Un obiect aparent extrem de simplu reprezintă de fapt o culme a tehnicii, la intersecţia mai multor domenii diferite, fiecare solicitând cunoştinţe diferite, specializări şi munci diferite, şi unelte diferite. E nevoie de o industrie a lemnului pentru fabricarea corpului propriu-zis al creionului; producerea grafitului presupune extragerea cărbunelui, şi o industrie chimică pentru prelucrarea şi transformarea acestuia. Vopseaua care-l acoperă, dar şi bucăţica de gumă de şters de la capăt, presupun la rândul lor o industrie petrochimică. Fâşia de tablă care fixează guma necesită extragerea şi prelucrarea metalului.
La rândul lor, fiecare din aceste industrii necesită unelte care la rândul lor sunt confecţionate din metal, ceramică, sticlă, plastic şi alte materiale, la rândul lor revendicând alte şi alte cunoştinţe, alte şi alte procese.
Un instrument de scris poate fi improvizat cu foarte mare uşurinţă, dintr-o bucăţică de lemn ars, dintr-o aşchie de lemn sau piatră cu care să se imprime semne pe o tăbliţă de lut, sau într-o mie de alte moduri. Dar un creion, aşa cum poate fi el achiziţionat în orice librărie pentru câţiva bani, depăşeşte cu mult capacitatea de producere a unui singur om, a oricărui om.
Care să fie legătura dintre eucariote, dintre mitocondrii şi cloroplaste, şi tehnologia umană ?
În acelaşi mod în care eucariotele în simbioză cu mitocondriile au obţinut o eficienţă mult mai mare din punct de vedere energetic, iar plantele verzi în simbioză cu cloroplastele au putut să folosească energia luminoasă disponibilă pentru a-şi produce substanţele organice necesare, specia umană a evoluat în direcţia unei simbioze cu memele. Deşi câteva meme simple au fost observate şi la alte animale, specia umană este singura care trăieşte cu adevărat în simbioză cu acestea.
În orice simbioză, atunci când unul dintre simbionţi preia o anumită funcţie, celălalt şi-o va reduce tot mai mult, până la pierderea funcţiei. Şi, într-adevăr, una dintre schimbările pe care le-a suferit specia umană datorită simbiozei cu memele a fost diminuarea unor instincte, a informaţiilor transmise genetic de la strămoşi. Nu mai sunt necesare mii de generaţii în care un anumit comportament să fie selectat şi accentuat încetul cu încetul de evoluţie, e suficient un instinct foarte generic, care determină membrii tineri ai speciei să absoarbă cât mai uşor memele primite de la membrii mai vârstnici; nu mai e necesar ca genele să codifice sute de „programe” în creier, ci ajunge doar un singur „program” de preluare al informaţiei de la alte creiere.
Evident, un număr de instincte esenţiale au rămas - instinctul de hrănire, de evitare al durerii, cel sexual, şi altele. Dar comportamentele instinctive au cedat locul memelor deja existente în cultura în care individul se naşte.
În absenţa memelor, adică fără a prelua din cunoştinţele altora, cel puţin ipotetic, o fiinţă umană ar putea da dovadă de suficientă inteligenţă pentru a prelucra o piatră şi pentru a construi câteva unelte primitive, dar pentru a putea redescoperi o tehnică mai „modernă”, precum metalurgia - fie ea şi la nivelul epocii cuprului, precursoarea epocii bronzului, deja e necesară o colaborare între mai mulţi indivizi, adică comunicare, iar asta presupune deja schimburi de informaţie şi deci un limbaj comun - adică meme. Dar în realitate, un individ din specia umană depinde total de ceilalţi membri ai grupului, mai ales la vârste foarte mici, iar în absenţa acestora nu se va putea dezvolta normal - creierul necesită aceste meme pentru a putea funcţiona la întreaga capacitate. În cazurile copiilor care au fost crescuţi de animale, sau chiar de oameni, dar într-un mod care nu le permite această contaminare cu meme, copiii fie nu au supravieţuit, fie s-au dezvoltat cu grave deficienţe mentale.
Cultura noastră modernă a fost construită pe un eşafodaj complex, ale cărui baze au fost puse acum câteva milioane de ani în urmă, de către strămoşii noştri Homo erectus, atunci când aceştia au început să folosească focul, şi chiar mai devreme, poate chiar strămoşii Australopitheci, primii - din câte ştim - care au început să cioplească unelte din piatră.
Încă o dată, descoperiri precum uneltele de piatră şi focul predatează specia noastră. Homo sapiens a preluat aceste descoperiri, şi pe această fundaţie au fost adăugate noi şi noi elemente. Iar întregul complex de cunoştinţe actuale se bazează în continuare pe simbioza dintre meme şi cei care ce-au descoperit şi apoi au folosit aceşti simbionţi pentru a transmite informaţiile necesare pentru cioplirea pietrei, a producerii focului, construirea roţii, practicarea agriculturii, apoi a metalurgiei, pentru elaborarea matematicii, şi pentru naşterea ştiinţei. Sute de generaţii de oameni şi-au adus contribuţia, completând cu meme tot mai complexe despre medicină, astronomie, fizică sau chimie; iar astăzi genetica, informatica, nanotehnologia sau fizica cuantică sunt doar noi şi noi meme care se acumulează peste alte două milioane de ani de informaţii.
Chiar gândurile proprii, de zi cu zi sau de la minut la minut ale cuiva, sunt bazate pe cuvinte, concepte şi imagini preluate ca meme. Întreaga personalitate a unui om este doar rezultatul extraordinar de complex al interacţiunii dintre mii de meme preluate, modificate, sau create pe baza altor meme.
Civilizaţia, tehnologia şi însăşi fiinţa umană sunt în realitate produsul interacţiunii dintre creierul uman ca suport fizic, precum hardware-ul unui computer, şi cultura de meme care a „contaminat” strămoşii pre-umani ca software necesar pentru a pune în funcţiune acest hardware.
Astfel, a răspândi convingeri nejustificate, sau mai rău, contrazise de dovezi, şi a le prezenta drept adevărate înseamnă mult mai mult decât a-ţi exercita „dreptul la opinie” sau „dreptul la libera exprimare”. Înseamnă a răspândi o memă parazită în „fondul memetic” al speciei, înseamnă a abuza simbiontul de care depinde nu doar avansul tehnologic, nu doar progresul, dar care chiar defineşte specia umană. Este echivalentul împrăştierii unui virus în sursa de apă a unui oraş - un gest criminal, care trebuie pedepsit ca atare.
Şi acesta este motivul pentru care nici un om raţional nu are voie să se ascundă după scuza că „fiecare are dreptul să creadă ce vrea”, şi să asiste indiferent la prezentarea, adică la replicarea vreuneia din nenumăratele meme eronate care au contaminat specia umană, de la religie la medicina alternativă şi superstiţii. Fiecare din ele implică consecinţe negative de un soi sau altul, şi trebuie combătute fără milă.
Se afișează postările cu eticheta Popularizare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Popularizare. Afișați toate postările
marți, 23 septembrie 2014
Memetica: simbioza cu omul
Acum foarte mult timp, cu mai mult de 2 miliarde de ani în urmă, s-a petrecut un eveniment remarcabil, deşi în aparenţă minor. O celulă eucariotă a absorbit o celulă bacteriană, dar în loc să o digere, aceasta a rămas, vie şi în siguranţă, în citoplasma „atacatorului”, ba mai mult, s-a şi reprodus aici. Celula eucariotă s-a divizat, iar celulele-fiice au moştenit la rândul lor câte o parte din bacteriile care colonizau citoplasma celulei-mamă. În timp, relaţia dintre gazda eucariotă şi „musafirii”-bacterii s-a întărit tot mai mult; gazda le-a asigurat hrana şi protecţia, iar bacteriile, la rândul lor, au ajutat gazda specializându-se în producerea de adenozin trifosfat, molecula care asigură energia celulelor eucariote.
În prezent, simbioza cu bacteria respectivă a devenit atât de profundă, încât o parte din genele bacteriei s-au pierdut, iar altele au fost trasferate celulei-gazdă. În absenţa acestui simbiont, celula nici nu ar mai putea funcţiona. Cu excepţia câtorva specii de amibe, fiecare celulă a fiecărui organism eucariot se bazează pe aceşti endosimbionţi pentru funcţionare; aşadar, se poate concluziona că simbioza dintre celula eucariotă şi mitocondriile care o colonizează este una de foarte mare succes.
Un proces aproape identic a fost şi cel care a dus la absorbirea unor cyanobacterii de către celulele unor alge, rezultând o simbioză la fel de reuşită între ceea ce astăzi sunt plantele verzi şi cloroplastele cu care acestea realizează fotosinteza.
Biologii au avut nevoie de foarte mult timp pentru a realiza că aceste organite ale celulei eucariote, respectiv ale celulei plantelor verzi sunt de fapt endosimbionţi, şi nu sunt simple organite ale celulei, precum ribozomii sau lizozomul. Gazdele au evoluat împreună cu simbionţii timp îndelungat, adaptându-se la necesităţile acestora în aceeaşi măsură în care simbionţii s-au adaptat la gazda lor, şi împreună cu aceştia. E imposibil de imaginat cum ar putea arăta un om, sau dacă ar putea exista un om, în absenţa mitocondriilor care au susţinut aproape întreaga evoluţie a eucariotelor, încă de la faza de organisme unicelulare. Organismele pluricelulare, toate organismele pluricelulare, sunt în realitate formate din celulele gazdei plus mitocondriile care le sprijină din punct de vedere energetic. La fel, atunci când vorbim despre plantele verzi, vorbim în realitate despre o entitate formată prin simbioza a trei organisme diferite, cu planta propriu-zisă ca gazdă, şi mitocondriile şi cloroplastele endosimbionte.
Un om, un singur om, e incapabil să producă de la zero un creion:
Un obiect aparent extrem de simplu reprezintă de fapt o culme a tehnicii, la intersecţia mai multor domenii diferite, fiecare solicitând cunoştinţe diferite, specializări şi munci diferite, şi unelte diferite. E nevoie de o industrie a lemnului pentru fabricarea corpului propriu-zis al creionului; producerea grafitului presupune extragerea cărbunelui, şi o industrie chimică pentru prelucrarea şi transformarea acestuia. Vopseaua care-l acoperă, dar şi bucăţica de gumă de şters de la capăt, presupun la rândul lor o industrie petrochimică. Fâşia de tablă care fixează guma necesită extragerea şi prelucrarea metalului.
La rândul lor, fiecare din aceste industrii necesită unelte care la rândul lor sunt confecţionate din metal, ceramică, sticlă, plastic şi alte materiale, la rândul lor revendicând alte şi alte cunoştinţe, alte şi alte procese.
Un instrument de scris poate fi improvizat cu foarte mare uşurinţă, dintr-o bucăţică de lemn ars, dintr-o aşchie de lemn sau piatră cu care să se imprime semne pe o tăbliţă de lut, sau într-o mie de alte moduri. Dar un creion, aşa cum poate fi el achiziţionat în orice librărie pentru câţiva bani, depăşeşte cu mult capacitatea de producere a unui singur om, a oricărui om.
Care să fie legătura dintre eucariote, dintre mitocondrii şi cloroplaste, şi tehnologia umană ?
În acelaşi mod în care eucariotele în simbioză cu mitocondriile au obţinut o eficienţă mult mai mare din punct de vedere energetic, iar plantele verzi în simbioză cu cloroplastele au putut să folosească energia luminoasă disponibilă pentru a-şi produce substanţele organice necesare, specia umană a evoluat în direcţia unei simbioze cu memele. Deşi câteva meme simple au fost observate şi la alte animale, specia umană este singura care trăieşte cu adevărat în simbioză cu acestea.
În orice simbioză, atunci când unul dintre simbionţi preia o anumită funcţie, celălalt şi-o va reduce tot mai mult, până la pierderea funcţiei. Şi, într-adevăr, una dintre schimbările pe care le-a suferit specia umană datorită simbiozei cu memele a fost diminuarea unor instincte, a informaţiilor transmise genetic de la strămoşi. Nu mai sunt necesare mii de generaţii în care un anumit comportament să fie selectat şi accentuat încetul cu încetul de evoluţie, e suficient un instinct foarte generic, care determină membrii tineri ai speciei să absoarbă cât mai uşor memele primite de la membrii mai vârstnici; nu mai e necesar ca genele să codifice sute de „programe” în creier, ci ajunge doar un singur „program” de preluare al informaţiei de la alte creiere.
Evident, un număr de instincte esenţiale au rămas - instinctul de hrănire, de evitare al durerii, cel sexual, şi altele. Dar comportamentele instinctive au cedat locul memelor deja existente în cultura în care individul se naşte.
În absenţa memelor, adică fără a prelua din cunoştinţele altora, cel puţin ipotetic, o fiinţă umană ar putea da dovadă de suficientă inteligenţă pentru a prelucra o piatră şi pentru a construi câteva unelte primitive, dar pentru a putea redescoperi o tehnică mai „modernă”, precum metalurgia - fie ea şi la nivelul epocii cuprului, precursoarea epocii bronzului, deja e necesară o colaborare între mai mulţi indivizi, adică comunicare, iar asta presupune deja schimburi de informaţie şi deci un limbaj comun - adică meme. Dar în realitate, un individ din specia umană depinde total de ceilalţi membri ai grupului, mai ales la vârste foarte mici, iar în absenţa acestora nu se va putea dezvolta normal - creierul necesită aceste meme pentru a putea funcţiona la întreaga capacitate. În cazurile copiilor care au fost crescuţi de animale, sau chiar de oameni, dar într-un mod care nu le permite această contaminare cu meme, copiii fie nu au supravieţuit, fie s-au dezvoltat cu grave deficienţe mentale.
Cultura noastră modernă a fost construită pe un eşafodaj complex, ale cărui baze au fost puse acum câteva milioane de ani în urmă, de către strămoşii noştri Homo erectus, atunci când aceştia au început să folosească focul, şi chiar mai devreme, poate chiar strămoşii Australopitheci, primii - din câte ştim - care au început să cioplească unelte din piatră.
Încă o dată, descoperiri precum uneltele de piatră şi focul predatează specia noastră. Homo sapiens a preluat aceste descoperiri, şi pe această fundaţie au fost adăugate noi şi noi elemente. Iar întregul complex de cunoştinţe actuale se bazează în continuare pe simbioza dintre meme şi cei care ce-au descoperit şi apoi au folosit aceşti simbionţi pentru a transmite informaţiile necesare pentru cioplirea pietrei, a producerii focului, construirea roţii, practicarea agriculturii, apoi a metalurgiei, pentru elaborarea matematicii, şi pentru naşterea ştiinţei. Sute de generaţii de oameni şi-au adus contribuţia, completând cu meme tot mai complexe despre medicină, astronomie, fizică sau chimie; iar astăzi genetica, informatica, nanotehnologia sau fizica cuantică sunt doar noi şi noi meme care se acumulează peste alte două milioane de ani de informaţii.
Chiar gândurile proprii, de zi cu zi sau de la minut la minut ale cuiva, sunt bazate pe cuvinte, concepte şi imagini preluate ca meme. Întreaga personalitate a unui om este doar rezultatul extraordinar de complex al interacţiunii dintre mii de meme preluate, modificate, sau create pe baza altor meme.
Civilizaţia, tehnologia şi însăşi fiinţa umană sunt în realitate produsul interacţiunii dintre creierul uman ca suport fizic, precum hardware-ul unui computer, şi cultura de meme care a „contaminat” strămoşii pre-umani ca software necesar pentru a pune în funcţiune acest hardware.
Astfel, a răspândi convingeri nejustificate, sau mai rău, contrazise de dovezi, şi a le prezenta drept adevărate înseamnă mult mai mult decât a-ţi exercita „dreptul la opinie” sau „dreptul la libera exprimare”. Înseamnă a răspândi o memă parazită în „fondul memetic” al speciei, înseamnă a abuza simbiontul de care depinde nu doar avansul tehnologic, nu doar progresul, dar care chiar defineşte specia umană. Este echivalentul împrăştierii unui virus în sursa de apă a unui oraş - un gest criminal, care trebuie pedepsit ca atare.
