata dezintegrării, în ciuda pretenţiilor unor creaţionişti, că…

• rata dezintegrării radioactive poate fi schimbată de factori fizici sau chimici.

     Dacă ar fi posibil, atunci deşeurile radioactive rămase de la centralele nucleare ar fi tratate fizic sau chimic şi ar fi făcute inofensive, în loc să fie închise în depozite izolate, cu costuri foarte mari şi unde reprezintă un permanent pericol.
     Chiar în laborator, provocarea dezintegrării este foarte dificilă şi necesită foarte mult timp, presupunând bombardarea unei mostre de câteva miligrame cu particule vreme de câteva ore. Poate fi făcută pentru cantităţi foarte mici, dar consumul de energie şi timp este prohibitiv pentru neutralizarea câtorva kilograme de material radioactiv, cu atât mai mult pentru zecile de tone de deşeuri produse în centralele din întreaga lume.
     Revenind la datarea radiometrică, transformarea unui anumit element în altul într-o rată bine cunoscută poate fi folosit la datarea unei mostre. Dacă la o analiză a mostrei se constată că elementul-părinte reprezintă 25% iar elementul-fiică - 75%, este evident că din momentul formării mostrei a trecut exact dublul perioadei de înjumătăţire: după prima perioadă, 50% din atomii elementului-părinte s-au transformat, iar după încă una, încă 50% din cei 50% rămaşi, adică 25% au trecut prin dezintegrarea radioactivă.

• E necesar ca mostra iniţială să nu fi conţinut nici un pic din elementul-fiică.

     Fals. Există aşa-numitele metode izocrone, în care nu este nevoie să se presupună că roca iniţială nu conţinea elementul-fiică, ci permit determinarea cantităţii de element-fiică chiar dacă mostra conţinea deja părţi din acest elementul, şi astfel permit determinarea vârsta mostrei.
     Mai mult, pentru anumite tipuri de datare radioactivă presupunerea absenţei elementului-fiică este aproape o certitudine. În dezintegrarea potasiului şi transformarea în argon, este destul de evident că un cristal nu se va forma cu argon în el, argonul fiind un gaz inert. Zirconiul poate include uraniu, însă respinge plumbul în momentul cristalizării. Astfel, tot plumbul existent într-un cristal de zirconiu va proveni din dezintegrarea uraniului din mostră.
     Iar pentru faimoasa datare cu carbon, se cunoaşte proporţia de C14:C12 din atmosferă, şi deci concentraţia de C14 din corpul animalului sau a plantei, întrucât în ecosistemele terestre carbonul provine din atmosferă, din CO2-ul fixat de plante şi mai apoi consumat şi de animale. În momentul în care acestea mor, nu vor mai completa cantitatea de C14 din corp, şi deci „clepsidra” radiometrică începe să măsoare timpul.

• O mostră luată de la o focă proaspăt ucisă a fost datată cu carbon ca având câteva mii de ani; mostre de la melci vii au indicat de asemenea mii de ani la datarea cu carbon.

     Este foarte interesant de unde au obţinut creaţioniştii aceste date: dintr-un articol ştiinţific despre erorile date de datarea cu carbon în cazul animalelor marine ! Altfel spus, pentru a indica o greşeală în ceea ce fac oamenii de ştiinţă, creaţionistii citează selectiv tocmai exemplele deja recunoscute de cei ce lucrează cu datări ca fiind cazuri în care datarea cu carbon nu funcţionează ! Este ca şi cum ar lua manualul tehnic al unui televizor, ar lua paragraful unde scrie că „trebuie să băgaţi televizorul în priză, altfel nu va funcţiona”, ar tăia prima parte, apoi ar susţine că televizoarele nu funcţionează: „chiar în manualul tehnic producătorii recunosc asta !” Motivul pentru care datarea cu carbon eşuează la organismele marine este că, spre deosebire de ecosistemele terestre, în care plantele îşi iau carbonul din atmosfera cu o anumită concentraţie de C14, plantele marine folosesc dioxidul de carbon din apă, or aici concentraţia de carbon radioactiv e mult mai mică; aşadar, o mostră va avea foarte puţin C14 în organism încă din timpul vieţii.
     Specialiştii în datare radiometrică ştiu foarte bine că datarea cu carbon radioactiv nu dă rezultate corecte la organismele marine, şi nu folosesc această metodă decât pentru organismele terestre.

• Datarea cu carbon nu poate acoperi mai mult de câteva zeci de mii de ani. Aşadar, datările care indică milioane de ani sunt eronate !

     O greşeală frecventă a creaţioniştilor este confuzia datării radiometrice cu datarea cu carbon radioactiv; deseori folosesc termenul „datare cu carbon” pentru a se referi la orice datare radiometrică, ceea ce poate explica confuzia. Da, este corect, datarea cu carbon radioactiv, cu perioada de înjumătăţire de doar 5730 ani, nu poate fi folosit pentru a data mostre mai vechi de 50-60.000 ani. Dar există numeroşi alţi izotopi radioactivi, cu perioada de înjumătăţire mult mai mare, care pot fi folosiţi pentru a data chiar şi mostre de 2-3 miliarde de ani, sau mai mari.

• Un creaţionist a datat un os de dinozaur de la un muzeu cu carbon, şi laboratorul care a făcut datarea, neştiind ce datează, a returnat o vârstă de câteva mii de ani.

     Ah, da… şi mai tragic, această „realizare” a fost fluturată cu multă mândrie de creaţionişti ca dovadă că „datarea radiometrică nu funcţionează”, când în realitate ceea ce nu a funcţionat a fost înţelegerea creaţionistă. În primul rând, este evident că o mostră de câteva milioane de ani, datată cu o metodă adecvată pentru câteva mii, va indica un rezultat eronat. Nu poţi cântări un vagon cu un cântar de baie ! În al doilea rând, o mostră fosilizată nu mai conţine carbonul original, întrucât acesta e înlocuit de alte cristale, aşadar, creaţionistul a vrut să dateze ceva ce nici nu mai exista în mostră ! Şi, mai rău, oasele din muzee au trecut prin tratamente chimice şi sunt acoperite cu lac, or datarea trebuie să se facă pe mostra iniţială, necontaminată ! Este evident că o folosire greşită a unei metode va duce la rezultate greşite !

