Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului

     După cum am văzut într-un articol anterior, creaţioniştii trebuie să nege cumva, printre altele, un volum impresionant de dovezi reprezentate de fosile, care, spre deosebire de alte dovezi care necesită un nivel destul de ridicat de cunoştinţe pentru a fi bine înţelese ( de pildă aprofundarea geneticii ), sunt suficient de evidente şi, cel puţin într-o măsură, uşor de înţeles de către oricine, chiar şi de către copii. Unul din modurile în care o parte a creaţioniştilor aleg să atace toate aceste dovezi este prin distorsionarea datelor ştiinţifice privind vârsta Universului, şi deci şi a Terrei.
      Creaţioniştii „Pământului vechi” acceptă dovezile geologice, astronomice şi de altă natură care indică aceeaşi vârstă: 13,7 miliarde ani pentru Univers, şi 4,5 miliarde ani pentru Terra. Modelul lor presupune în continuare creaţie divină, dar consideră că relatarea din Geneză este mai mult metaforă decât istorie, iar cele şase zile descrise acolo reprezintă şase perioade, şase etape diferite ale creaţiei, dar oricum mult mai lungi decât simplele zile de 24 ore. Creaţioniştii „Pământului tânăr” însă au o abordare mult mai simplă: pentru ei, întreaga biblie este istorie literală, iar dacă acolo sunt descrise şase zile, cu creerea Terrei înaintea restului Universului, atunci aşa s-a întâmplat ! Ei folosesc de obicei rezultatul unor calcule realizate de un teolog din secolul XVII, James Ussher, care a determinat, pe baza genealogiilor biblice, că Terra a fost creată în 23 octombrie 4004 ien.
     Fireşte, un calcul care se bazează pe descrierile din nişte legende nu poate duce la rezultate realiste, iar în prezent, creaţioniştii care susţin o vârstă de ~6000 pentru Terra sunt văzuţi ca exageraţi chiar şi de creaţioniştii Pământului vechi, cu atât mai mult de către oamenii de ştiinţă adevăraţi, de pildă de istorici, care au reconstruit o istorie a civilizaţiilor umane care se întinde cu câteva mii de ani înaintea existenţei Universului !
     Una din cele mai simple metode prin care se poate demonstra că Terra are mai mult de 6000 ani este dendrocronologia, adică numărarea inelelor copacilor. Într-adevăr, nu avem la dispoziţie nici un copac având peste 6000 ani, dar nici nu este necesar. Producerea inelelor caracteristice este influenţată în principal de umiditate şi de temperatură, dar şi de alţi factori climaterici. Iar la anumite specii producerea inelului este atât de regulată, încât se pot sincroniza anii comuni surprinişi inelele mai multor copaci de vârste diferite, pentru a acoperi o perioadă de timp mai mare decât acoperă fiecare copac în parte:

     Şi de unde se pot găsi mostre de lemn ? Păi, de la copaci încă vii; de la piese de mobilier, fie el modern sau din antichitate; de la resturi de copaci conservaţi în diverse zone cu clima potrivită, şi din multe alte surse. Iar această sincronizare acoperă peste 11.800 ani ! Erupţii vulcanice puternice sau alte evenimente cu influenţă asupra climei influenţează creşterea inelului anual, producând aşa-numitele inele-marker; acestea permit o sincronizare şi mai bună, şi, printre altele, validează acurateţea datării pe baza dendrocronologiei prin confirmarea cu alte surse în privinţa respectivelor evenimente. Totodată, dendrocronologia poate confirma, cel puţin parţial, datările cu carbon radioactiv realizate pe piese de lemn; dacă atât „şablonul” inelelor, cât şi rezultatele datării cu C14 indică aceeaşi perioadă, atunci dendrocronologia confirmă şi datarea cu C14.

• Dumnezeu a creat arborii maturi, cu inelele deja prezente.

