joi, 3 septembrie 2015

11. Concluzii

      Ipoteza unui Isus ca persoană istorică este extrem de slabă; consensul istoricilor se datorează în principal inerţiei, argumentelor defectuoase, şi convingerilor religioase ale istoricilor, şi nu unei dovezi clare.
      Biblia nu este o relatare istorică după nici un criteriu istoric autentic, şi în afara bibliei nu există surse independente care să confirme ipoteza unei persoane istorice. Creştinismul a fost cel mai probabil rezultatul unui alt sincretism al religiei elenistice cu cea iudaică, la fel ca alte numeroase religii din aceeaşi perioadă. Isus a fost iniţial o fiinţă pur mitică, care a murit şi a reînviat într-un alt plan spiritual, şi care comunica exclusiv prin viziuni şi revelaţii. Ideea unui Isus ca persoană reală nu apare la primii creştini. Pavel, autorul primelor texte care prezintă creştinismul, nu face nici o referinţă concretă la o persoană istorică sau la vreunul dintre elementele asociate în mod uzual cu Isus; coroborarea cu alte texte timpurii arată că primii creştini, inclusiv Pavel, venerau un Isus ca personaj pur mitologic.
      Pavel transformă creştinismul dintr-o sectă exclusiv iudaică într-o religie deschisă pentru toţi, o schimbare majoră faţă de mişcarea iniţială, care a dus la conflicte ideologie între Pavel şi fondatorii creştinismului, conflicte încheiate în favoarea lui Pavel, a cărui biserică era mai puternică şi avea mai mulţi membri.
      Evangheliile nu reprezintă istorie, ci sunt opere literare complexe, similare textelor altor religii, cu zei fictivi prezentaţi într-un decor istoric, interacţionând cu oamenii; ele au fost scrise nu de martori oculari, ci de oameni erudiţi, la câteva zeci de ani după presupusa moarte a lui Isus, iar scopul acestor texte era nu prezentarea istoriei, ci promovarea noii religii şi atragerea de adepţi noi, cărora, după iniţiere, li se dezvăluiau sensurile metaforelor din texte. Abia când textele au fost dezbrăcate de caracterul metaforic şi au fost început să fie văzute ca istorie literală, s-a născut creştinismul aşa cum este înţeles acum.
      Trendul evident în toate aceste texte este de îmbogăţire, de adăugare a noi şi noi elemente privind viaţa lui Isus. Scrierile cele mai vechi sunt cele mai sărace în informaţii, Pavel prezentând doar un Isus care s-a sacrificat pentru a salva umanitatea, însă în timp evangheliile construiesc pe acest schelet, cu „Marcu” relatând doar misiunea de propovăduire şi execuţia, fără a menţiona biografia, care apare abia în evangheliile următoare. Astfel, este evident că nu este vorba de o persoană reală, despre care autorii cărţilor să investigheze şi să relateze tot mai puţin pe măsură ce sursele se pierd şi se diluează în timp, ci de construirea unui personaj fantastic, pornind de la câteva versete interpretate şi completate cu viziuni, căruia i se atribuie treptat caracteristici noi, în timp ce este plasat într-o istorie fictivă.
      În primele trei secole după fondare, creştinismul s-a fragmentat în numeroase secte cu doctrine distincte sau opuse. După ce o serie de creştini au ajuns la conducerea Imperiului Roman, religia creştină a devenit din neagreată, hulită sau chair interzisă prin lege, în religia oficială a imperiului, iar numeroasele forme de creştinism, variind în numeroase privinţe - de la religia-mister iniţială, venerând un Isus mitic, la culte care propovăduiau un Isus istoric - au fost unificate forţat şi aduse la o doctrină unică, cea a Bisericii Catolice, impusă, promovată şi menţinută prin cenzură, ameninţări, violenţă şi executarea celor ce nu o acceptau. Textele care contraziceau această nouă doctrină au fost alterate sau distruse, astfel că în prezent nu există decât foarte puţine referinţe la creştinismul primelor secole.
      Ulterior, creştinismul a ajuns suficient de puternic încât a preluat controlul de la liderii „lumeşti” şi s-a impus ca forţă dominatoare a întregii Europe, până când a cedat tensiunilor interne, s-a fragmentat şi a intrat într-un declin din care nu şi-a mai revenit niciodată. Locul religiei, promovând ca valoare absolută viaţa viitoare, a fost luat de umanismul axat pe îmbunătăţirea vieţii prezente, ceea ce a dus la progresul ştiinţei, al culturii, şi al bunăstării întregii populaţii.
      Această serie de articole nu este destinată să fie „Argumentul cel mai Zdrobitor” în argumentaţia antiteistă, deşi creştinismul este dependent de Isus ca persoană istorică. Însă existenţa sau inexistenţa lui Isus este un detaliu minor în dezbaterile dintre atei şi credincioşi deoarece credinţa reprezintă ignorarea dovezilor, deci o argumentare pe baze raţionale a inexistenţei lui Isus nu va avea mare efect, iar pe de altă parte, existenţa persoanei Isus este un element irelevant pentru atei - ateismul nu înseamnă respingerea existenţei unui obscur propovăduitor de acum 2000 ani, ci reprezintă negarea existenţei zeităţilor. Poziţia creştină este oricum extrem de vulnerabilă, încât poate fi mai eficientă acordarea prezumpţiei unui Isus istoric, ca apoi să se prezinte numeroasele eşecuri ale învăţăturilor lui aşa cum sunt prezentate azi de creştinism din punct de vedere al moralităţii, consistenţei şi logicii.
      Din perspectiva atee, Isus ca persoană istorică ar fi putut fi documentat în zeci de manuscrise originale ale unor texte independente, obiective, scrise de istorici care să-l fi cunoscut personal. În absenţa unor dovezi extraordinare, care să autentifice afirmaţiile extraordinare din relatări, sarcina dovezii nu poate fi realizată de către creştini, iar unica poziţie raţională posibilă este respingerea acestor afirmaţii.