• În unele roci se găsesc halouri produse de dezintegrarea poloniului; acesta are perioada de înjumătăţire foarte scurtă, de 138 zile pentru izotopul cu cea mai lungă durată de înjumătăţire. Aşadar, aceste roci s-au format foarte brusc, altfel poloniul s-ar fi dezintegrat cu mult înainte de formarea rocii.

     Modul în care uraniul se dezintegrează pentru a deveni plumb este bine documentat de zeci de ani. Dacă verificăm lista de elemente prin care trece un atom de uraniu, descoperim, după Thoriu, Radiu sau Radon, exact Poloniul ! apoi Bismut şi alte elemente, până la Plumb, care e stabil. Altfel spus, uraniul dintr-o rocă se va transforma la un moment dat în poloniu. Toate rocile în care s-au descoperit haoluri sunt roci cunoscute ca conţinând şi uraniu. Aşadar, nu este necesară o formare bruscă a lor, întrucât poloniul din ele provine din alte surse, nu a fost inclus la formarea rocii.

• Fosilele se datează după straturi, iar staturile - după fosile; astfel, datarea este circulară !

     Nu. Datarea se face prin alte metode. Datarea după fosile este o unealtă folosită de geologi şi paleontologi ca aproximare provizorie. S-a constratat că anumite fosile sunt caracteristice doar unui anumit strat. Astfel, dacă un geolog găseşte o fosilă specifică unei anumite perioade, va putea estima imediat vârsta stratului. Aceasta constituie un reper, un indiciu foarte preţios. Fireşte, dacă doreşte să datarea acel strat, nu se va baza doar pe fosilele index, ci va preleva mostre pe care le va putea data prin alte metode, în laborator.
     Atunci când este posibil, o datare radiometrică se face pe mai mulţi izotopi diferiţi, evident, cu perioade de înjumătăţire apropiate, şi datarea este considerată ca fiind validă doar dacă între valorile obţinute în mod independent, de la „ceasuri” diferite, nu este vreo diferenţă semnificativă. Pot apărea erori de 1-2%, dar în nici un caz nu este posibilă confundarea a „câtorva mii de ani” cu „câteva milioane”.

• Într-un os de dinozaur s-au descoperit celule roşii, indicând că acesta nu putea avea milioane de ani.

     Din nou, creaţioniştii au distorsionat puţin povestea. Citind articolul original unde a fost publicată descoperirea, vedem că se vorbeşte despre resturi şi fragmente degradate care ar putea reprezenta urme ale proteinei de hemoglobină, nicidecum despre proteine întregi, cu-atât mai puţin celule. De asemenea, dacă dinozaurii chiar ar fi murit acum câteva mii de ani, asemenea descoperiri ar fi fost destul de frecvente, n-ar fi fost cazuri excepţionale.

• Sahara creşte, şi se cunoaşte rata de eroziune a Niagarei; în fiecare din aceste cazuri, dacă calculăm valoarea mărimii Saharei sau a poziţiei Niagarei după câteva milioane de ani, descoperim că toată Terra ar fi fost deşertificată, iar Niagara ar fi ajuns mult mai departe. Aşadar, Pământul are doar câteva mii de ani.

     Creaţioniştii confundă „vârsta Niagarei” sau „vârsta Saharei” cu „vârsta Terrei”. Vârsta unui om nu e totuna cu vârsta unei celule de pe pielea lui. Evident, Niagara şi Sahara s-au format mult mai târziu, după ce Terra deja era formată.

• Soarele pierde prea mult material şi se contractă; refăcând calculul, acum 100.000 ani ar fi fost mult prea mare, ajungând până la orbita lui Mercur.

     În realitate, „contracţia” respectivă… nu există ! Există o măsurătoare din 1980 care pare a indica aceasta, dar măsurătoarea a conţinut erori. Pe de altă parte, Soarele pierde într-adevăr material, aparent destul de mult: 4 milioane tone/secundă. Dar la masa imensă a Soarelui, de ~20x10^27 tone, chiar şi o rată de 4 milioane de tone pe secundă ar însemna o scădere de mai puţin de 0,5% în 4,5 miliarde ani.

• Luna se îndepărtează de Terra cu o rată prea mare pentru a putea avea miliarde de ani.

     Fals. Luna se îndepărtează cu ~3,8 cm/an. Pentru a ajunge la distanţa actuală, de 384.000 km, ar fi necesari peste 10 miliarde de ani; creaţioniştii au greşit calculul când au determinat că Luna ar fi atins Pământul în câteva zeci/sute de milioane de ani.

• Intensitatea câmpului magnetic terestru este în scădere; luând în considerare rata cu care scade, reiese că acum câteva milioane de ani ar fi fost suficient de puternic încât să sterilizeze viaţa terestră.

     Fals. Se ştie că Terra şi-a schimbat polaritatea câmpului magnetic de mai multe ori în decursul timpului. Aşadar, intensitatea poate scădea pentru că urmează o nouă schimbare, dar în mod cert intensitatea nu este în continuă scădere de la formarea planetei până acum. De altfel, măsurători destul de precise au indicat că intensitatea, deşi suferă de uşoare variaţii, a rămas în mare constantă de sute de ani.

• Viteza luminii este în scădere; astfel, lumina provenind de la obiecte aflate la distanţe foarte mari a străbătut prima parte a distanţei foarte repede, şi astfel putea ajunge la noi în doar 6000 ani.

     Din păcate, nici acest scenariu nu poate salva ipoteza unui Univers tânăr. O demonstraţie strălucită a modului în care creşterea vitezei luminii va duce la depărtarea mult mai mare a unor obiecte cosmice, şi deci va necesita mult mai mult timp pentru a ajunge la Terra, poate fi vizionată aici.
     Pe scurt, anumite obiecte cosmice reflectă lumina unor stele. Din „întârzierea” cu care îşi modifică luminozitatea, la 8 luni după stea, este evident că obiectul ( un nor de praf cosmic din jurul unei stele ) are o rază de 8 luni-lumină; cunoscând atât mărimea reală cât şi mărimea aparentă, se poate determina distanţa: 168.000 ani-lumină. Dacă viteza luminii era mai mare în trecut, atunci dimensiunea lui va fi mult mai mare, nu doar 8 luni-lumină; deci norul va trebui plasat la o distanţă mult mai mare pentru a-şi păstra mărimea aparentă… ceea ce înseamnă că lumina respectivă, chiar având viteza mai mare, nu ar fi apucat să ajungă la noi. Indiferent cât de mult se măreşte viteză luminii, norul se va îndepărta cu mult mai mult, astfel că nu există nici o posibilitate ca lumina de la acel sistem să fi pornit spre Terra acum doar 6-10.000 ani.

