Isus: o caracterizare

      Pentru creştini, Isus reprezintă superlativul superlativelor; tot ce este legat de el este prezentat ca un non plus ultra, de la extraordinara-i înţelepciune la nemaipomenita-i blândeţe şi fenomenala lui iubire de oameni ce-i sunt atribuite. „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” şi regula de aur „toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” sunt prezentate în accepţiunea comună ca derivând direct de la el, de parcă înainte de Isus, sau printre cei ce n-au auzit de el, nimeni n-ar fi reuşit să se gândească la aceste principii evidente şi obligatorii pentru convieţuirea în grup: toleranţa şi empatia.
      Dar chiar şi printre cei ce resping pretenţiile de divinitate, sunt unele persoane care-l consideră pe Isus ca fiind un soi de învăţător foarte înţelept, un model moral, cu mult înaintea perioadei sale, care a promovat mesaje pacifiste dar nu a fost înţeles de primitivii în mijlocul cărora trăia.
      În primul rând, consider necesar să fac o precizare. Atunci când am discutat caracterului lui Isus, în mai multe ocazii, am fost „prins” de câte un religios lipsit de imaginaţie: „Aha ! deci tu crezi în Isus ! altfel, cum ai putea spune că a fost aşa sau pe dincolo ???”.
      Nu, nu cred că Isus, aşa cum e descris în evanghelii, a existat. Cu-atât mai puţin că a făcut tot ceea ce scrie că ar fi făcut. Spre deosebire de creştini realizez că cele patru cărţi nu reprezintă mărturii personale ale unor martori, ci transcrierea unor poveşti circulate şi răs-circulate prin tradiţie orală - un mod bun de-a îmbogăţi şi înflori o relatare, dar care prezintă dezavantajul de-a acoperi orice urmă a sursei de la care a plecat legenda. După ce legendele au fost amestecate şi răstălmăcite de sute de treceri prin „telefoane fără fir”, astăzi este imposibil să determinăm dacă persoana Isus chiar a existat, a fost un personaj colectiv, sau a fost doar o invenţie. Asta nici nu contează. Articolul analizează exclusiv persoana din biblie pentru că aceasta este referinţa creştinilor. Şi se poate spune că persoana descrisă în biblie este una foarte neplăcută. Chiar dacă persoana reală a existat sau nu, cea din cărţi este o persoană cu care nu aş vrea să am de-a face.
      Şi, pentru a fi şi mai explicit, vă reamintesc de temele pe care le-aţi făcut la şcoală: nici profesoara de română, nici elevii nu au considerat necesară existenţa lui Greuceanu sau familiei zmeilor pentru a putea realiza caracterizările personajelor dintr-o operă evident fictivă. Făt Frumos este bun, zmeii şi balaurii sunt răi şi ticăloşi, şi totuşi sunt personaje fantastice. Se pot descrie trăsăturile unui personaj dintr-o carte, aşa cum apar din acţiunea cărţii, fără a fi necesar să consideri lucrarea respectivă, sau personajul, ca fiind reale.
      Aşadar, să vedem care sunt aceste trăsături ale lui Isus, aşa cum reies din povestirile atribuite lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan.
      În afara îndemnurilor paşnice găsite dacă selectăm câteva pilde şi-o predică, atributul negativ cel mai strident, care permează întreg creştinismul, atât de evident încât deja este ignorat, este anularea responsabilităţii. Oricât de mult i-o fi îndemnat el pe cei ce-l vor urma să îşi iubească semenii, Isus este un personaj dezgustător pentru că a promovat ideea scăpării de orice răspundere pentru orice faptă, oricât de reprobabilă.
      Hoţi, bandiţi, criminali de cea mai joasă speţă… faptele nu contează. Isus va prelua răspunderea pentru orice, Isus iartă orice crimă şi oferă răsplata cea mai grozavă oricui. E suficient ca persoana să-l accepte pe Isus ca salvator, şi toate acţiunile, toate consecinţele faptelor sunt anulate, răspunderea personală dispare, şi totul va fi bine. Nici măcar nu este necesar ca victimele criminalului să-l ierte, sau ca acesta să-ncerce să compenseze în vreun fel pentru ceea ce a făcut. Singura condiţie pentru acest aranjament este ca respectiva persoană să creadă în Isus, şi poate săvârşi orice, nu trebuie să-şi facă nici o grijă pentru vreo consecinţă.
      Astfel, este ironic când un creştin spune că ateii că „cred în dumnezeu, dar îl neagă pentru că vor să păcătuiască”. Dacă chiar ar fi aşa, nu negarea, ci credinţa, adică acceptarea lui Isus ca salvator este cheia pentru a putea păcătui în voie:

Matei 5:19 „Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor.”

      Poruncile respective sunt cele 613 porunci din Vechiul Testament, între care sunt incluse şi cele zece porunci, „etalonul suprem al moralităţii”, după cum pretind creştinii.
      Deci, încălcarea poruncilor nu duc la excluderea din Rai; singură, absenţa credinţei în Isus o face… ceea ce ne duce la al doilea element din lista de „păcate” ale lui Isus: pervertirea moralităţii. Mai precis, prioritizarea naivităţii, a credinţei oarbe în defavoarea oricăror calităţi morale reale. Criteriul de judecată a valorii unei persoane, este capacitatea de-a accepta ceva incredibil, în absenţa oricărei dovezi:

Ioan 20:29 „Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”

şi

Marcu 16:16 „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.”

      Încă o dată, nu contează dacă persoana a minţit, a furat, a ucis în repetate rânduri; după Isus, este mult superioară unei persoane altruiste, care s-a străduit întreaga viaţă să-şi ajute semenii, dacă criminalul crede, iar altruistul - nu. Osânda despre care vorbeşte este, evident, pedeapsa eternă, Iadul, o altă schimbare oribilă adusă de Isus concepţiilor prezentate în Vechiul Testament:

Ecleziastul 3:19-20 „Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viaţă, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi totul este deşertăciune! Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc.”

      Conform Vechiului Testament, moartea este sfârşitul. Păcătoşii sunt pedepsiţi în timpul vieţii de YHVH în diverse moduri, de la hemoroizi ( delicat traduşi în 1 Regi 5:12 drept ”buboaie” ) la moarte, şi doar foarte rar, cei foarte virtuoşi sunt „ridicaţi la cer”, fizic, din timpul vieţii, după cum s-a petrecut cu Enoch şi Ilie.
      Isus schimbă acest principiu: păcătoşii sunt pedepsiţi după ce mor. Prin tortură veşnică. Şi am văzut cine sunt păcătoşii, în viziunea lui: nu persoanele care sunt imorale sau care comit crime, ci acelea care nu acceptă orbeşte, în absenţa dovezilor, că Isus ar fi zeu. După Isus, necredinţa este atât de îngrozitoare, încât merită o pedeapsă infinită, ceea ce, conform oricăror standarde morale, este o pedeapsă exagerată pentru orice crimă finită, oricât de teribilă ar fi ea.
      De asemenea, o pedeapsă are rolul de a educa, într-un mod mai dur, pe cei ce încalcă anumite reguli, şi/sau de a-i proteja pe ceilalţi de viitoare încălcări ale acelor reguli de către cel ce greşeşte. În cazul unei pedepse infinite, este evident că aceasta nu are nici o valoare educativă. Iar în privinţa protejării… cine este protejat, şi cum, prin trimiterea ateilor în focul Gheenei, în locul simplei anihilări ? Nu, aici nu este vorba de pedeapsă, ci de răzbunare, răzbunarea „blândului” Isus pe toţi cei ce nu i s-au posternat la picioare.
      Dar chiar şi printre credincioşi, Isus are preferinţe:

Matei 15:22-26 „Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon”. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: „Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră”. Iar El, răspunzând, a zis: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: „Doamne, ajută-mă”. El însă, răspunzând, i-a zis: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”. Dar ea a zis: ”Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.”

      Limpede, nu ? Isus, „iubitorul de oameni”, refuză să ajute o femeie non-evreică, numind-o „câine”, pentru că „este trimis” doar pentru evrei, nu şi pentru restul umanităţii. Este uimitor cum a reuşit Pavel să convingă întreaga Europă să venereze timp de 2000 ani un bigot care a declarat deschis că e interesat doar de evrei, şi îi consideră pe toţi ceilalţi „câini” !
      Atunci când cineva acţionează într-un mod contradictoriu cu propriile-i cuvinte, poate fi descris ca un ipocrit. Aşadar, să comparăm tratamentul rezervat de Isus nu inamicilor, ci celor ce pur şi simplu nu au găsit convingătoare poveştile despre el, cu propriul lui sfat:

Matei 5:44 „Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”

      Şi să nu uităm, cei ce nu cred în el nu sunt nici „vrăjmaşi”, nici nu-l blestemă, nici nu-l urăsc, vatămă sau prigonesc - tocmai pentru că nu cred că Isus ar fi zeu ! Sau poate nici nu au auzit vreodată de Isus. Nu contează, Isus va demonstra cât de mult îşi „iubeşte” el duşmanii, răzbunându-se în modul cel mai crâncen cu putinţă.
      O altă dovadă de ipocrizie din partea celui care promova traiul simplu şi umil, şi a recomandat în mod repetat vinderea tuturor averilor şi-mpărţirea banilor printre săraci, este prezentată în momentul în care o femeie a turnat nişte mir scump pe capul lui Isus:

Matei 26:8-11 „Ucenicii […] au zis: „Ce rost are risipa aceasta? Mirul acesta s’ar fi putut vinde foarte scump, şi banii să se dea săracilor.“ Cînd a auzit Isus, le-a zis: „De ce faceţi supărare femeii? Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine. Pentrucă pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.”

       Cu alte cuvinte, Isus este gata să-şi ignore propriile principii, cele expuse pentru prostime, atunci când i se gâdilă orgoliul cu daruri scumpe. Oricine ar fi dezgustat de o persoană atât de egocentristă încât să-şi vândă imediat părerea dacă este linguşită şi flatată cu câteva nimicuri scumpe. Da, apostolii aveau dreptate, mai ales după ce l-au auzit pe Isus lăudând modestia de atâtea ori. Iar o asemenea risipă este „un lucru frumos” pentru cineva care promovează smerenia doar dacă respectivul nu se autoinclude în propriile-i învăţături - cu alte cuvinte, dacă este ipocrit.
      Alt concept oribil promovat de Isus este aşa-numita thoughtcrime, „crimă a gândirii”, concept prezent în cele mai multe dictaturi totalitare, care încriminează nu o acţiune, ci simplul gând la acea acţiune:

Matei 5:21-28 „…s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi»; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă […] oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.”

