Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design

     Istoria creaţionismului şi a descendentului său, Designul Inteligent ( în engleză „Intelligent Design”, sau ID ) , începe cu mult timp în urmă. După Procesul Scopes, din 1925 ( faimosul „proces al maimuţelor” ), mai multe state americane au adoptat legi care au interzis predarea teoriei evoluţiei, şi au impus prezentarea creaţionismului la orele de ştiinţă. De-abia după 1957, după ce adversarul de-atunci al Statelor Unite, Uniunea Sovietică, a început a câştiga un avans în cursa spaţială, în Statele Unite s-a reevaluat importanţa ştiinţei în educaţie, şi, la doar un an după lansarea Sputnikului sovietic, a fost promulgat un decret care, printre altele, recunoştea importanţa teoriei evoluţiei pentru înţelegerea biologiei. În următorii ani, legile care interziceau predarea evoluţiei au fost retrase, iar creaţionismul, fiind doar pseudoştiinţă, a pierdut terenul.
     Aşadar, prin anii '80-90, creaţioniştii s-au găsit într-o postură destul de neplăcută. Creaţionismul bazat pe religie era oricum interzis de Primul Amendament, iar mai multe procese din mai multe state stabiliseră deja suficient de explicit că predarea unei poveşti religioase ca ştiinţă în şcolile de stat este ilegală, astfel că următoarele tentative de a strecura creaţionismul ca materie şcolară au fost respinse. Aşadar, creaţionismul trebuia să evolueze. Una din organizaţiile creaţioniste, The Discovery Institute, a reîmpachetat creaţionismul într-un ambalaj nou, a înlocuit toate referinţele la dumnezeu cu termeni mai generici, şi… astfel s-a născut „Designul Inteligent”, cu aceleaşi argumente şi aceeaşi promovare „ştiinţifică” constând nu în dovezi, ci în distorsionarea şi atacarea altor teorii; singura diferenţă este că ID-ul nu mai spune explicit cine este creatorul, sau designerul, ci foloseşte termeni vagi şi nedefiniţi, alături de propuneri aparent atractive, precum…

• …să prezentăm elevilor controversa, şi să-i lăsăm pe ei să decidă ce vor sa creadă !