• Dumnezeu a creat şi lumina în drumul ei spre Terra.

     Din nou, creaţioniştii îşi prezintă zeul ca falsificând dovezi, plantând indicii false şi deci minţind despre anumite aspecte ale realităţii. După cum am văzut şi-n alte ocazii, creaţioniştii nu găsesc nimic arogant sau greşit în pretenţia că povestea lor este corectă, iar dacă e contrazisă de realitate, atunci realitatea este greşită.


      Alte articole din seria Erorilor Creaţioniste:
Erori Creaţioniste 1: Intro
Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei
Erori Creaţioniste 3: Big Bang
Erori Creaţioniste 4: Abiogeneza
Erori Creaţioniste 5: Teoria evoluţiei ( prima parte )
Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea a doua )
Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Erori Creaţioniste 8: Genetica
Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice
Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design
Erori Creaţioniste 12: Ştiinţă şi biblie
Erori Creaţioniste 13: Alte erori
Erori Creaţioniste 14: Provocări
Erori Creaţioniste 15: Concluzii; Index

Erori Creaţioniste 3: Big Bang

     Denumirea de „Big Bang”, „Marea Bubuitură”, a fost iniţial un peiorativ la adresa ipotezei unei expansiuni universale, propusă de Georges Lemaître, folosit de adepţii teoriei Universului static. Dar în decursul anilor, dovezile expansiunii Universului s-au acumulat, ipoteza a devenit o teorie bine ancorată în realitate; predicţiile făcute pornind de la această teorie s-au adeverit; iar observaţiile din astronomie şi fizica cuantică au oferit o înţelegere mult mai profundă a fenomenului.
     În esenţă, teoria Big Bang poate fi redusă la o propoziţie: „în trecut, Universul a fost foarte dens, şi foarte fierbinte; de atunci a avut loc o expansiune care i-a redus temperatura şi densitatea”. De remarcat că teoria în sine nu abordează problema originii Universului, ci a dezvoltării acestuia.

• Dar ce a fost înainte de Big Bang ?

Dat fiind că atât spaţiul cât şi timpul au luat naştere în urma Big Bangului, întrebarea nu are sens: „ce a fost înainte de a exista timp ?” este totuna cu a întreba „ce e la nord de Polul Nord ?”; nu are sens să vorbeşti de un moment de dinainte de existenţa timpului.
     Momentul zero, singularitatea iniţială, este dificil de înţeles sau chiar de transpuns în calcule. Fizica relativistă eşuează în cazul singularităţilor precum cea din care provine Universul, sau în cazul găurilor negre, locuri în care forţele de gravitaţie sunt atât de mari încât tind spre infinit. În prezent, în absenţa unei „teorii a gravitaţiei cuantice”, teoria care să explice fizica cuantică şi gravitaţia, momentul iniţial al expansiunii nu poate fi descris corect. Acest moment care scapă încă înţelegerii ştiinţei este foarte mic: o fracţiune de 10^-43 dintr-o secundă ( o sută de miliardimi de miliardimi de miliardimi de miliardimi de miliardimi dintr-o secundă ! ), cunoscută şi ca durată Planck. În această scurtă perioadă, singularitatea avea o temperatură şi o presiune inimaginabilă. Se pare că cele patru forţe fizice ( gravitaţia, electromagnetismul, forţa tare şi forţa slabă ) erau unificate. O dată cu separarea forţelor, etapele formării Universului au putut fi descrise de calcule fizice care apoi au fost probate de observaţii. În această primă fază, a început o inflaţie exponenţială, care a redus presiunea şi temperatura plasmei quack-gluon din care era format în acest moment Universul. Aceasta a început să formeze particule elementare, cum ar fi cuarcii şi leptonii.
     În următoarea fază, răcirea a continuat, astfel încât aceste particule elementare au putut forma particule mai complexe, precum protonii. La câteva minute după expansiunea iniţială, temperatura a scăzut la „doar” un miliard de grade Kelvin, astfel încât protonii şi neutronii au putut forma primele nuclee atomice. Abia multe sute de mii de ani mai târziu temperatura a scăzut suficient de mult încât aceste nuclee să poată capta electroni şi să formeze atomi adevăraţi, atomi de hidrogen şi heliu, care s-au atras reciproc datorită gravitaţiei, formând galaxii, şi în cadrul acestora, primele stele.
     În miezul acestor nori de gaz prăbuşindu-se în ei înşişi pentru a forma primele stele, hidrogenul a fost supus la o presiune suficient de mare încât să înceapă fuziunea, producând heliu şi alţi atomi, până la nichel. Abia la presiunile extraordinare din miezul exploziilor primelor supernove presiunea a fost suficient de mare încât să permită formarea altor elemente mai grele, de la fier până la uraniu ( cel mai greu element format natural ).
     Novele şi supernovele formate din stelele din prima generaţie au împrăştiat în galaxie elementele chimice; acestea au reluat procesul formării unor nebuloase care, sub acţiunea propriei gravitaţii, au format noi stele. Elementele uşoare ( hidrogen şi heliu ) au fost primele atrase spre centrul nebuloasei, în timp ce elementele mai grele au rămas pe orbita stelei în formare, lovindu-se reciproc, acumulându-se la rândul lor, şi formând planete. Procesul de formare al sistemelor solare poate fi demonstrat prin observaţii astronomice: au fost observate sisteme solare în toate etapele de formare.
     Alte observaţii au confirmat teoria expansiunii Universului. Unul din primele indicii a fost observaţia că aproape toate galaxiile se îndepărtează de Calea Lactee. Mai mult, cele mai îndepărtate „fug” de galaxia noastră mai repede decât cele apropiate. Acest lucru nu înseamnă că există ceva special în privinţa galaxiei noastre, ci doar că galaxiile se îndepărtează unele de celelalte. Implicaţia a fost că, mergând înapoi în timp, toate galaxiile au fost mult mai apropiate, până când ajung să se suprapună într-un singur punct.
     O predicţie a teoriei a fost făcută în 1948: în momentul transformării plasmei iniţiale în atomi, fotonii, iniţial captivi în plasmă, urmau să se poată deplasa liberi. Această radiaţie luminoasă, pe măsură ce Universul creştea în dimensiuni, avea să devină tot mai „deplasată spre roşu”, trecând din spectrul vizibil în cel al microundelor. Aşadar, o „fosilă” a strălucirii iniţiale a Big Bang-ului ar fi trebuit să existe în întregul Univers, ca un fond de radiaţii de microunde uniform. De notat că aceasta a fost o necesitate prezisă din 1948. În 1965 acesta a fost identificat, şi ulterior măsurat cu acurateţe.
     O altă dovadă vine din analiza proprietăţilor elementelor chimice: fiecare element necesită o anumită energie pentru a fi format; conform teoriei Big Bang, în urma inflaţiei iniţiale, a putut fi formată o anumită cantitate de heliu, deuteriu şi litiu din hidrogen; alte elemente nu au fost produse. Ca şi în cazul fondului cosmic de radiaţii, aceasta a fost o predicţie, calculată înainte de observaţiile propriu-zise. În momentul realizării observaţiilor, s-a constatat că, cu cât un obiect era mai vechi, avea un conţinut mai redus de elemente grele, tinzând spre zero pentru obiectele cu vârsta apropiată de momentul inflaţiei iniţiale, şi un raport hidrogen-deuteriu-heliu-litiu care corespundea predicţiilor făcute anterior.
     Mai multe despre inflaţia Universului şi dovezile care o susţin pot fi găsite aici, într-un articol foarte bine documentat, care oferă detalii însoţite de calcule şi grafice pentru fiecare din dovezile enumerate.
     Legat de fuziunea hidrogenului în stele, a fost demonstrat încă de la jumătatea sec. XX că acesta este procesul care generează energia solară. Pe Terra, fuziunea poate avea loc în laboratoare care folosesc acceleratoare de particule pentru a ciocni cantităţi infime de materie, dar aceste condiţii se regăsesc şi în explozia unei bombe atomice. Dacă o asemenea armă este plasată în interiorul unui container conţinând hidrogen, în momentul detonării ei presiunea şi temperatura sunt atât de ridicate încât pot apropia atomii de hidrogen suficient de mult încât o mică parte din ei să fuzioneze, adăugând la energia exploziei nucleare propriu-zise un plus de energie: aceasta este bomba termonucleară. Însă unul din argumentele creaţioniste este negarea „evoluţiei” chimice, „evoluţia” elementelor chimice din hidrogen ( deşi nucleosinteza nu are nimic în comun cu evoluţia biologică ):