   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului
4. Epistolele lui Pavel
5. Evangheliile (I)
6. Evangheliile (II)
7. Creştinismul timpuriu
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu
9. Creştinismul în Europa: declinul
10. Evoluţia creştinismului în România
11. Concluzii

miercuri, 2 septembrie 2015

10. Evoluţia creştinismului în România

      Să vedem cum a decurs istoria creştinismului în partea estică a Europei, mai precis pe teritoriul României de azi. Conform tradiţiei ortodoxe, dacii ar fi fost creştinaţi de apostolul Andrei, şi au rămas aşa, creştini (evident, ortodocşi !) până în ziua de azi.
      Şi aici, realitatea este mult mai complexă, determinată atât de evoluţia creştinismului în sine, cât şi de situaţia politică a provinciilor româneşti, până la unirea lor într-un singur stat.
      Pentru început nu trebuie uitat că Dacia nu era un stat independent şi de sine-stătător. În ciuda afirmaţiilor pompoase ale naţionaliştilor de azi, în primul secol al erei noastre, Dacia era un teritoriu populat de triburi mai mult sau mai puţin independente, care au fost reunite doar temporar sub conducerea unui singur lider doar în faţa ameninţărilor militare, ca în cazul armatei romane, la rândul lor trimisă ca răspuns la raidurile dacilor pe teritoriile de la sud de Dunăre, teritorii aparţinând Imperiului Roman.
      Mai mult, Dobrogea de azi („Sciţia Mică”) deja făcea parte din Imperiul Roman, iar populaţia era constituită din greci. Dacă un misionar creştin pe nume Andrei ar fi propovăduit creştinismul aici, (ceea ce, după toate probabilităţile, este o legendă şi nu un fapt istoric), a făcut-o pe teritoriu roman, vorbind în greacă unor persoane care să-l înţeleagă. Dar cu greu poate fi creştinarea grecilor din Dobrogea sinonimă cu „creştinarea dacilor”, cu atât mai puţin a dacilor din zona care nu va fi niciodată teritoriu roman - după victoria din anul 106, Imperiul Roman a acoperit actuala Oltenie, şi o parte a Transilvaniei, dar fără a cuprinde întreg teritoriul României de azi. Puţinele artefacte găsite pe acest teritoriu care indică prezenţa creştinismului în această perioadă se datorează romanilor deja creştinaţi care au venit ca colonişti, şi nu dacilor.
      Romanii propriu-zişi din Dacia au fost relativ puţini. Pe teritoriul Daciei Romane se găseau, în anul 166, două legiuni romane (Legiunea XIII Gemina la Apulum - Alba Iulia, şi Legiunea V Macedonica la Potaissa - Turda), adică aproximativ 10.000 soldaţi, pe lângă care probabil se găseau şi funcţionari şi diplomaţi latini. Coloniştii romani care au venit aici au venit din întreg Imperiul Roman, însemnând nu doar latini puri, ci în principal gali, celţi, germanici, hispanici, egipteni, şi chiar colonişti punici, din Tunisia de azi - adică africani.
      De altfel, după retragerea aureliană din 271, nu se mai găsesc indicii că religia creştină s-ar mai fi practicat pe teritoriul României. Excepţie face Dobrogea, rămasă în continuare în Imperiul Roman, dar şi aici sunt extrem de slabe - de exemplu, câteva referiri la martiri creştini din secolele III-IV; or, martirizarea creştinilor semnifică predominanţa altor religii. Iar analiza altor morminte, între secolele VI-VII, pe întreaga suprafaţă a actualei Românii, nu a identificat aproape deloc elemente creştine, ci în principal ale religiilor animiste. Asta pentru că pe teritoriul părăsit de romani au intrat succesiv numeroase popoare migratoare, având alte credinţe - întâi vizigoţii, apoi avarii, hunii, ostrogoţii, urmaţi în cele din urmă de slavi. „Românii” (populaţia de atunci de pe teritoriul actualei ţări) erau organizaţi în continuare în mici „state” independente, aflate sub conducerea a diverşi lideri locali, şi având alte religii decât ciudata religie a câtorva invadatori din vechime.
      În anul 681, slavii au fondat Primul Imperiu Bulgar la sud de Dunăre; abia acum Dobrogea trece de sub stăpânirea Imperiului Bizantin (partea estică a fostului Imperiu Roman) sub stăpânirea Imperiul Bulgar. Peste vreo alţi 200 ani, în 864, conducătorul acestui imperiu, Boris I, s-a convertit la creştinism; deşi Marea Schismă încă nu s-a produs, existau deja diferenţe de opinii între Papă şi patriarhul Constantinopolului. Boris a susţinut partea răsăriteană, întrucât patriarhul a fost dispus să accepte ceea ce Papa nu aproba, şi anume o biserică autocefală, independentă. Tot cam în aceeaşi perioadă (începând cu anul 862), fraţii greci Chiril şi Metodiu şi-au început activitatea de misionari printre populaţiile slave de pe teritoriul actualelor state Cehia şi Slovacia; cei doi au inventat un alfabet pentru a traduce Biblia în limba slavă, alfabetul chirilic, adoptat ulterior şi de celelalte naţiuni de origine slavă, inclusiv Bulgaria şi Rusia.
      Maghiarii au fondat Imperiul Ungar în jurul anului 1000, iar conducătorul acestora, Ştefan, a fost creştinat după ritul vestic.
      Astfel, tendinţele creştine exercitate asupra provinciilor româneşti încă în formare sunt mixte. Dinspre sud, bulgarii promovau creştinismul de tip răsăritean, în timp ce populaţia din Banat şi Transilvania, incluse în Imperiul Ungar, era supusă influenţei Romei. După separarea celor două biserici, asta a însemnat că sudul era ortodox, în timp ce centrul şi vestul, părţi ale Imperiului Ungar, au preluat religia acestuia - catolicismul.