     Dumnezeu a creat şi bucăţile de lemn care, conform inelelor, au murit cu mii de ani înainte de creerea lumii ? Dumnezeu a creat copacii cu inelele care se formează anual şi a avut grijă să le sincronizeze între ele, şi cu bucăţile de lemn deja mort pe care l-a creat, pentru a crea aparenţa unor copaci prezenţi când Universul încă nu exista ? Acelaşi argument al zeului care creează fosile false şi indicii false a mai fost abordat, iar concluzia evidentă a fost că în acest caz zeul se face vinovat de plantare de dovezi false, adică de minciună.
     O metodă de datare mai complicată este datarea radiometrică. Majoritatea atomilor sunt stabili, dar unii izotopi, adică „variante” de atomi cu un număr diferit de neutroni în nucleu, sunt instabili şi se transformă în alt element, prin dezintegrare radioactivă. Momentul în care un anumit atom se va dezintegra nu poate fi prezis, dar pentru un număr suficient de mare de atomi rata transformării din elementul oiriginal, radioactiv ( elementul-părinte ) în elementul stabil ( element-fiică ) este constantă. Procesul e asemănător cu scurgerea nisipului într-o clepsidră: nu se poate prevedea momentul exact în care un anumit fir de nisip va cădea, dar se poate prezice foarte exact momentul în care juămtate din, sau toate firele de nisip vor ajunge în partea de jos. Există însă o diferenţă: la clepsidră, timpul necesar pentru ca jumătate din firele de nisip să cadă este aproximativ egal cu timpul necesar pentru cealaltă jumătate să cadă. La dezintegrarea radioactivă însă, perioada în care jumătate din atomi se dezintegrează este egală cu perioada în care jumătate din atomii radioactivi rămaşi se vor dezintegra. În continuare, jumătate din fracţiunea celor rămaşi va necesita încă o dată aceeaşi durată de timp pentru a se decompune: dezintegrarea este un proces exponenţial, nu unul liniar. Dezintegrarea radioactivă lasă, la fiecare trecere a unei perioade de timp specifice ( numită „perioada de înjumătăţire”, şi constantă pentru fiecare izotop ) 50%, 25%, 12,5%, 6,25%, 3,125%, 1,5625%… fracţiuni din atomii originali.

• Perioada de înjumătăţire nu poate fi măsurată precis la elementele folosite pentru datările de perioade mari.

     Există mai multe metode prin care perioadele de înjumătăţire pot fi determinate foarte precis. O metodă foarte simplă este numărarea atomilor care se dezintegrează într-o perioadă scurtă de timp, şi calcularea de aici a perioadei necesare pentru dezintegrarea a jumătate din atomii dintr-o anumită mostră. Într-un singur gram de material radioactiv sunt miliarde de atomi, deci în orice secundă un număr oarecare de atomi va trece prin dezintegrare radioactivă, dar, având la dispoziţie instrumente de măsură suficient de sensibile încât să poată detecta dezintegrarea unui singur atom, numărul de atomi care decad într-o zi, de exemplu, poate fi determinat foarte precis. De aici, este vorba doar de calcul aritmetic pentru a determina în cât timp jumătate din atomi se vor dezintegra. Repetând experimentul de mai multe ori, măsurând durate diferite de timp, se obţine acelaşi rezultat pentru un anumit element radioactiv; de exemplu, pentru U238, perioada de înjumătăţire este de 4.46 miliarde ani.      De asemenea, ratele de dezintegrare sunt constante pentru un anumit element. Nu există nici o metodă existentă în natură care să schimbe rata dezintegrării, în ciuda pretenţiilor unor creaţionişti, că…

• rata dezintegrării radioactive poate fi schimbată de factori fizici sau chimici.

     Dacă ar fi posibil, atunci deşeurile radioactive rămase de la centralele nucleare ar fi tratate fizic sau chimic şi ar fi făcute inofensive, în loc să fie închise în depozite izolate, cu costuri foarte mari şi unde reprezintă un permanent pericol.
     Chiar în laborator, provocarea dezintegrării este foarte dificilă şi necesită foarte mult timp, presupunând bombardarea unei mostre de câteva miligrame cu particule vreme de câteva ore. Poate fi făcută pentru cantităţi foarte mici, dar consumul de energie şi timp este prohibitiv pentru neutralizarea câtorva kilograme de material radioactiv, cu atât mai mult pentru zecile de tone de deşeuri produse în centralele din întreaga lume.
     Revenind la datarea radiometrică, transformarea unui anumit element în altul într-o rată bine cunoscută poate fi folosit la datarea unei mostre. Dacă la o analiză a mostrei se constată că elementul-părinte reprezintă 25% iar elementul-fiică - 75%, este evident că din momentul formării mostrei a trecut exact dublul perioadei de înjumătăţire: după prima perioadă, 50% din atomii elementului-părinte s-au transformat, iar după încă una, încă 50% din cei 50% rămaşi, adică 25% au trecut prin dezintegrarea radioactivă.