      Evident, într-un sistem dictatorial uman nu există modalităţi pentru a determina ce gândeşte cineva, astfel că pedeapsa vine doar după ce cel ce s-a făcut vinovat de gânduri interzise le spune altcuiva, sau le scrie, sau se trădează în alt mod. Dar un zeu este telepat, şi Isus cunoaşte fiecare gând care trece prin mintea oricui, şi e dispus să considere gânditul la o anumită acţiune egal cu acţiunea în sine, deşi evident un simplu gând, nepus în practică, nu va avea consecinţe pentru ceilalţi, în timp ce acţiunea - da.
      Unul dintre drepturile fundamentale ale omului, considerat necesar pentru a se putea ajunge la libertate şi fericire, este libertatea de conştiinţă. A o interzice înseamnă a înrobi fiinţa umană într-un mod mai profund decât ar putea-o face orice lanţ sau cătuşă. Mai mult decât atât, gândirea nici măcar nu este sub control conştient: „Nu te gândi la un pinguin !” este o glumă care va face pe oricine să se gândească, involuntar, exact la pinguinul la care i s-a cerut să nu se gândească.
      Astfel, Isus consideră normal să judece pentru ceva care scapă de sub capacitatea de control a persoanei. Sau… sau porunca aceasta, imposibil de realizat, are mai degrabă scopul de-a menţine credincioşii într-o permanentă stare de vinovăţie.
      În ce mod vor fi pedepsite acţiunea şi gândul, sau ce diferenţă face această „crimă” nu se ştie - după cum am văzut, dacă persoana vinovată crede, atunci are Raiul în faţă, iar dacă nu crede, indiferent ce-a făcut sau a gândit, e condamnată la aceeaşi pedeapsă răzbunarea va fi aceeaşi. Nu este unica ocazie în care Isus se autocontrazice.
      Apologiştii creştini folosesc uneori o falsă trilemă, după care Isus ar fi fost „mincinos, smintit sau mesia”, după care afirmă că primele două sunt incompatibile cu personajul descris în Biblie, şi astfel „demonstrează” că Isus a fost dumnezeu… ignorând alte posibilităţi (că totul ar fi un mit, de pildă); mult mai important, ingoră seninătate faptul că atât varianta nebuniei cât şi cea a mincinosului nu doar că nu sunt incompatibile cu portretul, dar sunt prezentate direct:

Ioan 2:15 „Şi, făcându-Şi un bici din ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din templu, şi oile şi boii, şi schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele. Şi celor ce vindeau porumbei le-a zis: Luaţi acestea de aici. Nu faceţi casa Tatălui Meu casă de negustorie.””

      E greu de conceput cum o persoană care se lasă cuprinsă de asemenea crize de isterie încât se apucă să răstoarne mese şi să biciuiască oameni ar putea fi, chiar şi pe departe, confundată cu un zeu, cu-atât mai puţin cu un zeu care propovăduieşte iubirea; chiar şi ca simplu om, cineva care se dedă la asemenea gesturi este o persoană impulsivă şi fără autocontrol.
      O altă criză de isterie, chiar mai elocventă, care nu ar avea ce căuta decât la un copil răsfăţat, în nici un caz la o persoană matură şi capabilă să raţioneze, se desfăşoară atunci când lui Isus îi e foame şi…

Matei 21:19 „Şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată.”

      ( Marcu explică şi de ce nu erau smochine: „Căci nu era timpul smochinelor.” )
      Aşadar, cineva nu găseşte fructele dorite pentru că nu este sezonul potrivit, drept pentru care distruge copacul. Imaginaţi-vă un om care taie un cireş pentru că nu găseşte cireşe-n el iarna. Cum l-aţi putea descrie ? În nici un caz cu vreun atribut pozitiv, asta e cert. „Patologic de impulsiv” pare a fi cel mai blând epitet; însă cineva cu asemenea activităţi la activ poate fi foarte serios bănuit de dezechilibru mental. Aşadar, varianta nebuniei din trilemă îşi găseşte confirmarea în biblie.
      Să căutăm prin evanghelii ceea ce este poate cel mai important element pentru un credincios: ce anume ar trebui să facă un creştin pentru a fi mântuit ? Ar fi de aşteptat ca măcar aici Isus, ca un învăţător bun, să fie limpede şi cât se poate de lămurit. Ia să vedem, e necesar să…

Luca 10:27 „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” ,

dar altcuiva îi spune că e necesar…

Luca 18:20-22 „…să ţii poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta… Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor […], şi mergi de-i urmează lui Isus”

deşi, am văzut că cel ce nu le respectă „foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor”, în nici un caz nu va fi oprit de la a intra; de asemenea, cât de mult trebuie să-ţi iubeşti aproapele ne spune tot Isus:

Luca 14:26 „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu”

Limpede, nu ? trebuie să-ţi respecţi familia până urăşti toţi membrii ei, iar iubirea de aproape trebuie şi ea să se confunde cu ura faţă de toată lumea. Însă cu altă ocazie, Isus spune cu totul altceva:

Matei 18:3 „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”

În ce sens să „fii asemenea unui copil” ? şi de unde a apărut această nouă condiţie ? Şi, dacă tot era vorba de condiţii noi…

Matei 5:20 „că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”

spune Isus altcuiva. Pentru ca, în altă parte, să mai adauge câteva criterii noi:

Ioan 3:5 „de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.”

apoi, mai târziu, completează cu o cerinţă de canibalism:

Ioan 6:53 „dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi”

şi, desigur, mai e şi faimosul

Ioan 3:16„Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”

      Aşadar, se pare că de fiecare dată când era întrebat despre mântuirie, „învăţătorul” acesta inventa pe moment un răspuns, ignorând tot ceea ce a spus cu alte ocazii. Cum ar putea fi numit „învăţător”, cum ar putea fi urmat un asemenea inconsecvent care, în loc să informeze, se autocontrazice permanent, iscă confuzii şi nu ajunge a da nici o informaţie utilă ?
      Nici nu e de mirare că diferite denominaţii creştine nu reuşesc să ajungă la un acord, când iată, chiar întemeietorul creştinismului nu se poate pune în acord… cu el însuşi !
      Această serie de contradicţii este, ea însăşi, suficientă pentru a demola iremediabil varianta „salvatorului” din trilema de mai devreme, deşi nu este foarte limpede dacă Isus a dat sfaturi contradictorii intenţionat, adică a minţit, sau pur şi simplu nu mai ştia ce a spus cu alte ocazii, adică avea probleme psihice.
      Mai pot fi enumerate şi alte ocazii în care Isus s-a autocontrazis:

Marcu 9:40 „Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi.”
Luca 11:23 „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea”,

… a minţit:

Marcu 11:23-24 „Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.

…sau a dat sfaturi rele:

Matei 6:25-31 „De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele ? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc… Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.

      Aici Isus promovează iresponsabilitatea totală, credincioşii fiind îndemnaţi să se lase în voia sorţii, precum „păsările cerului”, care sunt hrănite de „tatăl ceresc”… sau nu, şi care, datorită acestei „griji” deosebite, mor în număr impresionant, tocmai pentru că nu reuşesc să-şi găsească hrana necesară.
      În încheiere, să vedem cum Isus a ordonat un furt:

Matei 21:1-3 „…Isus a trimes doi ucenici, şi le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: în el veţi găsi îndată o măgăriţă legată, şi un măgăruş împreună cu ea; deslegaţi-i şi aduceţi-i la Mine”.

      Acei măgari aveau, fără îndoială, un proprietar; însă Isus a decis că acei măgari îi sunt necesari, deci i-a confiscat. Oricum ar încerca credincioşii să justifice versetele, aceste versete descriu pur şi simplu o hoţie ordinară.
      Se pot găsi şi alte versete cu autocontradicţii, absurdităţi sau minciuni, dar consider analiza suficient de amănunţită pentru a putea încheia adevăratul potrtet al personajului din evanghelii.
      Răzbunător, ipocrit, bigot, promovând iresponsabilitatea şi ignorarea moralităţii în favoarea naivităţii, inconsecvent până la autocontradicţie, iraţional de impulsiv, Isus, aşa cum este prezentat în biblie, nu doar că nu este vreun model moral extraordinar, dar avea foarte multe defecte majore de corectat şi controlat la propria sa persoană, înainte de-a încerca să îndrume viaţa altora.

Vremurile bune de-odinioară

„Trăim în timpuri decadente. Tinerii nu-i mai respectă pe părinţi.
Sunt obraznici şi repeziţi, frecventează bodegi, şi nu au autocontrol.”

„Nu mai văd nici o speranţă pentru viitor, dacă vom ajunge să depindem
de tinerii uşuratici de astăzi, pentru că, cu siguranţă, toţi sunt nesăbuiţi
dincolo de orice închipuire… Când eu eram tânăr, eram învăţaţi să fim
modeşti şi respectuoşi cu cei bătrâni, dar tinerii de azi
sunt lipsiţi de respect şi nu admit nici o restricţie.”

„Ce se întâmplă cu tinerii noştri ? Nu-i respectă pe cei mai în vârstă,
nu-i ascultă pe părinţi. Ignoră legile, şi aleargă pe străzi aprinşi de idei nebuneşti.
Moralitatea lor decade tot mai mult. Ce se va alege de ei ?”

„Lumea trece prin vremuri tulburi. Tinerii din ziua de azi nu se gândesc
decât la ei înşişi. Nu au respect pentru părinţi sau pentru cei bătrâni.
Nu acceptă nici o interdicţie, vorbesc de parcă ştiu totul,
şi iau înţelepciunea noastră drept nebunie.”