Şi acesta este motivul pentru care nici un om raţional nu are voie să se ascundă după scuza că „fiecare are dreptul să creadă ce vrea”, şi să asiste indiferent la prezentarea, adică la replicarea vreuneia din nenumăratele meme eronate care au contaminat specia umană, de la religie la medicina alternativă şi superstiţii. Fiecare din ele implică consecinţe negative de un soi sau altul, şi trebuie combătute fără milă.
Un obiect aparent extrem de simplu reprezintă de fapt o culme a tehnicii, la intersecţia mai multor domenii diferite, fiecare solicitând cunoştinţe diferite, specializări şi munci diferite, şi unelte diferite. E nevoie de o industrie a lemnului pentru fabricarea corpului propriu-zis al creionului; producerea grafitului presupune extragerea cărbunelui, şi o industrie chimică pentru prelucrarea şi transformarea acestuia. Vopseaua care-l acoperă, dar şi bucăţica de gumă de şters de la capăt, presupun la rândul lor o industrie petrochimică. Fâşia de tablă care fixează guma necesită extragerea şi prelucrarea metalului.
La rândul lor, fiecare din aceste industrii necesită unelte care la rândul lor sunt confecţionate din metal, ceramică, sticlă, plastic şi alte materiale, la rândul lor revendicând alte şi alte cunoştinţe, alte şi alte procese.
Un instrument de scris poate fi improvizat cu foarte mare uşurinţă, dintr-o bucăţică de lemn ars, dintr-o aşchie de lemn sau piatră cu care să se imprime semne pe o tăbliţă de lut, sau într-o mie de alte moduri. Dar un creion, aşa cum poate fi el achiziţionat în orice librărie pentru câţiva bani, depăşeşte cu mult capacitatea de producere a unui singur om, a oricărui om.
Care să fie legătura dintre eucariote, dintre mitocondrii şi cloroplaste, şi tehnologia umană ?
În acelaşi mod în care eucariotele în simbioză cu mitocondriile au obţinut o eficienţă mult mai mare din punct de vedere energetic, iar plantele verzi în simbioză cu cloroplastele au putut să folosească energia luminoasă disponibilă pentru a-şi produce substanţele organice necesare, specia umană a evoluat în direcţia unei simbioze cu memele. Deşi câteva meme simple au fost observate şi la alte animale, specia umană este singura care trăieşte cu adevărat în simbioză cu acestea.
În orice simbioză, atunci când unul dintre simbionţi preia o anumită funcţie, celălalt şi-o va reduce tot mai mult, până la pierderea funcţiei. Şi, într-adevăr, una dintre schimbările pe care le-a suferit specia umană datorită simbiozei cu memele a fost diminuarea unor instincte, a informaţiilor transmise genetic de la strămoşi. Nu mai sunt necesare mii de generaţii în care un anumit comportament să fie selectat şi accentuat încetul cu încetul de evoluţie, e suficient un instinct foarte generic, care determină membrii tineri ai speciei să absoarbă cât mai uşor memele primite de la membrii mai vârstnici; nu mai e necesar ca genele să codifice sute de „programe” în creier, ci ajunge doar un singur „program” de preluare al informaţiei de la alte creiere.
Evident, un număr de instincte esenţiale au rămas - instinctul de hrănire, de evitare al durerii, cel sexual, şi altele. Dar comportamentele instinctive au cedat locul memelor deja existente în cultura în care individul se naşte.
În absenţa memelor, adică fără a prelua din cunoştinţele altora, cel puţin ipotetic, o fiinţă umană ar putea da dovadă de suficientă inteligenţă pentru a prelucra o piatră şi pentru a construi câteva unelte primitive, dar pentru a putea redescoperi o tehnică mai „modernă”, precum metalurgia - fie ea şi la nivelul epocii cuprului, precursoarea epocii bronzului, deja e necesară o colaborare între mai mulţi indivizi, adică comunicare, iar asta presupune deja schimburi de informaţie şi deci un limbaj comun - adică meme. Dar în realitate, un individ din specia umană depinde total de ceilalţi membri ai grupului, mai ales la vârste foarte mici, iar în absenţa acestora nu se va putea dezvolta normal - creierul necesită aceste meme pentru a putea funcţiona la întreaga capacitate. În cazurile copiilor care au fost crescuţi de animale, sau chiar de oameni, dar într-un mod care nu le permite această contaminare cu meme, copiii fie nu au supravieţuit, fie s-au dezvoltat cu grave deficienţe mentale.
Cultura noastră modernă a fost construită pe un eşafodaj complex, ale cărui baze au fost puse acum câteva milioane de ani în urmă, de către strămoşii noştri Homo erectus, atunci când aceştia au început să folosească focul, şi chiar mai devreme, poate chiar strămoşii Australopitheci, primii - din câte ştim - care au început să cioplească unelte din piatră.
Încă o dată, descoperiri precum uneltele de piatră şi focul predatează specia noastră. Homo sapiens a preluat aceste descoperiri, şi pe această fundaţie au fost adăugate noi şi noi elemente. Iar întregul complex de cunoştinţe actuale se bazează în continuare pe simbioza dintre meme şi cei care ce-au descoperit şi apoi au folosit aceşti simbionţi pentru a transmite informaţiile necesare pentru cioplirea pietrei, a producerii focului, construirea roţii, practicarea agriculturii, apoi a metalurgiei, pentru elaborarea matematicii, şi pentru naşterea ştiinţei. Sute de generaţii de oameni şi-au adus contribuţia, completând cu meme tot mai complexe despre medicină, astronomie, fizică sau chimie; iar astăzi genetica, informatica, nanotehnologia sau fizica cuantică sunt doar noi şi noi meme care se acumulează peste alte două milioane de ani de informaţii.
Chiar gândurile proprii, de zi cu zi sau de la minut la minut ale cuiva, sunt bazate pe cuvinte, concepte şi imagini preluate ca meme. Întreaga personalitate a unui om este doar rezultatul extraordinar de complex al interacţiunii dintre mii de meme preluate, modificate, sau create pe baza altor meme.
Civilizaţia, tehnologia şi însăşi fiinţa umană sunt în realitate produsul interacţiunii dintre creierul uman ca suport fizic, precum hardware-ul unui computer, şi cultura de meme care a „contaminat” strămoşii pre-umani ca software necesar pentru a pune în funcţiune acest hardware.
Astfel, a răspândi convingeri nejustificate, sau mai rău, contrazise de dovezi, şi a le prezenta drept adevărate înseamnă mult mai mult decât a-ţi exercita „dreptul la opinie” sau „dreptul la libera exprimare”. Înseamnă a răspândi o memă parazită în „fondul memetic” al speciei, înseamnă a abuza simbiontul de care depinde nu doar avansul tehnologic, nu doar progresul, dar care chiar defineşte specia umană. Este echivalentul împrăştierii unui virus în sursa de apă a unui oraş - un gest criminal, care trebuie pedepsit ca atare.
Şi acesta este motivul pentru care nici un om raţional nu are voie să se ascundă după scuza că „fiecare are dreptul să creadă ce vrea”, şi să asiste indiferent la prezentarea, adică la replicarea vreuneia din nenumăratele meme eronate care au contaminat specia umană, de la religie la medicina alternativă şi superstiţii. Fiecare din ele implică consecinţe negative de un soi sau altul, şi trebuie combătute fără milă.
luni, 4 februarie 2013
"Ce faci tu e pierdere de vreme!"
Periodic mai apare cineva cu un text de genul: "De ce vă pierdeți timpul? Religioșii sunt prea proști/prea îndoctrinați ca să își schimbe opinia. Ceea ce faceți voi e inutil, irosiți timp care poate fi folosit altfel. Este inutil să discuți cu religioșii. "
Sunt abia trei ani de când folosesc mediul online pentru a discuta cu oamenii despre scepticism, ateism, drepturile fundamentale ale omului și alte aspecte ale umanismului care mă interesează. Am creat bogul în 2010. Am creat pagina Resurse pentru Ateism abia în urmă cu un an. Am purtat mii de discuții cu mulțimi de oameni, de la creștini inteligenți și capabili să își formuleze ideile la retardați cu diplomă (de facultate, în general), de la teiști agnostici până la creaționiști fanatici, de la naționaliști ortodocși la musulmani care încercau să transmită o idee cu Google Translate.
Am văzut în acest timp toate reacțiile posibile, de la amenințări cu crima sau violul la încercări de exorcism pe Facebook, de la negări incoerente la "am să mă rog pentru sufletul tău".
Dar ce îmi este cel mai relevant este că în acești ani am primit zeci de mesaje în care oamenii mi-au spus că fac ceva important pentru ei. Am cunoscut zeci de oameni care mi-au cerut informații suplimentare și s-au bucurat să afle lucruri noi. Am întâlnit zeci de persoane care au devenit mai tolerante, mai articulate și mai informate pentru că au avut acces la postările sau conversațiile mele. Nu pot să nu mă întreb câți nu mi-au trimis mesaj, sau câți au fost ajutați de Forum, sau de ceilalți atei militanți de pe Facebook, Reddit sau Yahoo Groups.
Da, ce facem noi e doar o picătură în acest ocean de religiozitate, de incoerență, de superstiție, de credulitate și de intoleranță. Dar ce este un ocean, dacă nu o multitudine de picături? Om cu om, idee cu idee, ne adunăm pentru a ne face lumea cu un pic mai bună, cu un strop mai suportabilă. Și vă mulțumesc tuturor celor care sacrificați câteva minute pe zi pentru a informa pe cineva, pentru a ridica o hârtie de pe stradă sau pentru a apăra pe cei ce nu se pot apăra singuri. Fiecare gest al vostru este relevant, o altă picătură, un alt pas al umanității spre o lume mai bună decât ieri.
Sunt abia trei ani de când folosesc mediul online pentru a discuta cu oamenii despre scepticism, ateism, drepturile fundamentale ale omului și alte aspecte ale umanismului care mă interesează. Am creat bogul în 2010. Am creat pagina Resurse pentru Ateism abia în urmă cu un an. Am purtat mii de discuții cu mulțimi de oameni, de la creștini inteligenți și capabili să își formuleze ideile la retardați cu diplomă (de facultate, în general), de la teiști agnostici până la creaționiști fanatici, de la naționaliști ortodocși la musulmani care încercau să transmită o idee cu Google Translate.
Am văzut în acest timp toate reacțiile posibile, de la amenințări cu crima sau violul la încercări de exorcism pe Facebook, de la negări incoerente la "am să mă rog pentru sufletul tău".
Dar ce îmi este cel mai relevant este că în acești ani am primit zeci de mesaje în care oamenii mi-au spus că fac ceva important pentru ei. Am cunoscut zeci de oameni care mi-au cerut informații suplimentare și s-au bucurat să afle lucruri noi. Am întâlnit zeci de persoane care au devenit mai tolerante, mai articulate și mai informate pentru că au avut acces la postările sau conversațiile mele. Nu pot să nu mă întreb câți nu mi-au trimis mesaj, sau câți au fost ajutați de Forum, sau de ceilalți atei militanți de pe Facebook, Reddit sau Yahoo Groups.
Da, ce facem noi e doar o picătură în acest ocean de religiozitate, de incoerență, de superstiție, de credulitate și de intoleranță. Dar ce este un ocean, dacă nu o multitudine de picături? Om cu om, idee cu idee, ne adunăm pentru a ne face lumea cu un pic mai bună, cu un strop mai suportabilă. Și vă mulțumesc tuturor celor care sacrificați câteva minute pe zi pentru a informa pe cineva, pentru a ridica o hârtie de pe stradă sau pentru a apăra pe cei ce nu se pot apăra singuri. Fiecare gest al vostru este relevant, o altă picătură, un alt pas al umanității spre o lume mai bună decât ieri.
miercuri, 30 ianuarie 2013
Elevule Einstein, ai 2 la logică !
Circulă pe Internet o povestioară despre un elev, aparent credincios, care-şi umileşte profesorul ateu în ultimul hal, demonstrându-i că nu există frig, nu există întuneric… şi nu există rău. Acest elev era, ni se spune la urmă, chiar Albert Einstein.
Analize ale textului, faptul că povestea nu apare în nici o biografie a lui Einstein, sau chiar faptul că povestea nu a început să circule decât la foarte mult timp după moartea lui Einstein, toate indică spre un singur răspuns: povestea e inventată.
Asta poate nu ar conta foarte mult; dar, într-o discuţie despre moralitate şi bine contra rău, cel ce pretinde standarde morale superioare datorită religiei s-ar cuveni să nu aducă drept „argumente” parabole inventate, nici să impresioneze pe baza a ceea ce se numeşte „apel la autoritate” - să invoce un nume celebru pentru a da mai multă greutate argumentului. Dacă povestirea ar fi avut vreun merit în sine, ar fi putut sta în picioare prin însăşi argumentele aduse; un nume lipit în mod mincinos nu o s-o ajute, însă e un indiciu al onestităţii, sau mai bine zis al lipsei de onestitate, al celor ce inventează aceste pilde, şi al celor ce le răspândesc.