• E necesar ca mostra iniţială să nu fi conţinut nici un pic din elementul-fiică.

     Fals. Există aşa-numitele metode izocrone, în care nu este nevoie să se presupună că roca iniţială nu conţinea elementul-fiică, ci permit determinarea cantităţii de element-fiică chiar dacă mostra conţinea deja părţi din acest elementul, şi astfel permit determinarea vârsta mostrei.
     Mai mult, pentru anumite tipuri de datare radioactivă presupunerea absenţei elementului-fiică este aproape o certitudine. În dezintegrarea potasiului şi transformarea în argon, este destul de evident că un cristal nu se va forma cu argon în el, argonul fiind un gaz inert. Zirconiul poate include uraniu, însă respinge plumbul în momentul cristalizării. Astfel, tot plumbul existent într-un cristal de zirconiu va proveni din dezintegrarea uraniului din mostră.
     Iar pentru faimoasa datare cu carbon, se cunoaşte proporţia de C14:C12 din atmosferă, şi deci concentraţia de C14 din corpul animalului sau a plantei, întrucât în ecosistemele terestre carbonul provine din atmosferă, din CO2-ul fixat de plante şi mai apoi consumat şi de animale. În momentul în care acestea mor, nu vor mai completa cantitatea de C14 din corp, şi deci „clepsidra” radiometrică începe să măsoare timpul.

• O mostră luată de la o focă proaspăt ucisă a fost datată cu carbon ca având câteva mii de ani; mostre de la melci vii au indicat de asemenea mii de ani la datarea cu carbon.

     Este foarte interesant de unde au obţinut creaţioniştii aceste date: dintr-un articol ştiinţific despre erorile date de datarea cu carbon în cazul animalelor marine ! Altfel spus, pentru a indica o greşeală în ceea ce fac oamenii de ştiinţă, creaţionistii citează selectiv tocmai exemplele deja recunoscute de cei ce lucrează cu datări ca fiind cazuri în care datarea cu carbon nu funcţionează ! Este ca şi cum ar lua manualul tehnic al unui televizor, ar lua paragraful unde scrie că „trebuie să băgaţi televizorul în priză, altfel nu va funcţiona”, ar tăia prima parte, apoi ar susţine că televizoarele nu funcţionează: „chiar în manualul tehnic producătorii recunosc asta !” Motivul pentru care datarea cu carbon eşuează la organismele marine este că, spre deosebire de ecosistemele terestre, în care plantele îşi iau carbonul din atmosfera cu o anumită concentraţie de C14, plantele marine folosesc dioxidul de carbon din apă, or aici concentraţia de carbon radioactiv e mult mai mică; aşadar, o mostră va avea foarte puţin C14 în organism încă din timpul vieţii.
     Specialiştii în datare radiometrică ştiu foarte bine că datarea cu carbon radioactiv nu dă rezultate corecte la organismele marine, şi nu folosesc această metodă decât pentru organismele terestre.

• Datarea cu carbon nu poate acoperi mai mult de câteva zeci de mii de ani. Aşadar, datările care indică milioane de ani sunt eronate !

     O greşeală frecventă a creaţioniştilor este confuzia datării radiometrice cu datarea cu carbon radioactiv; deseori folosesc termenul „datare cu carbon” pentru a se referi la orice datare radiometrică, ceea ce poate explica confuzia. Da, este corect, datarea cu carbon radioactiv, cu perioada de înjumătăţire de doar 5730 ani, nu poate fi folosit pentru a data mostre mai vechi de 50-60.000 ani. Dar există numeroşi alţi izotopi radioactivi, cu perioada de înjumătăţire mult mai mare, care pot fi folosiţi pentru a data chiar şi mostre de 2-3 miliarde de ani, sau mai mari.

• Un creaţionist a datat un os de dinozaur de la un muzeu cu carbon, şi laboratorul care a făcut datarea, neştiind ce datează, a returnat o vârstă de câteva mii de ani.