      De câte ori n-aţi auzit asemenea replici ? Un număr impresionant de oameni, mai bine zis majoritatea oamenilor, priveşte cu nostalgie spre „zilele bune de-odinioară”, şi-şi exprimă foarte limpede dezaprobarea faţă de decăderea şi prăbuşirea societăţii din ziua de astăzi.
      Ceea ce nu este foarte evident este că această impresie a decăderii tot mai tragice a societăţii nu este ceva modern. Primul citat din motto este o inscripţie dintr-un mormânt egiptean de acum circa 6000 ani, următoarele două citate, în ordine, aparţin lui Hesiod ( sec. 8 ien ) şi lui Plato ( sec. 4 ien ), iar ultimul citat îi este atribuit lui Petru Pustnicul, care a trăit în sec. XI-XII.
      Aparent lumea se duce de râpă de mii de ani… şi totuşi, fiecare dintre cei ce se plâng de această prăbuşire vorbeşte de parcă totul ar fi fost perfect până foarte recent, de parcă generaţia lui a fost ultima care a fost „cum trebuie”.
      Şi unde anume greşesc „tinerii de azi” ? Pe primul loc pare a fi lipsa de respect faţă de cei mai în vârstă. Dar respectul se câştigă, nu se acordă automat o dată cu avansarea în ani - deşi sunt convins că asta nu le convine… tocmai celor care nu reuşesc a-şi câştiga altfel respectul pe care-l doresc. Ce anume ar trebui respectat la ceea ce par a fi nişte bătrâni depăşiţi de prezent, care se luptă să menţină sau chiar să tragă înapoi societatea la nivelul lor tocmai pentru că nu sunt în stare să se adapteze la schimbare ? Aroganţa cu care au calificat o întreagă generaţie drept „nesăbuită” şi „decăzută” ? Mai mult, nu desconsideră o generaţie oarecare, ci exact generaţia pe care au crescut-o chiar ei ! Şi, după cum vom vedea, aprecierile lor nu au fost doar arogante, ci complet opuse realităţii.
      Un alt reproş adus tinerilor este că nu mai respectă tradiţiile. Chiar aşa să fie ? Atunci, foarte bine fac ! Tradiţiile reprezintă obiceiuri din vechime, care ar trebui apreciate pentru că… sunt vechi ? doar atât ? Nu ar trebui analizate dacă mai au vreun sens în ziua de azi ? Dacă da, atunci vor fi oricum menţinute. Iar dacă nu, atunci pot să-şi ia locul în manualele de istorie, nu trebuie păstrate de dragul de-a le păstra. Nu tot ceea ce se practica în societatea de acum 200 ani este bun, util sau moral în societatea de astăzi. A pretinde respectarea orbească a unor tradiţii fără înţeles sau chiar negative astăzi doar pentru că erau practicate de strămoşi nu este decât un banal argument din vechime, în care se presupune că tot ceea ce se făcea în trecut este neapărat pozitiv. Societatea s-a schimbat enorm, şi multe din tradiţii sunt pur şi simplu incompatibile cu prezentul. Ce sens ar mai putea păstra pentru locuitorii de la oraş sărbătorirea Zilei Recoltei ? Acestă acuzaţie pare a fi dorinţa celor bătrâni de-a păstra punctele de reper familiare lor cu orice preţ, chiar dacă asta implică o stagnare a întregii societăţi. De altfel, dacă s-ar respecta cu stricteţe toate obiceiurile strămoşeşti, bărbaţii încă şi-ar cumpăra soţii… şi sclavi !
      Circulă pe net o memă aparent creată de un nostalgic, care enumeră jocuri practicate prin anii '80-'90, şi deplânge bieţii copii din ziua de azi, care nu mai ştiu să se joace. În primul rând, îl deplâng pe cel ce a creat mema, şi pe cei ce o distribuie mai departe cu melancolie: ei nu vor şti niciodată sentimentul pe care-l are un copil ( nu un om matur ) atunci când „bietul copil” îşi joacă jocurile de azi pe un PC, rezolvând puzzle-uri sau rulând un simulator de maşină sau de avion, având acces facil la ceea ce ei nici nu au visat că ar fi posibil. Ei nu înţeleg că lumea s-a schimbat, că interacţiunea cu computerul de la vârste cât mai fragede e esenţială pentru ca viitorul adult să poată face faţă în ziua de mâine.
      În al doilea rând, nostalgicul nostru ignoră cu seninătate sentimentele similare pe care le aveau cei mai în vârstă faţă de generaţia lui: „vai, copiii de azi ! au maşinuţe, biciclete, filme la TV ! vai ! pe vremea mea, ne făceam singuri păpuşi din cârpe, pistoale din soc, mergeam la gârlă să ne scăldăm, vai, câte mai făceam ! oh, săracii de ei, nu ştiu ei ce bine ne simţeam noi !”. Şi compătimirea aceasta probabil persistă şi poate fi urmărită în trecut de la o generaţie la alta, până la origini.
      Recent, am avut ocazia să aud o colegă explicând că „ea i-a luat laptop fiicei ei abia când a intrat la facultate ! ce, ea n-a avut toate astea, mobil, calculator, internet ! ce-i cu copiii ăştia ??!”
      Nu m-am putut abţine să nu-i atrag atenţia că ea s-a născut cu un televizor şi telefon în casă, şi că probabil şi părinţii ei au gândit cam acelaşi lucru despre ea. Şi că, la rândul lor, bunicii ei au spus cam aceleaşi lucruri faţă de „răsfăţaţii” ei părinţi, care, ce chestie, mergeau la cinema în loc să meargă la şezători sau la hore în mijlocul satului, „ca pe vremuri !”. Că asta este consecinţa directă a progresului, şi că nu poate să crească astăzi un copil în mod identic cu modul în care a crescut ea, pentru că societatea s-a schimbat de atunci, şi toate eforturile ei de-a ignora asta se vor reflecta negativ asupra copiilor.
      Alt reproş este legat de aroganţa tinerilor care „se poartă de parcă le-ar şti pe toate”, şi aici e uşor de văzut că aroganţa aparţine într-o măsură chiar mai mare acuzatorilor. Am văzut deja că nu, ei nu ( mai ) ştiu mai bine decât tinerii, tocmai pentru că sunt prea ancoraţi de trecut, prezentul le întrece puterea de adaptare, şi, mai important, interesul lor primar pare a fi să forţeze noua generaţie să le asigure lor confortul prin „îngheţarea” societăţii.

      Decăderea moralităţii este o altă imputare adusă noii generaţii de către cea veche. Iar aici subiectul trebuie discutat mai pe larg, de la începutul istoriei, pentru că dacă analizăm datele obiective, se constată un trend opus. Speranţa de viaţă, bunăstarea, progresul tehnologic sunt în continuă creştere. Surprinzător, criminalitatea este în scădere. Ah, da, imaginea uzuală este alta, dar acum e vorba de informaţiile obiective, nu de impresii formate datorită mass-mediei mereu dornice de senzaţional: ziarele şi televiziunile se străduie să prezinte caz după caz după caz de crime, cu cât mai brutale cu-atât mai bine. Dar ajunge să comparăm statistici realizate pe populaţiile de acum câteva mii sau sute de ani, pentru a vedea care este tendinţa generală reală.
      Bazându-se pe proporţia de răni letale identificate pe scheletele din perioada tribală, de acum câteva mii de ani, arheologii au estimat că aproximativ 15% din populaţie a avut parte de o moarte brutală.
      De asemenea, cei care nu mureau decapitaţi, ciuruiţi de săgeţi sau cu capetele sfărâmate de securile sau spadele inamice aveau parte de o viaţă extrem de grea, murind de diverse boli, de infecţii, datorită foametei, sau din nenumărate alte cauze; proporţia de copii morţi la naştere era înspăimântătoare; astfel, în această perioadă, speranţa de viaţă nu depăşea 20-25 ani, ajungând la 28-30 în situaţiile cele mai favorabile, de pildă în „Pax Romana”, „pacea romană” de care s-a bucurat Europa în perioada în care Imperiul Roman controla cea mai mare parte a continentului, şi războaiele dintre diversele regiuni până atunci independente şi adversare s-au redus.
      Cifrele devin mai blânde în perioada Evului Mediu, deşi viaţa a rămas în continuare extrem de brutală comparativ cu standardele din prezent. Tortura, mutilarea şi execuţia publică oficială, prin decapitare, sfârtecare, tragere pe roată sau ardere pe rug, totul autorizat şi realizat de autorităţi, este ceva de neimaginat astăzi, dar era o procedură standard în Evul Mediu. Duelurile erau la ordinea zilei. Tâlharii şi haiducii transformau orice călătorie între două oraşe într-o ruletă rusească. Pe baza înregistrărilor cauzelor de deces din actele din această perioadă, se estimează rata omuciderilor era în jurul valorii de aproximativ 35 la 100.000 locuitori.
      Războaiele erau frecvente: principalele puteri europene erau într-un război aproape permanent, cu alianţe create şi desfăcute, cu veşnice raiduri ale soldaţilor unui imperiu atacând graniţele celuilalt, totul pe fondul invaziilor diverselor triburi migratoare în căutare de pradă. Speranţa de viaţă se menţine în jurul valorii de 30 ani.
      În afara violenţei umane, foametea şi epidemiile făceau la rândul lor ravagii: ciuma, holera şi tifosul au secerat milioane de victime. Opere din această perioadă, fie ele piese de teatru, autobiografii sau chiar basme, repetă acelaşi laitmotiv: mortalitatea infantilă depăşea orice imaginaţie: se estimează că în anul 1600, două treimi din copii mureau înainte de a ajunge la vârsta de 4 ani; multe din basmele scrise în aceste vremuri includ ca premiză moartea mamei la naşterea unui copil, pentru că asta era situaţia până spre secolul XIX.
      Abia în epoca modernă, de după 1800, asistăm la începutul unei perioade mult mai paşnice decât a existat vreodată în istorie. O dată cu avansul medicinei şi al agriculturii, bolile şi foametea au început să aibă un impact mult mai redus. Războaiele s-au redus ca număr şi totodată ca număr de victime. Al doilea război mondial a implicat moartea câtorva zeci de milioane de oameni; Blitzkrieg-ul nazist s-a împrăştiat în întreaga Europă, şi expansiunea forţelor naziste a însemnat uciderea a nenumăraţi civili din teritoriile ocupate. Dar chiar şi aici, în cea mai sângeroasă încleştare din secolul XX, se poate remarca un evident progres al moralităţii. Ajunge să facem o comparaţie cu alte războaie purtate în trecut, când cucerirea unei aşezări inamice implica automat executarea locuitorilor, violarea şi înrobirea sau uciderea femeilor, urmată de jefuirea şi nimicirea întregii aşezări, eventual alături de înrobirea copiilor. Ideea de a executa doar câţiva săteni dintr-o localitate cucerită ar fi fost străină pentru un război din secolul XI.
      De altfel, numeroşi istorici au calculat că, dacă Al Doilea Război Mondial ar fi fost purtat „ca pe vremuri”, după „regulile” din secolele anterioare, numărul de victime ar fi fost de aproximativ zece ori mai mare !
      Numărul imens de victime a fost datorat în primul rând numărului imens de soldaţi implicaţi, dar proporţia victimelor la numărul de combatanţi a fost foarte scăzută comparativ cu alte războaie, atât datorită îmbunătăţirii sistemului medical, dar şi datorită introducerii legilor războiului, legi care să limiteze şi să protejeze civilii, non-combatanţii, prizonierii sau personalul medical. Chiar dacă aceste legi au fost încălcate în lupte, simpla lor existenţă a reprezentat un alt mare avans faţă de trecut. O societate care încriminează furtul, de pildă, este mult mai avansată moral decât una care nu o face. Legile respective nu vor opri furtul, dar este mai important că acţiunea este catalogată drept greşită.
      În prezent, speranţa de viaţă a crescut de mai mult de două ori comparativ cu Evul Mediu, fiind de ~67 ani (faţă de ~30 ani). în mare parte şi din cauza reducerii mortalităţii infantile în urma îmbunătăţirii igienei şi a dezvoltării medicinei, ambele mult superioare faţă de perioada anterioară.
      În ţările civilizate, rata violenţei a atins o valoare extrem mică comparativ cu trecutul, media pentru secolul 20 oscilând în jurul valorii de 2 omucideri la 100.000 locuitori.
      „Ah, dar astăzi sunt mult mai multe cazuri de cancer şi de boli de inimă !”, ar putea spune cineva. Şi ar avea dreptate… dar asta nu înseamnă decât că, fără să-şi dea seama, recunoaşte că a avut loc o schimbare în bine. Fiecare om care se naşte trebuie să moară, asta e evident, şi fiecare deces trebuie să aibă o cauză. Dacă există o sută de cauze diferite, fiecare acţionând în voie, este mult mai probabil ca cineva să moară mai devreme datorită uneia din zeci de potenţiale cauze. Dar dacă aproape toate pericolele dispar, atunci cele câteva cauze rămase vor provoca majoritatea deceselor. Da, astăzi mor mai mulţi oameni de cancer tocmai pentru că nu mai mor de o sută de alte cauze înainte de-a face cancerul respectiv !
      Cei ce mor astăzi de cancer (de regulă, la vârste înaintate, 40 de ani sau mai mult ) au ajuns la 40 ani sau mai mult tocmai pentru că nu au murit când s-au născut datorită unei infecţii cu streptococ, nici la 3 ani de tetanos pentru că s-au julit la picior, nici la 5 ani datorită foametei, nici la 10 ani de variolă, nici la 14 ani de mâna unor bandiţi, nici la 16 ani datorită unei naşteri dificile ( la 15-16 ani, o „femeie” era deja mamă; Julieta din opera lui Shakespeare e descrisă ca având 13 ani !), nici la 19 ani din cauza carenţelor alimentare, nici la 22 de ani de tuberculoză, nici la 25 de tifos, nici la… şi lista poate continua.
      Instituţia sclaviei, care a însoţit specia umană de la începutul istoriei, a fost respinsă şi desfiinţată de pe aproape întreg mapamondul tot prin secolul XVIII. Fără îndoială, există sclavi şi în ziua de astăzi, dar, din nou, este o diferenţă majoră între un număr mic de sclavi abuzaţi în câteva ţări înapoiate, şi sclavia recunoscută oficial, practicată deschis şi chiar încurajată de majoritatea statelor.
      Recunoaşterea egalităţii sexelor a fost tot un succes al secolelor XIX-XX. Înainte de acest moment, de-a lungul întregii istorii, femeia a fost dependentă total, din toate punctele de vedere, de proprietar - tatăl, apoi soţul ei. Asta în sine a reprezentat o formă de sclavie, în care jumătate din populaţie era discriminată de la naştere până la moarte.
      Toleranţa faţă de alte orientări sexuale sau faţă de alte religii sunt, la rândul lor, apariţii foarte noi în istorie. Până nu demult, legea cerea uciderea sau în cel mai fericit caz întemniţarea homosexualilor şi a ateilor; iar istoria e construită într-o proporţie mult prea mare de cruciade şi de nesfârşite lupte dintre diferitele denominaţii religioase care au însângerat atât Europa, cât şi restul lumii, vreme de sute de ani..
      Peisajul istoriei devine mult mai sumbru când este analizat în mod realist, şi nu prin evocările unor visători care evocă o imagine a „vremurilor bune de-odinioară” idealizată, în care oamenii trăiau natural, aproape de pământ, şi duceau un trai simplu şi cinstit, nu ca acum, când viaţa a devenit prea complicată, artificială şi dependentă de tehnologie. În realitate, oamenii trăiau puţin şi duceau o viaţă extraordinar de dificilă; marea majoritate a populaţiei nu ştia să scrie sau să citească; bolile şi mortalitatea infantilă depăşeau imaginaţia; complexitatea tehnologiei a însemnat eliberarea majorităţii populaţiei de o eternă luptă cu clima, cu slujbaşii propriului conducător trimişi să acapareze zeciuieli şi biruri, cu ghinionul şi cu invadatorii, pentru a nu muri de foame. Literalmente.
      Iar cei ce deplâng „decăderea” de astăzi o fac exploatând toate beneficiile aduse de progresul şi ştiinţa pe care le blamează, de la hrana de zi cu zi la comunicaţii şi mijloace de transport moderne, de la sănătatea asigurată de medicina modernă la drepturile şi libertăţile care au venit o dată cu avansul întregii societăţi.