Dar să analizăm miezul argumentului în sine:
„Studentul rămâne tăcut pentru o clipă… după care, pune şi el o întrebare: - Domnule profesor, există căldură ? - Da. - Şi există frig ? - Da, fiule, există şi frig ! - Nu, domnule, nu există ! Profesorul îşi întoarce faţa către student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tăcută… Studentul începe să explice: - Poate exista multă căldură, mai multă căldură, super-căldură, mega-căldură, căldură nelimitată, căldurică sau deloc căldură, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge până la 458 de grade sub zero, ceea ce nu înseamnă căldură, dar nu putem merge mai departe ! NU EXISTĂ FRIG !!! Dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -458 de grade ! Fiecare corp sau obiect e demn de studiat dacă are sau transmite energie, şi căldura e cea care face ca un corp sau material, să aibă sau să transmită energie. Zero absolut (-458 F) înseamnă doar, ABSENŢA TOTALĂ A CĂLDURII !!!În realitate, frigul nu este „absenţa căldurii”, şi nici căldura nu este „absenţa frigului”. Cele două sunt referiri subiective la unul şi acelaşi fenomen: mişcarea atomilor din obiect. Adică temperatura. Nimeni nu măsoară căldura, ci temperatura unui obiect. Căldura sau frigul nu sunt absenţa a ceva, sunt pur şi simplu catalogări umane ( subiective ) ale aceleiaşi proprietăţi. Temperatura nu este sinonimă cu „căldura”, sau cu „frigul”. De fapt, dacă vă amintiţi din gimnaziu experimentul cu „stânga în vasul cu apă fierbinte, dreapta în vasul cu apă rece, apoi ambele mâini introduse într-un vas cu apă călduţă”, acelaşi obiect poate părea aceleiaşi persoane concomitent şi cald şi rece. Dar ceea ce nu se schimbă în funcţie de senzaţiile subiective este temperatura, este mişcarea particulelor atomice din obiect. Chiar dacă ignorăm senzaţiile subiective, temperatura obiectivă persistă. A anula un termen cu care ne referim la un fenomen nu anulează fenomenul în sine. Povestioara continuă punând în opoziţie alte două senzaţii subiective, lumină şi întuneric. La fel ca şi în primul caz, acestea sunt denumiri diferite pe care le atribuim unei singure însuşiri: numărul de fotoni. „Întunecat” şi „luminos” nu sunt proprietăţi opuse, nici nu este vreuna „absenţa” celeilalte, ci ambele sunt doar etichete prin care exprimăm senzaţia subiectivă experimentată de sistemul nostru nervos faţă de intensitatea luminoasă dintr-un anumit loc. Iar numărul de fotoni provenit dintr-o sursă într-o cameră este acelaşi, indiferent dacă cineva intră în cameră venind de afară, unde este un soare orbitor, şi găseşte camera „întunecată”, sau vine dintr-un loc fără sursă de iluminare şi consideră camera „extrem de luminată”. Proprietatea în sine, intensitatea luminoasă, numărul de candeli pe unitatea de suprafaţă, rămâne constant, indiferent dacă acceptăm sau respingem un termen care descrie senzaţia subiectivă. Atât dihotomia căldură-frig, cât şi lumină-întuneric exprimă calităţi secundare, proprietăţi care produc senzaţii subiective observatorului. Acestea sunt doar reflexii ale calităţilor primare, proprietăţi obiective, măsurabile, care există independent de observator: temperatura, respectiv intensitatea luminoasă. În continuare, elevul „Einstein” trasează analogie între aceste absenţe pentru a defini răul drept absenţa dumnezeului. Să ignorăm pentru moment că un dumnezeu care e absent într-un punct anulează pretenţia de omniprezenţă. Ignorăm şi faptul că demonstraţia aceasta contrazice biblia, unde dumnezeu repetă, în numeroase rânduri, că el personal poate fi sursă a răului ( Isaia 45:7, Ezechiel 20:21-25, Ieremia 32:42, etc ). Să vedem cât de corect este argumentul în sine. Conform analogiei elevului „Einstein”, binele şi răul sunt doar calităţi secundare, senzaţii subiective care variază în funcţie de observator. De acord, moralitatea nu este strict obiectivă… deşi, în mod ciudat, cei ce aduc acest argument sunt tototdată şi cei ce susţin că ar fi ( dar ce mai e încă o autocontradicţie, încă o inconsistenţă în argumentaţia creştină ! ), dar nu este nici atât de laxă şi de variabilă încât să putem cataloga binele şi răul ca fiind calităţi secundare, noţiuni subiective. Catalogăm un comportament, sau o acţiune ( fie al unui om, fie un eveniment natural ) drept „rele”, în măsura în care consecinţa acestora implică efecte negative, pierderi de orice natură, suportate de alte persoane sau fiinţe. A redefini răul drept „absenţa a ceva” înseamnă doar a schimba denumirea; acţiunea în sine, cea care este descrisă, rămâne în continuare, la fel şi suferinţa şi pierderea adusă de rău… pardon, de „absenţa binelui”. Chiar dacă renunţăm la etichetele respective, comportamentul ( sau evenimentul ) cu consecinţe negative există în continuare, încă este prezent în realitate; persistă intenţia de a face asemenea acţiuni; nu este „absenţa” a ceva; consecinţele negative, suferinţa şi pierderea rămân aceleaşi, la fel cum un vas cu apă îşi va păstra temperatura de, să zicem, 4°C, indiferent dacă elevul „Einstein” o să o descrie drept „rece”, sau „cu căldură absentă”. Argumentul face confuzie între descriere şi ceea ce este descris, între model şi realitate, între cuvânt şi ceea ce reprezintă acel cuvânt, între „hartă şi teritoriu”. Aşadar, în ce mod este indeplinirea activă a unei fapte, sau producerea unui eveniment natural, „absenţa” a ceva ? Nicicum. Singurul lucru pe care vrea argumentul să-l facă dispărut este doar răspundere a unui zeu creditat cu omniprezenţa şi supravegherea constantă a tot… dar în mod ciudat absent de fiecare dată când se produce ceva incompatibil cu modul grozav în care l-au zugrăvit pe zeul respectiv ! Restul argumentelor aduse de elev sunt banale:
Vedeţi, d-le profesor, frigul e doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie absenţa căldurii ! Nu putem măsura frigul ! Nu există unităţi de măsură pentru frig ! Căldura poate fi măsurată în unităţi termice, deoarece căldura este energie ! Frigul NU E OPUSUL CĂLDURII, d-le profesor, ci doar ABSENŢA EI !!!”
„…aţi observat vreodată evoluţia cu proprii dvs ochi, d-le profesor ?!?… …ştiinţa nu poate explica nici măcar ce este acela un gând !!! …folosim electricitatea şi magnetismul, dar NIMENI nu a văzut sau nu a înţeles pe deplin vreuna din acestea două !”…în care se parodiază un strawman al ştiinţei, în care toate observaţiile trebuie făcute neapărat cu ochiul liber, trebuie văzute direct. Evident, nu este cazul: nimeni nu a văzut o stea formându-se dintr-o nebuloasă, dar putem deduce cum se produce naşterea stelei pentru că putem observa diferite faze ale procesului, în mai multe nebuloase condensându-se în stele. Nimeni nu a fost de faţă când America de Sud era încă lipit de continentul african, dar acest lucru acest lucru poate fi dedus din numeroase observaţii diferite, independente, din mai multe ramuri ştiinţifice, de la geologie şi geografie la măsurarea deplasării continentelor. Altfel spus, în ştiinţă se consideră „observaţie” nu doar urmărirea cu proprii ochi a unui fenomen, ci şi observarea unor efecte ale fenomenului; de asemenea, una din principalele unelte cu care lucrează ştiinţa este deducţia realizată pe baza altor observaţii. Iar gluma obraznică a elevului care, în final, „demonstrează” că profesorul nu are creier este de fapt doar o demonstraţie că elevul „Einstein”, mai corect spus, cel ce a conceput povestirea şi a pus cuvintele în gura personajului, nu a fost deloc atent nici la orele de biologie, nici la cele de logică, şi în general nu înţelege ştiinţa. Din simplul fapt că cineva se mişcă şi vorbeşte se deduce că persoana are un sistem nervos. Dar, evident, scopul glumei nu este de a-l insulta pe profesor, ci de a echivoca credinţa religioasă, cea pusă în discuţie la începutul povestirii, cu „credinţa” în ( a se citi: „acceptarea dovezilor care susţin” ) o teorie ştiinţifică, exemplu tipic de acuză a unui creştin în momentul în care realizează cât de jalnică este credinţa religioasă ca argument, aşa că se repede să găsească acelaşi defect şi în tabăra opusă, astfel recunoscând cât de şubredă şi lipsită de dovezi este baza religiei.
joi, 24 noiembrie 2011
Memetica si virusologie: Religia
"Comportamentul unui animal tinde să maximizeze supravieţuirea genelor care îl determină, indiferent dacă aceste gene se întamplă să facă sau nu parte din organismul animalului care realizează comportamentul".
( Richard Dawkins, "Fenotipul extins" )
Cateva exemple mai deosebite din seria de adaptări fascinante prin care au ajuns unii paraziţi sa corupă comportamentul gazdelor astfel încât să-şi asigure propria supravieţuire: un peşte infestat cu viermi trematozi va adopta un stil de înot bătător la ochi, care să mărească şansele peştelui de a fi prins de păsări - un eşec pentru peşte, dar un succes pentru viermi. Alţi paraziţi îşi obligă gazda să le transporte în locul unde au şanse maxime să poată trece la urmatoarea fază a ciclului de viaţă, deşi acest lucru implică sinuciderea gazdei, sau chiar, în alte cazuri extreme, după ce organele non-vitale ale gazdei au servit drept hrană pentru larvele parazite, aceasta este "reprogramată" să îşi dedice viaţa protejării paraziţilori - la propriu, adică va neglija să se hrănească şi în final va muri "la datorie".
În fiecare din cazuri, comportamentele gazdei sunt, la bază, determinate genetic, dar de genele paraziţilor, nu de genele animalului care ajunge să adopte acest comportament.
Pe scurt, un parazit de succes este parazitul care nu doar îşi va infesta/ocupa gazda fizic, dar poate să o şi "convingă" să îşi dedice de bunăvoie resursele pentru beneficiul parazitului.
După ce am văzut asemănările dintre gene şi meme, în articolul acesta se va "diseca" un parazit memetic, care a fost omis din articolul anterior, un parazit avansat, urmaş al unei evoluţii acerbe, în care a ajuns, asemenea paraziţilor biologici, să poată prelua controlul asupra gazdei şi să-i modifice comportamentul şi gândirea întru beneficiul parazitului, chiar dacă acest lucru se face în detrimentul gazdei. Nu doar să consume din resursele ei, ci să o "zombifice" şi să îi modifice profund comportamentul, după nevoile parazitului. Este vorba de religie.
Au fost deja menţionate cateva exemple de infecţii memetice "uşoare", scrisorile ( fie ele pe suport de hârtie sau e-mailuri ) cu "trimite copii la n prieteni", paraziţi care exploatează mila, frica sau speranţele gazdei ( fericire, noroc sau bani ), combinate cu preţul relativ mic pe care-l cer, pentru a se transmite de la o gazdă la alta. De obicei infecţia e, ca în cazul unei gripe uşoare, de scurtă durată, şi, în afara eventualelor informaţii false lăsate gazdelor, nu o afecteaza foarte mult. Există excepţii şi aici, dar ca în general asemenea paraziţi nu sunt, în mare, foarte destructivi.
În cazul religiei, situaţia e cu totul alta. Acest memeplex se aseamănă mai degrabă cu virusul HIV, atacând, printre altele, şi sistemele defensive ale minţii gazdei, şi în majoritatea cazurilor producând o infecţie cronică, care nu va fi vindecată în timp. În plus, de obicei parazitul infectează gazdele cât acestea sunt tinere şi au "sistemul imunitar" ( scepticismul ) deficitar - copiii, prin natura lor, sunt foarte predispuşi să accepte ca real orice li se spune de către adulţi; aşadar, infecţia cu acest memeplex este mult mai profundă.
Există mai multe memeplexuri-religii, şi majoritatea lor exploatează frica naturală de moarte a gazdelor, promiţând celor ce acceptă memele necesare o viaţă care va continua şi după moarte. De obicei, faptul că infecţia se face cât gazda nu are sisteme imunitare anti-memetice suficient de dezvoltate, combinat cu atracţia momelii memeplexului şi cu tendinţa de a menţine tradiţiile, sunt suficiente pentru a asigura perpetuarea parazitului. Unul dintre beneficiile aduse gazdelor de memeplex este de a asigura ( încă ) un element comun de cultura şi deci de recunoaştere a celor apropiaţi- "dacă avem aceeaşi religie, suntem din acelaşi neam, sau din neamuri apropiate, avem aceleaşi gene, deci suntem din aceeaşi tabara".
Dar câteva dintre memeplexuri au evoluat puţin mai departe, şi au dezvoltat o memă suplimentară. Creştinismul şi islamismul, ambele derivate din iudaism, conţin câteva instrucţiuni, în aparenţă minore,, dar care au transformat modul pasiv de infectare memetică, prezent la alte religii. Concret, este vorba de instrucţiunea de a răspândi memeplexul în mod activ, indiferent de provenienţa potenţialelor gazde. Aici se face trecerea de la "există un avantaj şi pentru gazda" la "totul e destinat beneficiului memeplexului", iar religia a renunţat la rolul de "indicator al culturii comune", sau mai corect, a lărgit definiţia celor din "aceeaşi cultură" la "au acelaşi memeplex" - prioritar devine memeplexul, nu gazda. În plus, modalitatea cea mai simplă de a transmite memeplexul unor gazde care deja aveau alte meme s-a dovedit a fi calea violenţei - ameninţarea cu eliminarea fizică a celor ce rezistau la infecţie. Astfel, în urma valului de "convertire" au supravieţuit doar cei ce au adoptat memeplexul, religiile concurente memetic fiind anhiliate.
Fireşte, au fost necesare mutaţii şi din partea memeplexurilor pentru a fi transmise mai uşor ( de pildă, în creştinism, suprapunerea unor sărbători proprii peste cele deja existente - sărbătorirea naşterii cristosului peste, sau în locul Saturnaliilor romane ). Astfel, aceste două memeplexuri au ajuns mult mai agresive în răspandire decât alte religii, fiind în prezent principalele două religii dominante în lume, după numărul de gazde infectate.
O memă componentăa a memeplexului este o "momeală" atractivă pentru o altă categorie de victime facile - persoanele aflate în faţa unor momente dificile din viaţă, şi dispuse să accepte orice soluţie posibilă, sau chiar doar o simplă ofertă de soluţie.
O dată ce gazda acceptă "momeala" - promisiunea de sprijin şi ajutor, parazitul prezintă o altă parte, mai puţin plăcută, care nu a fost evidentă la început, un şantaj legat de consecinţele respingerii lui - adică tortură vesnică. Astfel, orice încercare a gazdei de a încerca să pună sub semnul întrebării memeplexul e descurajată de însăşi gazda încă bolnavă, prin frică.
În alte cazuri, dacă victima nu are de înfruntat vreo dificultate reală, infecţia se produce invers: este prezentată întâi partea negativă ( iadul ) ca o problemă reală, după care, ca soluţie pentru a evita un asemenea deznodământ, soluţia este oferită exact de memeplexul care a produs frica iniţială - acceptarea lui va duce la evitarea grozaviei cu care ameninţă chiar el. Deşi pare un scenariu grosolan şi puţin absurd, să nu uităm că de obicei victima este sau un copil, sau o persoana câteodată naivă, cu simţ critic poate insuficient dezvoltat, iar transmiţătorul, sau transmiţătorii infecţiei, cei care transmit memeplexul, o vor face cu încetul, într-un mod mai subtil, deseori de-a lungul anilor. În plus, nu o dată persoane infectate ajung să prezinte asemenea demonstraţii, aşadar pentru ele chiar este un argument destul de serios.
O dată preluată de o gazdă, memele vor fi înglobate în modul de gândire al acesteia, la fel cum un retrovirus este încorporat în codul genetic al gazdei, şi ajung să modifice nu doar comportamentul general, ci să rescrie cu totul gândirea gazdei.
Pe toată durata infecţiei, memeplexul continuă să producă victimei, la o scara mult mai profundă, aceeaşi senzaţie de nereuşită în faţa unor cerinţe exagerate, puse tot de memeplex, "rescriind" o parte din informaţiile existente în creierul gazdei, şi redefinind unele concepte. Astfel, majoritatea instinctelor prezente universal în toate gazdele ( instinctul sexual în primul rand, dar şi tendinţa de căutare a fericirii, câteodată chiar ataşamentul faţă de alte persoane, şi multe altele ) vor fi percepute ca fiind "păcate", "amăgiri" sau "gânduri necurate", şi gazda va încerca să lupte cu ea însăşi. Fiecare eşec în controlarea incontrolabilului va fi contabilizat de gazdă ca fiind un nou fiasco, o nouă "cădere" în păcat, un pas spre consecinţa nedorită, şi alinarea în faţa acestei serii nesfârşite de înfrângeri va fi obţinută îmbrăţişând şi mai strâns exact memeplexul care a iniţiat tot acest cerc vicios.
Alte redefiniri aduse de memeplex gazdei sunt modul în care o gazdă tipică va percepe o altă fiinţă umană care nu are aceeaşi infecţie memetică ca fiind "altceva decat din aceeaşi specie", deci ceva ce nu trezeşte instinctele de cooperare şi protecţie interspecifice; reacţia exagerată de apărare a memeplexului de către gazdă - orice pare să prezinte o ameninţare la adresa parazitului este perceput imediat ca o ameninţare directă faţă de gazdă ( "ateilor, de ce il urati pe dumnezeu ?" ), şi reacţia acesteia este pe măsură; în plus, "hrănită" constant cu eşec după eşec, şi amăgită constant cu promisiuni despre un viitor extraordinar, gazda ajunge să se desconsidere atât pe ea, cât şi pe semenii ei.
În final, simţul moral va fi distorsionat şi deturnat, ajungându-se să se considere mai important pentru binele propriu, sau al altora, nu ceea ce ar fi considerat "bine" în mod normal, sau ceea ce ar dori alţii, ci lucruri evident dăunătoare. În cazuri extreme, se poate ajunge chiar ca instincte de bază ale gazdei să fie scurtcircuitate, aceasta ajungând să tortureze sau să ucida alte persoane, sau puii proprii, sau să se sinucidă, convinsă fiind că deciziile îi sunt corecte şi bune şi complet ale sale, nu alterate de un parazit mental.