      Abia în anul 1330, unul dintre conducătorii unei regiuni, Basarab I, a fost acceptat ca „voivod” şi de alte regiuni, în urma victoriei asupra regelui Charles I al Ungariei, ceea ce a dus la catalizarea formării unui stat independent: Valahia. Influenţa religioasă bulgară asupra Valahiei, sau Ţării Româneşti, s-a menţinut şi după 1417, când aceasta a devenit suzerană a Imperiului Otoman, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Deşi alţi domnitori vor obţine independenţa Ţării Româneşti, această independenţă a fost de scurtă durată, Imperiul Otoman recucerind provincia şi numind domnitori loiali Porţii.

      În 1360, Bogdan de Cuhea, iniţial voievod al vlahilor din Maramureş (parte a Imperiului Ungar), a intrat în conflict cu regele Ungariei şi a trecut Carpaţii pentru a fonda o altă provincie independentă - Moldova. Se pare că teritoriul acestei provincii ar fi fost tot o parte a Imperiului Ungar, dar, datorită tătarilor, zona a fost abandonată de locuitori. Este incertă religia lui Bogdan, dar succesorul lui Bogdan, Laţcu, s-a convertit la catolicism pentru a beneficia de protecţia Papei în faţa Regatului Ungariei. Însă succesorul lui Laţcu, Petru Muşat, a ales alt protector, şi a recunoscut suzeranitatea regelui Vlasdislav al II-lea al Poloniei, solicitând numirea unor episcopi ortodocşi pentru Moldova. Peste alţi câţiva ani, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut mitropolia Moldovei. Mai târziu, în 1514, Moldova va fi închinată Porţii (Imperiului Otoman) datorită ameninţării tătarilor; otomanii nu aveau interesul influenţării religiei statelor închinate, printre altele şi pentru că taxele erau mai mari pentru cele necredincioase.

      Transilvania a fost la rândul ei o parte a Imperiului Ungar aproape imediat după formarea acestuia. Abia în 1571 a devenit un stat cvasi-independent, condus de prinţi unguri calvinişti. Dar, întrucât o parte a Imperiului Ungar era sub dominanţă otomană, Transilvania era un teritoriu aflat sub vasalitate dublă - ungară şi otomană. După 1683, în urma victoriei de la Viena asupra Imperiului Otoman, casa Habsburgilor câştigă constrolul asupra Transilvaniei. Influenţa religioasă a Imperiului Otoman a fost şi aici nulă, astfel că în Transilvania s-a menţinut influenţa religioasă a Imperiul Ungar - iniţial pur catolică, ulterior completată cu luteranismul, protestantismul, şi alte religii apărute în Europa de Vest.