      Plato, Petre Pustnicul, dar şi nostalgicii care au impresia că „pe vremea lor” totul era mai grozav, şi că acum moralitatea societăţii s-a dus naibii, fac pur şi simplu selecţie observaţională printre amintiri.
      Pentru un copil de 10 ani, ştirile şi ziarele care mustesc de tragedii sunt complet irelevante; din perspectiva lui, crima există doar la televizor, programul de desene animate este mai atractiv decât ştirile, iar adulţii evită subiectele brutale când sunt copii în jur. Mai târziu, când începe să acorde atenţie ştirilor, va trece în extrema cealaltă, şi va avea impresia că în ultima vreme sunt tot mai multe relatări despre violenţă. Este doar o impresie: crime şi războaie s-au produs dintotdeauna, doar că atunci când aţi fost foarte mici n-aţi fost atenţi la ele !
      Şi acelaşi lucru e valabil şi pentru sexualitate: situaţia este şi acum cam aceeaşi ca atunci când eraţi copil. Doar că ceea ce pentru un copil de câţiva ani este doar o persoană pur şi simplu, luată ca atare, va fi interpretată diferit de un adult, care va judeca vestimentaţia, gesturile şi vorbirea, şi va declara ferm: „vai, ce e cu fetele astea ! uite cum se-mbracă ! pe vremea mea nu se pomenea aşa ceva ! of, cum a decăzut moralitatea !”
      Astăzi trăim în perioada cea mai paşnică şi mai favorabilă din întreaga istorie. E necesar să ne informăm obiectiv despre trecutul istoric şi trecutul nostru personal, pentru a înţelege toate dezavantajele care au existat şi pentru a şti cum să facem următorul pas înainte, în loc să deplângem şi să regretăm o imagine distorsionată a unui trecut idealizat.

„Străinul Misterios”

      Personaje:
      Povestitorul, Theodor Fischer, un adolescent dintr-un sătuc în mijlocul Austriei anilor 1590;
      Satana, un înger, numit după unchiul său, Satana cel biblic ( „singurul din famile care a păcătuit” ); este înzestrat cu numeroase abilităţi supranaturale, printre altele şi cu darul telepatiei, dar şi al precogniţiei.

      Context:
      Un grup de ţărani din sat au acuzat o femeie de vrăjitorie, au urmărit-o, au prins-o şi se pregătesc să o linşeze:

      „Au târât-o până la un copac, au aruncat o funie peste o creangă, şi au început să facă un laţ la capătul acesteia; unii dintre ei o ţineau, în timp ce ea plângea şi se ruga, iar fiica ei plângea şi privea dar se temea să facă sau să spună ceva.
      Au spânzurat-o pe femeie, şi eu am aruncat o piatră în ea, deşi în sinea mea mi-era milă de ea; dar toţi aruncau cu pietre, şi fiecare îşi privea vecinul, şi dacă nu aş fi făcut şi eu asemenea lor, ar fi văzut şi-ar fi vorbit. Satana a izbucnit în râs…
[…]
      A spus:
      —Da, râdeam de tine, pentru că, de frica a ceea ce ar putea spune alţii despre tine, ai aruncat piatra aia în femeie, deşi în inima ta erai revoltat de propria acţiune - dar râdeam şi de ceilalţi.
      —Cum aşa ?
      —Deoarece cazul lor era al tău.
      —Cum adică ?
      —Păi, erau şaizeci şi opt de oameni acolo, şi şaizeci şi doi dintre ei nu doreau să arunce cu pietre mai mult decât doreai tu.
      —Satana !
      —Oh, e adevărat ! Cunosc omenirea. E formată din oi. E guvernată de minorităţi, arareori sau chiar niciodată de vreo majoritate. Îşi înăbuşă sentimentele şi credinţele şi îi urmează pe cei câţiva care fac cel mai mult zgomot. Câteodată cei puţini şi zgomotoşi au dreptate, câteodată nu; dar nu contează, mulţimea îi urmează. Marea majoritate a omenirii, fie sălbatică sau civilizată, este în secret bună la suflet şi nu vrea să producă durere, dar în prezenţa minorităţii agresive şi fără de milă, nu îndrăzneşte să se impună. Gândeşte-te ! Un om bun îl supraveghează pe altul, şi se asigură că se ajută reciproc într-o nelegiuire care îi revoltă pe amândoi. Vorbind ca un cunoscător, ştiu că nouăzeci şi nouă dintr-o sută de oameni au fost cu toată hotărârea împotriva uciderii vrăjitoarelor la început, când prostia asta a fost fluturată de o mână de lunatici pioşi, acum mult timp. Şi ştiu că şi astăzi, după ani de prejudecăţi şi învăţături prosteşti, doar o persoană din douăzeci chiar pune suflet, cu sinceritate, la torturarea unei vrăjitoare. Şi totuşi, aparent toată lumea urăşte vrăjitoarele şi le vrea ucise. Într-o bună zi, o mână de oameni se va ridica de partea celalată şi va face mai multă gălăgie - poate chiar un singur om îndrăzneţ, cu o voce puternică şi o faţă hotărâtă o va face - şi într-o săptămână toate oile vor schimba direcţia şi-l vor urma, iar vânătoarea de vrăjitoare va ajunge la o bruscă încheiere.
      Monarhiile, aristocraţiile şi religiile, toate se bazează pe acest mare defect al speciei tale - neîncrederea individului în vecinul lui, şi dorinţa sa, de dragul siguranţei sau al confortului, de a fi bine văzut de vecin. Întotdeauna aceste instituţii vor rămâne şi vor înflori, şi vă vor opresa, insulta şi umili, pentru că sunteţi şi veţi rămâne sclavii minorităţilor. Nu a existat nici o ţară în care cei mai mulţi oamenilor să fie cu adevărat loiali oricărei din aceste instituţii.”

( Mark Twain, Străinul misterios, cap. 9 )

"Oamenii ăștia nu merită să trăiască!"

Ieri, 22 septembrie, doi bărbați au decis să pună pe ei veste explozive, să meargă în fața unei biserici din orașul pakistanez Peshawar, să aștepte până când se termină slujba și oamenii ies din biserică și să se detoneze. Mai mult de o sută de oameni au fost răniți și 78 alții au murit, deoarece au îndrăznit să nu aibă aceeași religie cu cei doi indivizi.

Grupul militant TTP Jundullah, grup care e afiliat talibanilor, și-a asumat responsabilitatea, sau, în mintea lor bolnavă, "meritul" pentru această acțiune.

"Erau dușmanii Islamului, deci sunt țintele noastre." A spus purtătorul lor de cuvânt, Ahmed Marwat,  despre bărbații, femeile și copiii răniți și uciși astăzi, dar și despre cei care au scăpat teferi, dar nu pentru multă vreme:

"Vom continua atacurile asupra ne-musulmanilor de pe teritoriul pakistanez."

Nu este, în nici un caz prima sau ultima astfel de acțiune a extremiștilor musulmani suniți care își îndreaptă ura împotriva creștinilor, sufiților și șhiiților. În 2009, 40 de case și o biserică au fost incendiate de o mulțime de 1000 de musulmani în orașul Gojra, din provincia Punjab. Cel puțin șapte creștini au fost arși de vii. Alți șaptisprezece au fost uciși în cursul unui atac în  Bahawalpur în 2001.
Chiar acum, în Kenia, încă se mai caută victimele unei situatii cu luare de ostateci, condimentată cu grenade și arme de asalt și urmată, bineînțeles, de o detonare: până acum s-au recuperat 68 de cadavre și au fost salvați 178 de răniți.

Nu, nu cred ca musulmanii sunt toți niște sălbatici criminali și capabili de atrocități, cum nu cred nici că toți creștinii sunt niște creiere slabe și încuiate. Dar v-am mai spus în multiple ocazii că cei infectați cu acest virus memetic numit religie, fie ei chiar și oameni buni și inteligenți în orice alt domeniu, pot fi transformați de religie în niște bestii, cu sau fără voia lor. 