• … un alt tip de evoluţie este evoluţia chimică, evoluţia elementelor din hidrogen. A fost demonstrat că acest lucru este imposibil !

     Aşadar, conform creaţionistului nostru, atât stelele, cât şi armele termonucleare, ambele existente, ambele funcţionale, au fost „demonstrate imposibile”. Comentariile sunt, cred, de prisos.
Aceeaşi nucleosinteză infirmă un alt argument creaţionist:

• O explozie nu produce niciodată ordine, ci produce întotdeauna haos, dezordine, entropie.

     Pot fi date şi alte exemple de structuri ordonate rezultate în urma exploziilor, de pildă formarea unor cristale în erupţii vulcanice, dar cred că exemplul cel mai util este oferit de cazul discutat aici: până şi cele mai distrugătoare explozii pe care le poate produce omul ( exploziile nucleare ), sau natura ( novele şi supernovele ) pot genera ordine şi organizare !
     Revenind la creaţionişti, să vedem cam ce reprezentare oferă ei extraordinarului eveniment care a generat Universul aşa cum îl vedem astăzi, şi ce înţelegere profundă a fenomenului au ei:

• Nimicul a explodat şi de acolo au apărut toate !

     Am văzut ce a fost acel „nimic”: un punct cu densitate şi temperatură infinită, în care au fost concentrate spaţiul, timpul, legile naturii, energia. Iar creaţioniştii numesc ceea ce practic a fost un întreg Univers comprimat la o scară minusculă… un „nimic” ! Care nu a explodat. O explozie reprezintă expansiunea bruscă a unui volum de gaz, într-un spaţiu deja existent. Big Bang-ul a reprezentat expansiunea spaţiului însuşi, însoţită de separarea forţelor naturale. Cu totul altceva decât o banală explozie !

• Dacă toate planetele provin din aceeaşi explozie, conservarea momentului unghiular ar fi trebuit să le facă pe toate să se învârtă în aceeaşi direcţie !

     Sincer, argumentul acesta mă derutează. După cum am spus, în urma expansiunii, energia plasmei iniţiale s-a coagulat în nuclee, care au format atomi, care au format nori de gaz, nebuloase, din care s-au format primele stele, iar explozia acestora a eliberat materia necesară pentru formarea următoarei generaţii de stele şi planete. Oare creaţioniştii îşi imaginează că teoria Big Bang-ului descrie o bucată de materie care a explodat împrăştiind în toate părţile stele şi planete gata formate ?? Conservarea momentului unghiular al cărui obiect ar trebui păstrată de toate planetele ? În cel mai rău caz, ar putea fi vorba de conservarea momentului nebuloasei din care se formează un anumit sistem solar, dar chiar şi aici, bucăţile de materie orbitând în jurul stelei în formare se ciocnesc aleatoriu, unindu-se pentru a forma planeta, iar axa de rotaţie a acesteia va fi influenţată de aceste ciocniri.

• Dar de unde a provenit energia aceasta uriaşă pentru a declanşa Big Bang-ul ?

     Este evidentă intenţia de a introduce aici un dumnezeu al golurilor: dacă răspunsul ar fi „nu ştim”, creaţionistul ar invoca imediat drept cauză evidentă dumnezeul propriu. Însă există un răspuns la întrebare, deşi este un răspuns aparent surprinzător: energia totală este… zero ! Energia pozitivă, reprezentată de masa şi energia particulelor şi a radiaţiei, de energia expansiunii, şi alte forme de energie din Univers, este compensată de energia negativă a gravitaţiei. E ca şi cum aţi împrumuta 100.000€: aveţi 100.000€ în buzunar, şi o datorie de 100.000€; în total e vorba de două sume de 100.000€, deci 200.000€, o valoare aparent imensă. Dar sumele au semne opuse, şi în realitate se anulează reciproc, astfel că totalul lor este zero.

• Ceva nu poate apărea din nimic !