Încă o data, o memă sau un memeplex nu este o entitate conştientă. Alterările aduse gazdelor nu sunt voluntare, nu există un "pilot" eteric care să conducă memele şi care să se "plimbe" prin creierul victimei, tăind ici şi colo, şi modificând intenţionat ceva. Memeplexul este doar o colecţie de meme, o poveste căreia i s-au adăugat treptat alte şi alte meme, astfel încât versiunile cele mai atractive au fost spuse mai des şi reţinute mai uşor; mai târziu, variantele care au ajuns atât de "plăcute" încât au preluat controlul asupra gazdelor au fost cele mai de succes şi s-au răspândit cel mai mult.
( Richard Dawkins, "Fenotipul extins" )
Cateva exemple mai deosebite din seria de adaptări fascinante prin care au ajuns unii paraziţi sa corupă comportamentul gazdelor astfel încât să-şi asigure propria supravieţuire: un peşte infestat cu viermi trematozi va adopta un stil de înot bătător la ochi, care să mărească şansele peştelui de a fi prins de păsări - un eşec pentru peşte, dar un succes pentru viermi. Alţi paraziţi îşi obligă gazda să le transporte în locul unde au şanse maxime să poată trece la urmatoarea fază a ciclului de viaţă, deşi acest lucru implică sinuciderea gazdei, sau chiar, în alte cazuri extreme, după ce organele non-vitale ale gazdei au servit drept hrană pentru larvele parazite, aceasta este "reprogramată" să îşi dedice viaţa protejării paraziţilori - la propriu, adică va neglija să se hrănească şi în final va muri "la datorie".
În fiecare din cazuri, comportamentele gazdei sunt, la bază, determinate genetic, dar de genele paraziţilor, nu de genele animalului care ajunge să adopte acest comportament.
Pe scurt, un parazit de succes este parazitul care nu doar îşi va infesta/ocupa gazda fizic, dar poate să o şi "convingă" să îşi dedice de bunăvoie resursele pentru beneficiul parazitului.
După ce am văzut asemănările dintre gene şi meme, în articolul acesta se va "diseca" un parazit memetic, care a fost omis din articolul anterior, un parazit avansat, urmaş al unei evoluţii acerbe, în care a ajuns, asemenea paraziţilor biologici, să poată prelua controlul asupra gazdei şi să-i modifice comportamentul şi gândirea întru beneficiul parazitului, chiar dacă acest lucru se face în detrimentul gazdei. Nu doar să consume din resursele ei, ci să o "zombifice" şi să îi modifice profund comportamentul, după nevoile parazitului. Este vorba de religie.
Au fost deja menţionate cateva exemple de infecţii memetice "uşoare", scrisorile ( fie ele pe suport de hârtie sau e-mailuri ) cu "trimite copii la n prieteni", paraziţi care exploatează mila, frica sau speranţele gazdei ( fericire, noroc sau bani ), combinate cu preţul relativ mic pe care-l cer, pentru a se transmite de la o gazdă la alta. De obicei infecţia e, ca în cazul unei gripe uşoare, de scurtă durată, şi, în afara eventualelor informaţii false lăsate gazdelor, nu o afecteaza foarte mult. Există excepţii şi aici, dar ca în general asemenea paraziţi nu sunt, în mare, foarte destructivi.
În cazul religiei, situaţia e cu totul alta. Acest memeplex se aseamănă mai degrabă cu virusul HIV, atacând, printre altele, şi sistemele defensive ale minţii gazdei, şi în majoritatea cazurilor producând o infecţie cronică, care nu va fi vindecată în timp. În plus, de obicei parazitul infectează gazdele cât acestea sunt tinere şi au "sistemul imunitar" ( scepticismul ) deficitar - copiii, prin natura lor, sunt foarte predispuşi să accepte ca real orice li se spune de către adulţi; aşadar, infecţia cu acest memeplex este mult mai profundă.
Există mai multe memeplexuri-religii, şi majoritatea lor exploatează frica naturală de moarte a gazdelor, promiţând celor ce acceptă memele necesare o viaţă care va continua şi după moarte. De obicei, faptul că infecţia se face cât gazda nu are sisteme imunitare anti-memetice suficient de dezvoltate, combinat cu atracţia momelii memeplexului şi cu tendinţa de a menţine tradiţiile, sunt suficiente pentru a asigura perpetuarea parazitului. Unul dintre beneficiile aduse gazdelor de memeplex este de a asigura ( încă ) un element comun de cultura şi deci de recunoaştere a celor apropiaţi- "dacă avem aceeaşi religie, suntem din acelaşi neam, sau din neamuri apropiate, avem aceleaşi gene, deci suntem din aceeaşi tabara".
Dar câteva dintre memeplexuri au evoluat puţin mai departe, şi au dezvoltat o memă suplimentară. Creştinismul şi islamismul, ambele derivate din iudaism, conţin câteva instrucţiuni, în aparenţă minore,, dar care au transformat modul pasiv de infectare memetică, prezent la alte religii. Concret, este vorba de instrucţiunea de a răspândi memeplexul în mod activ, indiferent de provenienţa potenţialelor gazde. Aici se face trecerea de la "există un avantaj şi pentru gazda" la "totul e destinat beneficiului memeplexului", iar religia a renunţat la rolul de "indicator al culturii comune", sau mai corect, a lărgit definiţia celor din "aceeaşi cultură" la "au acelaşi memeplex" - prioritar devine memeplexul, nu gazda. În plus, modalitatea cea mai simplă de a transmite memeplexul unor gazde care deja aveau alte meme s-a dovedit a fi calea violenţei - ameninţarea cu eliminarea fizică a celor ce rezistau la infecţie. Astfel, în urma valului de "convertire" au supravieţuit doar cei ce au adoptat memeplexul, religiile concurente memetic fiind anhiliate.
Fireşte, au fost necesare mutaţii şi din partea memeplexurilor pentru a fi transmise mai uşor ( de pildă, în creştinism, suprapunerea unor sărbători proprii peste cele deja existente - sărbătorirea naşterii cristosului peste, sau în locul Saturnaliilor romane ). Astfel, aceste două memeplexuri au ajuns mult mai agresive în răspandire decât alte religii, fiind în prezent principalele două religii dominante în lume, după numărul de gazde infectate.
O memă componentăa a memeplexului este o "momeală" atractivă pentru o altă categorie de victime facile - persoanele aflate în faţa unor momente dificile din viaţă, şi dispuse să accepte orice soluţie posibilă, sau chiar doar o simplă ofertă de soluţie.
O dată ce gazda acceptă "momeala" - promisiunea de sprijin şi ajutor, parazitul prezintă o altă parte, mai puţin plăcută, care nu a fost evidentă la început, un şantaj legat de consecinţele respingerii lui - adică tortură vesnică. Astfel, orice încercare a gazdei de a încerca să pună sub semnul întrebării memeplexul e descurajată de însăşi gazda încă bolnavă, prin frică.
În alte cazuri, dacă victima nu are de înfruntat vreo dificultate reală, infecţia se produce invers: este prezentată întâi partea negativă ( iadul ) ca o problemă reală, după care, ca soluţie pentru a evita un asemenea deznodământ, soluţia este oferită exact de memeplexul care a produs frica iniţială - acceptarea lui va duce la evitarea grozaviei cu care ameninţă chiar el. Deşi pare un scenariu grosolan şi puţin absurd, să nu uităm că de obicei victima este sau un copil, sau o persoana câteodată naivă, cu simţ critic poate insuficient dezvoltat, iar transmiţătorul, sau transmiţătorii infecţiei, cei care transmit memeplexul, o vor face cu încetul, într-un mod mai subtil, deseori de-a lungul anilor. În plus, nu o dată persoane infectate ajung să prezinte asemenea demonstraţii, aşadar pentru ele chiar este un argument destul de serios.
O dată preluată de o gazdă, memele vor fi înglobate în modul de gândire al acesteia, la fel cum un retrovirus este încorporat în codul genetic al gazdei, şi ajung să modifice nu doar comportamentul general, ci să rescrie cu totul gândirea gazdei.
Pe toată durata infecţiei, memeplexul continuă să producă victimei, la o scara mult mai profundă, aceeaşi senzaţie de nereuşită în faţa unor cerinţe exagerate, puse tot de memeplex, "rescriind" o parte din informaţiile existente în creierul gazdei, şi redefinind unele concepte. Astfel, majoritatea instinctelor prezente universal în toate gazdele ( instinctul sexual în primul rand, dar şi tendinţa de căutare a fericirii, câteodată chiar ataşamentul faţă de alte persoane, şi multe altele ) vor fi percepute ca fiind "păcate", "amăgiri" sau "gânduri necurate", şi gazda va încerca să lupte cu ea însăşi. Fiecare eşec în controlarea incontrolabilului va fi contabilizat de gazdă ca fiind un nou fiasco, o nouă "cădere" în păcat, un pas spre consecinţa nedorită, şi alinarea în faţa acestei serii nesfârşite de înfrângeri va fi obţinută îmbrăţişând şi mai strâns exact memeplexul care a iniţiat tot acest cerc vicios.
Alte redefiniri aduse de memeplex gazdei sunt modul în care o gazdă tipică va percepe o altă fiinţă umană care nu are aceeaşi infecţie memetică ca fiind "altceva decat din aceeaşi specie", deci ceva ce nu trezeşte instinctele de cooperare şi protecţie interspecifice; reacţia exagerată de apărare a memeplexului de către gazdă - orice pare să prezinte o ameninţare la adresa parazitului este perceput imediat ca o ameninţare directă faţă de gazdă ( "ateilor, de ce il urati pe dumnezeu ?" ), şi reacţia acesteia este pe măsură; în plus, "hrănită" constant cu eşec după eşec, şi amăgită constant cu promisiuni despre un viitor extraordinar, gazda ajunge să se desconsidere atât pe ea, cât şi pe semenii ei.
În final, simţul moral va fi distorsionat şi deturnat, ajungându-se să se considere mai important pentru binele propriu, sau al altora, nu ceea ce ar fi considerat "bine" în mod normal, sau ceea ce ar dori alţii, ci lucruri evident dăunătoare. În cazuri extreme, se poate ajunge chiar ca instincte de bază ale gazdei să fie scurtcircuitate, aceasta ajungând să tortureze sau să ucida alte persoane, sau puii proprii, sau să se sinucidă, convinsă fiind că deciziile îi sunt corecte şi bune şi complet ale sale, nu alterate de un parazit mental.
Încă o data, o memă sau un memeplex nu este o entitate conştientă. Alterările aduse gazdelor nu sunt voluntare, nu există un "pilot" eteric care să conducă memele şi care să se "plimbe" prin creierul victimei, tăind ici şi colo, şi modificând intenţionat ceva. Memeplexul este doar o colecţie de meme, o poveste căreia i s-au adăugat treptat alte şi alte meme, astfel încât versiunile cele mai atractive au fost spuse mai des şi reţinute mai uşor; mai târziu, variantele care au ajuns atât de "plăcute" încât au preluat controlul asupra gazdelor au fost cele mai de succes şi s-au răspândit cel mai mult.
duminică, 20 noiembrie 2011
Memetica: introducere
La o căutare rapidă pe internet despre "meme", cel mai probabil veţi afla povestea din spatele expresiei "Peste 9000 !", de ce unii compară internetul cu "o serie de tuburi" sau cine e "trololo guy". Aceste expresii care circulă pe net sub denumirea de "meme de internet" ar fi mai corect descrise ca fiind termeni ai unui argou al utilizatorilor avansaţi de internet. Sunt şi meme, într-adevăr, dar a le denumi în mod specific astfel cară după sine implicaţia că alte cuvinte sau expresii nu ar fi meme, or asta limitează foarte mult conceptul "memei", ceea ce poate fi un factor de confuzie când se vorbeşte de "mema" din perspectiva memeticii, sau când se face referire la comportamentul memei ca un autoreplicator similar genei.
Acest articol prezintă o scurtă descriere a memei, nu ca un slogan amuzant, nici ca un "ceva" abscons, folosit de caţiva savanţi ca să denumească mai ciudat ceea ce omul de rând numeşte "idei",ci ca pe o unitate autonomă, independentă ( în măsura în care o fiinţă vie poate fi numită "independentă" de mediul ei ), care interacţionează şi "trăieşte" în simbioză cu, sau câteodată parazitând, un creier fizic. Asemenea mitocondriilor, organisme iniţial independente, care însă au ajuns să trăiască în interiorul fiecărei celule a oricărui animal, devenind nişte organele celulare esenţiale, creierele umane au ajuns să depindă de meme pentru a interacţiona, a percepe şi a descrie lumea, la fel cum memele, la rândul lor, depind de creiere pentru a se propaga.
Termenul de "mema" a fost introdus de Richard Dawkins în cartea "Gena egoistă", în anul 1976, ca un alt autoreplicator, analog cultural al genei. Dar, în timp ce o genă este un obiect fizic concret ( deşi microscopic ), o porţiune care poate fi specificată într-o moleculă de acid nucleic, mema este ceva mult mai obscur şi dificil de indicat exact. Şi totuşi, în afara diferenţelor în natură, suport şi modul de manifestare, cele două sunt similare în comportare - mai precis, ambele sunt autoreplicatori, unul chimic, iar celalalt conceptual, cu aceleaşi proprietăţi. Amândouă concurează cu "surori" mai mult sau mai puţin identice lor pentru resurse, ambele se pot "conglomera" şi asocia în complexe, fie de gene, fie de meme ( memeplexuri ) formate din mai multe unităţi individuale care "colaborează" şi se susţin reciproc pentru realizarea autoreproducerii, ambele suferă mutaţii, şi ambele sunt supuse aceleaşi selecţii naturale între diversele variante. De altfel, teoria "darwinismului universal" nu diferenţiază între cele doua tipuri de replicatori, şi descrie comportamentul general al replicatorilor, fără a particulariza pentru cei biologici.
Conform definiţiei, o memă "este o unitate purtătoare de informaţie culturală, simboluri sau practici, care pot fi transmise de la o minte la alta prin scris, cuvinte, gesturi, ritualuri sau alte manifestări imitabile".
O melodie, folosirea unei unelte, o glumă, matematica, un basm, o poezie, un mail care previne "în privinţa ameninţării X: dă-l mai departe !!1", sau tehnica olăritului - toate acestea sunt meme, sau ansambluri de meme, purtătoare de informaţie, care se transmit de la un creier la altul prin educaţie, prin interacţiune socială, sau prin mijloace mai moderne, ca în cazul mailului.
Un memeplex este format dintr-o colecţie de mai multe meme privind acelaşi aspect al comportamentului, gândirii sau având manifestări înrudite, care se asociază şi se transmit împreună. Un exemplu poate fi o orientare politică, o ştiinţă, sau o artă.
Toate aceste meme şi memeplexuri concurează pentru o resursă rară: un creier capabil să comunice idei complicate, şi care să înveţe prin imitaţie sau educaţie. Meme simple s-au observat şi la unele animale, ca în cazul macacilor japonezi, în care o acţiune iniţial întâmplătoare ( spălarea cartofilor în apa sarată a oceanului pentru a-i curăţa de nisip ) a fost repetată de un individ, care apoi a fost imitat şi de alţii din ceată, o dată cu descoperirea că gestul dă un gust mai bun mâncării. Dar abia o dată cu apariţia lui Homo Sapiens, cu un limbaj destul de elaborat, cu o capacitate de memorare superioară altor animale, care să pună un accent mult mai mare pe educaţia puilor în defavoarea instinctelor, şi capabil de gandire abstractă complexă, memele au cunoscut o evoluţie extraordinară - un echivalent al exploziei din Cambrian, la nivel memetic.
O a doua schimbare majoră în mediul memetic s-a produs în momentul inventării Internetului, care oferă un mediu extraordinar de facil de răspândire al memelor.