Avem oameni care  vor să își slujească zeul, care vor sa salveze lumea, care vor ce e mai bine pentru familia lor, dar care aleg să facă asta prin crime, atacuri, distrugeri și mutilări. Uneori, prin mutilarea propriilor copii, tăindu-le bucăți din organele genitale. Sau ucigându-și fiica sau nevasta cu pietre. Și privind lucrurile astea, am avut, inițial, reacția pe care o aveti mulți:

"Oamenii ăștia nu merită să trăiască!"

Mi se încrânceneaza carnea pe mine gândindu-mă câte crime monstruoase s-au comis și se comit încă în numele religiei, fie că această religie e una mistică, precum religiile abrahamice sau religiile antice, ori ori o religie de stat, cum sunt fascismul și comunismul. Desigur, sunt religii care reunesc aspectul statal si cel mistic, precum comedia din Koreea de Nord, unde președintele îsi păstreaza funcția și după moarte.
Nu e greu să mă îngrețoșeze Inchiziția, măcelărirea "ereticilor", progromurile, holocaustul și alte manifestări ale gândirii dogmatice sintetizată în "Noi avem dreptate și cine nu recunoaște asta trebuie sa moară" sau "cine nu e din tribul nostru trebuie distrus".

Nu e greu să ți se întunece privirea de furie, gândindu-te la ceremonii în care, una dupa alta, sute de fetițe sunt mutilate genital cu cuțite pentru a ajuta la "păstrarea puritatii", unde este o practica curentă să tai bucăți din penisul unui băiețel și, mai mult, ca un bătrân zăbălos să oprească sângerarea cu gura, unde cretini care au dreptul de a purta arme împușcă medici pentru că ei sunt "pro-life", unde copiilor li se refuză tratamente medicale care le-ar putea salva viața pentru că părinții aderă la un cult cretin, unde violul e vina victimei și crima este justificată prin comandă divină. Și nu, nu puteți justifica enormitatile astea prin obosita sintagmă "diversitate culturală", nici prin noțiunea cretină de "relativism moral". Nu se aplică. În mod obiectiv este vorba de atrocități, de suferința și de acțiuni care afectează negativ o altă persoană.

"Deci oamenii ăștia nu merită să trăiască!"
Nu, dragii mei. Nu. Oamenii ăia nu merită să moară. Ei sunt cei care îi ucid pe alții pentru că nu aderă la reigiile lor pașnice și pline de iubire, nu noi. Știți ce merită? Merită să îi apuce disperarea văzând cum educația și prosperitatea le iau de sub nas posibilii acoliti, aceștia devenind prea inteligenți pentru a le mai cădea sub ghiare. Merită să trăiască în țări seculare, unde populatia educată practică liber și doar dacă vor forme de spiritualitate care nu includ rănirea și măcelărirea altor oameni. Și merita să trăiască după gratii, și să vadă asta doar la televizor.

Majoritatea musulmanilor nu sunt descreierați. Sunt doar un popor needucat, care crede că mutilarea genitala e o parte valoroasă din cultura lor, dar care pot sa învețe că nu este așa. Sunt un popor care poate să învețe anume valor vestice compatibile culturii lor și sa trăiasca în pace cu cei din jur, așa cun trăiesc musulmanii din Dobrogea.

Majoritatea creștinilor nu sunt niște limitați anti-libertăți personale și anti-știintă. Chiar și dintre cei intens practicanți ("multumim lui dumnezeu" că nu mai sunt prea mulți), marea majoritate sunt doar, repet, needucați care cred că fac bine negând realitatea și încercând să își impună moralitatea schilodită asupra altora.

Acești moderați nu fac, cu mâna lor, nici un rău. Sunt oameni normali, buni, dar care au niște chichițe urâte, induse de societatea în care trăiesc. Problema cu ei este că, prin tăcerea lor, prin liniște lor sfioasă atunci când vorbește un "leader spiritual", ei acordă unei a doua categorii un sprijin tacit și asumat mai degarbă decât oferit.

Trăind între acești moderați sunt niște oameni profund bolnavi, profund infectați de idei nocive care, poate, au accentuat o boală psihică ce nu avea, inițial, nicio legătură. Aceștia sunt, fără metafore și făra ocolișuri, oameni bolnavi, care trebuiesc adunați si tratați. Religia, în starea ei patologică, este un element periculos, care trebuie ținut sub control. Și asta trebuie să facem și noi, pe cât putem, nu doar guvernul.

Cum? Ce naiba putem face noi?

Nu multe, singuri. În Kenia și Pakistn guvernul trebuie sa se lase de negocieri de pace și sa spulbere, la propriu, daca e nevoie, cuiburile talibane. Nu știm dacă asta se va întâmpla, în special în Pakistan. Noi, însă, în loc să urlăm că musulmanii, toți, indiferent de vină sau implicare, sunt niște monștri și ca toți creștinii sunt niște babuini needucați, ar trebui să ne reorientăm eforturile nu spre revoltă facilă, ci spre o forma nouă și interesantă de revoltă: un război al informației.

Nu este ceva nou să văd creștini moderați ridicând vocea, la nevoie, împotriva abuzurilor unor extremiști. Un număr șocant de mic de americani evanghelici sunt de-acord, de exemplu, cu ilegalizarea avortului si a contraceptivelor, propusă în repetate rânduri de către extremiștii locali. Dimpotrivă, o americă majoritar creștină votează mereu și mereu pentru libertate, toleranță și echitate. Mi s-a părut șocant zilele astea să văd cu ce opozitie creștină s-au confruntat extremiștii creștini, atunci când au încercat să își impună preceptele absurde asupra populației. În mod echivalent, un numar imens de mic de musulmani susține acțiunile extremiste ale talibanilor și ale altor grupări criminale. Ați uitat de lanțul uman pe care l-au făcut musulmanii în jurul creștinilor adunați la slujbă? De ce s-a întâmplat asta? Pentru că, deși din "triburi" diferite, cele două grupuri de oameni s-au văzut ca ceea ce sunt: alți oameni, vecini, prieteni. Și exact asta trebuie să ne învățăm unul pe celălalt. Nu fizică atomică, ci faptul că cel de lângă noi, deși are alte opinii, alte conceptii, altă filozofie, e întâi de toate om, rudă a noastră, Și că trebuie să ne protejăm reciproc de cei care sunt, cu adevărat, din alt "trib": "tribul" celor care nu au respect pentru oameni, ci pentru conceptii, tribul celor dispuși sa îi ucidă pe cei care sunt de o altă opinie, tribul celor dezumanizați.

Până una alta, aveți grijă de voi, și de aproapele vostru. Și fie ca din ce în ce mai mulți oameni sa vă devina "aproape".

 Creștini egipteni, construind un "zid uman" pentru a-și proteja vecinii musulmani de un eventual atac, în timpul revoltelor din Egipt.

Reversul medaliei: musulmani egipteni, "zid uman" pentru protecția vecinilor creștini în timpul slujbei. 

Suntem Varelse. Mi-e frică de noi.

"...Demosthenes' History of Wutan in Trondheim...The Nordic language recognizes four orders of foreignness. The first is the otherlander, or utlanning, the stranger that we recognize as being a human of our world, but of another city or country. The second is the framling... This is the stranger that we recognize as human, but of another world. The third is the raman, the stranger that we recognize as human, but of another species. The fourth is the true alien, the varelse, which includes all the animals, for with them no conversation is possible. They live, but we cannot guess what purposes or causes make them act. They might be intelligent, they might be self-aware, but we cannot know it. "
Orson Scott Card, Speaker for the Dead. New York: Tor (1986)

De ceva vreme am început să cad în patima Science-Fictionului. Nu pentru că aş fi îndrăgostită de roboţi şi fiinţe extraterestre, ci pentru că personajele care trebuie să crească şi să se adapteze  sunt oamenii. Uneori oamenii-personaje, dar mereu oamenii-cititori. Prin artificiul de a crea alte fiinţe inteligente şi conştiente cu care putem să intreacţionăm, autorii de Science-Fiction reuşesc să ne pună în situaţii în care folosim conştiinţa pură, şi nu convenţiile sociale. Nu avem convenţii sociale în a interacţiona cu un robot inteligent sau cu un trib de extratereştri telepaţi evoluaţi din ceva asemănător cu furnica, deci tot ce facem va fi bazat pe conştiinţa şi interpretarea noastră în ce priveşte comunicarea, valoarea vieţii şi respectul cuvenit unui non-uman.

Orson Scott Card, în seria începută cu "Jocul lui Ender" şi nefinalizată până în prezent, tratează relaţiile oamenilor întâi cu diverse grade de îndepărtare a unor fiinţe extraterestre, apoi, în seria "umbrelor", cu omul de lângă noi. El împarte "străinii" în 4 categorii:
Utlanning - străinul pe care îl recunoaştem ca uman, din lumea noastră, dar din alt oraş sau din altă ţară. (A se lua în considerare că în acest viitor omenirea a ajuns la o formă aproape completă de globalizare.)
Framling - străinul pe care îl recunoaştem ca uman, dar din altă lume sau cultură planetară.
Raman - străinul pe care îl recunoaştem ca "uman", dar dintr-o altă specie, adică o specie cu care ne identificăm şi fată de care păstrăm convenţiile soiale pe care le avem între noi.
Varelse -  adevăratul extraterestru, cel cu care nici o comunicare este posibilă, cel căruia nu îi putem înţelege motivaţiile, chiar dacă este posibil să fie inteligent.

În prima carte din serie eroul principal ajută inconştient la distrugerea unei întregi specii de extratereştri insectiformi, despre care umanitatea a decis că sunt Varelse, ca să afle apoi că nimeni nu a încercat să comunice cu ei, şi că, de fapt, imediat ce insectiformii şi-au dat seama că suntem inteligenţi s-au retras pe planetele lor.
În următoarele cărţi protagoniştii se întâlnesc cu o specie de fiinţe tribale, ajunse să deprindă doar tehnologia uneltelor de lemn, dar la fel de dezvoltate intelectual ca un om, cărora râtul şi forma fizică le atrag denumirea de "purceluşi". După un şir de aparente crime comise de către aceşti extratereştri şi când aceştia, furând tehnologie, decid brusc că vor să colonizeze alte planete purtând fără voia lor un virus care distruge orice altă formă de viaţă alta decât viaţa indigenă pe planeta lor, şi ei sunt consideraţi de umanitate "Varelse" şi se trimite o flotă pentru a se distruge planeta.
Cam în acelaşi timp, umanitatea încercă să distrugă o minte virtuală extrem de dezvoltată care a luat naştere în mod misterios în reţelele de comunicare şi care foloseşte conexiunile dintre computere ca să supravieţuiască.

