Memetica: simbioza cu omul

      Acum foarte mult timp, cu mai mult de 2 miliarde de ani în urmă, s-a petrecut un eveniment remarcabil, deşi în aparenţă minor. O celulă eucariotă a absorbit o celulă bacteriană, dar în loc să o digere, aceasta a rămas, vie şi în siguranţă, în citoplasma „atacatorului”, ba mai mult, s-a şi reprodus aici. Celula eucariotă s-a divizat, iar celulele-fiice au moştenit la rândul lor câte o parte din bacteriile care colonizau citoplasma celulei-mamă. În timp, relaţia dintre gazda eucariotă şi „musafirii”-bacterii s-a întărit tot mai mult; gazda le-a asigurat hrana şi protecţia, iar bacteriile, la rândul lor, au ajutat gazda specializându-se în producerea de adenozin trifosfat, molecula care asigură energia celulelor eucariote.
      În prezent, simbioza cu bacteria respectivă a devenit atât de profundă, încât o parte din genele bacteriei s-au pierdut, iar altele au fost trasferate celulei-gazdă. În absenţa acestui simbiont, celula nici nu ar mai putea funcţiona. Cu excepţia câtorva specii de amibe, fiecare celulă a fiecărui organism eucariot se bazează pe aceşti endosimbionţi pentru funcţionare; aşadar, se poate concluziona că simbioza dintre celula eucariotă şi mitocondriile care o colonizează este una de foarte mare succes.
      Un proces aproape identic a fost şi cel care a dus la absorbirea unor cyanobacterii de către celulele unor alge, rezultând o simbioză la fel de reuşită între ceea ce astăzi sunt plantele verzi şi cloroplastele cu care acestea realizează fotosinteza.
      Biologii au avut nevoie de foarte mult timp pentru a realiza că aceste organite ale celulei eucariote, respectiv ale celulei plantelor verzi sunt de fapt endosimbionţi, şi nu sunt simple organite ale celulei, precum ribozomii sau lizozomul. Gazdele au evoluat împreună cu simbionţii timp îndelungat, adaptându-se la necesităţile acestora în aceeaşi măsură în care simbionţii s-au adaptat la gazda lor, şi împreună cu aceştia. E imposibil de imaginat cum ar putea arăta un om, sau dacă ar putea exista un om, în absenţa mitocondriilor care au susţinut aproape întreaga evoluţie a eucariotelor, încă de la faza de organisme unicelulare. Organismele pluricelulare, toate organismele pluricelulare, sunt în realitate formate din celulele gazdei plus mitocondriile care le sprijină din punct de vedere energetic. La fel, atunci când vorbim despre plantele verzi, vorbim în realitate despre o entitate formată prin simbioza a trei organisme diferite, cu planta propriu-zisă ca gazdă, şi mitocondriile şi cloroplastele endosimbionte.

      Un om, un singur om, e incapabil să producă de la zero un creion:

      Un obiect aparent extrem de simplu reprezintă de fapt o culme a tehnicii, la intersecţia mai multor domenii diferite, fiecare solicitând cunoştinţe diferite, specializări şi munci diferite, şi unelte diferite. E nevoie de o industrie a lemnului pentru fabricarea corpului propriu-zis al creionului; producerea grafitului presupune extragerea cărbunelui, şi o industrie chimică pentru prelucrarea şi transformarea acestuia. Vopseaua care-l acoperă, dar şi bucăţica de gumă de şters de la capăt, presupun la rândul lor o industrie petrochimică. Fâşia de tablă care fixează guma necesită extragerea şi prelucrarea metalului.
      La rândul lor, fiecare din aceste industrii necesită unelte care la rândul lor sunt confecţionate din metal, ceramică, sticlă, plastic şi alte materiale, la rândul lor revendicând alte şi alte cunoştinţe, alte şi alte procese.
      Un instrument de scris poate fi improvizat cu foarte mare uşurinţă, dintr-o bucăţică de lemn ars, dintr-o aşchie de lemn sau piatră cu care să se imprime semne pe o tăbliţă de lut, sau într-o mie de alte moduri. Dar un creion, aşa cum poate fi el achiziţionat în orice librărie pentru câţiva bani, depăşeşte cu mult capacitatea de producere a unui singur om, a oricărui om.
      Care să fie legătura dintre eucariote, dintre mitocondrii şi cloroplaste, şi tehnologia umană ?
      În acelaşi mod în care eucariotele în simbioză cu mitocondriile au obţinut o eficienţă mult mai mare din punct de vedere energetic, iar plantele verzi în simbioză cu cloroplastele au putut să folosească energia luminoasă disponibilă pentru a-şi produce substanţele organice necesare, specia umană a evoluat în direcţia unei simbioze cu memele. Deşi câteva meme simple au fost observate şi la alte animale, specia umană este singura care trăieşte cu adevărat în simbioză cu acestea.
      În orice simbioză, atunci când unul dintre simbionţi preia o anumită funcţie, celălalt şi-o va reduce tot mai mult, până la pierderea funcţiei. Şi, într-adevăr, una dintre schimbările pe care le-a suferit specia umană datorită simbiozei cu memele a fost diminuarea unor instincte, a informaţiilor transmise genetic de la strămoşi. Nu mai sunt necesare mii de generaţii în care un anumit comportament să fie selectat şi accentuat încetul cu încetul de evoluţie, e suficient un instinct foarte generic, care determină membrii tineri ai speciei să absoarbă cât mai uşor memele primite de la membrii mai vârstnici; nu mai e necesar ca genele să codifice sute de „programe” în creier, ci ajunge doar un singur „program” de preluare al informaţiei de la alte creiere.
      Evident, un număr de instincte esenţiale au rămas - instinctul de hrănire, de evitare al durerii, cel sexual, şi altele. Dar comportamentele instinctive au cedat locul memelor deja existente în cultura în care individul se naşte.
      În absenţa memelor, adică fără a prelua din cunoştinţele altora, cel puţin ipotetic, o fiinţă umană ar putea da dovadă de suficientă inteligenţă pentru a prelucra o piatră şi pentru a construi câteva unelte primitive, dar pentru a putea redescoperi o tehnică mai „modernă”, precum metalurgia - fie ea şi la nivelul epocii cuprului, precursoarea epocii bronzului, deja e necesară o colaborare între mai mulţi indivizi, adică comunicare, iar asta presupune deja schimburi de informaţie şi deci un limbaj comun - adică meme. Dar în realitate, un individ din specia umană depinde total de ceilalţi membri ai grupului, mai ales la vârste foarte mici, iar în absenţa acestora nu se va putea dezvolta normal - creierul necesită aceste meme pentru a putea funcţiona la întreaga capacitate. În cazurile copiilor care au fost crescuţi de animale, sau chiar de oameni, dar într-un mod care nu le permite această contaminare cu meme, copiii fie nu au supravieţuit, fie s-au dezvoltat cu grave deficienţe mentale.
      Cultura noastră modernă a fost construită pe un eşafodaj complex, ale cărui baze au fost puse acum câteva milioane de ani în urmă, de către strămoşii noştri Homo erectus, atunci când aceştia au început să folosească focul, şi chiar mai devreme, poate chiar strămoşii Australopitheci, primii - din câte ştim - care au început să cioplească unelte din piatră.
      Încă o dată, descoperiri precum uneltele de piatră şi focul predatează specia noastră. Homo sapiens a preluat aceste descoperiri, şi pe această fundaţie au fost adăugate noi şi noi elemente. Iar întregul complex de cunoştinţe actuale se bazează în continuare pe simbioza dintre meme şi cei care ce-au descoperit şi apoi au folosit aceşti simbionţi pentru a transmite informaţiile necesare pentru cioplirea pietrei, a producerii focului, construirea roţii, practicarea agriculturii, apoi a metalurgiei, pentru elaborarea matematicii, şi pentru naşterea ştiinţei. Sute de generaţii de oameni şi-au adus contribuţia, completând cu meme tot mai complexe despre medicină, astronomie, fizică sau chimie; iar astăzi genetica, informatica, nanotehnologia sau fizica cuantică sunt doar noi şi noi meme care se acumulează peste alte două milioane de ani de informaţii.