     Ah, da… şi mai tragic, această „realizare” a fost fluturată cu multă mândrie de creaţionişti ca dovadă că „datarea radiometrică nu funcţionează”, când în realitate ceea ce nu a funcţionat a fost înţelegerea creaţionistă. În primul rând, este evident că o mostră de câteva milioane de ani, datată cu o metodă adecvată pentru câteva mii, va indica un rezultat eronat. Nu poţi cântări un vagon cu un cântar de baie ! În al doilea rând, o mostră fosilizată nu mai conţine carbonul original, întrucât acesta e înlocuit de alte cristale, aşadar, creaţionistul a vrut să dateze ceva ce nici nu mai exista în mostră ! Şi, mai rău, oasele din muzee au trecut prin tratamente chimice şi sunt acoperite cu lac, or datarea trebuie să se facă pe mostra iniţială, necontaminată ! Este evident că o folosire greşită a unei metode va duce la rezultate greşite !

• În unele roci se găsesc halouri produse de dezintegrarea poloniului; acesta are perioada de înjumătăţire foarte scurtă, de 138 zile pentru izotopul cu cea mai lungă durată de înjumătăţire. Aşadar, aceste roci s-au format foarte brusc, altfel poloniul s-ar fi dezintegrat cu mult înainte de formarea rocii.

     Modul în care uraniul se dezintegrează pentru a deveni plumb este bine documentat de zeci de ani. Dacă verificăm lista de elemente prin care trece un atom de uraniu, descoperim, după Thoriu, Radiu sau Radon, exact Poloniul ! apoi Bismut şi alte elemente, până la Plumb, care e stabil. Altfel spus, uraniul dintr-o rocă se va transforma la un moment dat în poloniu. Toate rocile în care s-au descoperit haoluri sunt roci cunoscute ca conţinând şi uraniu. Aşadar, nu este necesară o formare bruscă a lor, întrucât poloniul din ele provine din alte surse, nu a fost inclus la formarea rocii.

• Fosilele se datează după straturi, iar staturile - după fosile; astfel, datarea este circulară !

     Nu. Datarea se face prin alte metode. Datarea după fosile este o unealtă folosită de geologi şi paleontologi ca aproximare provizorie. S-a constratat că anumite fosile sunt caracteristice doar unui anumit strat. Astfel, dacă un geolog găseşte o fosilă specifică unei anumite perioade, va putea estima imediat vârsta stratului. Aceasta constituie un reper, un indiciu foarte preţios. Fireşte, dacă doreşte să datarea acel strat, nu se va baza doar pe fosilele index, ci va preleva mostre pe care le va putea data prin alte metode, în laborator.
     Atunci când este posibil, o datare radiometrică se face pe mai mulţi izotopi diferiţi, evident, cu perioade de înjumătăţire apropiate, şi datarea este considerată ca fiind validă doar dacă între valorile obţinute în mod independent, de la „ceasuri” diferite, nu este vreo diferenţă semnificativă. Pot apărea erori de 1-2%, dar în nici un caz nu este posibilă confundarea a „câtorva mii de ani” cu „câteva milioane”.

• Într-un os de dinozaur s-au descoperit celule roşii, indicând că acesta nu putea avea milioane de ani.

     Din nou, creaţioniştii au distorsionat puţin povestea. Citind articolul original unde a fost publicată descoperirea, vedem că se vorbeşte despre resturi şi fragmente degradate care ar putea reprezenta urme ale proteinei de hemoglobină, nicidecum despre proteine întregi, cu-atât mai puţin celule. De asemenea, dacă dinozaurii chiar ar fi murit acum câteva mii de ani, asemenea descoperiri ar fi fost destul de frecvente, n-ar fi fost cazuri excepţionale.

• Sahara creşte, şi se cunoaşte rata de eroziune a Niagarei; în fiecare din aceste cazuri, dacă calculăm valoarea mărimii Saharei sau a poziţiei Niagarei după câteva milioane de ani, descoperim că toată Terra ar fi fost deşertificată, iar Niagara ar fi ajuns mult mai departe. Aşadar, Pământul are doar câteva mii de ani.

     Creaţioniştii confundă „vârsta Niagarei” sau „vârsta Saharei” cu „vârsta Terrei”. Vârsta unui om nu e totuna cu vârsta unei celule de pe pielea lui. Evident, Niagara şi Sahara s-au format mult mai târziu, după ce Terra deja era formată.