O diferenţă între gene şi meme este legată de viteza şi modul de mutaţie: în timp ce într-un organism genele sunt fixate în forma pe care o au, şi singurul moment în care mutaţiile se pot manifesta este în momentul reproducerii biologice, memele sunt mult mai flexibile, si pot fi modificate oricând de către gazdă. De asemenea, în vreme ce genele sunt supuse doar mutaţiilor aleatorii, în schimbările aduse memelor poate interveni şi voinţa... nu divină, ci umană - un mesaj sau un comportament poate fi preluat şi apoi modificat voluntar de gazda memei. De asemenea, modul de copiere al genelor este mult mai exact, cu erori strecurându-se relativ rar, în timp ce în transmiterea memelor pot să apară mult mai uşor modificări. Pe de altă parte, o mutaţie genetică va modifica aproape întotdeauna rezultatul final al genei, în timp ce memele, în majoritatea cazurilor, sunt mult mai "rezistente", mesajul rămânând de regulă acelaşi dacă se înlocuiesc unele cuvinte cu sinonimele lor, sau chiar în cazul în care se face o traducere dintr-o limbă în alta.
Se poate construi o hartă pe care să se monitorizeze răspândirea fizică, geografică a unei meme - de pildă, a unei mode, a regiunilor în care se practică un obicei, sau în care circulă o anumită variantă a unei poveşti. Mai corect spus, ceea ce se urmăreşte nu este mema în sine, ci manifestarea ei în comportamentul uman, în acelaşi mod în care pe o "hartă epidemiologică" nu se urmăreşte virusul biologic în sine, ci se notează cazurile de îmbolnăviri, sau al gazdelor testate şi găsite purtătoare.
La fel, se poate urmări evoluţia ei în timp, de la prima manifestare, la apariţia unor forme mutante, sau derivate din prima formă, câteodată în număr imens, care concurează între ele pentru memoria gazdelor şi şansa de a fi reţinute, copiate sau citate, şi dispariţia în uitare, la propriu, a celor care au mai puţină "priza" la alte gazde, adică care au mai puţin succes reproductiv, fie că e vorba de evoluţia unui slogan comercial, de diverse variante ale unei melodii folk, de diferite forme de scrisori-lanţ, sau de simple poze amuzante.
La fel ca şi genele, unele meme produc efecte care aduc beneficii "purtătorilor" ( memeplexul cunoscut sub denumirea generică de "matematică", format din meme care reflectă proprietăţi legate de numere şi valori din realitate, permite creierelor care îl "gazduieşte" să analizeze date, să anticipeze unele evenimente, să proceseze mai corect şi mai profund anumite elemente ale mediului înconjurător ), altele sunt simpli "paraziţi" care se "lipesc" de gazdă pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, trecând de la un om la altul, pentru ca în cateva săptămâni, luni sau poate ani să dispară cu totul ( o legendă urbană, de pildă, sau o modă vestimentară ), iar altele exploatează pur şi simplu instincte ale gazdei ( mila faţă de un ipotetic copil bolnav, tendinţa de avertizare a semenilor faţă de un potenţial pericol ) pentru a se răspândi în explozii scurte ( manifestate de pildă printr-un val de mailuri pe care le primiţi de la mai mulţi cunoscuţi într-un timp foarte scurt, avertizand în privinta pericolului ascuns în mâncarea de zi cu zi ), alternate cu perioade lungi de "hibernare", în care "gazdele" uzuale nu-l mai percep ca pe o avertizare nouă, ci ca pe o repetiţie a mesajului vechi, şi nu-l mai transmit, fiind necesară o perioadă de uitare ( reducere a "imunităţii" ) de câteva luni până la urmatoarea "epidemie", sau o populaţie nouă de gazde.
În final, la fel ca şi în cazul genelor, scopul primar memelor este reproducerea. Beneficiile "vehiculului" sunt mai puţin importante din perspectiva replicatorilor, şi "interesează" doar în măsura în care interferează cu autocopierea. Valoarea de adevăr a memei este de obicei irelevantă, deşi pentru unele dintre meme este mai avantajos să dea senzaţia de veridicitate, iar pentru altele este necesar să fie corecte pentru a fi considerate utile de către gazde şi deci să fie transmise mai departe.
Ca o ultimă precizare, s-a vorbit atât despre gene cât şi despre meme ca având "scopuri", cel al reproducerii, sau al beneficiilor purtătorilor lor. Evident, nu este vorba de un scop voluntar, aşa cum îl are o fiinţă vie, întrucât nici memele şi nici genele nu posedă conştiinţă, nici nu sunt capabile să decidă ceva. "Scopul" lor este simpla descriere a unei proprietăţi a replicatorului.
Acest articol prezintă o scurtă descriere a memei, nu ca un slogan amuzant, nici ca un "ceva" abscons, folosit de caţiva savanţi ca să denumească mai ciudat ceea ce omul de rând numeşte "idei",ci ca pe o unitate autonomă, independentă ( în măsura în care o fiinţă vie poate fi numită "independentă" de mediul ei ), care interacţionează şi "trăieşte" în simbioză cu, sau câteodată parazitând, un creier fizic. Asemenea mitocondriilor, organisme iniţial independente, care însă au ajuns să trăiască în interiorul fiecărei celule a oricărui animal, devenind nişte organele celulare esenţiale, creierele umane au ajuns să depindă de meme pentru a interacţiona, a percepe şi a descrie lumea, la fel cum memele, la rândul lor, depind de creiere pentru a se propaga.
Termenul de "mema" a fost introdus de Richard Dawkins în cartea "Gena egoistă", în anul 1976, ca un alt autoreplicator, analog cultural al genei. Dar, în timp ce o genă este un obiect fizic concret ( deşi microscopic ), o porţiune care poate fi specificată într-o moleculă de acid nucleic, mema este ceva mult mai obscur şi dificil de indicat exact. Şi totuşi, în afara diferenţelor în natură, suport şi modul de manifestare, cele două sunt similare în comportare - mai precis, ambele sunt autoreplicatori, unul chimic, iar celalalt conceptual, cu aceleaşi proprietăţi. Amândouă concurează cu "surori" mai mult sau mai puţin identice lor pentru resurse, ambele se pot "conglomera" şi asocia în complexe, fie de gene, fie de meme ( memeplexuri ) formate din mai multe unităţi individuale care "colaborează" şi se susţin reciproc pentru realizarea autoreproducerii, ambele suferă mutaţii, şi ambele sunt supuse aceleaşi selecţii naturale între diversele variante. De altfel, teoria "darwinismului universal" nu diferenţiază între cele doua tipuri de replicatori, şi descrie comportamentul general al replicatorilor, fără a particulariza pentru cei biologici.
Conform definiţiei, o memă "este o unitate purtătoare de informaţie culturală, simboluri sau practici, care pot fi transmise de la o minte la alta prin scris, cuvinte, gesturi, ritualuri sau alte manifestări imitabile".
O melodie, folosirea unei unelte, o glumă, matematica, un basm, o poezie, un mail care previne "în privinţa ameninţării X: dă-l mai departe !!1", sau tehnica olăritului - toate acestea sunt meme, sau ansambluri de meme, purtătoare de informaţie, care se transmit de la un creier la altul prin educaţie, prin interacţiune socială, sau prin mijloace mai moderne, ca în cazul mailului.
Un memeplex este format dintr-o colecţie de mai multe meme privind acelaşi aspect al comportamentului, gândirii sau având manifestări înrudite, care se asociază şi se transmit împreună. Un exemplu poate fi o orientare politică, o ştiinţă, sau o artă.
Toate aceste meme şi memeplexuri concurează pentru o resursă rară: un creier capabil să comunice idei complicate, şi care să înveţe prin imitaţie sau educaţie. Meme simple s-au observat şi la unele animale, ca în cazul macacilor japonezi, în care o acţiune iniţial întâmplătoare ( spălarea cartofilor în apa sarată a oceanului pentru a-i curăţa de nisip ) a fost repetată de un individ, care apoi a fost imitat şi de alţii din ceată, o dată cu descoperirea că gestul dă un gust mai bun mâncării. Dar abia o dată cu apariţia lui Homo Sapiens, cu un limbaj destul de elaborat, cu o capacitate de memorare superioară altor animale, care să pună un accent mult mai mare pe educaţia puilor în defavoarea instinctelor, şi capabil de gandire abstractă complexă, memele au cunoscut o evoluţie extraordinară - un echivalent al exploziei din Cambrian, la nivel memetic.
O a doua schimbare majoră în mediul memetic s-a produs în momentul inventării Internetului, care oferă un mediu extraordinar de facil de răspândire al memelor.
O diferenţă între gene şi meme este legată de viteza şi modul de mutaţie: în timp ce într-un organism genele sunt fixate în forma pe care o au, şi singurul moment în care mutaţiile se pot manifesta este în momentul reproducerii biologice, memele sunt mult mai flexibile, si pot fi modificate oricând de către gazdă. De asemenea, în vreme ce genele sunt supuse doar mutaţiilor aleatorii, în schimbările aduse memelor poate interveni şi voinţa... nu divină, ci umană - un mesaj sau un comportament poate fi preluat şi apoi modificat voluntar de gazda memei. De asemenea, modul de copiere al genelor este mult mai exact, cu erori strecurându-se relativ rar, în timp ce în transmiterea memelor pot să apară mult mai uşor modificări. Pe de altă parte, o mutaţie genetică va modifica aproape întotdeauna rezultatul final al genei, în timp ce memele, în majoritatea cazurilor, sunt mult mai "rezistente", mesajul rămânând de regulă acelaşi dacă se înlocuiesc unele cuvinte cu sinonimele lor, sau chiar în cazul în care se face o traducere dintr-o limbă în alta.
Se poate construi o hartă pe care să se monitorizeze răspândirea fizică, geografică a unei meme - de pildă, a unei mode, a regiunilor în care se practică un obicei, sau în care circulă o anumită variantă a unei poveşti. Mai corect spus, ceea ce se urmăreşte nu este mema în sine, ci manifestarea ei în comportamentul uman, în acelaşi mod în care pe o "hartă epidemiologică" nu se urmăreşte virusul biologic în sine, ci se notează cazurile de îmbolnăviri, sau al gazdelor testate şi găsite purtătoare.
La fel, se poate urmări evoluţia ei în timp, de la prima manifestare, la apariţia unor forme mutante, sau derivate din prima formă, câteodată în număr imens, care concurează între ele pentru memoria gazdelor şi şansa de a fi reţinute, copiate sau citate, şi dispariţia în uitare, la propriu, a celor care au mai puţină "priza" la alte gazde, adică care au mai puţin succes reproductiv, fie că e vorba de evoluţia unui slogan comercial, de diverse variante ale unei melodii folk, de diferite forme de scrisori-lanţ, sau de simple poze amuzante.
La fel ca şi genele, unele meme produc efecte care aduc beneficii "purtătorilor" ( memeplexul cunoscut sub denumirea generică de "matematică", format din meme care reflectă proprietăţi legate de numere şi valori din realitate, permite creierelor care îl "gazduieşte" să analizeze date, să anticipeze unele evenimente, să proceseze mai corect şi mai profund anumite elemente ale mediului înconjurător ), altele sunt simpli "paraziţi" care se "lipesc" de gazdă pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, trecând de la un om la altul, pentru ca în cateva săptămâni, luni sau poate ani să dispară cu totul ( o legendă urbană, de pildă, sau o modă vestimentară ), iar altele exploatează pur şi simplu instincte ale gazdei ( mila faţă de un ipotetic copil bolnav, tendinţa de avertizare a semenilor faţă de un potenţial pericol ) pentru a se răspândi în explozii scurte ( manifestate de pildă printr-un val de mailuri pe care le primiţi de la mai mulţi cunoscuţi într-un timp foarte scurt, avertizand în privinta pericolului ascuns în mâncarea de zi cu zi ), alternate cu perioade lungi de "hibernare", în care "gazdele" uzuale nu-l mai percep ca pe o avertizare nouă, ci ca pe o repetiţie a mesajului vechi, şi nu-l mai transmit, fiind necesară o perioadă de uitare ( reducere a "imunităţii" ) de câteva luni până la urmatoarea "epidemie", sau o populaţie nouă de gazde.
În final, la fel ca şi în cazul genelor, scopul primar memelor este reproducerea. Beneficiile "vehiculului" sunt mai puţin importante din perspectiva replicatorilor, şi "interesează" doar în măsura în care interferează cu autocopierea. Valoarea de adevăr a memei este de obicei irelevantă, deşi pentru unele dintre meme este mai avantajos să dea senzaţia de veridicitate, iar pentru altele este necesar să fie corecte pentru a fi considerate utile de către gazde şi deci să fie transmise mai departe.
Ca o ultimă precizare, s-a vorbit atât despre gene cât şi despre meme ca având "scopuri", cel al reproducerii, sau al beneficiilor purtătorilor lor. Evident, nu este vorba de un scop voluntar, aşa cum îl are o fiinţă vie, întrucât nici memele şi nici genele nu posedă conştiinţă, nici nu sunt capabile să decidă ceva. "Scopul" lor este simpla descriere a unei proprietăţi a replicatorului.
joi, 1 septembrie 2011
Fear of the light
"We live in a society absolutely dependent on science and technology and yet have cleverly arranged things so that almost no one understands science and technology. That's a clear prescription for disaster." ( Carl Sagan )
("Trăim într-o societate absolut dependentă de ştiinţă şi tehnologie, şi totusi am aranjat cu iscusinţă situaţia astfel încât aproape nimeni nu înţelege ştiinţa şi tehnologia. Aceasta este o reţetă limpede pentru dezastru." - Carl Sagan )
De obicei e vorba de frica de întuneric, de ceea ce se poate ascunde în beznă - deci, de necunoscut. Dar într-un caz aparte frica e faţă de lumina care dezvăluie inexistenţa fantasmelor cu care imaginaţia a populat negura, atunci când cineva e dependent de umbrele respective. Atunci, focul devine cel mai aprig inamic. Apreciat pentru caldură, util pentru gătit, dar cu condiţia să nu fie aţâţat prea tare, să nu dea prea multă lumină şi să alunge obscurul:
Dupa parerea mea, pe primul loc e religia...pt ca ea inseamna Dumnezeu...si intelepciunea suprema e doar la El. Si stiinta, atata timp cat nu contrazice Biblia, e binevenita. Dar cand se incumeta sa demonstreze ca pamantul are 3.5 milioane de ani(nu 6000 de ani), ca omul a evoluat din specii ineferioare...cred ca ne putem lipsi de ea. Biblia sa ne fie singura sursa de intelepciune .." ca daca nu, nu vor mai rasari zorile peste poporul acesta" (isaia).O formă simplificată a metodei stiinţifice a fost aplicată din cele mai vechi timpuri. "Observă, încearcă, repetă, vezi ce rezulte obţii, dacă funcţionează pastrează, dacă nu - încearcă altceva" a fost procedeul care a stat la baza inovaţiilor începând din preistorie. Fie că a fost vorba de prima oală de lut arsă, de construcţia primului cârlig de pescuit, sau de şamanul căutand ierburile de leac potrivite, s-a urmat acelaşi drum: ipoteză, testare, respingerea rezultatelor nepotrivite, păstrarea celor funcţionale.
De-abia mult mai târziu metodologia a fost aplicată mai strict şi s-au impus nişte reguli, dar conceptul de bază a rămas acelaşi: de a verifica fiecare idee, de a o compara cu realitatea, şi de a selecta doar ceea ce e compatibil cu aceasta şi descrie corect lumea.