      Chiar gândurile proprii, de zi cu zi sau de la minut la minut ale cuiva, sunt bazate pe cuvinte, concepte şi imagini preluate ca meme. Întreaga personalitate a unui om este doar rezultatul extraordinar de complex al interacţiunii dintre mii de meme preluate, modificate, sau create pe baza altor meme.
      Civilizaţia, tehnologia şi însăşi fiinţa umană sunt în realitate produsul interacţiunii dintre creierul uman ca suport fizic, precum hardware-ul unui computer, şi cultura de meme care a „contaminat” strămoşii pre-umani ca software necesar pentru a pune în funcţiune acest hardware.

      Astfel, a răspândi convingeri nejustificate, sau mai rău, contrazise de dovezi, şi a le prezenta drept adevărate înseamnă mult mai mult decât a-ţi exercita „dreptul la opinie” sau „dreptul la libera exprimare”. Înseamnă a răspândi o memă parazită în „fondul memetic” al speciei, înseamnă a abuza simbiontul de care depinde nu doar avansul tehnologic, nu doar progresul, dar care chiar defineşte specia umană. Este echivalentul împrăştierii unui virus în sursa de apă a unui oraş - un gest criminal, care trebuie pedepsit ca atare.
      Şi acesta este motivul pentru care nici un om raţional nu are voie să se ascundă după scuza că „fiecare are dreptul să creadă ce vrea”, şi să asiste indiferent la prezentarea, adică la replicarea vreuneia din nenumăratele meme eronate care au contaminat specia umană, de la religie la medicina alternativă şi superstiţii. Fiecare din ele implică consecinţe negative de un soi sau altul, şi trebuie combătute fără milă.

Să vorrrbim precum pirrraţii !

„In the beginning was the Word,
and the Word was "Arrrgh !"
( „La început a fost Cuvântul
iar Cuvântul a fost „Arrrgh !"” )
—PIRATICUS 13:7

      Se pare că cineva a spus la un moment dat „Am vrut să mă fac ateu, dar am lăsat-o baltă - nu au nici o sărbătoare !”. Acest cineva era Henny Youngman, printre altele comediant. Nu ştiu dacă replica era intenţionată să fie serioasă, dar oricum, de când Henny a făcut afirmaţia, situaţia s-a schimbat.
      Există un calendar ştiinţific în care se expune câte o descoperire ştiinţifică, sau naşterea vreunui savant renumit, pentru fiecare zi din an. Întrucât de multe ori ateismul şi cultura ştiinţifică mai ridicată sunt de obicei reunite în aceleaşi persoane, date demne de memorat din istoria ştiinţei, ca de pildă 12 februarie sau 25 decembrie, pot oferi un motiv pentru o reuniune ateistă.
      20 mai, ziua „Să-l desenăm pe Mohamed”, o zi în care umorul şi libera exprimare au împins cu un pas înapoi intoleranţa mulsumană, sau 30 septembrie, „Ziua Blasfemiei”, care marchează confruntarea dintre intoleranţa religioasă şi dreptul la libera exprimare, sunt alte zile cu o importanţă deosebită pentru mişcarea ateistă.
      Iar 19 septembrie este „Ziua «Vorbiţi Precum Un Pirat»”, o zi dedicată Piraţilor, oameni consideraţi sfinţi în religia pastafariană, şi sărbătorită prin imitarea vorbirii unui pirat ( ce-i drept, unul teribil de romanţat ), prin prelungirea literei R în toate cuvintele care o conţin, şi adăugarea interjecţiei „Argh !” la câteva fraze.
      Ce ciudat ! de ce-ar susţine ateii o asemenea religie ? Să vedem întâi istoria pastafarianismului.
      În anul 2005, în Kansas, s-a pus în discuţie varianta introducerii creaţionismului ( mai exact, a Intelligent Designului ) drept „teorie ştiinţifică” care să fie predată în şcoli. Printre cei ce s-au opus acestei iniţiative, a fost şi un oarecare Bobby Henderson, care a conceput o scrisoare deschisă adresată comitetului care trebuia să decidă în privinţa programei şcolare. Aici, Henderson a descris o religie inventată atunci de el, credinţa în „Flying Spaghetti Monster”, sau FSM ( „Monstrul Zburător de Spaghete” ), şi revendica timp egal de predare în şcoli a mitului lui, alături de creaţionismul creştin: „e la fel de valid precum designul inteligent !”, explica Bobby Henderson.
      Conform acestei religii-parodie, FSM, care a creat Universul în urma unei beţii grozave, este o entitate invizibilă şi nedetectabilă, şi arată precum „o porţie de spaghete cu chiftele” ( de unde şi numele ):