     Ironic, venind din partea cuiva care propune ca variantă alternativă un zeu care a creat totul din nimic, pur şi simplu chemând în existenţă, prin magie, planete şi stele, plante şi animale. Prin această afirmaţie, creaţionistul atacă chiar varianta pe care o propune el, şi nu teoria Big Bang-ului.
     În al doilea rând, pentru a observa ceva apărând din nimic, ar trebui întâi să avem acest Nimic. Nu „o cameră goală”, în care se găseşte aer; nici măcar „volum din care s-a scos aerul”, căci şi acolo există ceva - există gravitaţie, şi există textura spaţiu-timpului. Întâmplător, şi în asemenea „viduri” chiar apare ceva din „nimic” !. Nu beţe de chibrit, sau monede, sau alte obiecte materiale, formate din molecule complexe, care apar subit, dar particule virtuale apar şi dispar în fiecare secundă în spaţiul dintre quarcii protonilor, ca şi în spaţiul cosmic, şi cam oriunde în Univers. Nu apar din nimic obiecte complexe - planete, plante, iarbă, oi şi oameni, cum scrie în Geneză, ci perechi de particule-antiparticule.
     Iar în privinţa apariţiei din Nimic, datorită principiului de incertitudine, din Nimic, Nimicul în cel mai adevărat sens, lipsit de spaţiu, timp, energie sau orice altceva, chiar şi aici perechi de particule-antiparticule vor apărea spontan. Recomand o prezentare de o oră a unui fizician unde se explică cu mai multe amănunte modul în care se produce fenomenul:

     În plus, teoria Big Bang-ului are ca scop descrierea expansiunii, nu originea singularităţii.

• Dar Big Bang-ul se zice că s-ar fi petrecut acum miliarde şi miliarde de ani ! Nimeni n-a fost acolo să-l vadă !

     Incorect, din două motive. În primul rând, dat fiind că Big Bang-ul este expansiunea în sine, aceasta continuă şi astăzi, şi poate fi măsurată. Apoi, Universul este cu adevărat imens. Atât de imens încât încât lumina, fotonii produşi acum 12-13 miliarde de ani, pe când Universul era încă „nou-născut”, să ajungă din colţuri îndepărtate abia astăzi la noi. O observaţie făcută asupra unui obiect aflat la 13 miliarde ani-lumină de noi nu este doar a unui obiect îndepărtat, ci este şi o observaţie a obiectului aşa cum era el atunci ! Iar observaţiile făcute asupra acestor obiecte confirmă predicţiile făcute de teorie, de la proprietăţile fondului cosmic de radiaţie aşa cum era el atunci, la compoziţia chimică a primelor stele, conţinând numai hidrogen şi heliu, fără alte elemente.

• Dar cine a setat Universul şi legile lui pentru a fi adecvate vieţii ?

     O întrebare încărcată, care presupune că a fost cineva care să seteze ceva, pentru a invoca apoi argumentul antropic. Răspunsul pe lung a fost elaborat în alt articol. Iar pe scurt… miliarde de ani-lumină de vid şi radiaţie şi temperaturi doar cu puţin deasupra lui zero absolut, presărate ici-colo de mici bulgări de hidrogen în fuziune: aceasta este descrierea Universului. Întâmplător, pe o fărâmă de materie într-un colţ al unei galaxii oarecare, condiţiile au fost suficient de favorabile unei anumite reacţii chimice încât să-i permită să se dezvolte în ceea ce numim „viaţă”. Dar viaţa este mai degrabă o impuritate, o insignifiantă urmă de poluare comparativ cu Universul în sine, decât o caracteristică a Universului. Iar a pretinde că întregul Univers există doar pentru acel 0,000…0001% din el care a reuşit să devolte conştiinţă este poate cea mai arogantă idee pe care o poate avea cineva.

• Big Bang-ul şi teoria evoluţiei au legătură.

     Într-adevăr, acesta nu este un citat al vreunui argument creaţionist propriu-zis; este mai degrabă un înlocuitor pentru alte câteva zeci de argumente care au la bază această presupunere. Orice includere a teoriei Big Bang-ului în teoria evoluţiei este o eroare grosolană: expansiunea Universului şi formarea stelelor şi a planetelor aparţin de fizică, câtă vreme teoria evoluţiei este o teorie din biologie. Faptul că fiinţele vii au urmaşi, că aceşti urmaşi sunt diferiţi de părinţi, sau că cei mai bine adaptaţi vor avea probabil mai mulţi urmaşi la rândul lor sunt fapte observabile, indiferent de explicaţiile privind originea sau dezvoltarea Universului. Evoluţia se referă la populaţii, la variabilitatea genetică a fiinţelor vii, la descendenţi şi la transmiterea caracteristicilor ereditare. Nici expansiunea spaţiu-timpului, nici stelele şi nici planetele nu au gene, nu se reproduc, nu au descendenţi, nu au ereditate, aşadar, nu au tangenţe cu o teorie care explică tocmai genele, reproducerea, descendenţii şi ereditatea, la fel cum fizica optică nu explică reacţia chimică dintre un acid şi o bază: nu e domeniul ştiinţific care să aibă ca scop explicarea acestui fenomen ! Iar a acuza fizica optică că ar fi eronată tocmai pentru că „îi scapă reacţia dintre un acid şi o bază, sau mai rău, pentru că cineva are o opinie personală diferită legată de modul în care chimia descrie această reacţie, este o admisie directă a unei profunde ignoranţe ştiinţifice !


      Alte articole din seria Erorilor Creaţioniste:
Erori Creaţioniste 1: Intro
Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei
Erori Creaţioniste 4: Abiogeneza
Erori Creaţioniste 5: Teoria evoluţiei ( prima parte )
Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea a doua )
Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Erori Creaţioniste 8: Genetica
Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice
Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului
Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design
Erori Creaţioniste 12: Ştiinţă şi biblie
Erori Creaţioniste 13: Alte erori
Erori Creaţioniste 14: Provocări
Erori Creaţioniste 15: Concluzii; Index

Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei

     Deşi creaţioniştii resping ştiinţa, sau mai bine zis concluziile ştiinţifice care le contrazic dogmele, ei realizează totuşi că metoda ştiinţifică este unica metodă funcţională de investigare a realităţii. De aceea încearcă să fure din autoritatea ştiinţifică, pretinzând că ceea ce fac ei ar fi ştiinţă. De aici şi denumirea de „creaţionism ştiinţific” cu care împopoţonează maimuţărelile pe care ei le pretind drept ştiinţă. Interesant, creaţioniştii insistă că creaţionismul ar fi ştiinţific deşi pe de altă parte insistă că…

• Ştiinţa este tot o religie !