• Soarele pierde prea mult material şi se contractă; refăcând calculul, acum 100.000 ani ar fi fost mult prea mare, ajungând până la orbita lui Mercur.

     În realitate, „contracţia” respectivă… nu există ! Există o măsurătoare din 1980 care pare a indica aceasta, dar măsurătoarea a conţinut erori. Pe de altă parte, Soarele pierde într-adevăr material, aparent destul de mult: 4 milioane tone/secundă. Dar la masa imensă a Soarelui, de ~20x10^27 tone, chiar şi o rată de 4 milioane de tone pe secundă ar însemna o scădere de mai puţin de 0,5% în 4,5 miliarde ani.

• Luna se îndepărtează de Terra cu o rată prea mare pentru a putea avea miliarde de ani.

     Fals. Luna se îndepărtează cu ~3,8 cm/an. Pentru a ajunge la distanţa actuală, de 384.000 km, ar fi necesari peste 10 miliarde de ani; creaţioniştii au greşit calculul când au determinat că Luna ar fi atins Pământul în câteva zeci/sute de milioane de ani.

• Intensitatea câmpului magnetic terestru este în scădere; luând în considerare rata cu care scade, reiese că acum câteva milioane de ani ar fi fost suficient de puternic încât să sterilizeze viaţa terestră.

     Fals. Se ştie că Terra şi-a schimbat polaritatea câmpului magnetic de mai multe ori în decursul timpului. Aşadar, intensitatea poate scădea pentru că urmează o nouă schimbare, dar în mod cert intensitatea nu este în continuă scădere de la formarea planetei până acum. De altfel, măsurători destul de precise au indicat că intensitatea, deşi suferă de uşoare variaţii, a rămas în mare constantă de sute de ani.

• Viteza luminii este în scădere; astfel, lumina provenind de la obiecte aflate la distanţe foarte mari a străbătut prima parte a distanţei foarte repede, şi astfel putea ajunge la noi în doar 6000 ani.

     Din păcate, nici acest scenariu nu poate salva ipoteza unui Univers tânăr. O demonstraţie strălucită a modului în care creşterea vitezei luminii va duce la depărtarea mult mai mare a unor obiecte cosmice, şi deci va necesita mult mai mult timp pentru a ajunge la Terra, poate fi vizionată aici.
     Pe scurt, anumite obiecte cosmice reflectă lumina unor stele. Din „întârzierea” cu care îşi modifică luminozitatea, la 8 luni după stea, este evident că obiectul ( un nor de praf cosmic din jurul unei stele ) are o rază de 8 luni-lumină; cunoscând atât mărimea reală cât şi mărimea aparentă, se poate determina distanţa: 168.000 ani-lumină. Dacă viteza luminii era mai mare în trecut, atunci dimensiunea lui va fi mult mai mare, nu doar 8 luni-lumină; deci norul va trebui plasat la o distanţă mult mai mare pentru a-şi păstra mărimea aparentă… ceea ce înseamnă că lumina respectivă, chiar având viteza mai mare, nu ar fi apucat să ajungă la noi. Indiferent cât de mult se măreşte viteză luminii, norul se va îndepărta cu mult mai mult, astfel că nu există nici o posibilitate ca lumina de la acel sistem să fi pornit spre Terra acum doar 6-10.000 ani.

• Dumnezeu a creat şi lumina în drumul ei spre Terra.

     Din nou, creaţioniştii îşi prezintă zeul ca falsificând dovezi, plantând indicii false şi deci minţind despre anumite aspecte ale realităţii. După cum am văzut şi-n alte ocazii, creaţioniştii nu găsesc nimic arogant sau greşit în pretenţia că povestea lor este corectă, iar dacă e contrazisă de realitate, atunci realitatea este greşită.


      Alte articole din seria Erorilor Creaţioniste:
Erori Creaţioniste 1: Intro
Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei
Erori Creaţioniste 3: Big Bang
Erori Creaţioniste 4: Abiogeneza
Erori Creaţioniste 5: Teoria evoluţiei ( prima parte )
Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea a doua )
Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Erori Creaţioniste 8: Genetica
Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice
Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design
Erori Creaţioniste 12: Ştiinţă şi biblie
Erori Creaţioniste 13: Alte erori
Erori Creaţioniste 14: Provocări
Erori Creaţioniste 15: Concluzii; Index