      Scrisoarea conţinea şi alte „argumente” care susţin legitimitatea credinţei, argumente copiate după cele creaţioniste, şi bazându-se pe aceleaşi erori: argumentaţie circulară, ipse dixit, selecţie observaţională, şi altele.
      Una dintre afirmaţiile lui Henderson a fost legată de piraţi: conform pastafarianismului, piraţii au fost oameni sfinţi, care colindau lumea împărţind bomboane copiilor, dar au fost persecutaţi şi ucişi, iar imaginea lor a fost modificată de „inamici” ( Henderson atingând astfel şi nonfalsifiabilitatea unei ipoteze ). Drept „consecinţă”, temperatura globală a crescut. Şi există şi un grafic al numărului de piraţi corelat cu temperatura: cu cât numărul lor scade, cu atât temperatura creşte. Bazându-se pe această idee, pastafarienii au transformat piraţii într-un simbol pozitiv, şi de aceea ziua „sfântă” a pastafarienilor este dedicată piraţilor.
      Scopul scrisorii a fost evident: faptul că o idee este într-o oarecare măsură coerentă, şi oferă scuze şi raţionalizări pentru părţile mai slabe, nu o face în nici un caz ştiinţifică. Exact aceleaşi criterii care fac din pastafarianism o idee absurdă fac şi din creaţionism o poveste la fel de absurdă. Totodată, creaţioniştii se străduiesc a crea impresia unei false dihotomii între teoria ştiinţifică a evoluţiei şi povestea unei anumite religii. Dar nu există un motiv pentru a favoriza creaţionismul creştin în defavoarea miturilor altor religii. Dacă în şcoli începe a se preda o legendă drept ştiinţă, atunci se deschide calea şi pentru alte legende şi basme.
      În cele din urmă, opoziţia părinţilor şi a oamenilor de ştiinţă, ca şi legislaţia existentă, au scos creaţionismul din şcolile Kansasului, dar ideea Monstrului de Spaghete Zburător a prins la publicul larg, şi în prezent sunt sute de mii, poate chiar peste un milion de persoane care se declară adepţi ai pastafarianismului. De asemenea, Bobby Henderson a extins mitul, scriind o întreagă Evanghelie a Monstrului de Spaghete Zburător [link spre pdf], în care elaborează şi extinde cu mult mai multe detalii descrierea iniţială.
      Pastafarienii nu iau în serios cu adevărat religia FSM; majoritatea pastafarienilor sunt atei; există mai multe motive pentru care această „religie” are acest succes, şi este atât de frecvent folosită. Una dintre cauze este amuzamentul pe care-l produce. Un alt motiv, poate mai puţin nobil, dar lesne de înţeles, este cel produs de plăcerea unui ateu sătul de discuţii în care religioşii ignoră logica, care are ocazia de a trece în tabăra ilogicii, şi să îşi susţină credinţa în FSM cu exact aceleaşi argumente ca cele atât de des folosite de credincioşi. Dar în spatele amuzamentului este ceva mai profund.
      Atunci când credinţele lor sunt combătute logic, credincioşii intră automat în defensivă. Memeplexul religiei permează toate aspectele vieţii credinciosului contaminat, de la convingerile privind consecinţele acţiunilor sale sau viaţa de după moarte, la decizii aparent minore privind vestimentaţia sau mâncarea de mâine. Astfel, acceptarea de către religios a unui argument antiteist implică faptul că religiosul a investit enorm de mult timp şi resurse într-un scop inutil. Dacă religiosul nu e înzestrat cu onestitate, cu dorinţa de a afla adevărul chiar dacă acesta e neplăcut, şi cu suficientă putere pentru a rezista gândirii deziderative, atunci alternativa respingerii argumentului fără a-l analiza este întotdeauna mai ieftină din punct de vedere emoţional.
      Confruntaţi cu propriile argumente, dar de data asta aduse pentru a sprijini o altă religie, credincioşii cei mai convinşi nu au nici un fel de probleme în a remarca imediat că argumentele respective sunt găunoase. Când e prezentat cu o religie ( aparent ) diferită, mecanismele mentale defensive nu intră în acţiune; credinciosul va remarca cu uşurinţă erorile altei religii, şi, dacă încearcă să explice pastafarianului de ce argumentele în favoarea Monstrului sunt eronate, există o şansă destul de mare să realizeze că exact aceleaşi argumente sunt folosite şi de el, de credincios, atunci când îşi prezintă propria credinţă. Poate dura mult timp ca această disonanţă cognitivă să îşi facă simţite roadele; sistemul „imunitar” al memei poate opri introspecţia pe această temă; religiosul îşi poate inhiba chiar gânditul la FSM, ca „gânduri plantate de Satana, pentru a-i testa credinţa”, sau „a-l pierde”. Şi totuşi religiile parodie, precum pastafarianismul sau „biserica Inorogului Roz Invizibil”, au şansa de a lovi într-un punct sensibil, un punct pe care logica rece şi goală nu reuşeşte să îl ajungă, tocmai pentru că acel punct nu este ancorat în raţional, ci în emoţional.