     Grozav ! Doar că nu mai există vreo controversă de vreo 150 ani. Biologii, în unanimitate, au acceptat teoria evoluţiei, şi aproape toţi oamenii de ştiinţă resping creaţionismul. Iar în ceea ce priveşte plasarea deciziei în mâinile elevilor, haideţi să aplicăm acelaşi standard la toate materiile. Să se predea „teoria” geocentrismului şi a Pământului plat alături de geografie şi astronomie, non-gramatica de net alături de gramatica limbii române, sau opţiunea de a studia matematica alături de opţiunea de „alege să creadă” că 1+1 fac câteodată 1, câteodată 2, câteodată 15. Şi să ne bazăm pe elevi să decidă ce e mai bine pentru ei. Doar că asta nu mai e educaţie, ci bătaie de joc. Elevii de la şcoală nu sunt autorităţi competente de a decide adevărurile ştiinţifice, în primul rând pentru că încă nu posedă cunoştinţele necesare pentru a putea decide. Tocmai de aceea merg la şcoală, pentru a fi informaţi, nu să decidă ce acceptă şi ce nu din ceea ce adevăratele autorităţi din domeniu au demonstrat deja. Şi cu atât mai mult e necesar să li se prezinte faptele şi teoriile ştiinţifice corecte, ca să poată înţelege, şi nu să „decidă” ( realitatea se înţelege şi se acceptă, cineva nu poate „decide ce vrea să creadă” că e real ! ), adevărurile ştiinţifice.
     ID-ul a fost testat practic în 2005. După ce o şcoală din Dover a acceptat să predea această formă nouă de creaţionism, a fost acţionată în judecată de părinţi. La proces, ID-ul a suferit o strălucită înfrângere. Experţii chemaţi pentru a depune mărturie în favoarea ID-ului au refuzat să o facă, iar cei ce totuşi au făcut-o au admis că ID-ul este o ştiinţă în aceeaşi măsură ca şi astrologia. Că principalul argument al ID-ului este acelaşi apel la ignoranţă şi necunoaştere pe care se bazează şi creaţionismul clasic. Că se bazează pe aceleaşi atacuri ale unor distorsionări ale teoriilor ştiinţifice. Mai rău, a reieşit că atât creaţionismul cât şi ID-ul au exact aceeaşi definiţie; vechile cărţi creaţioniste fuseseră reeditate, singura schimbare constând în înlocuirea cuvântului „creaţionism” cu „Design Inteligent” şi „dumnnezeu” cu „designer”. Astfel, a fost evident că ID-ul era doar o mască construită pentru a strecura „pe uşa din dos” a şcolilor creaţionismul, eliminând referirile directe la biblie sau dumnezeu. Spre marele amuzament al apărătorilor ştiinţei, într-unul din manualele creaţioniste s-a găsit un loc unde înlocuirea cuvintelor a fost făcută în grabă, astfel că cuvântul iniţial, „creationists” ( creaţionişti ), şi cel nou, „design proponents” ( proponenţii designului ), s-au amestecat, astfel că în manual scria „cdesign proponentsists”, ducând la glume despre descoperirea „fosilei intermediare” dintre creaţionism şi ID.
     Interesant, ID-ul a reuşit să formuleze prima ipoteză ştiinţifică creaţionistă: complexitatea ireductibilă. Conceptul, propus de biochimistul Michael Behe, presupune că anumite sisteme biologice nu pot fi produse de evoluţie. Mai precis, sistemele „ireductibil complexe” sunt acele sisteme care, după cum arată şi numele, nu pot fi lipsite de nici una dintre părţile lor componente fără a deveni incapabile să-şi mai exercite funcţia. Conform celor ce au prezentat ideea, un astfel de sistem nu ar putea evolua din părţi mai simple, întrucât acestea nu ar putea realiza funcţia necesară, şi deci nu ar fi fost păstrate. Dacă această ipoteză ar fi putut fi demonstrată, ar fi însemnat prima procovare adevărată lansată vreodată de creaţionişti teoriei evoluţiei.
     Din păcate, complexitatea ireductibilă s-a prăbuşit şi ea fără speranţe. Evoluţia sistemelor ireductibile prezentate cu atâta mândrie de creaţionişti era deja bine documentată în lucrări ştiinţifice. Flagelul bacterian, sistemul de coagulare a sângelui, toate fuseseră deja studiate, evoluţia lor fusese deja demonstrată şi explicată cu mult înainte ca creaţioniştii să le prezinte drept sisteme care infirmă evoluţia. Ceea ce au scăpat creaţioniştii din vedere este că în cadrul evoluţiei organele sau sistemele îşi pot schimba funcţiile. Un sistem biologic simplu care îndeplineşte o funcţie poate câştiga, prin mecanisme evolutive, părţi care să-l ajute să îndeplinească şi alte funcţii. Dacă mai târziu pierde funcţia iniţială, unele din părţile pe care s-a construit sistemul mai complex pot dispare. Iar dacă acest nou sistem va fi studiat, va prezenta acea complexitate ireductibilă, în care nu-şi mai poate îndeplini funcţia actuală dacă i se îndepărtează oricare din părţile existente. Asta nu înseamnă că nu a evoluat, înseamnă doar că acum a ajuns la această stare de complexitate ireductiblă.

• Flagelul bacterian prezintă complexitate ireductibilă.

     Da. Totodată, după cum s-a spus mai sus, asta înseamnă doar că în prezent nu se poate scoate nici o parte ( proteină ) a acestuia, fără ca flagelul să nu-şi piardă funcţia. Dar flagelul bacterian a evoluat din alt sistem, sistemul secretor de tip III, şi şi-a modificat funcţia. Sistemul respectiv prezintă doar 10 din cele 50 de proteine prezente în flagel, aşadar, conţine doar câteva părţi din sistemul ireductibil complex, şi totuşi funcţionează.

• Ochiul prezintă complexitate ireductibilă.

     Incorect. Ochiul îşi poate pierde unele părţi, şi totuşi poate funcţiona. Există ochi fără cristalin, ochi fără fără iris, ochi cărora le lipsesc diverse alte părţi existente la ochiul uman, şi totuşi şi aceşti ochi funcţionează. Chiar şi în cazul ochiului uman, există diverse boli oculare care reduc din capacitatea de focalizare, de pildă, dar a fi miop nu e sinonim cu a fi orb. Ochiul funcţionează şi în aceste cazuri, doar că mai puţin eficient. În plus, evoluţia ochiului este bine documentată.

• Limba ciocănitorii nu putea evolua: limba ei creşte normal, din gât, dar în loc să iese pe gură, normal, ocoleşte întreg craniul şi iese pe nară.
• Limba ciocănitorii nu putea evolua: limba ei nu are rădăcina în gât, ci în nară.