Expusă atât de simplu, metoda ştiintifică pare în mod evident ceva necesar pentru a distinge realul de fantezie. Şi totuşi, în ziua de azi, înconjuraţi de telefoane mobile, computere, cuptoare cu microunde, televiziune şi mii de alte rezultate foarte concrete ale aplicării în practică a cunoaşterii ştiintifice, pentru o parte îngrijorător de mare dintre semenii noştri, ştiinţa a ajuns să fie egalată cu magia. Fără a avea pretenţia ca cineva să înţeleagă în profunzime electromagnetismul, termodinamica, biochimia sau oricare din nenumăratele elemente care stau la baza funcţionarii vreunui dispozitiv, mecanism sau aplicaţie înainte de a-l, sau a o folosi, totuşi ar fi de asteptat ca cineva să aibă măcar o vagă cunoaştere a principiilor de bază ale lumii în care trăieşte.
În schimb, pentru marea majoritate este mult mai uşor să ia de bun ceea ce există, fără a-şi bate capul cu vreo întrebare şi fără a încerca să coreleze cu informaţiile cu care s-a întâlnit la un moment dat în viaţă, chiar dacă doar la nivelul şcolii generale. Iar din perspectiva cuiva atât de lipsit de curiozitate dar şi de cultură ştiintifică, ştiinta ESTE magie - ambele ar presupune funcţionarea prin metode tainice, de neînţeles pentru muritorii de rând, care nici nu ar trebui să încerce să afle ce semnifică fiecare "incantaţie", fie că e vorba de un vraci care invocă nume de demoni sau un savant care foloseşte formule cabalistice precum "atracţia-gravitaţională-e-invers-proporţională-cu-pătratul-distanţei".
Şi astfel e mai uşor de înţeles cum se poate ajunge la situaţii precum judecători care consideră egale un test ADN şi mărturia unei persoane, procente însemnate din populaţie care îmbrăţisează geocentrismul, sau consideră ca "ipoteze egale ca valoare" creaţionismul şi teoria evoluţiei.
Şi aici apare pericolul - atunci când se uită că metoda ştiinţifică reprezintă în esenţă probarea cu realitatea şi autocorectarea, în vreme ce revelaţia, credinţa religioasă şi pseudoştiinţa - nu, când răspunsurile ştiinţifice verificate sunt egalate cu ideile care au eşuat în faţa testului realităţii, atunci nu mai există nici un reper pentru a distinge fantezia de realitate, şi persoana sau societatea care face greşeala aceasta va deveni o victimă uşoară pentru şarlatani sau dezaxaţi.
Lipsa de educaţie ştiinţifică este o cauză pasivă a acestei situaţii. Dar există şi o cauză activă - persoane sau organizaţii care luptă să menţină incultura, ba chiar să şteargă cunoaşterea. Şi asta din interes propriu - fie că câştigă prea bine din vânzarea de ulei de şarpe, fie pentru că una dintre victimele metodei ştiinţifice este chiar zeul personal, atât de drag, căruia i s-a negat rolul în creerea specială a omului, i s-a luat "meritul" pentru formarea Terrei ( şi, ca detaliu minor, a restului Universului din jurul planetei ), şi a fost gonit de telescoape şi rachete din "ceruri" până în abisurile din afara spaţiu-timpului - practic, în afara existenţei.
Astăzi, având la dispoziţie mai multă informaţie decât a fost vreodată disponibilă în istorie, lupta aceasta a propovăduitorilor-de-întuneric pare absurdă. Şi totuşi, deşi cunoaşterea n-a fost atât de avansată, alte conflicte ştiinţă-religie au avut loc, şi nu o dată religia a reuşit să reprime, să cenzureze şi să şteargă cunoaşterea. Trecând peste exemplele clasice ale lui Giordano Bruno, Galilei şi mulţi alţii persecutaţi de Inchiziţie, un caz mult mai tragic s-a desfăşurat în secolul XII, în Bagdad, pe atunci centrul cultural al umanităţii ( de altfel, aici s-a salvat o mare parte a culturii greceşti şi romane, atunci când Europa şi-a distrus o mare parte a moştenirii ), până când un imam, Abu Hamid al Ghazali, a decis că ştiinţa este diavolească şi eretică, şi prin munca sa a reuşit să deturneze cursul întregii culturi islamice şi implicit a restului lumii, prăbuşind-o de la apogeul cunoaşterii umane din acea perioadă la ceea ce este şi acum - o societate profund religioasă, dar aproape în totalitate analfabetă ştiinţific.
Ideile creaţioniştilor şi geocentriştilor sunt propagate nu prin valoarea lor, ci prin mijloace politice şi religioase, pe fundalul nepăsării majorităţii. Deşi dificil de imaginat, dacă sunt lăsaţi să-şi ajungă scopurile, ar fi în stare să dărâme încă o dată întregul eşafodaj al cunoaşterii în decursul a doar 2-3 generaţii, lăsând iarăşi umanitatea la nivelul unui nou Ev Întunecat, din care să fie necesari alţi o mie de ani sau mai mult pentru a se ridica din nou. Teama lor de lumină este atât de mare încât sunt dispuşi să sacrifice toate benefiicile cunoaşterii.
Totuşi, în prezent există un avantaj enorm: Internetul. Internetul oferă acces la un volum imens de informaţii şi o comunicare între oameni la un nivel inimaginabil acum 50 de ani. Nu întâmplător, o dată cu accesul tot mai facil la comunicarea online religiile încep să intre într-un declin tot mai mare.
Îl las pe ThunderF00t să explice de ce "Internetul este locul unde religiile vin să moară":
sâmbătă, 23 iulie 2011
Despre Hawking, moarte şi naivitate.
"Eu privesc creierul ca un computer care va înceta să mai funcţioneze atunci când componentele sale se vor strica. Nu există rai sau viaţă de apoi pentru computerele stricate, este doar o poveste cu zâne pentru oamenii care se tem de întuneric." - Stephen Hawking
Citatul acesta a pornit o discuţie acolo unde se nasc toate marile idei ale omenirii. Pe Facebook. Cineva din lista mea a folosit urmatoarea frază:
dezamagit de hawking, insa ii respect parerea
Desigur ca nu m-am putut abtine sa il intreb de ce e dezamăgit de una dintre cele mai luminate minţi ale momentului, mi-am primit răspunsul şi am concluzionat ca şi el că Facebook nu e o platformă potrivită pentru această discuţie. Nu de alta dar îmi mirosea a eseu. Aşa că am decis, Alin, să îţi răspund aici, în sufrageria mea.
Alin:
draga Freija Vanir, intr-un fel regret ca am intrat intr-o discutie mult prea complexa pentru platforma asta de comunicare. totusi o sa incerc sa raspund la intrebarea ta. pe de o parte, tot respectul pentru Hawking si situatia lui speciala (cred ca experienta sa de viata i-a dat o parere ceva mai altfel despre realitate), insa nu si pentru fenomenul ateismului in general. sunt dezamagit de afirmatiile sale deoarece ele denota o anume naivitate. in conditiile postmodernitatii nefavorabile pe care o traversam, mi se pare naiv sa te raportezi la fiinta umana ca la Ceva teribil si lipsit de smerenie cand de fapt mi se pare ca suntem un pic mai mult decat nimic, fiinte mici fizic (adevarate furnici daca ne raportam si numai la sistemul solar) si mai ales - adeseori - fiinte limitate, neevoluate (extrema fiind faptele prezentate de exemplu in documentarul "Earthlings"). de asemenea, mi se pare naiv sa ignori Ordinea din spatele lucrurilor de parca ar fi un simplu accident sau sa-l tratezi ca pe o persoana oarecare pe tamplarul acela din Nazaret care stim cu totii cam ce impact a avut asupra civilizatiei umane. insa deja am intrat prea in amanunt si risc sa nu ma fac inteles corect - si asta mai ales din cauza limitarilor virtualului...
Iată răspunsul meu.
Întâi să ne dăm seama ce înseamnă "respect" în accepţiunea ta, pentru că am impresia că funcţionăm pe dicţionare diferite. Spui " tot respectul pentru Hawking si situatia lui speciala (cred ca experienta sa de viata i-a dat o parere ceva mai altfel despre realitate), insa nu si pentru fenomenul ateismului in general." Am gasit cuvantul "respect" ca "deferenţă; stimă, cinste, veneraţie (pentru cineva).", dar în nici un caz nu cred că acest cuvânt permite o atitudine condescendentă şi atacul la persoană care urmează. Deduc faptul că tu consideri că "situaţia lui specială" e relevantă atunci când vorbim despre produsele intelectului său, ceea ce e jignitor şi neadevărat. Fraza ta arată lipsă de respect şi o atitudine superioară care mă face să mă gândesc la perlele emanate de Petre Ţuţea. Ceea ce transpare din fraza ta se traduce ca "săracul handicapat, ce se straduie el să gândească...."
Cât despre "fenomenul ateismului"....il vom atinge imediat.
Cât despre "fenomenul ateismului"....il vom atinge imediat.
"sunt dezamagit de afirmatiile sale deoarece ele denota o anume naivitate. in conditiile postmodernitatii nefavorabile pe care o traversam, mi se pare naiv sa te raportezi la fiinta umana ca la Ceva teribil si lipsit de smerenie cand de fapt mi se pare ca suntem un pic mai mult decat nimic, fiinte mici fizic (adevarate furnici daca ne raportam si numai la sistemul solar) si mai ales - adeseori - fiinte limitate, neevoluate (extrema fiind faptele prezentate de exemplu in documentarul "Earthlings")."
Întâi nu înţeleg de ce te referi la această perioadă ca fiind o "posmodernitate nefavorabilă" având în vedere că acum o clipă evolutivă ne aflam in Evul Mediu Favorabil, în care un bărbat de constituţia ta fizică ar fi murit înainte de a împlini 5 ani ori, altfel dezvoltat, ar fi avut o speranţă maximă de viaţă de 30 de ani petrecuţi cu smerenie într-o mizerie cruntă. Era perioada când "Dumnezeu umbla din casă în casă.", de mână cu prietena lui cea mai bună, Ciuma. Mi se pare naiv să te raportezi la fiinţa umană ca la acea fiinţă mega extra super superioara, în nici un caz mamifer, creată de un Patriarh cosmic "după chipul şi asemănarea sa", căreia nu doar că "i s-a dat Pamântul în stăpânire" ci pentru plăcerea sa vizuală a primit cadou şi Universul infinit pentru a putea vedea cu ochiul liber o bucatica infinitezimala din mica noastră galaxie. De asemenea mi se pare o aroganţă de prost gust.
Descrii umanitatea ca fiind formată din "fiinte limitate, neevoluate". Comparativ cu ce? Ai un alt standard al fiinţei umane în cap? Eşti pe cale de a comite erezia de a numi "imperfectă" sau "defectă" creaţia patriarului cosmic. ( Il numesc aşa pentru a face dreptate tuturor celor trei religii abrahamice) Nu uita însă ca suntem animale. Nişte animale cu intelectul mai dezvoltat, capabile de tehnologie şi foarte gregare. Nu am reuşit încă să trecem peste instincte şi să ne folosim de intelect la adevărata capacitate. Ce mă surprinde este că atunci când dai exemple de atrocităţi ale fiinţei umane nu mă trimiţi la Inchiziţie, la WW2 sau la Războiul din Golf ci la un documentar despre viţei chinuiţi.
"de asemenea, mi se pare naiv sa ignori Ordinea din spatele lucrurilor de parca ar fi un simplu accident sau sa-l tratezi ca pe o persoana oarecare pe tamplarul acela din Nazaret care stim cu totii cam ce impact a avut asupra civilizatiei umane."
Trebuie să recunosc, nu am mai auzit "argumentul din Ordine" de mult. E o subdiviziune a unei alte falaciozităţi bine cunoscute , numite "argumentul din design" Pentru a nu încărca inutil articolul te voi ruga să citeşti aici ceva despre acest "argument din Design". Sunt convinsă că site-ul atinge orice nelămurire pe care o poţi avea legată de evoluţie sau cosmologie. Creaţioniştii au renunţat între timp la un asemenea "argument" pentru că ordinea.....lipseşte. Sunt structuri stabile şi structuri instabile. Cele stabile le poţi vedea şi tu, ca să te minunezi cât de...stabile sunt. Cele instabile se descompun înainte de a deveni tu conştient de ele. Iar dacă ordinea în Univers ar exista...nu ar mai fi cazuri de stele ciocnite între ele sau colapsate în ele însele, corpuri cereşti cu orbite atipice care ameninţă să distrugă o planetă pe care a apărut acest fenomen rar numit "viaţă" şi, la scară mică, dacă elementele Terrei ar fi fost adunate laolaltă de către un designer care a fost măcar un student mediocru la o facultate de geologie, nicidecum un atotputernic omniscient, crusta pamântului ar fi fost formată din amestecul potrivit de elemente încât să nu avem falii tectonice, drifturi continentale, cutremure şi tsunami-uri. Tot Universul ăsta, departe de a fi o creaţie perfectă, e mai asemănător cu proiectul unui inginer idiot.
Il aminteşti pe un anume tâmplar din Nazaret....Aici trebuie puse 2 probleme:
Il aminteşti pe un anume tâmplar din Nazaret....Aici trebuie puse 2 probleme:
1: Nu există nici o dovadă că acel tâmplar ar fi fost mai mult decât un personaj mitologic.
2: Impactul acestui mit asupra civilizaţiei umane a fost devastator. Din drumurile şi apeductele marelui Imperiu pre-creştin s-au construit temple ale ignoranţei, intoleranţei şi violenţei. După ce grecii descoperiseră forma pământului şi îi măsuraseră diametrul, după ce bazele matematicii şi medicinei erau puse a urmat cea mai neagră perioadă a umanităţii, când pamântul a fost declarat plat şi ştiinţa erezie. După ce Renaşterea ne-a eliberat de un mileniu de teroare şi ignoranţă forţată am reuşit să ajungem iar din urmă realizările Antichităţii abia în secolul XVII. Trei secole mai târziu păşeam pe Lună . Dacă legenda tâmplarului nu ar fi prins la public poate până acum colonizam Universul.
Aştept cu interes răspunsul.
luni, 11 iulie 2011
Aici suntem cu toţii.
Pe această fărâmă de praf ce rătăceşte în imensitatea spaţiului.
(Acum cu subtitrare pentru nevorbitorii de engleză.)
Subtilles by B.
(Acum cu subtitrare pentru nevorbitorii de engleză.)
Subtilles by B.
duminică, 19 iunie 2011
Ce religie aveţi ?
Am purtat recent o discuţie destul de lungă cu o persoană care iniţial s-a declarat "creştin ortodox". Pe măsură ce s-a intrat în detalii, am descoperit că ( deloc surprinzător ) omul nu doar că nu era ortodox, dar avea nişte mici rezerve până şi-n privinţa cristosului - deci, nici măcar creştin. Cazul nu e singular - peste 80% din români se declară ortodocşi, pentru că aşa au fost botezaţi şi pentru că se adună de două ori pe an în faţa unei biserici ortodoxe. Iar în ceea ce priveşte ce chiar cred… aici deja este un amestec de superstiţie, speranţă şi un creştinism bazat superficial pe cel clasic, dar cu suficiente modificări personale încât "bunii ortodocşi" pot fi consideraţi eretici.
Deşi mulţi sunt surprinşi iniţial, dacă sunt puşi să analizeze cu atenţie ideea, sunt de acord cu faptul că un ritual în care un bărbos în rochie a mormăit cateva fraze şi-apoi a încercat să înece un copil de cateva luni nu influenţează cu mai nimic convingerile religioase ale copilului peste 20, 30 sau 50 de ani. Şi cu toate acestea, încă se agaţă de botezul propriu pentru a se autointitula ortodocşi.
Dar întâi să vedem în cate categorii se pot împărţi convingerile religioase ale cuiva:
- Ateismul ( a, fără + theos, zeu ) este pur şi simplu lipsa credinţei în vreo divinitate¹
- - Ateismul slab: lipsa convingerii că există o anumită divinitate. A nu avea un zeu favorit, a nu considera că zeul [X] chiar există, încadrează persoana aici. Dacă v-aţi considerat agnostic pentru că nu stiţi sigur că vreun zeu există, daca nu consideraţi că zeul [X], oricare ar fi acel X, exista, chiar dacă nu sunteţi ferm convins că nu există nici un zeu... de fapt sunteţi ateu.