      Aşadar, pentru că astăzi este Ziua «Vorbiţi Precum Un Pirat», să ne bucurrrăm şi să ciocnim un paharrr de grrrrog pentrrru Monstrrrul de Spaghete Zburrrător ! Lăudate să-i fie apendicele Lui !

      Ramen !

Limba sau sabia?

Limbajul este o lamă cu două tăișuri. Îl folosim pentru a comunica, pentru a colabora, dar și pentru a ne diferenția de alte grupuri, pentru a-i recunoaște pe cei din același trib. Specia noastră folosește între 6000 și 7000 de limbi, dar trei dintre ele acoperă aproape întregul glob, fiecare în propriul fel: 845 de milioane vorbesc chineza mandarină, 329 de milioane  au spaniola ca limbă maternă iar engleza, deși are doar 328 de milioane de nativi, a devenit limba universală, limba oficială a UE, cea mai predată limbă străină în școli și, cel mai important, limba Internetului.
Facem bancuri despre cei care refuză să adopte sistemul metric, ca tot omu', sau care conduc mașina pe partea greșită a drumului. Tendința noastră e să cucerim, să standardizăm, să transformăm triburile din jur după chipul și asemănarea noastră, iar prin asta să facem propriul trib să crească. Mi-ar conveni. Rareori sunt războaie în miezul aceluiaș trib.

Vă las cu biologul  Mark Pagel, cu o scurtă prezentare despre limbajul care ne-a făcut oameni.