     Am întâlnit ambele forme de argument. Unii creaţionişti nu au înţeles foarte bine argumentul iniţial şi au interpretat cum le-a venit, ajungând să afirme că ciocănitorile scot limba prin nări. Nu s-au obosit niciodată să se intereseze dacă e adevărat sau nu, deşi o simplă fotografie găsită în câteva secunde pe internet demontează cu uşurintă afirmaţia.
     Dar cum le-o fi venit o asemenea idee ? Asta se întâmplă când cineva necalificat încearcă să-şi dea cu părerea despre biologie în loc să întrebe vreun biolog. Argumentul iniţial se pare că îi aparţine unui oarecare inginer, Luther Sunderland, care a găsit un craniu de ciocănitoare în pădure, l-a analizat şi a tras concluzia că limba ar fi înrădăcinată în nara acesteia, nu că îi iese din nară; după el, ca să evolueze, limba ciocănitorii ar fi trebuit să-şi mute rădăcina din gât spre ceafă, apoi spre creştet, în final ocolind tot craniul. Evident, nu s-a obosit să întrebe vreun expert, deşi el susţine că a întrebat şi nu a primit răspuns; acest lucru este o minciună - orice biolog, orice carte de specialitate, inclusiv unele scrise în secolul XIX, l-ar fi lămurit imediat de confuzie.
     Totuşi, care e legătura dintre limba ciocănitorii şi nara ei ? Întâi, puţină anatomie: scheletul limbii, osul hioid, are forma literei Y ( la păsări cel puţin ). Punctul unde se unesc cele trei ramuri este baza limbii, ancorată în gât de ligamente elastice. Braţele superioare, numite „coarne hioide”, trec pe lângă mandibule, fără a se fixa de craniu la capete, şi de acestea se ataşează musculatura care, prin contracţie, trage întregul os spre înainte şi deci scoate şi limba în afara ciocului. Cu cât aceste coarne hioide sunt mai lungi, cu atât musculatura care le acţionează le poate deplasa mai mult, şi deci limba poate ieşi mai mult în afară. La cele mai multe specii de păsări ajung cam la nivelul mandibulei, sau o pot depăşi cu puţin, dar la unele specii de ciocănitori pot ajunge până în dreptul urechii ( la perechea de cranii din stânga ):

… în timp ce la alte specii ajung, într-adevăr, până la nivelul nării ( perechea de cranii din dreapta ). La alte specii, pot ajunge la nivelul ochiului. Dar trebuie reţinut că vârful coarnelor hioide nu este rădăcina limbii ! Limba nu este ancorată în nară ! Baza propriu-zisă este în continuare în gât, iar coarnele se pot alungi din gât, prin spatele craniului, prin schimbări graduale, favorizând prin această creştere indivizii, care reuşeau astfel să ajungă la viermi aflaţi tot mai adânc în lemnul copacilor.
     În cazul craniului găsit de inginer, probabil că vreun cartilaj sau vreo membrană s-au uscat, lipind vârful coarnelor hioidelor de un punct cu care, în timpul vieţii, coarnele au venit în contact dar de care nu au fost niciodată fixate. Ca de obicei, avem de-a face cu o profundă necunoaştere a subiectului discutat, în cazul de faţă ornitologie şi anatomie, experţi care-şi dau cu părerea în afara domeniului lor de expertiză, şi zeci de creaţionişti gata să repete orice argument, indiferent dacă acesta e valid sau nu.
     În alte ocazii, creaţioniştii abordează problema dintr-o perspectivă mai vastă, mai generică, a designului în general:

• Designul poate fi recunoscut.

     Argumentul a fost demontat mai pe larg aici.
     Analogia cu ceasurile, scrisul, sau alte obiecte proiectate de om eşuează, pentru că toate exemplele pe care le prezintă creaţioniştii sunt de obiecte proiectate de fiinţe pe care le cunoaştem, în moduri în care le cunoaştem, folosind unelte şi tehnici pe care le cunoaştem, şi dând scopuri pe care le cunoaştem obiectelor. Aceste cunoştinţe, şi experienţa anterioară, în care am văzut ceasurile şi picturile luând naştere în urma intervenţiei umane, şi niciodată în urma unor fenomene naturale, este ceea ce ne spune că aceste obiecte sunt proiectate. Altfel spus, cunoaştem proiectanţii, nu recunoaştem designul în sine.
     Să comparăm acum situaţia cu ceea ce ne spun creaţioniştii: avem un designer necunoscut, proiectând prin metode necunoscute, cu unelte ( dacă au fost ) necunoscute, cu un scop necunoscut. Ah, şi de asemenea proiectând într-un mod neobservat de nimeni. Iar creaţioniştii pretind că pot recunoaşte designul acestui designer ?

• Complexitatea apare doar din design.