- - Ateismul tare este convingerea că nu există zei. Spre deosebire de ateismul slab ( în care nici un zeu nu este acceptat, dar... doar atat ), această formă de ateism nu doar că nu acceptă, dar respinge direct existenţa zeilor. Diferenţa dintre cele două forme e cea între "nu cred ca există" si "cred ca nu există".
- -Satanismul laveyan este intermediar între ateism şi deism-teism; reprezintă respingerea unei divinităţi supranaturale, propunând în schimb ca fiecare om să se considere propriul "zeu" - un zeu non-atotputernic, non-omniscient, muritor, şi totuşi un "zeu" demn de autoveneraţie. Denumirea de "satanism" nu se referă la venerarea Satanei, ci la adoptarea personajului ca simbol.
- Panteismul este convingerea că divinitatea coincide cu Universul, fie că i se atribuie conştiinţă sau nu.
- Deismul este concepţia conform căreia creatorul Universului nu interferează cu acesta - fie nu mai există, fie nu poate, sau nu doreşte. În deism, divinitatea e indiferentă faţă de umanitate, sau chiar nu este conştientă de existenţa acesteia.
- Teismul este credinţa într-un zeu personal, conştient, un zeu care urmăreşte viaţa indivizilor, şi intervine activ în realitate, încălcând legile naturale prin miracole.
În teism, printre alte religii, este inclus şi creştinismul. Iar o subramură a creştinismului este ortodoxia. Şi, când e vorba de religie, nu există alegere. Fie iei tot pachetul care ţi se oferă, fie nu primeşti nimic. Mai precis, pentru ca cineva să fie un creştin ortodox cu adevărat ( şi nu deist cu influenţe creştine, creştin fără afiliere cu vreo denominaţie oficială, sau altă variantă eretică de creştinism "DYI" ) e necesar să accepte, pe langă convingerea că un zeu ( generic ) supraveghează şi se joacă cu muritorii, şi alte câteva dogme, cum ar fi că acel zeu care conduce lumea este chiar YHVH, zeul biblic. Că acesta este de fapt compus din trei zei dar care sunt unul dar sunt trei dar.... ( fabulosul concept al trinităţii, care nici nu apare în biblie ), să considere ca adevarată povestea tâmplarului evreu de acum doua mii de ani, născut din virgină, care a murit şi apoi a înviat; că respectivul tâmplar nu era doar un om, ci a fost chiar zeul în persoană, care s-a sacrificat lui însuşi ca să poată ierta nefericita alegere a unei femei-coaste de acum ~6000 ani ( BOR, deşi nu a prezentat un punct de vedere oficial, neoficial acceptă şi promovează creaţionismul pământului tânăr, şi.... geocentrismul ! ). A respinge vreuna dintre aceste învăţături înseamnă a respinge ortodoxia.
Atunci când cineva vă întreabă "ce religie aveţi ?", vă întreabă "Ce religie aveti ?", nu în ce clădire vi s-a turnat apă în cap acum câteva zeci de ani. Analizaţi-vă cu atenţie convingerile personale. Comparaţi-le cu ce vă ofera religia de care credeţi că aparţineţi. Dacă cele două variante nu se suprapun, în cazul de faţă, dacă daca nu sunteti convinşi ca un mega-uber-nene ( sau trei, nu unul ? sau... uhm... ) vă priveşte clipă de clipă, dacă nu credeţi că tâmplarii, fie ei evrei sau de altă naţie, pot învia după ce mor, dacă nu credeţi că o bucăţică de paine devine ( la propriu ! ) carne de om-zeu după ce un bărbos face o incantaţie magică asupra ei, nu sunteţi creştin-ortodox. Iar dacă consideraţi că cristosul a fost doar un om, dacă nu îl vedeţi ca pe salvatorul dvs. personal, care a murit pentru dvs. şi vă va duce în rai ( sau iad ) după ce muriţi... nu vă calificaţi nici măcar pentru "creştin".
Aşadar... ce religie aveţi ?
¹ Editare ulterioară: asta e definiţia ateului - "lipsa credinţei în vreo divinitate". Atât. Nu implică nici comunism, nici fascism, nici satanism, nici măcar vreo poziţie faţă de vreo teorie ştiintifică... sau faţă de ştiinţă în general. Toate astea pot face parte din convingerile unui ateu sau ale unui teist... sau nu. Dar singurul lucru care e obligatoriu şi necesar pentru ateism e doar lipsa credinţei în divinităţi.
vineri, 18 martie 2011
Moment muzico-viral.
So get the damn vaccine!
Nota: mi-a placut refrenul, dar nu l-am priceput din prima. Aşa că m-am documentat un pic. Se pare că marii specialişti ai pro-epidemistilor sunt Jim Carrey şi Jenny McCarthy. Trecând peste faptul că sunt Detectivu' lu' Peşte şi o fostă fată Playboy, iată ce aberaţii reuşea să scoată Jenny:
Înainte de a găsi vaccinurile pe care să le atace, Jenny susţinea că fiul ei, Evan, diagnosticat cu autism, este de fapt un "copil de cristal" iar ea e o "mamă indigo". Adică Evan nu e bolnav, ci are abilităţi paranormale şi este următorul stadiu de dezvoltare al umanităţii. Am citit şi eu "Sfârşitul copilăriei" al lui Arthir C. Clarke si nu m-a lăsat cu sechele, dimpotrivă. (V-o recomand cu dragă inimă, dar vă rog trataţi-o cum a intenţionat autorul: Ficţiune!) Dar când unii oameni cred că scrielrile lui Clarke sunt previziuni ale viitorului iar "Lord of the Rings" şi "The Flinstones" documentare istorice, avem o problemă.
Later Edit:
Vă plac Penn and Teller? Lor nu le plac antivaxerii. Enjoy:
luni, 7 martie 2011
Vasiliscul: Şopârla Iisus
Prima dată am auzit de Vasilisc în melodia asta:
Apoi am început să fiu interesată de heraldică şi l-am cunoscut pe dumnealui:
Go-go Jesus Lizzard!
Apoi am început să fiu interesată de heraldică şi l-am cunoscut pe dumnealui:
In European bestiaries and legends, a basilisk (English pronunciation: /ˈbæzɪlɪsk/,[1] from the Greek βασιλίσκος basilískos, "little king;" Latin Regulus) is a legendary reptile reputed to be king of serpents and said to have the power to cause death with a single glance. According to the Naturalis Historia of Pliny the Elder, the basilisk of Cyrene is a small snake, "being not more than twelve fingers in length," that is so venomous that it leaves a wide trail of deadly venom in its wake, and its gaze is likewise lethal; its weakness is in the odour of the weasel, which, according to Pliny, was thrown into the basilisk's hole, recognizable because all the surrounding shrubs and grass had been scorched by its presence. The basilisk is alleged to be hatched by a rooster from the egg of a serpent or toad (the reverse of the cockatrice, which was hatched from a rooster's "egg" incubated by a serpent or toad). In Medieval Europe, the description of the creature began taking on features from roosters.Şi acum dau de minunea asta:
Go-go Jesus Lizzard!
marți, 1 martie 2011
III: Ace şi...fanatici musulmani
Poliomelită. Ăsta e un cuvânt care mă zbârleşte complet. De ce? Păi cum de ce? De asta:
Fragment din "God is not Great" de Christopher Hitchens
Da, desigur, musulmanii ăştia.....În episodul următor, fanaticii lumii "civilizate".
Va urma.
In 1988 a început o accţiune mondială ce avea ca scop eradicarea poliomelitei, la care au participat UNICEF, Fundaţia Rotary şi Organizația Mondială a Sănătății, reducând cazurile de poliomelită cu 99%, de la aprox. 350.000 de cazuri în 1988 la 483 de cazuri in 2001, apoi cu o medie de 1000 de cazuri pe an. Dacă s-ar reuşi eradicarea, această boală ar fi doar a treia eradicată din istorie, după variolă (1979) şi pesta bovină (2010) În multe regiuni ale lumii poliomelita e un coşmar care a trecut. Doar doi stropi de fluid pot să te protejeze de această boală monstruasă:
Dar în anumite ţări, ea face încă ravagii. În India, Nigeria, Pakistan şi Afganistan nu s-a reuşit imunizarea. Nu numai atât, dar călătorii din acele zone au dus-o înapoi în zone de unde era deja eradicată. De ce? Oamenii s-au străduit, şi localnicii, şi medicii şi voluntarii. Fonduri imense au fost turnate în această acţiune şi s-au implicat specialişti, organizaţii internaţionale, voluntari din toată lumea. Dar a intervenit fanatismul religios. Iată o mărturie de la faţa locului:
Fragment din "God is not Great" de Christopher Hitchens
In the fall of 2001 I was in Calcutta with the magnificent photographer Sebastiaio Salgado, a Brazilian genius whose studies with the camera have made vivid the lives of migrants, war victims, and those workers who toil to extract primary products from mines and quarries and forests. On this occasion, he was acting as an envoy of UNICEF and promoting his cause as a crusader—in the positive sense of that term—against the scourge of polio. Thanks to the work of inspired and enlightened scientists like Jonas Salk, it is now possible to immunize children against this ghastly malady for a negligible cost: the few cents or pennies that it takes to administer two drops of oral vaccine to the mouth of an infant. Advances in medicine had managed to put the fear of smallpox behind us, and it was confidently expected that another year would do the same for polio. Humanity itself had seemingly united on this proposition. In several countries, including El Salvador, warring combatants had proclaimed cease-fires in order to allow the inoculation teams to move freely. Extremely poor and backward countries had mustered the resources to get the good news to every village: no more children need be killed, or made useless and miserable, by this hideous disease. Back home in Washington, where that year many people were still fearfully staying indoors after the trauma of 9/11, my youngest daughter was going dauntlessly door to door on Halloween, piping "Trick or Treat for UNICEF" and healing or saving, with every fistful of small change, children she would never meet. One had that rare sense of participating in an entirely positive enterprise.
The people of Bengal, and particularly the women, were enthusiastic and inventive. I remember one committee meeting, where staunch Calcutta hostesses planned without embarrassment to team up with the city's prostitutes to spread the word into the farthest corners of society. Bring your children, no questions asked, and let them swallow the two drops of fluid. Someone knew of an elephant a few miles out of town that might be hired to lead a publicity parade. Everything was going well: in one of the poorest cities and states of the world there was to be a new start. And then we began to hear of a rumor. In some outlying places, Muslim die-hards were spreading the story that the droplets were a plot. If you took this sinister Western medicine, you would be stricken by impotence and diarrhea (a forbidding and depressing combination).
This was a problem, because the drops have to be administered twice—the second time as a booster and confirmation of immunity— and because it takes only a few uninoculated people to allow the disease to survive and revive, and to spread back through contact and the water supply. As with smallpox, eradication must be utter and complete. I wondered as I left Calcutta if West Bengal would manage to meet the deadline and declare itself polio-free by the end of the next year. That would leave only pockets of Afghanistan and one or two other inaccessible regions, already devastated by religious fervor, before we could say that another ancient tyranny of illness had been decisively overthrown.
In 2005 I learned of one outcome. In northern Nigeria—a country that had previously checked in as provisionally polio-free—a group of Islamic religious figures issued a ruling, or fatwa, that declared the polio vaccine to be a conspiracy by the United States (and, amazingly, the United Nations) against the Muslim faith. The drops were designed, said these mullahs, to sterilize the true believers. Their intention and effect was genocidal. Nobody was to swallow them, or administer them to infants. Within months, polio was back, and not just in northern Nigeria. Nigerian travelers and pilgrims had already taken it as far as Mecca, and spread it back to several other polio-free countries, including three African ones and also faraway Yemen. The entire boulder would have to be rolled back right up to the top of the mountain.
Mulţi oameni implicaţi activ, o grămadă de fonduri, multă muncă, toate pentru a eradica o boală, pentru a ajuta nişte oameni, toate astea nu pot trece peste hotărârea unor fanatici conspiraţionişti de a stopa imunizarea. Un alt caz în care fanatismul ucide. Nu pe fanatici, ci pe ei:
Da, desigur, musulmanii ăştia.....În episodul următor, fanaticii lumii "civilizate".
Va urma.
luni, 28 februarie 2011
II: Ace şi...grupuri
Americanii nu sunt deloc delicaţi când denumesc acest fenomen "herd immunity". Noi, mai finuţi, folosim expresia "imunitate de grup". Ce papuc e aia? Ei, e un lucru bun şi frumos, atunci când este. Mai bun decât căpşunile, fie ele chiar şi cu zahăr.
O epidemie are prostul obicei de a se răspândi de la om la om, fiecare persoană bolnavă infectând, cum alfel, pe cei care îi sunt apropiaţi. Adică dacă tu iei o boală, primii care vor avea de suferit din cauza ta vor fi cei la care ţii.Unii membrii ai unei comunităţi vor fi prea bolnavi, prea tineri sau prea dobitoci/dezinformaţi pentru a se vaccina. Dar dacă majoritatea celor din jurul lor vor fi vaccinaţi, ei nu se vor întâlni cu patogeni şi nu vor avea cum să se infecteze. Go-go vaccine power.
Iată un nenea care face o simulare computerizată şi explică frumos cum funcţionează minunea. Ignoraţi pe cât posibil accentul.
În episodul viitor: Acestea fiind spuse, să înceapă telenovela! Enter badguy.
Pe acelaşi subiect vă invit să citiţi:
http://parinti-rationali.blogspot.com/2011/02/navigand-printre-biasuri-si-disonanta.html
http://parinti-rationali.blogspot.com/2011/02/navigand-printre-biasuri-si-disonanta_25.html
http://parinti-rationali.blogspot.com/2011/02/navigand-printre-biasuri-si-disonanta_2176.html
http://parinti-rationali.blogspot.com/2011/02/navigand-printre-biasuri-si-disonanta_26.html
Ace şi ...
Indiferent că am pus mâna pe un tabloid ieftin acasă la vre-un prieten, pe o revistă religioasă în sala de aşteptare a dentistului sau am discutat via messenger cu vreun amic conspiraţionist, cuvântul “vaccin” pare să fie în toate gurile. Mă distram acum vreo lună pe blogul unui fanatic religios ce era anti paşapoarte biometrice, anti-vaccin, anti-globalizare, anti-masoni, anti-semit, anti….şi mi se părea că doar cei ce cred în conspiraţii extraterestre îl bagă în seamă. Dar iată că dau de un alt blog. Blogul unei mame, al unei femei ce nu pare să fie din seria retarzilor care nu au altceva de lucru….şi trotuşi… Totuşi găsesc un articol în 3 părţi despre…vaccinuri. De fapt anti-vaccinuri. adică pro epidemie. Ăăăăăă......
E normal să devin curioasa de ce lucrurile de bun simţ pe care le ştiu de la mama nu au ajuns la toată lumea, aşa că o sa ma îmbarc în călatoria de a învăţa despre vaccinuri, mişcări anti-vaccin şi, dacă trebuie, reptilieni.
Deci, ce e un vaccin?
(Altceva decât chestia aia de care mă ascundeam după canapea urlând că “Eu nu vreau vaccineeeee!!)
Vaccinul este un preparat biologic ce are în compoziţie antigene virale sau microbiene inactivate sau atenuate care odată introduse în organism activează sistemul imunitar. Acesta va secreta anticorpi ce vor proteja organismul împotriva infecţiei. Organismul “îşi aminteste” agentul străin introdus şi va ataca în forţă atunci când il va simţi din nou.Protecţia imunologică se instalează după interval de timp variabil de la inoculare (săptămâni, luni), în funcție de vaccin, și este de lungă durată (ani).