     Ştiinţa este o unealtă de studiere a lumii naturale; metoda ştiinţifică presupune observarea unui fenomen, găsirea unei explicaţii pentru acesta, urmată de verificarea răspunsului. Modul de realizare al observaţiilor, formularea explicaţiilor, verificarea lor sau gradul de verificare până la acceptarea ipotezei au devenit mult mai pretenţioase comparativ cu ştiinţa aşa cum era ea aplicată de Galileo sau Newton, de pildă. Însă esenţa procesului, găsirea unui potenţial răspuns urmat de verificarea acestuia, este aceeaşi. Totodată, în ştiinţă, fiecare răspuns, fiecare teorie şi lege este acceptat doar provizoriu: întotdeauna este posibilă elaborarea unui răspuns mai complet, care să se apropie şi mai mult de realitate.
     Prin contrast, religia presupune o credinţă orbească, menţinută în absenţa sau chiar în ciuda oricăror dovezi. Modul în care se ajunge la un răspuns este imposibil de repetat sau probat, acesta trebuie acceptat aşa cum e prezentat de profeţi sau cărţile „sfinte”. Verificarea afirmaţiilor este văzută ca „îndoială” sau „necredinţă”, sancţionată în cadrul religiei. Orice încercare de corectare a vreunei erori din sistemul de credinţă este „erezie”, la rândul ei aspru condamnată.
     Aşadar, cum ar putea ştiinţa, unealta care ne permite descifrarea realităţii, cu un sistem de autocorectare, cu verificarea fiecărei teorii propuse, şi care recunoaşte că este în căutarea adevărului, să fie confundată cu sistemul opus, în care „adevărul” deja a fost găsit, şi este apărat cu îndârjire împotriva oricărei încercări de corectare sau îmbunătăţire ? Evident, cele două nu sunt nici pe departe asemănătoare. Dar creaţioniştii sunt nevoiţi să le prezinte astfel, pentru a spori credibilitatea propriilor afirmaţii, la rândul lor deformări ale realităţii pentru salvarea dogmei, şi pentru a târî cumva ştiinţa la nivelul lor. Dar, făcând aceasta, recunosc că religia şi revelaţia „divină” nu sunt un sistem valid de investigare al realităţii !

• Creaţionismul este o ştiinţă validă.

     Pentru a fi considerat astfel, creaţionismul ar trebui să prezinte ipoteze ştiinţifice. Ar trebui să prezinte dovezi în favoarea acelei ipoteze, nu să pretindă că hibele, de cele mai multe ori imaginare, din alte teorii ar constitui dovezi pentru creaţionism. Ar trebui să prezinte explicaţii pentru un anumit fenomen, sau o anumită observaţie, nu să respingă şi să vrea să ascundă explicaţiile deja existente. Ipotezele cu răspunsuri supranaturale nu sunt ştiinţifice, pentru că nu pot fi verificate, iar explicaţiile care implică magie, supranatural, sau răspunsul universal „aşa-a-făcut-dumnezeu” nu sunt explicaţii, sunt pur şi simplu admisii ale necunoaşterii, dar împachetate pentru a părea răspunsuri. Mai grav, asemenea „explicaţii” blochează orice investigaţie ulterioară. De asemenea, ar trebui să poată face predicţii verificabile pe baza răspunsurilor pe care le propun, şi să publice descoperirile realizate în jurnale ştiinţifice, verificate şi recenzate de alţi oameni de ştiinţă, care să verifice la rândul lor acurateţea informaţiilor.
     Dar ceea ce vedem în realitate este exact opusul: „ştiinţa” creaţionistă nu a reuşit să formuleze nici măcar o ipoteză ştiinţifică. Fiecare din dovezile şi argumentele lor este demonstrabilă şi demonstrată falsă. Explicaţiile lor sunt obţinute filtrând cu disperare dintre miile de informaţii care îi contrazic, pentru a rămâne cu doar câteva care par a le susţine cazul. Nici un creaţionist nu a făcut nici o descoperire ştiinţifică bazându-se pe creaţionism, ci doar în măsura în care a făcut abstracţie de creaţionism şi a aplicat metoda ştiinţifică. Însăşi denumirea de „creaţionism ştiinţific” este un indiciu că e vorba de o pseudoştiinţă: nici o ştiinţă veritabilă nu consideră necesar să-şi adauge atributul „ştiinţific” la nume.

• Dar mulţi creaţionişti sunt oameni de ştiinţă şi au doctorate sau alte diplome şi calificări !

     Ceea ce nu spun însă este că de obicei acestea sunt fie obţinute de la facultăţi neacreditate, fie, în cel mai bun caz, sunt din cu totul alte domenii decât cel în discuţie.
     De pildă, „doctorul” Kent Hovind, sau „Dr. Dino”, cum îşi spune el însuşi, are grijă să explice la începutul conferinţelor că are un doctorat, şi că a predat ştiinţe vreme de 15 ani. Doctoratul lui a fost obţinut prin corespondenţă de la o „facultate” neacreditată, şi este în Educaţie Creştină. Iar în privinţa ştiinţelor… ajunge să vedem câteva bucăţi dintr-un clip în care „doctorul” foloseşte termenii de atom, moleculă, nucleotidă, bază-pereche, genă, cromozom şi genom interşanjabil, de parcă toate ar fi sinonime ! Cu altă ocazie, a negat existenţa fuziunii nucleare, sau a declarat că o cometă de gheaţă care ar lovi planeta „ar îngheţa mamuţii în picioare”, când un simplu calcul de fizică elementară indică că un asemenea impact ar produce energii de ordinul zecilor sau sutelor de megatone - indiferent de temperatura iniţială a cometei, căldura finală ar vaporiza gheaţă, mamuţi, rocă sau metal.