     Dacă creaţioniştii consideră că complexitatea apare numai din design, atunci dumnezeul propus de creaţionişti, care este mult mai complex decât orice altă fiinţă, necesită la rândul lui un proiectant mai complex decât el. Care la rândul lui necesită un proiectant, şi tot aşa. Sau, din nou, creaţioniştii au încurcat lucrurile şi fac afirmaţii nefondate. Complexitatea poate creşte şi fără un designer. Ordinea poate apărea spontan în cele mai neaşteptate locuri. Scuturaţi de câteva ori o pungă de chipsuri, o cutie cu pietricele de dimensiuni diferite, sau un sac de cartofi. Fără intervenţia vreunei inteligenţe ( căci scuturarea presupune energie mecanică, nu sortare inteligentă ! ), chipsurile, pietricelele sau cartofii se vor ordona „de la sine” după mărime, obiectele mai mici coborând la fund, iar cele mai mari ridicându-se deasupra. De asemenea, am văzut deja că mutaţiile pot adăuga informaţie, deci pot spori complexitatea genomului. Sistemele haotice produc rezultate extrem de complexe, deşi nu sunt dirijate. Aşadar, complexitatea apare în mod natural; iar una din metodele demonstrate de a o mări este prin evoluţie, pornind de la ceva foarte simplu, şi de a le replica cu mici imperfecţiuni. Dacă există şi o selecţie în acest sens, fie ea naturală sau artificială, aplicată diferitelor variaţii obţinute, mărirea complexităţii urmează cu certitudine.

• Savanţii care susţin ID ( sau creaţionismul ) nu sunt lăsaţi să publice descoperirile, şi nu sunt acceptaţi în universităţi sau în alte posturi.

     În primul rând, procesul de recenzare ( peer-review ), adică de verificare al informaţiilor dintr-o lucrare, respinge lucrările care conţin erori, or, după cum am văzut, creaţionismul se bazează în întregime pe erori şi distorsionări. O lucrare în care se afirmă că „flagelul bacterian nu putea evolua” va fi, evident, respinsă de orice publicaţie ştiinţifică. Asta din pricina erorilor şi greşelilor grosolane, şi nu pentru că cineva ar avea ceva cu creaţioniştii. În aceeaşi măsură se pot plânge ( de fapt, o şi fac ) cei ce susţin că Pământul e plat - că lucrările lor nu sunt acceptate de mediul ştiinţific. Corect, dar aia nu pentru că oamenii de ştiinţă ar avea ceva cu ei personal, ci din cauza erorilor din afirmaţiile lor !
     În al doilea rând, dacă un medic ginecoloc ar respinge teoria reproducerii sexuate şi ar susţine că „copiii vin aduşi de berze”, nu ar însemna asta că nu a înţeles nimic din medicină, şi că anatomia îi e străină ? Dacă un fizician ar folosi flogistonul sau teoria eterului în demonstraţii, nu ar însemna că electromagnetismul şi termodinamica îi sunt străine ? Or, dacă cineva nu cunoaşte noţiunile cele mai elementare ale specializării lui, asta înseamnă că este incompetent. Din acelaşi motiv, un biolog care nu pricepe teoria evoluţiei, esenţială pentru înţelegerea biologiei, nu va fi dat afară pentru că e creaţionist, ci pentru că este incompetent. Un profesor creaţionist care nu cunoaşte nici măcar bazele materiei predate la şcoală nu va reuşi să le explice elevilor ceea ce nici el nu cunoaşte. Un geolog care nu înţelege modul în care s-a format scoarţa terestră nu va reuşi să interpreteze indiciile existente pentru a descoperi noi zăcăminte de minereu, cărbune sau petrol, deci o companie care angajează şi se bazează pe un asemenea incompentent va da faliment. Un om de ştiinţă care consideră că orice nu este încă înţeles este o dovadă a divinului, care nu va putea fi niciodată descifrat, abandonează cercetarea necunoscutului încă înainte de a începe, deci nu va putea niciodată să descopere ceva nou.
     Aşadar, nu e vorba de nici o conspiraţie, ci de respingerea unor persoane incompetente din nişte posturi cărora nu le pot face faţă ! Într-un mod oarecum poetic, se poate spune că „selecţia naturală” a memelor favorizează ideile utile, aplicabile, şi care reflectă corect realitatea, iar creaţionismul şi ID-ul, neputând face faţă, sunt victime ale însăşi evoluţiei pe care o neagă !

      Alte articole din seria Erorilor Creaţioniste:
Erori Creaţioniste 1: Intro
Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei
Erori Creaţioniste 3: Big Bang
Erori Creaţioniste 4: Abiogeneza
Erori Creaţioniste 5: Teoria evoluţiei ( prima parte )
Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea a doua )
Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Erori Creaţioniste 8: Genetica
Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice
Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului
Erori Creaţioniste 12: Ştiinţă şi biblie
Erori Creaţioniste 13: Alte erori
Erori Creaţioniste 14: Provocări
Erori Creaţioniste 15: Concluzii; Index