      Ortodoxia slavă, impusă în Valahia şi Moldova, presupunea, printre altele, oficierea ritualurilor în limba slavă. Întrucât limba era necunoscută pentru marea majoritate a preoţilor (şi cu atât mai mult pentru populaţia de rând), creştinismul ortodox a îmbrăcat o formă bizară:
Preoţii care nu cunosteau limba slavonă s-au mulţumit a scoate sunete asemănătoare, pe care cei care îi ascultau nu le înţelegeau. Aşa s-a produs un fenomen unic în lume şi nemaiîntâlnit în istorie, anume acela al boscorodirii. Cultul creştin a ajuns o înşirare de sunete cu prefixe şi sufixe slavone. Preoţii au ajuns să nu ştie să citească. Uneori nu cunoşteau decât Tatăl nostru (Ocinaşele [ din lb. slavonă, „otĭcĭ našĭ”] ) şi mai rar Crezul în limba slavonă, restul serviciilor fiind boscorodite.
("Identitate creştină în istorie", Daniel Brânzei)
      Dimitrie Cantemir relatează că în Moldova, mitropolitul bulgar Theoctist l-a convins pe Alexandru cel Bun să impună nu doar slujbele, ci folosirea alfabetul slav în locul celui latin pentru orice text, în întreaga ţară. Abia în timpul domniei lui Vasile Lupu, în secolul XV, a fost „remediată” situaţia, acesta întemeind o şcoală grecească şi impunând bisericii ca:
jumătate din liturghie să se slujească în greceşte, iar cealaltă jumătate în slavoneşte.”
(Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae)
ceea ce nu a însemnat vreo îmbunătăţire din perspectiva populaţiei - în continuare, slujbele erau ţinute în limbi necunoscute.
      Atât Moldova cât şi Ţara Românească fiind sub suzeranitate otomană, conducerea acestor provincii a început să fie acordată de Poarta Otomană diverşilor candidaţi din rândul nobililor români, în funcţie de taxele pe care pretendenţii le plăteau, în locul simplei susţineri a domnitorilor aleşi de boieri. În secolul XVIII, această politică a fost schimbată, fiind trimişi domnitori aleşi dintre nobilii grecii din cartierul Fanar din Constantinopol. Nu trebuie uitat că Partriarhia din Constantinopol era şi ea constituită din mare parte din greci. Astfel, în perioada fanariotă, influenţa ortodoxiei slave este treptat înlocuită cu ortodoxia grecească, importată de domnitor dar mai ales de funcţionari ai Imperiului Otoman, de suitele domnitorilor, la rândul lor fanarioţi, şi nu în ultimul rând de călugări greci, trimişi aici ca reprezentanţi ai Patriarhiei.
      Despre religiozitatea populaţiei, putem citi din scrierile celor care au vizitat provinciile în această perioadă, sau chiar ale medicilor români:
În Moldova, noţiunile de creştinism ale oamenilor de rând, dar chiar şi ale celor mai înstăriţi sau ale preoţilor sunt extrem de sumare, nu ştiu mai deloc despre Biblie ori Noul Testament şi nu înţeleg mesajul slujbelor religioase, totuşi, ca să arate că sunt creştini adevăraţi şi că pe deasupra ei mai aparţin singurei religii adevărate, ei se fălesc cu postul şi în fapt şi postesc foarte mult şi aspru, şi mănâncă în aceste zile totul gătit numai cu untdelemn. [...] Postesc îndeobşte miercurea şi vinerea […] femeile, măcar că aproape nu ştiu nimic despre cuvântul lui Dumnezeu, ţin totuşi morţiş la post şi la ceremoniile lor, deşi ele se duc puţin, şi multe din ele chiar deloc, la biserică.” (Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel, ~ 1713)
[în Valahia]… unii români sunt stăpâniţi de puţină pietate şi încă şi mai puţină cucernicie [însă] ţin cu atâta străşnicie posturile lor, încât nu vor să audă nici măcar de scutirile canoanelor lor sfinte pentru prilejuri de boală sau de vreo altă nevoie.” (Anton Maria del Chiaro, ~1718.)
Este greu să găseşti în Europa un cler mai neştiutor, mai superstiţios şi mai dedat desfrâului decât cel din Ţara Românească. Întâlnirile lor obişnuite, după slujba bisericească, sunt la cârciumi şi în locuri de perdiţie”. (F.-G. Laurençon, ~1821)
Locuitorii din Gheboaia şi Finta ţin cu mare sfinţenie la posturi. Am găsit aici ţărani şi ţărance care mi-au spus că mai bine preferă să le moară copiii decât să-i spurce în post cu lapte sau ouă”. (C.I. Istrati, medic, 1880 )
      La începutul secolului XIX, puterea Imperiului Otoman se reduce în urma mai multor războaie, iar provinciile româneşti reuşesc, la rândul lor, să se scuture de domnitorii fanarioţi şi să obţină de la Poartă revenirea la „domnii pământeni”, adică români. Însă Biserica Ortodoxă rămâne în continuare prezentă aici, în continuare sub influenţa puternică a Bisericii Ortodoxe din Constantinopol. După 1833, Biserica Ortodoxă Greacă s-a declarat autocefală. Astfel, episcopiile ortodoxe din Ţara Românească şi din Moldova au devenit reprezentante ale Bisericii Ortodoxe Greceşti. Or, în secolul XIX, puterea bisericii nu era deloc una minoră: vreme de sute de ani, domnitorii şi boierii au făcut numeroase donaţii către Biserică, atât în bani cât şi în terenuri, pentru a obţine susţinerea liderilor religioşi atât în faţa populaţiei, cât şi faţă de mai-marii acestora din Constantinopol. În 1863, Biserica deţinea un sfert (!) din suprafaţa arabilă, plus numeroase suprafeţe împădurite, iar veniturile obţinute, atât prin exploatarea pământului cât şi prin taxele impuse şi prin donaţiile nobilimii, erau de facto ale Bisericii Ortodoxe Greceşti. Se estimează la peste 7 milioane franci venitul anual trimis spre mănăstirile greceşti; este destul de limpede că această sumă nu reprezenta nici pe departe totalitatea veniturilor obţinute de mănăstiri, acestea oprind probabil o parte însemnată pentru folosinţă proprie, şi trimiţând peste hotare doar surplusul. Pentru a putea estima mai bine această valoare, în jurul anilor 1830, 1 kg aur valora 3100 franci, iar raportul se va menţine în următoarele decenii. La acest curs, cele 7 milioane de franci reprezentau peste 2200 kg aur.