• Dar foarte mulţi savanţi renumiţi au fost creaţionişti ! Newton, Pasteur, Galileo, Faraday, Linnaeus, Pascal, DaVinci, şi alţii…

     Este adevărat. De asemenea, este un apel la autoritate. Trebuie remarcat că majoritatea lor au trăit cu zeci sau sute de ani înainte de Darwin, şi au fost creaţionişti pentru că nu cunoşteau nici o alternativă ştiinţifică la creaţionism. Trebuie subliniat încă o dată că aceşti savanţi au ajuns renumiţi tocmai pentru că nu au acceptat răspunsul „dumnezeu-a-făcut-o” şi au investigat diferite aspecte ale naturii. Cu alte cuvinte, au fost savanţi extraordinari în ciuda, şi nu datorită creaţionismului şi răspunsurilor oferite de religie.
     În ciuda listelor impresionante de savanţi de dinainte de Darwin, care au acceptat modelul creaţionist, nici în ziua de astăzi, după sute de ani, creaţionismul nu a reuşit să producă vreo ipoteză ştiinţifică, să aducă vreun model ştiinţific, să facă predicţii ştiinţifice pe baza creaţionismului, sau să ofere vreun progres în cunoaşterea ştiinţifică. Din punct de vedere ştiinţific, creaţionismul este un eşec total.

• Creaţionismul analizează aceleaşi dovezi, doar că oferă altă interpretare

     Prin definiţie, o dovadă reprezintă unul sau o serie de fapte, de observaţii, care permit o singură interpretare. Aşadar, creaţioniştii nu pot să analizeze aceleaşi dovezi şi să ajungă la concluzii diferite; ceea ce pot face e să selecteze din dovezile existente cele care par a susţine varianta dorită, şi să ignore sau distorsioneze restul. Creaţionismul nici nu porneşte de la dovezile materiale pentru a trage concluzii pe baza acestora, ci stabileşte întâi concluziile bazându-se pe poveştile dintr-o carte de mituri, şi abia apoi caută dovezile, lucru lesne demonstrat tocmai de distorsionarea constantă a tuturor afirmaţiilor ştiinţifice incompatibile cu concluzia creaţionistă.
     Cum ar putea explica creaţionismul expansiunea spaţiu-timp, sau fondul cosmic de radiaţii ? apariţia de specii noi, faptul că toate fosilele apar exact în straturile prezise, fuziunea cromozomului 2 uman, retrovirusurile endogene, şi zeci de alte dovezi ? Toate acestea sunt incompatibile cu varianta creaţionistă. De aceea, creaţioniştii nici nu spun nimic despre aceste dovezi; cele pe care le menţionează le distorsionează şi le deformează, în loc să le adreseze corespunzător, sau, în cel mai fericit caz, invocă aceeaşi veşnică nonexplicaţie, „dumnezeu a făcut-o !”

• Nimeni nu a fost de faţă, nimeni nu a observat direct Big Bang-ul, formarea vieţii, evoluţia speciilor !

     Ironic, această acuzaţie vine de la cineva care la rândul lui nu a observat direct nici unul din evenimentele din Geneză, nici creerea Universului, nici pe Adam şi Eva, nici potopul… şi nici scrierea sau modificările şi editările masive ale cărţii din care îşi ia ideile. Mai rău, deşi aceste modificări, schimbări şi alterări ale bibliei sunt bine documentate de istorici, creaţioniştii resping şi aceste dovezi, şi insistă că basmele imposibile şi incompatibile cu realitatea ar reprezenta „Adevărul Suprem”. Pentru consecvenţă, creaţioniştii ar trebui să vorbească doar de evenimentele pe care le-au văzut cu ochii lor, dar asta i-ar lăsa fără cuvinte.
     În al doilea rând, afirmaţia are la bază presupuneri eronate. Nu este necesar să observi direct un fenomen, ajunge să observi consecinţele acestuia. Dacă creaţioniştii nu sunt de acord, atunci ar trebui să propună o reformare serioasă a sistemului juridic, care se bazează destul de mult pe aceasta, şi să ne explice că nu contează că pe arma unei crime s-au descoperit amprentele suspectului, nu contează că suspectul are pe haine sângele victimei, cât timp n-a existat şi un martor care să observe direct crima, toate celelalte nu sunt dovezi concludente. Pretenţia de a fi de faţă la un eveniment ca singură certitudine a producerii evenimentului ar afecta nu doar sistemul juridic, dar chiar viaţa de zi cu zi.
     În al treilea rând, afirmaţia este falsă: observaţiile sunt făcute în timp real: spaţiul este în expansiune, şi galaxiile se îndepărtează una de alta; fondul cosmic de radiaţii există; observarea obiectelor aflate la miliarde de ani-lumină este o observaţie făcută asupra obiectelor aşa cum erau ele acum miliarde de ani; fosilele sunt observate direct, inclusiv plasarea lor corectă în straturi de vechime diferită, în conformitate cu predicţiile teoriei evoluţiei; înrudirea speciilor, demonstrată genetic, este o altă observaţie directă; evoluţia, schimbarea caracteristicilor diverselor specii, este observată zi de zi, ba chiar folosită de om atât la producerea de noi rase de animale şi noi soiuri de plante, cât şi la producerea de vaccinuri; speciaţia, apariţia de specii noi, este şi ea observată zi de zi.

• Aha ! deci ştiinţa necesită totuşi credinţă ! Credinţa că ceea ce spun savanţii chiar e adevărat !

     Nu, nu necesită „credinţă”. Pentru că „credinţa” este convingerea oarbă în absenţa dovezilor. În cazul ştiinţei, este vorba de înţelegerea funcţionării metodei ştiinţifice. Iar dovezile cele mai concludente sunt aplicaţiile făcute pe baza descoperirilor. Dacă o anumită teorie nu ar fi validă, predicţiile făcute în baza ei nu ar funcţiona. Faptul că un PC, sistemul GPS, algoritmii evolutivi, un vaccin sau o nouă rasă de animale pot fi realizate sau produse, demonstrează că teoriile care stau la baza acestora sunt corecte: fizica cuantică, relativitatea, teoria evoluţiei, şi toate celelalte teorii îşi pot demonstra practic aplicabilitatea. Aş fi curios ce aplicabilitate practică se poate dezvolta pe baza creaţionismului. Din câte ştiu eu, nu există nici măcar una.

• Dar ştiinţa se schimbă de la o zi la alta, ceea ce susţinea ieri e respins astăzi ! Cum ai putea să ai încredere în ce se zice ?