De 3 ori se întâlnesc oamenii cu fiinţe inteligente. De 3 ori se aruncă întâi să distrugă, uitând să încerce să comunice. De 3 ori consideră Varelse nişte fiinţe care sunt Raman şi care încearcă cu disperare să comunice cu ei.
Când întâlnim a patra specie inteligentă cu care nu putem comunica, şi se propune folosirea unei super-bombe (Doctoraşul) pentru distrugerea lor, unul dintre personaje spune:
"Există doar o specie despre care ştim că a încercat în mod deliberat să distrugă altă specie înzestrată cu gândire fără să fi încercat în mod serios să comunice sau să avertizeze. Noi suntem acea specie. Primul xenocid a dat greş, deoarece victimele atacului au reuşit să ascundă o femelă gestantă. A doua oară a dat greş dintr-un motiv mai clar – pentru cu unii membri ai speciei umane au hotărât să împiedice aşa ceva. [...] Devenim mai buni, nu înţelegeţi? Însă rămâne un adevăr – noi, oamenii, suntem specia care a evidenţiat tendinţa cea mai pronunţată de a refuza în mod deliberat să comunice cu alte specii, dorind să le distrugă pe unele în totalitate. Poate că Descoladores sunt varelse, poate nu. Dar pe mine mă sperie mai mult gândul că noi suntem varelse. Acesta este costul folosirii Doctoraşului când nu e nevoie şi nici nu va fi nevoie să apelăm la el dacă ţinem seama de celelalte mijloace pe care le avem la dispoziţie. Dacă apelăm la Dispozitiv înseamnă că nu suntem raman. Nimeni nu poate avea încredere în noi. Suntem specia care merită să moară pentru siguranţa celorlalte."
Orson Scott Card - "Copiii Minţii"

Vă rog să îmi iertaţi lunga introducere, dar aveam nevoie de concepte şi de context, pentru ca apoi să îl pot aplica într-o lume fără ficţiune. Trebuie să recunosc că am plâns de câteva ori în cursul audiţiei acestor audio-bookuri, nu pentru furnici sau pentru porcuşori, ci pentru oameni. Pentru că mi-am dat seama că cele 4 stadii ale "străinului" se aplică toate între noi. Suntem împărţiţi în triburi, după limba pe care o vorbim, după spaţiul pe care îl ocupăm, dupa educaţie, după orientare sexuală, după religie. Trăim într-o lume unde musulmanii vor să vadă pe toată lumea convertită sau moartă, unde creştinii nu de mult, vreo 500 de ani,  au încercat să ucidă sau să convertească toată planeta, unde colonizatorii  aproape au exterminat de pe fata pământului populaţia indigenă din Americi, din Australia şi Noua Zeelandă, unde milioane de oameni au fost ucişi în cadrul Holocaustului, unde, în ultimii 100 de ani am avut genociduri în Turcia (armeni, asirieni şi greci între 1914–1918), în Rusia, unde 500,000 de cazaci au fost ucişi sau deportaţi în anii '20-30, 10 milioane de ucrainieni au murit în urma confiscării întregii recolte din 1933,  120,000 de polaci au fost ucişi în anii '37-'38 pentru că erau polonezi şi 118559 de oameni din Lituania, 52541 din Latvia şi 32540 din  Estonia au fost deportaţi în Siberia, şi cam peste tot unde au existat vreodată 2 triburi distincte de oameni.. Nu pot să le înşir pe toate. Nu am spaţiu si nu mai am puterea de a mă uita asupra speciei noastre pentru a-i număra crimele. Dacă vă ţine stomacul, iată linkul de unde vă puteţi informa.

Suntem Varelse. Suntem Varelse de fiecare dată când, în loc să comunicăm cu cel de lângă noi, decidem să îi facem rău pentru că ne este diferit, sau pentru că ne stă în cale. Suntem Varelse de fiecare dată când urâm pe cineva pentru că are altă ideologie, altă naţionalitate, altă religie sau altă orientare, fără a lua în considerare nici o altă calitate umană pe care ar putea să o aibă. Suntem Varelse când generalizăm, când declarăm porcării gen "toţi musulmanii sunt terorişti" sau "toţi vesticii sunt imorali/kaffur" sau "toţi ţiganii fură" sau "homosexualii sunt bolnavi" sau "ungurii sunt naşpa". Nu putem fi aproape unii de ceilalţi decât dacă aşteptăm să cunoaştem motivaţiile celor din jur, decât dacă încercăm cu adevărat să comunicăm unii cu ceilalţi. În acest moment cred că sirianul care a scos cu cuţitul inima unui soldat şi apoi a mâncat-o (video-ul circulă pe internet) este Varelse. Este Varelse pentru că, pentru el, soldatul nu era om. Era duşman. Nu merita respect, sau milă, sau comunicare. Doar distrugere.

Nu putem schimba lumea cu o bătaie de palme, dar poate putem noi, individual, să fim Raman cu ceilalţi, dacă nu puetm mai mult. Deschideţi-vă mintea, "sufletul", înţelegerea pentru cei din jur. Trăim într-o lume în care natura vrea să ne ucidă cu orice preţ. Hai să lăsăm virusurile şi bacteriile să fie Varelse, şi să nu fim noi boala care distruge propria noastră specie.

Pace.

Teocraţia

     Pe acest blog, în numeroase rânduri, au fost abordate şi discutate diferite faţete ale religiei ( aici, aici sau aici, de exemplu ), aspecte mai puţin inofensive şi care prezintă o latură mult mai periculoasă şi mai malignă a memei religiei. Nu este vorba doar de nişte oameni uniţi de iubirea de aproape şi de dorinţa de a face cât mai bine celorlalţi ( deşi chiar şi aşa, credinţa comună tot ar putea fi catalogată drept negativă ), ci de o organizaţie specializată în exploatarea naivităţii şi speranţelor victimelor, care deturnează fonduri, promovează ura şi intoleranţa, şi încearcă, prin jocuri politice, să influenţeze întreaga societate. Pentru că religia produce victimelor senzaţia că doar ele, dintre toţi, cunosc Adevăratul şi Unicul Mod Corect de Viaţă. Foarte mulţi creştini spun, sau cel puţin consideră că a lor credinţă este singura corectă, iar toţi cei ce nu o împărtăşesc sunt fie nişte rătăciţi care nu ştiu pe ce lume sunt, fie, mai rău, nişte suboameni în slujba adversarului planului divin, nişte monştri pe care însuşi creatorul existenţei îi urăşte. Aşadar, este de datoria creştinului să impună într-un fel sau altul tuturor celorlalţi acelaşi mod de a trăi. Doar e pentru binele lor, nu ? Iar dacă această viaţă e doar o mică întârziere până la adevărata viaţă, cea de după moarte, evident că micile neplăceri care se întâmplă aici, pe Pământ, sunt doar ceva insignifiant.
     Haideţi să vedem ce poate face o asemenea combinaţie de idei, lăsată liberă într-o societate, în momentul în care reuşeşte să contamineze… nu o majoritate, ci ajunge să infecteze o minoritate vocală, cu putere de decizie, şi care induce celorlalţi sentimentul că credinţa trebuie respectată şi acceptată, chiar dacă e absurdă şi ridicolă.
     Un caz destul de elocvent s-a produs în secolul XII în lumea islamică. Cu Europa Evului Mediu cufundată în întunericul datorat tot religiei, lumea islamică a devenit unica păstrătoare a culturii Greciei şi Romei antice. Bagdadul era considerat „centrul cultural al lumii”. Asta până când imamul Hamid al-Ghazali a decis că ştiinţa şi cunoaşterea sunt de la diavol; ideile i-au fost acceptate, şi în consecinţă lumea islamică a cunoscut o schimbare de paradigmă în care locul ştiinţei a fost luat de credinţă, ceea ce a dus la prăbuşirea culturii respective.
     „… pentru a nu-şi mai reveni niciodată”, cu aceste cuvinte încheie Neil deGrasse Tyson descrierea colapsul produs de al-Ghazali. Dar acest lucru nu este chiar corect. La începutul şi până spre mijlocul secolului XX, influenţa culturii occidentale a fost suficient de puternică încât să ridice numeroase state islamice, precum Iranul. Fie datorită ocupării de către state europene, fie, mai târziu, prin influenţe politice sau economice, Iranul a început o mişcare de industrialzare, a trecut prin numeroase reforme de modernizare, incluzând un sistem naţional de educaţie, şi, în 1963, a acordat drept de vot femeilor. Acest lucru a fost văzut de extremiştii religioşi ca fiind o „vestificare” suficient de periculoasă încât să ducă la o revoltă din partea tradiţionaliştilor; deşi aceasta a eşuat iniţial, câţiva ani mai târziu, în 1979, extremiştii au reuşit să îl detroneze pe şah, au declarat Iranul republică islamică, şi au ales o constituţie teocratică, cu ayatolahul Khomeini drept conducător suprem. A urmat o nouă prăbuşire culturală, cu execuţia a mii de oameni, cu retragerea drepturilor femeilor, de la cel de vot şi până la dreptul la educaţie, şi impunerea standardelor islamice ca obligatorii pentru toată lumea. Iranul, aşa cum apare el astăzi, cu discriminare împotriva a tot ceea ce nu e conform standardelor islamice, cu lapidări şi execuţii în stradă, este ceva nou, o adiţie recentă, nu ceva datând din secolul XII.
     Ceea ce trebuie reţinut: noul salt înapoi în bezna religiei, sub atenta dirijare a ayatolahului, a fost aclamată de populaţie ! Distrugerea unui sistem care încerca să devină o democraţie bazată pe respectarea valorilor umane, şi înlocuirea acestuia cu o teocraţie care dezumanizează jumătate din populaţie şi ridică violenţa, intoleranţa extremă şi obedienţa oarbă la rang de virtuţi, a avut loc în aplauzele celor ce urmau să sufere cel mai mult sub această nouă orânduire.
     Şi alte state islamice, precum Egiptul, sunt în curs de a urma exemplul Iranului. Progresele aduse de cei ce au luptat în urmă cu o generaţie-două pentru independenţă, pentru drepturile lor şi pentru implementarea unui sistem democratic sunt erodate, distruse şi anulate pas cu pas din interior, de extremiştii religioşi care încearcă să implementeze teocraţii în care toţi cetăţenii sunt obligaţi să respecte principiile religioase impuse sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Unul din elementele-cheie pentru progresul oricărei societăţi, educarea femeilor, este anihilat din faşă de orice teocraţie, care acordă o prioritate deosebită dezumanizării femeilor şi transformării lor în sclave supuse bărbaţilor. Astfel îşi asigură generaţie după generaţie de oameni săraci şi needucaţi, uşor de controlat şi de convins că teocraţia care i-a adus în această stare este cea mai grozavă fericire care se putea abate pe capetele lor.
     Un alt exemplu, mult mai îngrijorător, vine din Statele Unite. La fel ca şi în cazul Egiptului, transformarea are loc încetul cu încetul, în faţa ochilor noştri. Un scurt istoric: după procesul Scopes din 1925, mai multe state au interzis predarea teoriei evoluţiei în şcoli; acest trend religios a fost şi mai accentuat în perioada postbelică, ca un mod de a sublinia încă o dată diferenţa dintre Uniunea Sovietică ateistă şi Statele Unite cele profund pioase. Doar că ştiinţa Uniunii Sovietice, şi nu religiozitatea americană, a fost cea care a lansat primul satelit artificial, apoi a trimis primul om în spaţiu. În acest moment, a avut loc o întoarcere cu 180° a atitudinii publicului dar şi a legislatorilor americani în favoarea ştiinţei. În următorii ani, s-a pus în mod deosebit accentul pe educaţia ştiinţifică, pentru că a fost evident pentru toată lumea că nu nu rugăciunile şi slujbele, ci ştiinţa şi tehnologia sunt cele care funcţionează cu adevărat şi permit obţinerea de rezultate reale.
     La o generaţie după colapsul Uniunii Sovietice, Statele Unite şi şi-au permis să revină din nou la visul lor frumos; fără un adversar concret care să le motiveze să-şi continue progresul, creaţioniştii au reuşit încetul cu încetul să se strecoare din nou în şcoli. Educaţia ştiinţifică este tot mai slabă, clasând Statele Unite pe locuri tot mai joase. Nu doar teoria evoluţiei este scoasă, dar însăşi istoria este rescrisă în manuale pentru a se conforma convingerilor religioase. Stat după stat se confruntă cu un val de legi promulgate de politicieni profund religioşi, care atentează la educaţie, la drepturile minorităţilor sexuale, sau la drepturile reproductive ale femeilor. Tot mai des se ignoră faimoasa prevedere constituţională privind laicitatea statului, şi se pune accentul pe religie. Religia convinge oamenii că ignoranţa, naivitatea şi convingerile realizate în absenţa dovezilor sunt virtuţi, nu defecte. Astfel, ajung să aibă putere de decizie tocmai persoanele cele mai dispuse să încalce drepturile celor ce i-au ales, pentru că „ştiu” mai bine decât ei ce le este necesar cu-adevărat.
     În Anglia, extremişti musulmani ( aparent susţinuţi financiar de organizaţii din ţările islamice ) care pretind că vorbesc în numele tuturor musulmanilor revendică nici mai mult nici mai puţin decât… o scutire faţă de legile democratice ale Angliei, şi dreptul comunităţilor musulmane de a aplica legislaţia proprie, bazată pe Sharia. Acceptarea acestei pretenţii ar permite musulmanilor să recurgă la acte de violenţă, mergând până la crime, fără ca acest lucru să fie în vreun fel pasibil de vreo pedeapsă. Iar refuzarea acestor pretenţii este dificilă, orice împotrivire fiind imediat catalogată drept „rasistă” ( de parcă islamul ar fi o rasă ! ); astfel, din teama de a fi acuzaţi de intoleranţă şi „rasism”, oamenii politici ajung să facă concesii extremiştilor, ajungând astfel să submineze democraţia şi drepturile omului.
     Încă o dată, în Iran abrogarea democraţiei şi instaurarea terorii teocratice s-a făcut în aplauzele populaţiei. În Statele Unite, politicienii care luptă împotriva democraţiei au fost aleşi de către populaţie. Concesiile făcute de ONU extremiştilor islamici, concesii care lovesc în libertatea de exprimare sau în alte drepturi fundamentale ale omului, se fac în numele toleranţei religioase, toleranţă pe care religia, fie ea islamică sau creştină, nu este dispusă să o acorde nimănui decât forţată.
     Şi în România, unde Biserica Ortodoxă Română pierde tot mai mult din încrederea populaţiei şi din sprijinul acesteia, unde tot mai mulţi oameni, deşi se declară „ortodocşi”, sunt totuşi împotriva instituţiei şi a acţiunilor acesteia, BOR răspunde în acelaşi fel. Nu încercând să recâştige încrederea oamenilor, nu schimbându-şi politica şi modul de acţiune, ci înfigându-se direct şi revendicând privilegii pe care nici o organizaţie neguvernamentală nu ar trebui să le aibă, încearcând să se strecoare în constituţia ţării, ba chiar recurg la ameninţări pentru a obţine numirea unor senatori ai bisericii ! De ce doar ai bisericii şi nu, de pildă şi câţiva ai fotbaliştilor, ai colecţionarilor de timbre sau ai şahiştilor ?
     Vedem astfel constant, în foarte multe state, ameninţarea permanentă a prăbuşirii în ghearele unei teocraţii, teocraţie susţinută de o minoritate zgomotoasă şi acceptată de restul populaţiei în numele „respectului faţă de credinţă” pe care cei mai mulţi au fost îndoctrinaţi să-l considere normal. Chiar dacă religia este în regres, iar influenţa directă a bisericilor scade tot mai mult, leaderii religioşi încearcă să compenseze aceasta prin atacarea fundamentului democratic şi a laicităţii statului; iar atunci când reuşesc, pornesc un teribil cerc vicios în care ignoranţa şi sărăcia cultivate de teocraţie vor hrăni în continuare tocmai teocraţia care le-a adus, prezentată ca unică salvare de la ignoranţă şi sărăcie !