      După Unirea Principatelor (Ţara Românească şi Moldova) din 1848, domnitorul României, Alexandru Ioan Cuza, a început o serie de măsuri pentru a reduce puterea Bisericii. Abia la începutul anului 1863, printr-o decizie a consiliului miniştrilor, serviciile religioase au început să fie oficiate în limba română în locul limbii greceşti sau chiar slavone, încă folosită în multe biserici.
      La sfârşitul anului 1863, în ciuda opoziţiei Imperiului Otoman, a Imperiului Rusesc şi a altor forţe care sprijineau Patriarhia de la Constantinopol, a fost votată Legea Secularizării Averilor Mănăstireşti, prin care toate proprietăţile bisericilor închinate (sucursale ale Bisericii Ortodoxe Greceşti) au fost trecute în proprietatea statului. Deşi statul a oferit o sumă importantă de bani ca despăgubire către Patriarhia Constantinopolului, aceasta a fost refuzată, călugării sperând că vor obţine sume mai mari datorită sprijinului Imperiului Otoman şi celorlalte state care îi susţineau. În final, după refuzuri repetate ale călugărilor, nu a mai fost plătită nici o despăgubire.
      În anul 1872, arhiepiscopul de la Bucureşti s-a declarat mitropolit, marcând astfel naşterea Bisericii Ortodoxe Române, ca biserică independentă de alte patriarhii, iar în 1885, Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut independenţa (sau autocefalia) acesteia, iniţial ca mitropolie, şi după 1925 - patriarhie. Trebuie remarcat că BOR a fost înfiinţată la 9 ani după secularizarea lui Cuza, astfel încât toate pretenţiile actuale ale bisericii la pretinse despăgubiri datorate de stat datorită secularizării nu au de fapt nici o bază.
      În 1918 a avut loc unirea Transilvaniei cu România. Componenţa religioasă a Transilvaniei era însă în mare parte non-ortodoxă, predominând catolicismul, protestantismul, şi alte denominaţii preluate din Europa Vestică. Situaţia avea să se schimbe forţat după 1948, când Justinian Marina a fost ales Patriarhul Bisericii Ortodoxe; supranumit „Patriarhul Roşu”, acesta a coordonat o colaborare strânsă între BOR şi Partidul Comunist. La câteva luni după numirea lui Justinian ca Patriarh, Partidul Comunist a promulgat Decretul 358 din 1948, prin care toate cultele religioase româneşti în afara celui ortodox au fost trecute în ilegalitate, iar întreaga populaţie non-ortodoxă a devenit ortodoxă. Bisericile celorlalte culte au fost confiscate şi date Bisericii Ortodoxe, iar preoţii au fost puşi să aleagă între a se converti la rândul lor, sau să fie condamnaţi la închisoare. Încă o dată, imixtiunea bisericii în stat a dus la abuzuri, excese şi încălcări flagrante ale moralităţii. Colaborarea dintre Biserică şi Partidul Comunist a continuat pe toată perioada regimului comunist. Numeroşi preoţi au devenit colaboratori ai Securităţii, şi, conform datelor oferite chiar de Biserica Ortodoxă, între 1945 şi 1989 au fost construite peste 500 biserici noi şi au funcţionat mai multe seminarii teologice, evident sub oblăduirea statului. Mitul bisericilor ortodoxe dărâmate de comunişti are la bază demolarea totală a mai multor sate pentru a fi înlocuite cu blocuri, ceea ce a implicat şi demolarea bisericilor din satele respective, dar acţiunea în sine nu a ţintit în mod special biserica respectivă. Dimpotrivă, în repetate ocazii, deşi au fost rase toate clădirile din vreun sat, biserica a fost fie mutată, fie ocolită de buldozerele care pregăteau construirea „viitorului de aur”.
      După căderea regimului comunist în 1989, datorită unei campanii agresive de echivalare a comunismului cu ateismul şi prin invocarea unei persecutări a ortodocşilor de către comunişti, populaţia s-a grăbit să se distanţeze de detestatul regim comunist… prin asocierea cu ortodoxia, principala beneficiară a persecuţiei celorlalte religii din perioada comunistă ! La rândul lor, politicienii au acordat Bisericii un sprijin financiar în continuă creştere, chiar şi atunci când alte obiective (şcoli, spitale, modernizarea unor localităţi) necesitau la rândul lor asistenţă, şi au obţinut în schimb capital electoral, sub formă de publicitate şi recomandare din partea preoţilor în faţa enoriaşilor; deşi oficial România este stat laic, Biserica menţine un control destul de puternic asupra politicii, reuşind în repetate rânduri să influenţeze adoptarea sau respingerea unor legi în funcţie de interesele proprii.
      Însă în final, opulenţa extremă şi abuzurile preoţilor au început să fie tot mai evidente, iar în prezent, încrederea populaţiei în Biserică este în cădere liberă.