     În primul rând, cine este mai credibil ? cineva care recunoaşte că a greşit ieri dar s-a corectat şi aduce dovezile necesare pentru a arăta că azi are dreptate, sau cineva care afirmă nişte lucruri incredibile, nu le poate demonstra, dimpotrivă, i se arată de o sută de ori că se înşeală şi totuşi ignoră toate corecţiile şi defilează în continuare cu absurdităţile deja cunoscute ca false, pretinzând în continuare că el deţine Adevărul ? Cine este mai credibil, cineva care acceptă să fie corectat, sau cineva obtuz la orice corecţie ?
     În al doilea rând, modificările aduse modelelor ştiinţifice nu sunt întoarceri cu 180°, ci îmbunătăţiri ale celor existente, cu includerea părţilor funcţionale din modelul vechi. De pildă, în perioada Evului Mediu, „ştiinţa” ( dacă poate fi numită aşa ) considera că Pământul este plat, pentru că aceasta era observaţia evidentă ( că tot cereau creaţioniştii „observaţia cu ochii tăi !” ca unică măsură de certitudine… ). Pe măsură ce dovezile s-au acumulat, oamenii au realizat că planeta are formă sferică, şi totodată au inclus în noul model şi partea funcţională a celui vechi: este sferic, dar curbura este suficient de mare încât, la scară mică, pare plat. În secolul XX, după măsurători foarte precise, forma planetei a fost din nou „modificată”, şi Terra a devenit un „geoid de rotaţie cu emisfera sudică mai bombată”. Dar diferenţa de la „perfect sferic” la „geoid de rotaţie” a însemnat luarea în considerare a unei deformări de sub 1% - privit din nou cu ochiul liber, din spaţiu, Pământul într-adevăr pare o sferă perfectă. Schimbările nu sunt de la „cubic” la „sferic” la „piramidal”, ci sunt o continuă îmbunătăţire a detaliilor tot mai mici, pe măsură ce măsurătorile sunt tot mai precise.
     Da, este posibil ca o nouă teorie să înlocuiască teoria evoluţiei. Dar dacă acest lucru se va întâmpla, atunci noua teorie nu va „arunca la gunoi” teoria existentă cu totul, ci o va completa, sau o va îngloba, şi va descrie aceleaşi observaţii, va include apariţia de noi specii şi înrudirea speciilor, inclusiv descendenţa omului din alte primate. Toate acestea sunt fapte demonstrate. Ceea ce presupune noua teorie va fi doar o completare a teoriei existente, o explicaţie mai bună, mai corectă, mai detaliată, a tuturor observaţiilor.

• Ştiinţa şi religia nu sunt în conflict, adresează subiecte diferite. Ştiinţa nu spune nimic despre transcendent, asta e domeniul religiei.

     Bine că afirmaţia s-a oprit aici. Pentru că ar fi trebuit să spună şi că „religia nu spune nimic despre realitate, despre Univers”, dar asta ar fi fost o minciună gogonată. Cât timp religia vorbeşte despre transcendent şi despre „dincolo de capacitatea de înţelegere umană” ( dar atunci de ce pretinde că înţelege şi discută un subiect pe care admite că nu-l poate înţelege ?? nu e autocontradictoriu ? ), e totul bine. Doar că religia nu stă cuminte la asemenea afirmaţii neverificabile, ci se avântă şi în subiecte care ţin de domeniul ştiinţei. Face multe afirmaţii despre Univers, despre apariţia vieţii, despre apariţia omului, despre istorie şi arheologie, despre biologie şi fizică, despre modul în care funcţionează realitatea; şi toate aceste afirmaţii sunt, fără excepţie, eronate ! Aşadar, dacă apar confilcte între ştiinţă şi religie, este pentru că religia îşi depăşeşte domeniul de care ar trebui să se ocupe, şi încalcă teritoriul ştiinţei. Iar când ştiinţa îşi face treaba ei şi demontează pretenţiile religiei, cine este de vină ? Nu religia care s-a aventurat dincolo de limitările-i ?
     În altă ordine de idei, dacă acolo unde face afirmaţii verificabile, religia reuşeşte să se înşele permanent, atunci de ce ar lua cineva în serios afirmaţiile religioase privind lucrurile neverificabile ? Dacă până şi în privinţa originii Universului, vieţii sau a omului explicaţiile religioase sunt la nivel de basm, atunci de ce ar considera cineva că atunci când descrie entităţi şi acţiuni supranaturale religia ar nimeri-o mai bine ?

• Darwin a fost rasist şi misogin care îl ura pe dumnezeu, şi darwinismul a stat la baza nazismului.

     Atacurile la adresa fondatorului teoriei evoluţiei, în locul teoriei propriu-zise, sunt destul de frecvente. Există un articol dedicat analizei afirmaţiilor, şi demontării fiecărei „acuzaţii”, aşa încât nu am să le reiau; ajunge să spunem că fiecare din ele este eronat.
     Şi chiar dacă ar fi adevărată fiecare din ele, ce-i cu asta ? Toate defectele posibile pe care le are cineva care propune o teorie nu influenţează gradul de adevăr sau de falsitate al acelei teorii; aceasta este acceptată sau respinsă pentru propriile merite, pentru capacitatea de descriere a unui aspect al naturii, şi din acest punct de vedere, teoria evoluţiei se descurcă excelent. Chiar dacă ar fi fost propusă de un pedofil ucigaş satanist care împingea bătrânici pe scări, comportamentul respectivului nu ar fi influenţat cu nimic teoria lui.
     Tot aici trebuie menţionate nenumăratele citate scoase din context, citate ale diverşilor biologi, de la Darwin la Niles Eldredge, de la Stephen J. Gould la Richard Dawkins, care par să sugereze că nu acceptă teoria evoluţiei, sau că aceasta ar avea „probleme” ascunse publicului. În fiecare din aceste cazuri, investigaţii mai amănunţite au scos la iveală faptul că creaţioniştii citează trunchiat afirmaţiile respectivilor biologi.

      Alte articole din seria Erorilor Creaţioniste:
Erori Creaţioniste 1: Intro
Erori Creaţioniste 3: Big Bang
Erori Creaţioniste 4: Abiogeneza
Erori Creaţioniste 5: Teoria evoluţiei ( prima parte )
Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea a doua )
Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Erori Creaţioniste 8: Genetica
Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice
Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului
Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design
Erori Creaţioniste 12: Ştiinţă şi biblie
Erori Creaţioniste 13: Alte erori
Erori Creaţioniste 14: Provocări
Erori Creaţioniste 15: Concluzii; Index