        Editare ulterioară:
     La doar câteva ore după publicarea articolului, un nou articol dintr-un ziar online anunţă despre o nouă acţiune a extremiştilor creştini din Statele Unite: o propunere din Carolina de Nord doreşte să ignore prevederile constituţionale care cer neutralitate şi interzic instituţiilor statului să susţină o anumită religie, sub pretext că prevederea constituţională s-ar aplica doar guvernului federal.
Altfel spus, dacă această propunere va fi acceptată, Carolina de Nord va face pasul necesar pentru declararea unei religii "de stat".

Motive ca să te pleznesc peste bot: nu îmi place cu cine te culci.

Salut, Gigel Ixulescu. Ce ai zice daca aș spune că nu îmi place prietena ta (pe care nu o cunosc), deci o să te pocnesc peste meclă? Și dacă mergi la poliție, fraiere, nici la polițisti nu le place prietena ta (pe care nici ei nu o cunosc), și îți iei o bătută și acolo, gânsacule.
Salut, Ioana Igrecescu. Ce ai zice dacă aș spune că nu îmi place cu cine te săruți, asa că o să te scot din club cu șpițe în dos? Că sunt bodiguard, și daca nu te lingi cu cine îți zic eu, te-ai lins pe bot de club, proasto.

Nu aș fi o persoană prea plăcută, nu? Aș fi reclamată la poliție pentru vătămare și pentru deranjarea liniștii publice. Ar trebui sa plătesc amendă și despăgubiri. Aș avea cazier. Desigur, dacă nu cumva ești gay. Atunci nu mai contează, pentru că ți-ai meritat-o. Cum îndrăznești să te culci cu cineva cu care nu îți dau eu voie? Câtă nesimțire, zău așa!

Ia uite ce găsesc pe un blog: niște ocazii în care oameni au fost bătuți pentru că alegerea partenerilor lor nu a convenit unor terți. Pentru că nu ești român adevărat dacă nu îți bagi nasul adânc în viața sexuală a altora și dacă nu încalci legea pentru a-i învăța minte să nu se mai culce cu cineva cu care nu ești tu de-acord să se culce. Pentru că viața ta sexuală e doar treaba ta, dar viața sexuală a tuturor celorlalți e tot treaba ta..

- Un tânăr gay agresat într-un club a mers la poliție unde polițiștii l-au amenințat, înjurat și lovit pentru că a fost perceput ca fiind gay. Ar fi putut la fel de bine să nu fie gay. Deci ai grijă, heteroiule, îmbracă-te în macho și vorbește gros, să nu creadă polițiștii că ești gay, că te bat și ei. Nici până în prezent poliția și procuratura nu au dat o soluție în dosar prin care să spună măcar dacă este cineva responsabil pentru încălcarea legii sau nu. Ni s-a răspuns practic că în România, dacă ești victima unei fapte penale și faci plângere la poliție, trebuie să stai cuminte să aștepți până când vor dori polițiștii sau procurorii să îți dea o soluție)

- Două lesbiene care s-au sărutat și au dansat împreună într-un club au fost scoase afară în șuturi de către bodyguarzi. Pentru că lesbienele sunt ok doar pe redtube, nu? Sau poate nu erau suficient de "hot" încât să le placă bodiguarzilor să se uite? Doar persoanele straight au voie să se danseze și să se sărute în club? Dacă sunt straight și beau o vodcă în plus e ok să mă ling cu altă tipă? Dar cu 2-3 tipi?

- Un grup de tineri care a participat la un eveniment cultural cu tematică gay a fost atacat și bătut în stradă în preajma facultății în care a avut loc evenimentul. (Pentru că doar așa poți arăta cât de bărbat adevărat ești tu: mergând cu gașca să bați oameni random pe stradă.)

- Amenințările de tip “Moarte homosexualilor” și folosirea salutului legionar în cadrul unei contramanifestații la un alt eveniment cultural. Eveniment unde 60 de mocofani au intrat într-o sală de film și au făcut ca toți dracii, pentru că nu le plăcea că personajele din film erau două lesbiene și că era posibil ca și câțiva oameni din public să fie gay. Iar gheii nu au voie să se uite la filme, nu știați? 

- Un tânăr gay bătut și urmărit pe stradă, amenințat de un bărbat pe care l-a cunoscut la un club de sport. Din nou, heteroilor, aveți grijă cum vă îmbrăcați la sală, să nu cumva să porniți instinctele vreunui babuin.

- Un tânăr care a fost amenințat și lovit de un vecin pentru că este gay.

- 6 tineri care se întorceau de la marșul gay în 2006 au fost atacați în vagonul de metrou de un grup de tineri care i-au bătut, le-au adresat cuvinte jignitoare și amenințări. După cinci ani de la depunerea plângerii, cazul a fost închis fără niciun rezultat. Motivul a fost că s-a împlinit termenului de prescripție. Nimeni nu a fost tras la răspundere pentru această situație, deși în primul an dosarul a fost mutat de la o secție de poliție la alta, taman în perioada în care se puteau face investigații importante pentru a identifica și găsi agresorii. 

 - Un tânăr gay deținut în închisoare pentru o infracțiune de drept comun a fost supus agresiunilor sexuale și discriminării din partea celorlalți deținuți din celulă, fără ca instituția să intervină și să-l protejeze. 

Deci, ce facem aici? Ne băgăm nasul atât de adânc în viața sexuală a celorlalți încât ne miroase toată figura a părți intime, iar apoi îi luăm la pumni că nu ne convine ce găsim? Păi atunci poate ar trebui sa le pleznim pe gagicile acestor reardați că umblă cu suboameni, nu? Și mai rău, le fac și pui, pe care să îi educe ca în secolui unsprezece.  Pentru că asta înseamnă să fii român adevărat. Parol.

Martori la o crimă.

Cunosc destui creștini cărora li se încrâncenează carnea pe ei dacă le prezint un articol despre crimele Islamului sau le arăt cazul fetiței Malala care a fost împușcată în cap pentru că a vrut să meargă la școală, ori filmarea cu acel cuplu ucis cu pietre pentru că au dorit să se căsătorească și au fugit împreună, deși erau din religii diferite. Îi privesc urlând de furie împotriva acelei religii care face oamenii să se comporte în așa fel, scuipând de scârbă atunci când vorbesc despre îndoctrinații capabili de asemenea crime în numele religiei, îi privesc declarând sus și tare că Islamul trebue interzis fără doar și poate, că cei ce au înfăptuit acele crime trebuie pedepsiți exemplar.