      În concluzie:
Pe teritoriul României de azi, creştinismul pe scară largă a fost impus începând din sec. IX, dar a fost o religie a formei fără fond, temută şi dogmatică, nu înţeleasă şi respectată. Şi aici, a fost un instrument prin care preoţii au exploatat foamea de putere a celor din conducere - fie ei voivozi, fanarioţi, comunişti sau politicieni post-revoluţionari - şi au exploatat superstiţia, teama sau speranţa celor de rând, vânzându-şi influenţa asupra maselor pentru a-i promova pe cei care plăteau mai bine, şi exploatându-i pe toţi pentru a trage toate avantajele materiale posibile pentru biserică.



   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului
4. Epistolele lui Pavel
5. Evangheliile (I)
6. Evangheliile (II)
7. Creştinismul timpuriu
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu
9. Creştinismul în Europa: declinul
10. Evoluţia creştinismului în România
11. Concluzii

marți, 1 septembrie 2015

9. Creştinismul în Europa: declinul

      ♦  După scindarea Imperiului Roman în două, în 313, încercarea de-a menţine o unică biserică a fost o provocare tot mai dificilă; au existat mai multe tentative ale Bisericii din Constantinopol de rupere a influenţei de sub dominanţa Papei de la Roma, atât din motive religioase, cât şi, evident, politice; în 1054, are loc Marea Schismă, în care Biserica Ortodoxă răsăriteană se rupe din Biserica Catolică: situaţia oricum încordată între cele două jumătăţi ale unei biserici menţinute unitară tot mai greu a culminat când timişii Papei l-au excomunicat pe Patriarhul Constantinopolului, Cerularie, iar acesta, la rândul lui, a excomunicat trimişii catolici. Noua biserică şi-a luat numele de „ortodoxă”, sau „dreapta-credinţă” şi se va fragmenta aproape imediat în numeroase variante ortodoxe distincte şi relativ independente, sub conducerea patriarhilor locali. Biserica Catolică îşi va mai pastra integritatea câteva sute de ani.
      ♦  Următorul element notabil din istoria bisericii, de data asta doar catolice, este iniţierea unei serii de misiuni de eliberare a Ierusalimului, oraş sfânt, de sub stăpânirea musulmanilor care-l cuceriseră în secolul V. Prima cruciadă a fost iniţiată de Papa Urban al II-lea în anul 1096, şi a reunit creştini din întreaga zonă de influenţă a Bisericii Catolice. Această cruciadă a fost urmată de alte 6 mari cruciade, ca răspuns la contraatacurile musulmanilor, care re-cucereau „Ţinutul Sfânt”. După aproape 200 ani de război sfânt, luptele s-au încheiat cu victoria musulmanilor, în 1291, după înfrângerea celei de-a şaptea cruciade, şi păstrarea controlului asupra Ierusalimului.
      ♦  Una dintre promisiunile Papei, adresată celor ce se vor alătura Primei Cruciade, s-a dovedit a fi o sursă rentabilă de venituri pentru biserică. Mai exact, Papa a promis „dezlegarea de toate păcatele” pentru luptători. Ulterior, aceeaşi promisiune a fost exploatată sub forma comerţului cu indulgenţe, adică „dezlegări de păcate” contra cost. Având populaţia de pe jumătate de continent terifiată de flăcările iadului, descrise cu lux de amănunte de preoţi şi călugări, promisiunea salvării de tortura veşnică pentru un preţ consistent şi foarte concret a adus Bisericii bogăţii nemăsurate; comercializarea lor pe scară extrem de largă a început din 1230 şi a continuat câteva sute de ani, ajungându-se chiar la „indulgenţa de iertare pentru folosirea untului în post”, vândută în Rouen (Franţa); fondurile obţinute din vânzarea acestei indulgenţe au fost folosite pentru construirea unui turn al Catedralei din Rouen, numit şi azi "Turnul Untului”. Practic, Biserica interzicea ceva, apoi încasa bani de la credincioşi ca să le permită să facă ceea ce a interzis.
      ♦  Întrucât o altă „erezie”, Catharismul, a început să se răspândească în Franţa şi a fost considerat ca fiind o problemă suficient de serioasă, în 1184 a fost înfiinţată o instituţie specială pentru anchetarea cazurilor de erezie: Inchiziţia. Catharismul avea la bază o idee veche, cea promovată de „ereticii” Marcionişti din primele secole: că lumea materială este creaţia unui zeu rău, şi deci este „mânjită” de păcat, iar Isus reprezenta oponentul zeului descris în Vechiul Testament, venit pentru a-i salva pe oameni de creatorul lumii. Această idee era în opoziţie directă cu dogma catolică, iar adepţii au fost torturaţi şi executaţi de Inchiziţie. Însă până la eradicarea acestei idei au fost necesare peste două sute de ani, timp în care noi idei eretice au început să slăbească dominaţia catolică. Inchiziţia a devenit instrumentul de combatere al acestei tendinţe de respingere a dogmelor catolice. Iniţial, Inchiziţia se ocupa exclusiv de cazurile de erezie, dar treptat, puterea instituţiei a devenit tot mai mare, Inchiziţia devenind autoritatea de anchetare a tot mai multor tipuri de delicte.
      ♦  Un alt element demn de reţinut din istoria bisericii este Conciliul de la Toulouse, din 1229, când Biserica Catolică a interzis traducerea, deţinerea sau chiar citirea bibliei de către vreun laic. Excepţie făceau puţinii fericiţi pentru care preotul confesor considera că citirea bibliei ar putea fi benefică. Scopul acestei interdicţii era, se pare, combaterea unei variante „eretice” de creştinism, dar interdicţia a inclus toate variantele de biblie, inclusiv cele catolice.