Vaccinurile pot fi profilactice (pentru a preveni sau ameliora efectele unor eventuale infecţii viitoare cu un patogen), sau terapeutice (de exemplu se caută un vaccin anti-cancer).
Dacă înainte se urmarea doar vaccinarea copiilor, acum se cauta si vaccinarea adolescentilor si adultilor.
Combinatiile de vaccine devin comune: vaccinele continand 5 sau mai multe componente se folosesc in multe parti ale lumii.
De asemenea vaccinarea animalelor previne imbolnavirea lor si transmiterea de boli catre om. Nu doar animalele de casa si gospodarie sunt vaccinate, ci uneori si populatiile salbatice, cum a fost cazul cu hrana ce continea vaccin data ratonilor din zone unde era posibila o epidemie de turbare.
Da, şi vaccinul îţi protejează copilul de a arăta aşa:
Şi pe câinele tău de a arăta aşa:
Care e istoria vaccinului?
Cu mult înainte ca procesul vindecării să fie înţeles s-a observat că cei care reuşesc să supravieţuiască unei boli par imuni la o a doua întâlnire cu ea. Chinezii au ajuns astfel să încerce să prevină variola expunând persoane sănătoase fluidelor din veziculele celor bolnavi. Asta se făcea fie prin injectarea în propria piele, inhalarea unei pulberi obţinută prin uscarea şi pisarea veziculelor ori introducerea acestei pudre în fluxul sangvin. Aceste metode se numesc “variolare”. Deşi efectele variolării variau de la a cauza o boală uşoară până la uciderea celor mai slabi, mortalitatea şi morbiditatea populaţiilor variolate era mai scăzută decât a populaşiilor netratate.
Termenul “vaccin” derivă din termenul “variola bovină “(cow pox) (lat. ''variolæ vaccinæ'', adaptat din ''vaccīn-us'', de la ''vacca''-vacă) folosit de Edward Jenner in 1796. Virusul de variolă bovină o data administrat omului ii proteja de Variola major, cunoscuta ca Variola . Variola a fost una dintre cele mai mari catastrofe ale omenirii, omorând și desfigurând un număr imens de oameni de-a lungul secolelor; numai în secolul al XX-lea au murit de variolă între 300 și 500 de milioane de oameni.
Prin anii 1770 Edward Jenner a auzit o lăptăreasă lăudandu-se ca ea nu se va îmbolnăvi de variolă, o boală care desfigura şi avea un mare potenţial letal, pentru că a avut deja variola bovină, care are un efect blând asupra omului. În 1796 Jenner a luat puroi din veyiculele de pe mâinile unei lăptărese şi a inoculat un băiat de 8 ani. Şase săptămâni mai târziu l-a inoculat şi cu virusul variolei, dar băiatul nu s-a îmbolnăvit. Aceasta a fost prima vaccinare cu o variantă ameliorată a unui virus.
Louis Pasteur a generalizat ideea lui Jenner dezvoltând ceea ce el a numit vaccinul antirabic iar în secolul 19 vaccinurile erau considerate o chestiune de prestigiu naţional şi reglementate prin lege.
Sunt mai multe tipuri de vaccinuri?
Da, şi fiecare se adresează unui alt tip de boală:
- Vaccinurile care contin microorganisme virulente ucise chimic sau prin căldură sunt cele pentru gripă, holeră, ciumă bubonică, poliomelită şi hepatita A.
- Alte vaccinuri conţin microorganisme vii, dar atenuate. Mulţi sunt virusi ce au fost cultivaţi în condiţii care le dezactivează proprietăţile virulente, ori care folosesc organisme apropiate, dar mai puţin periculoase pentru a provoca un răspuns al sistemului imunitar. Acestea provoacă de obicei reacţii imunologice de mai lungă durată şi sunt preferate pentru adulţii sănătoşi. Exemple de astfel de vaccinuri sunt cele pentru febră galbenă, rubeolă, rujeolă, febră tifoidă, tuberculoză.
- Anatoxinele sunt toxine microbiene atenuate prin metode fizice sau chimice, folosite la producerea de vaccinuri. Sunt lipsite de toxicitate, dar îşi păstrează proprietăţile antigenice, fiind capabile să inducă imunitate faţă de toxina din care au fost derivate. Exemple de anatoxine sunt vaccinurile pentru tetanos şi difterie. Nu toate anatoxinele sunt pentru micro-organisme, de exemplu Anatoxina Crotalus Atrox e folosită pentru a vaccina câinii împotriva muşcăturilor de şarpe cu clopoţei.
- Proteinele recombinate: în loc de a introduce un micro-organism atenuat sau inactivat, un fragment din el poate crea un răspuns de imunizare. Exemplu e vaccinul pentru hepatita B care e compus doar din proteinele de suprafaţă ale virusului ce au fost iniţial extrase din serumul pacientilor cronici, dar care acum se produc prin recombinarea genetică a genelor virale în genomul unor drojdii. Drojdia produce anume proteine care sunt apoi selectate, inoculate pacientului, iar corpul reactionează la ele, producând anticorpi. În aceeasi categorie se află şi vaccinul VLP împotriva VirusuluiPapiloma Uman (HPV)
- Conjugarea: unele bacterii au învelişuri polizaharidice care trezesc reacţii slabe ale sistemului imunitar. Ataşând acestor învelişuri anume proteine sistemul imunitar poate fi făcut să recunoască conjugatul polizaharide-proteine ca antigen. Această abordare e folosită pentru vaccinul de tip B pentru ''Haemophilus influenzae''.
Ce înseamnă “imunizare”?
Organismele ce cauzează boli au cel puţin două efecte asupra corpului. Primul şi cel mai evident: ne simţim rău, avem febră, iritaţii, ne e greaţă şi alte simptome la fel de plăcute. Al dolea efecte mai puţin evident, dar este cel care poateduce la o eventuală vindecare: organismul intrus cauzează un răspuns al sistemului imunitar. Pe măsură cerăspunsul imunitar e din ce în ce mai puternic , în timp agentul infecţios e redus ca număr până când dispare complet, iar omul vindecat. Din păcate unele boli sunt prea virale, agenţii patogeni se înmulţesc prea repede iar organismul nu reuşeşte să îi învingă, iar cel infectat moare.
Vaccinul introduce în corp o cantitate mică de agenţi infecţioşi selectaţi cu grijă pentru a produce reacţia sistemului imunitar fără a pune pacientul în pericol.Sistemul imunitar recunoaşte agenţii vaccinului ca străini, îi distruge şi îi “ţine minte”. Atunci când versiunea virulentă a agentului apare, corpul recunoaşte învelişul deproteine al virusului şi astfel e pregătit să răspundă:
1. Neutralizând ţinta înainte de a pătrunde în celule
2. Recunoscând şi distrugând celulele infectate înainte ca agentul să le poată foloso pentru a se reproduce.
Vaccinurile au contribuit la eradicarea variolei, una dintre cele mai agresive boli infecţioase. Alte boli cum ar fi rubeola, rujeola, poliomelita, oreionul, varicela şi febra tifoidă nu mai au ocurenţa de acum 100 de ani. Cât timp marea majoritate a oamenilor e vaccinată e greu să ajungem la o epidemie. Poliomelita, care se transmite doar de la om la om e ţinta unei mari campanii de eradicare datorită căreia a fost redusă doar la anume zone din 4 ţări (Afganistan, India, Nigeria şi Pakistan). Dificultatea de a ajunge la toţi copiii precum şi neînţelegerile culturale au făcut ca anticipata eradicare să fie întârziată.
Care e eficacitatea vaccinurilor?
Vaccinurile nu garantează protecţia absolută în faţa unei boli. Asta se întâmplă uneori pentru că sistemul imunitar al persoanei inoculate nu răspunde adecvat datorită unei imunităţi scăzute în general (diabet, tratament cu steroizi, infecţie HIV) ori datorită faptului că organismul nu deţine o celulă B capabilă de a genera anticorpii pentru respectivul antigen.
Chiar dacă pacientul dezvoltă anticorpi, sistemul imunitar nu e perfect şi ar putea să nu fie capabil să învingă infecţia.
Adjuvanţii sunt de obicei folosiţi pentru a da un impuls răspunsului sistemului imunitar. Cel mai adesea se folosesc săruri de aluminiu, dar adjuvanţi precum squalena sunt în uz si se testeaza vaccinuri cu squalenă şi săruri de fosfor.
Eficienţa vaccinului depinde de anumiţi factori:
• Boala în sine (pentru unele boli vaccinurile sunt mai eficiente decât pentru altele).
• Tulpina vaccinului (unele vaccinuri suntdin altă tulpină a bolii).
• Respectarea datelor când trebuie făcută vaccinarea în cazul vaccinurilor multi-doză.
• Unele persoane nu răspund la anume vaccinuri, adică nu generează anticorpi, chiar dacă sunt vaccinaţi corect.
• Uneori variază după predispoziţia genetică.
Atunci când o persoană vaccinată se va îmbolnăvi totuşi de boala împotriva căreia a făcut vaccin, boala va fi de obicei mai uşoară decâtar fi fost dacă nu s-ar fi vaccinat.
În 1958 au fost 763,094 cazuri rubeolă si 552 morţi în Statele Unite. Cu ajutorul vaccinurilor noi numărul de cazuri ascăzut la mai puţine de 150 pe an.
Majoritatea vaccinurilor dezvoltate până acum au fost finanţate de către guverne, universităţi şi organizaţii non-profit. Multe dintre ele sunt acum ieftine şi benefice pentru sănătatea publică, eliminând vreun invectiv economic.
Vaccinurile sunt eficiente în a proteja nu doar indivizii, care, după cum am văzut nu au garanţia că vaccinul va funcţiona la ei, ci comunităţi întregi. Acest tip de protecţie se numeşte”imunitate de grup”. Atunci când o boală se răspândeşte are nevoie de un individ infectat, dar şi de un individ care să fie infectat la rândul lui. Atunci când numărul de persoane susceptibile la infecţie scade, boala nu va avea cum să se răspândească şi va dispărea. Cu cât mai mulţi oameni sunt vaccinaţi, cu atât mai slabe sunt şansele unei boli să se propage. Iar cei care au răspuns imunitar prost, cei care nu au voie să se vaccineze sau cei ce sunt încă prea tineri pentru asta sunt protejaţi de cei vaccinaţi care sunt în jurul lor. Nu e o comunitate responsabilă cel mai bun lucru din lume? Mai bună decât îngheţata tiramisu.
Cum se produc vaccinurile?
Producerea vaccinurilor are câteva stadii: Întâi e generat antigenul. Virusii sunt crescuţi fie pe celule primare cum ar fi cele de ou fertilizat sau pe linii continue de celule, cum ar fi celulele umane cultivate. Bacteriile sunt crescute în bioreactoare.
Ca altă variantă, o proteină recombinată derivată din viruşi şi bacterii poate fi generată în drojdie, bacterii sau culturi de celule. După ce antigenul e generat, el este izolat de celulele care l-au produs.
Poate fi necesar ca un virus să fie inactivat şi uneori nu e nevoie să mai fie purificat. Proteinele recombinate au nevoie de multe operaţii care implică ultrafiltrarea şi cromatografia pe coloana.
La final se adaugă adjuvanţi, stabilizatori şi conservanţi după nevoie. Adjuvantul îmbunătăţeşte răspunsul imun la antigen, stabilizatorii cresc perioada valabilităţii iar conservanţii permit folosirea vaccinurilor multidoză. Vaccinurile compuse sunt mai greu de dezvoltat şi produs datorită incompatibilităţilor şi interacţiunilor potenţiale dintre antigeni şi alte ingrediente implicate.
Care sunt excipienţii unui vaccin?
Iafară de ingredientul activ, urmatorii excipienţi sunt comuni în vaccinuri:
• Săruri de aluminiu sunt adăugate ca adjuvanţi. Adjuvanţii asgură un răspuns mai prompt şi mai puternic al sistemului imunitar, deci permit o doză mai mică de ingredient activ.
• În unele vaccinuri se adaugă antibiotice pentru a preveni creşterea bacteriilor pe parcursul producerii şi depozitării.
• Proteina de ou poate fi prezentă în vaccinurile antigripale şi cele pentru febra galbenă, deoarece acestea sunt preparate folosind ouă de găină. Şi alte proteine mai pot fi prezente.
• Formolul e utilizat pentru a inactiva produsele bacteriale in vaccinurile anatoxine. De asemenea el ucide viruşii şi bacteriile nedorite ce ar putea contamina vaccinul în timpul producţiei.
• Glutamatul monosodic (MSG) si 2-fenoxietanolul sunt utilizaţi ca stabilizatori în câteva vaccinuri pentru a le păstra neschimbate atunci când sunt expuse la căldură, lumină, aciditate sau umiditate.
• Thiomersal este un compus organo-mercurial ce e folosit ca şi conservant.În organism este metabolizat în etilmercur şi tiosalicilat. (Nu conţine metilmercur, un derivat mercurial cu efecte toxice care asupra omului.) El este adăugat la fiolele care conţin mai mult de o doză de vaccin pentru a stopa o eventuală contaminare cu bacterii nocive.
Conservanţi? De ce îmi trebuie aşa ceva?
Multe vaccinuri au nevoie de conservanţi pentru a preveni efecte adverse serioase, precum infecţia cu “'Staphylococcus'' care într-un incident din 1928 a ucis 12 din 21 de copii inoculaţi cu un vaccin contra difteriei care nu conţinea conservant. Acum sunt disponibili un număr mare de conservanţi, între care thiomersalul, fenoxietanolul şi formalehida. Thiomersalul e mai eficient împotriva bacteriilor, are valabilitate mai mare şi creşte stabilitatea, puterea şi siguranţa vaccinului. În multe zone ale lumii nu mai este folosit la vaccinurile destinate copiilor ca precauţie datorită conţinutului de mercur.
Administrare.
Pe lângă metoda clasică (şi care pe mine mă zbârleşte complet) a injectarii au apărut metode noi şi cu eficienţă cresută de administrare a vaccinurilor.
Ultimele studii şi descoperiri tehnologice au dus la apariţia vaccinurilor orale, cu care nu există riscul contaminării sângelui. De multe ori au formă solidă iar asta face transportul şi pastrarea la temperatură potrivită mult mai uşoare. Costurile de producţie şi transportare scad, deci vaccinul poate fi mai accesibil.
Altă metodă care se studiază e cea a micro-acelor. E o tehnologie impresionantă care implică nişte mici foiţe cu micro-ace care se dizolvă în piele. Nu numai că e nedureros, simplu de aplicat şi nu îţi trebuie o asistentă urâcioasă, dar rezolvă şi problema sterilizării şi distrugerii acelor utilizate.
Nu sunt drăgălaşe?
Deci asta sunt vaccinurile, partea plicticoasa si tehnica. Va urma cu detalii picante, pasionante, deprimante, amuzante şi emoţionale, o adevărată telenovelă cu trei tipuri de personaje:nişte micuţi care ne-au pus gând rău, doctori supereroi şi monştrii Pro-Epidemia.
Pe acelasi subiect:
http://parinti-rationali.blogspot.com/2011/02/navigand-printre-biasuri-si-disonanta.html
http://parinti-rationali.blogspot.com/2011/02/navigand-printre-biasuri-si-disonanta_25.html
http://parinti-rationali.blogspot.com/2011/02/navigand-printre-biasuri-si-disonanta_2176.html
http://parinti-rationali.blogspot.com/2011/02/navigand-printre-biasuri-si-disonanta_26.html
Pe acelasi subiect:
http://parinti-rationali.blogspot.com/2011/02/navigand-printre-biasuri-si-disonanta.html
http://parinti-rationali.blogspot.com/2011/02/navigand-printre-biasuri-si-disonanta_25.html
http://parinti-rationali.blogspot.com/2011/02/navigand-printre-biasuri-si-disonanta_2176.html
http://parinti-rationali.blogspot.com/2011/02/navigand-printre-biasuri-si-disonanta_26.html
Abonați-vă la:
Postări (Atom)