Un lucru foarte ciudat se întâmplă însă atunci când le pun în față fapte foarte asemănătoare sau chiar mai grave din tradiția religiei lor. Creștinii ridică din umeri: "Misterioase sunt căile Domnului, nu le putem judeca" , ori "Nu înțelegi, erau alte timpuri!".
Ce concluzii pot trage din asta? Cu am spus și în articolele anterioare, religia îți anulează morala și gândirea critică. Oricât de bine ți-ar funcționa compasul moral, oricât de bine ai putea analiza faptele altora, atunci când este vorba de propria ta religie toate aceste procese se anulează:

Oh, masacru în care Islamicii au ucis o populație întreagă la ordinele lui Allah, inclusiv copiii?
"Nație de monstri spălați pe creier, criminali antrenați de o religie oribilă!!!"

Oh, masacru în care Evreii/Creștinii au ucis o populație întreagă la ordinele lui Yahve, inclusiv copiii?
"Nu putem noi să judecăm, erau alte timpuri, sufletele nevinovaților au ajuns în Rai, ce favoare extraordinară li s-a făcut!"

Pe mine mă depășește complet cum ajung oamenii să aplice o asemenea dublă măsură, cum o crimă este o crimă doar dacă nu este comisă în numele domnului sau de însuși zeul lor.

În adolescență am aderat la ortodoxie după ce mintea mea neexperimentată s-a întâlnit cu modul de redare al lui Nicolae Steinhardt. Credeam în dumnezeu și până atunci, îmi făceam periodic rugăciunile, mă reculegeam adeseori într-o superbă biserică barocă, ce era în drumul meu spre casă, deci eram "coaptă" și pregătită pentru îndoctrinare.

"Jurnalul Fericirii" a căzut pe pământ fertil. Am început să merg la slujbe, să mă rog obsesiv, să fiu "pătrunsă de credință". Chiar am reușit performanța de care nu sunt deloc mândră de a aruca din casă, ținând-o cu o cârpă, ca să nu mă murdăresc, cartea aceea păcătoasă a lui Darwin.

Știți însă de ce nu a durat mult? Într-un acces de zel, am pus mâna să citesc Biblia. Am trecut cu zâmbet peste prima parte a "Genezei", atribuind oricărui lucru care mi se părea ciudat titlul de "metaforic" . La "Ieșire" mi-a pierit zâmbetul, și mi s-a întipărit pe față o expresie de scârbă. Legi absurde, masacre, pruncucideri, mutilarea tuturor prizonierilor luați într-o ofensivă militară , uciderea în masă a nevinovaților (cam pe'acum nu am mai considerat Potopul "metaforic"), uciderea primilor născuți ai Egiptului și masacrele ulterioare, unele însoțite de trimiterea în sclavie sexuală a fetițelor "inamicului" al cărui păcat era că locuia pe teritoriul greșit. Am terminat "Deuteronomul" și am zvârlit cu Biblia de perete.

Tremuram.

Acest nu era zeul iertării și iubirii despre care îmi povesteau profesoarele de religie, Steinhardt și toți ceilalți binevoitori. Era un dement sângeros, absurd, care considera că meriți pedeapsa capitală pentru că ai mâncat ceva greșit, un dezaxat care ucide copii pentru păcatele părinților, care cere sacrificii umane de la credincioși, care dă pedepse infinite pentru greșeli finite. Cum aș mai fi putut să spun seara "rugăciunea domnească" și să o adresez unui monstru care face ca Hitler și Mao să pară niște amatori jalnici, niște copii prostuți care smulg aripile muștelor în joaca lor aproape caraghioasă?

Am ieșit din casă plângând, cu gândul de a găsi un preot care să îmi explice cum poate fi posibil așa ceva, să mă liniștească, să îmi dea un răspuns. Încă mai speram ca cineva, cumva, să îmi arate că nu e așa cum tocmai am citit, că nu mi-am petrecut timpul rugându-mă unui monstru. Nu puteam, ca atâția alții înaintea mea, să îmi spun că "erau alte vremuri", nu când mi se predase că morala lui dumnezeu este perfectă și imuabilă, că ne bazăm codul moral și legal pe ceea ce ne-a revalat dumnezeu prin profeții săi.

Era primăvară și copacii dădeau să îmbobocească. Și era duminica Paștelui. Iar eu umblam prin oraș bătând la ușile zăvorâte ale bisericilor: în acel an Paștele catolic și cel ortodox coincideau. Popii de toate culorile încuiaseră bisericile și își făceau siesta, în așteptarea slujbei de noapte care dura în unele locuri până în zori. Nu avea nimeni timp să se ocupe de copila plânsă care umbla prin oraș în speranța de a găsi pe cineva care să o lămurească. Sau care să o mintă frumos.

Ore mai târziu, sprijinindu-ma de un prun din grădina casei mele, am cugetat și am decis să nu mă mai numesc creștină. Un astfel de zeu corupt, mânios, un astfel de monstru criminal nu merită slăvit. Nu poate să fie altceva decât invenția unui popor sălbatic, primitiv, sângeros, ce și-a creat zeii după chipul și asemănarea sa. Și dacă ar exista, ar merita vânat, judecat și pedepsit pentru faptele sale.

Privind înapoi, îmi vine să întreb cu maximă ingenuitate:

Dacă o fetiță de 16 ani a fost îngrozită de crimele citite, dacă un copil a putut să decidă că o crimă este o crimă, indiferent care este supremul ideal în numele căruia este comisă, ce îi oprește pe ceilalți? Cum pot să își țină cumpătul și să găsească scuze absurde masacrelor? Și cum mai pot trăi cu ei înșiși după aceea?



 

Am o întrebare pentru tine, creștine:

După recomandările Bibliei și ale credinței tale, după moralitatea insuflată de Dumnezeul tău, care este cel mai corect și mai moral mod de a ucide un copil de 5 ani?

O fetiță îngrămădită într-un colț, plângând de frică și disperare după ce a văzut cum i-ai ucis părinții și frații, un boț de om care privește cu ochi înroșiți de plans cum picură sângele de pe spada ta, un copil care nu își dorește decât să trăiască.

Cum o ucizi, creștine?

O decapitezi? O înjunghii prin inimă, făcând sângele sa îți ude hainele? O eviscerezi și o lași să moară în chinuri? O privești în ochi în timp ce o ucizi, sau o lovești pe la spate? Ce simți după ce ai făcut asta? Fericirea nespusă de a fi urmat cuvântul Domnului? Binecuvântarea Sfântului Duh? Pleci de-acolo fredonând un psalm, plin de mândrie pentru fapta ta?

Cum adică nu ai face așa ceva?
Păgânule! Păcătosule! Îndrăznești să nesocotești comanda divină? Dumnezeul tău însuși a comandat ca popoare întregi să fie măcelărite pentru vina de a ocupa spațiul pe care el îl dorea pentru poporul său ales, sau pentru vina de a nu-i aduce jertfe în arderi de tot.

Deuteromom 2:

31.Atunci mi-a zis Domnul: "Iată, încep să-ti dau pe Sihon Amoreul, regele Heşbonului, şi pământul lui; începe a stăpâni pământul lui".

32.Iar Sihon, regele Heşbonului, cu tot poporul său, ne-a ieşit înainte să se lupte la Iahaţ.

33.Dar Domnul Dumnezeul nostru 1-a dat în mâinile noastre şi l-am bătut pe el şi pe fiii lui şi tot poporul lui.

34.În vremea aceea am luat toate cetăţile lui şi am nimicit toate cetăţile lui, bărbaţi, femei şi copii, şi n-am lăsat pe nimeni viu.

35.Numai vitele lor şi cele jefuite din cetăţile cuprinse de noi ni le-am luat.

Deuteronom 3:

2.Dar Domnul mi-a zis: Nu te teme de el, căci îl voi da în mâinile tale pe el şi tot poporul lui şi tot pământul lui, şi vei face cu el ce-ai făcut cu Sihon, regele Amoreilor, care a trăit în Heşbon.

3.Domnul Dumnezeul nostru a dat în mâinile noastre şi pe Og, regele Vasanului, cu tot poporul lui, şi noi l-am bătut, încât nimeni de la ei n-a rămas viu.

4.În vremea aceea am luat toate cetăţile lui, că n-a fost cetate pe care să n-o luăm de la ei. Am luat şaizeci de cetăţi, toată latura Argob, ţara lui Og al Vasanului.

5.Toate cetăţile acestea erau întărite cu ziduri înalte, cu porţi şi cu încuietori, afară de cetăţile neîntărite care erau foarte multe.

6.Şi le-am nimicit, cum făcusem şi cu Sihon, regele Heşbonului, pierzând fiecare cetate cu bărbaţi, femei şi copii.

Până și Iisus a spus de atâtea ori că necredincioșii trebuie uciși.

Luca 19:27: "Iar pe acei vrăjmaşi ai mei, care n-au voit să domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi tăiaţi-i în faţa mea" 

Doar un om infectat cu această boală mintală numită religie, doar un om defect ar putea găsi scuze pentru un asemenea comportament, băgând aberații gen "erau alte timpuri".
Erau alte timpuri? Păi nu este morala lui Dumnezeu nepieritoare și perfectă? Îndrăznești să nu trăiești după preceptele Bibliei, refuzi să asculți porunca lui Dumnezeu, te crezi mai deștept și mai moral decât Biblia?

"Da, dar nevinovații merg direct în Rai, e o favoare faptul că nu au fost lăsați să devină păgâni, iar astfel să ajungă în Iad."
Da? Așa este? Atunci tu, creștin de duminică, în a cărui minte îngustă oricine nu crede în aceleași aberații ca și el merită o eternitate de tortură, tu de ce nu îi binecuvântezi pe copii cu fericita soartă de a ajunge în Rai înainte ca dezastrul să se producă și sa crească pentru a deveni atei, ori a urma o altă religie decât a ta? De ce nu dai raiduri prin creșe și grădinițe, facilitând urcarea la Domnul a câtor copii întâlnești?
Oh, îți spun eu de ce. Pentru că ești un ipocrit.
Ai moralitatea care a evoluat în timp, proprie ființelor gregare, care trăiesc în comunitate, ai moralitatea celor care au grijă de membri speciei lor căt pot de mult, iar pentru că limitele intelectului tău infectat de religie nu te lasă să treci peste ideea unui tătuc cosmic, îți impui ideea că moralitatea are o sursă divină.
Citește-ți cartea, numără masacrele comise "la comanda directă" a zeului tău deraiat, gândește-te că, dacă Potopul ar fi fapt, zeul tău a ucis cu propria mână toți copiii, toți nevinovații planetei, și că acest fapt este relatat de parcă moartea lor nu ar fi mare lucru. Și, indiferent dacă tu crezi în continuare în existența lui Yahve, pune-ți întrebarea următoare:

Ești dispus să slujești unui zeu pentru care uciderea nevinovaților e un fapt divers, echivalent cu zdrobirea unei muște?