      ♦  În Europa estică, Imperiul Otoman a cucerit Constantinopolul în 1453. Biserica Ortodoxă a devenit o instituţie care reprezenta toţi creştinii aflaţi în teritoriile aflate sub stăpânire otomană, iar patriarhul Gennadius a fost investit atât cu autoritate religioasă, cât şi civilă asupra întregii populaţii creştine, exinzând autoritatea Bisericii. În ciuda faptului că Imperiul Otoman era islamic, nu s-a făcut vreo încercare de convertire a creştinilor la islamism, deşi autorităţile otomane au pedepsit creştinii care criticau islamismul. Abia la începutul secolului 20 a fost declanşat un război religios împotriva creştinilor, în special al armenilor, dar şi greci sau asirieni, în peninsula Anatoliană. În prezent, legislaţia Turciei prevede ca Patriarhul Constantinopolului să aibă cetăţenie turcă.
      ♦  În 1484, în Europa de Vest, a fost promulgată bula papală „Summis desiderantes affectibus”, prin care s-a recunoscut existenţa vrăjitoarelor, pornind „vânătoarea de vrăjitoare” şi oferind Inchiziţiei o nouă „infracţiune” care necesita anchete, tortură şi execuţie.
      ♦  O situaţie care a dat Inchiziţiei mult mai mult de furcă decât bietele „vrăjitoare” a fost iniţerea în 1517 de către Martin Luther a unei noi schisme în cadrul Bisericii Catolice, ducând la formarea unei noi secte: Protestantismul. Jan Hus este considerat primul care a încercat să modifice doctrinele, dar a ajuns pe rug. Însă reforma lui Luther a prins putere în ţările nordice, fiind susţinută involuntar chiar şi de către Biserica Catolică, prin distanţarea tot mai mare între biserică şi populaţia sărăcită şi spoliată atât de către biserică, cât şi de nobili şi regi la rândul lor, erau susţinuţi de biserică. Abuzul vânzărilor de indulgenţe a fost un factor important, făcând evident chiar şi pentru cel din urmă ţăran esenţa religiei - promisiuni şi ameninţări după moarte, contra bani grei în viaţa aceasta.
      Religia a divizat din nou Europa: catolicismul domina partea sudică, protestantismul a prins rădăcini în statele nordice, iar în zona de mijloc, s-a încins un „război sfânt”, Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648), în care au participat majoritatea statelor şi regatelor europene din acea perioadă. Rezultatul a fost unul dezastruos atât din punct de vedere al pierderilor umane, cât şi din perspective economice. În urma acestui război, puterea Bisericii Catolice s-a redus şi mai mult, iar cultul reformat va fi recunoscut şi acceptat.
      În timpul războiului, Anglia se separă de Biserica Catolică. Biserica Angliei, întemeiată în sec. VI, era subordonată Bisericii Catolică. În 1530, regele Henry al VIII-lea, având printre altele şi titlul de „conducător suprem al bisericii”, a decis renunţarea la supremaţia papală, astfel încât Biserica Anglicană a devenit şi ea independentă. Motivul a fost faptul că Henry al VIII-lea dorea să divorţeze de soţia sa, însă catolicismul nu o permitea.
      O altă variantă de creştinism, Calvinismul, a început să se răspândească pe teritoriul Germaniei de azi; în unele elemente, era similar luteranismului, dar diferea în anumite aspecte teologice.
      Vedem astfel cum, o dată scăpat controlul menţinut prin sânge şi foc de Inchiziţia Catolică, catolicismul a început să se fărâmiţeze tot mai mult, în fragmente tot mai mici. Mai are rost să menţionăm că, pe lângă luptele între reformaţi şi catolici, reformaţii luterani şi cei calvinişti s-au încăierat la rândul lor în nenumărate ocazii ?
      O altă ramură protestantă, de data asta franceză, au fost Hughenoţii. Opuşi cu îndârjire catolicismului, hughenoţii au atacat şi distrus numeroase biserici catolice, iar catolicii au răspuns prin masacre în toată regula (Masacrul „din ziua sf. Bartolomeu”, din 24 August până în 3 Octombrie 1572, când mii de hughenoţi au fost ucişi în Paris, şi alte zeci de mii - în alte oraşe); în cele din urmă, Edictul de la Nantes a proclamat Biserica Catolică drept biserică oficială a Franţei, dar a acordat hughenoţilor egalitate cu catolicii, şi a recunoscut libertatea de conştiinţă.
      În 1583, Biserica Catolică a trecut la folosirea calendarului gregorian pentru calcularea datei Paştelui (prima duminică de după prima lună plină de după 21 martie, data echinocţiului), în timp ce Bisericile răsăritene au rămas la folosirea calendarului iulian. Evident, diferenţa nu se referă la folosirea calendarului în general; bisericile răsăritene au adoptat şi ele calendarul gregorian, mai exact, şi folosesc calendarul vechi doar pentru a calcula data Paştelui. Acesta este motivul pentru care Paştele este sărbătorit la date diferite de catolici şi ortodocşi.
      ♦  În timp ce religia creştină se fragmenta tot mai mult şi deci pierdea tot mai mult din influenţă, un nou curent cultural prindea putere: Renaşterea. Începută încă din secolul al XIV-lea, Renaşterea a reprezentat o schimbare profundă în toate aspectele, de la artă la educaţie, de la politică la ştiinţe şi filozofie. Invenţia în 1450 a tiparului cu litere mobile a însemnat un progres enorm pentru răspândirea informaţiei; dacă în primul mileniu erudiţia însemna învăţarea pe de rost a operelor anticilor, renaşterea a însemnat dezlegarea curiozităţii umane. Un aport imens a fost adus de refugiaţii din fostul Imperiu Bizantin după 1453, după căderea Constantinopolului. O dată cu ei au intrat în Europa Apuseană şi informaţii noi, sau uitate aici, copii ale manuscriselor din vechea Grecie, ale Imperiului Roman, şi totodată manuscrise importate din Epoca de Aur a Islamismului (750-1258), care la rândul lor au însemnat un aport imens de cunoaştere, atât din punct de vedere filozofic cât şi în privinţa investigării lumii naturale. Aceasta a dus la naşterea unei noi metode de cunoaştere: ştiinţa. Bazată nu pe apelurile la autoritatea vechilor greci sau romani, a „sfinţilor părinţi”, a bibliei sau pe „revelaţiile” care constituiau până atunci principalele surse, metoda ştiinţifică constă în observarea unui fenomen, găsirea unei explicaţii şi apoi verificarea acelei explicaţii, urmărind falsifierea, adică infirmarea ei - realizarea unui experiment care să indice dacă explicaţia este eronată. Atât de simplu, şi totuşi a fost nevoie de Galileo Galilei pentru a aplica metoda, pentru a infirma concluzia evidentă şi de bun-simţ cunoscută de toată lumea, şi totuşi greşită, că un obiect mai greu cade mai repede, prin aruncarea mai multor obiecte de greutăţi diferite dintr-un turn, demonstrând astfel că toate ajung la sol în acelaşi timp.
      Şi înainte, Biserica s-a confruntat cu „eretici” care susţineau anumite aspecte ale lumii naturale, aspecte care contraziceau învăţături biblice: în 1543, Copernicus a susţinut heliocentrismul, dar a murit imediat după publicarea cărţii, şi înainte ca Biserica să îl poată aresta. Giordano Bruno a fost ars pe rug în 1600 din acelaşi motiv - respingerea geocentrismului. Galileo, la rândul lui, a fost condamnat în 1616 la arest la domiciliu datorită observaţiilor pe care le-a făcut, care la rândul lor se refereau la obiecte astronomice care nu orbitau în jurul Pământului, cum ar fi trebuit să facă orice obiect din Univers - cel puţin conform Bisericii.
      Însă cunoaşterea nu a mai putut fi ţinută în frâu, cu atât mai mult cu cât Biserica Catolică era în acelaşi timp în luptă şi cu celelalte secte care se desprindeau din catolicism. Nu doar descoperirile ştiinţifice au fost cele care au dus la reducerea treptată a influenţei religioase, ci educarea maselor, până atunci profund ignorante.
      ♦  Totodată, un nou concept filozofic s-a impus: umanismul, poziţie care pune accentul pe bunăstarea omului în această lume, nu fericirea unei ipotetice vieţi viitoare, sau pe alte concepte vagi şi nedefinite. O dată cu impunerea acestei ideologii pe o scară tot mai largă, cu creşterea educaţiei şi cu Biserica fragmentându-se tot mai mult, influenţa religioasă asupra politicii şi a societăţii în general intrat într-un declin lent, dar ireversibil. Tot mai multe state au început să introducă libertatea de conştiinţă printre drepturile cetăţenilor; în 1735, Anglia a desfiinţat legile care pedepseau vrăjitoria cu moartea, înlocuindu-le cu legi care pedepseau pretinşii vrăjitori pentru înşelăciune. Celelalte state au urmat exemplul, pe măsură ce oamenii realizau că vrăjitoarele nu există. Inchiziţia a fost desfiinţată în 1834, după ce ultima victimă oficială, învăţătorul Cayetano Ripoll, a fost executată sub acuzaţia de erezie în 1826 în Spania, stat în care Inchiziţia a avut o influenţă extrem de puternică.
      În prezent, Biserica Catolică îşi menţine locul fruntaş între cultele creştine, având cei mai mulţi adepţi - peste un miliard de enoriaşi. Însă fenomenul religios este doar o umbră a vechii religii creştine care a ţinut Europa în gheare vreme de două milenii; majoritatea creştinilor se declară astfel mai mult din obişnuinţă şi tradiţie, şi mult mai puţin din convingere. Pentru cei mai mulţi, religia este fie complet irelevantă, fie un aspect nesemnificativ, sau poate o obligaţie tolerabilă. În toate statele europene, creşte numărul celor neafiliaţi religios şi al celor ce se declară agnostici sau atei, în timp ce creştinismul se fărâmiţează tot mai mult, şi cuprinde în acest moment peste 33.000 (posibil chiar peste 40.000) de culte, secte şi denominaţii diferite, toate concurând între ele pentru a-şi promova propriul „adevăr absolut” unui grup tot mai mic de credincioşi.

      În concluzie:
După ce într-o primă fază creştinismul a fost folosit ca instrument de control, ulterior a ajuns suficient de puternic încât a preluat controlul de la liderii „lumeşti” şi s-a impus ca forţă dominatoare a întregii Europe, până când a cedat tensiunilor interne şi s-a fragmentat din nou, ceea ce a aruncat continentul într-o serie de războaie religioase timp de mai multe secole. În urma acestora, s-a atins un nou echilibru, în care influenţa religiei asupra politicului a fost divizată între mai multe denominaţii, ceea ce a redus influenţa religiei, permiţând înlocuirea valorilor teologice cu cele seculare, ceea ce a dus la progresul ştiinţei, al culturii, şi al bunăstării întregii populaţii.



   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului
4. Epistolele lui Pavel
5. Evangheliile (I)
6. Evangheliile (II)
7. Creştinismul timpuriu
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu
9. Creştinismul în Europa: declinul
10. Evoluţia creştinismului în România
11. Concluzii