Sunt printre noi…

Nu demult a fost un eveniment care ar putea fi numit foarte bine „noaptea morţilor vii”; s-a sărbătorit hramul sfintei Parascheva de la Iaşi, prilej cu care sute de mii dintre cei mai evlavioşi, cucernici şi blânzi dintre toţi evlavioşii, cucernicii şi blânzii creştini s-au îmbulzit, înjurat, muşcat, bătut, călcat în picioare şi înghesuit până aproape de asfixie într-o mulţime dornică să se milogească de un preasfânt hoit expus, lăudat, exploatat şi prostituat de sute de ani de către Biserică.
Am vrut să aflu mai multe despre această Paraschevă, şi am găsit nişte relatări ale unor „minuni”, care m-au pus pe gânduri. Iată câteva dintre cele mai interesante, prezentate pe scurt:

1. …o fată cam leneşă şi puţin credincioasă… are în faţă bacalaureatul şi admiterea în facultate… a spus sfintei că are frică de română şi ştie numai despre Eminescu. Exact aceasta a întrebat-o la bacalaureat şi fata a reuşit bine.

Şi acesta este un caz pilduitor şi minunat ?
Ia să transformăm "preasfânta" într-un muritor de rând, să zicem, profesorul examinator.
O elevă care este foarte nepregătită tratează cu acesta să fie ascultată din unicul subiect cunoscut, şi eleva „reuşeşte bine” deşi în realitate nu este deloc pregătită.
Dintr-o dată se pierde aura extraordinarului, şi rămânem cu un banal caz de corupţie şi favoritism. Para nu plantează miraculos informaţiile necesare pentru cineva care termină un liceu, nu îi induce conştiinciozitate şi hărnicie, ci doar trişează grosolan sistemul pregătit pentru a diferenţia între elevii care au cunoştinţele cerute şi cei care nu le au.
Următorul caz este destul de similar, dar cu implicaţii ceva mai sumbre:

2. O fată… toată vara nu s-a pregătit aşa cum trebuie şi îi e frică că nu va putea intra, căci din ce a învăţat nu poate ţine minte decât structura splinei… Tânăra, stând în genunchi în faţa sfintei racle, spune: "Sfântă Paraschivo, nu sunt pregătită, ştiu bine numai splina".La examen… mare-i fu mirarea că-i vine pe bileţel splina. A ştiut perfect şi a luat zece. …Şi de atunci era nedespărţită de la Sfânta Mitropolie la toate slujbele. A terminat cu bine facultatea de medicină şi acum e medic în Iaşi.

Să înlocuim din nou moaştele cu un profesor oarecare, şi rămânem cu o poveste dezgustătoare, cu o viitoare studentă la medicină care s-a lăsat pe tânjală şi nu a învăţat ceea ce ar fi trebuit, se bazează pe „pile” şi trişează la un examen conceput pentru a diferenţia studenţii care au învăţat informaţille cerute de cei ce nu au făcut-o. A da unui student cu o pregătire jalnică nota maximă nu este minune, este înşelăciune; studenta aceasta a intrat la facultate în locul cuiva mai bine pregătit decât ea - de ce ar fi o asemenea nedreptate evidentă ceva „minunat” ?
În continuare studenta pare să fi trecut prin facultate doar pe bază de rugăciuni, nu învăţând ceva, şi-a primit diploma de doctorat pe baza pilelor, nu cunoştinţelor, şi „în prezent” practică medicina. Ce se întâmplă cu pacienţii unui medic care nu a învăţat nimic toată facultatea ? nici nu vreau să mă gândesc.
Nici cei ce flutură povestea nu se gândesc la consecinţele negative, ei se mulţumesc să prezinte o relatare în care cineva a obţinut ceva pe nedrept, şi ignoră atât consecinţele directe ale „minunii”, care nu sunt deloc minunate… cât şi, mult mai grav, consecinţele poveştii lor, toţi elevii sau studenţii care iau de bună povestea şi în loc să se pregătească pentru examene, se bazează pe moaşte şi rugăciuni.
Din fericire pentru societate, şi din nefericire pentru elevii respectivi, basmele acestea nu funcţionează şi în viaţa de zi cu zi, şi cei naivi sunt striviţi ca între două pietre de moară între minciunile popilor şi realitatea dură.

3. „O femeie a venit la Sfânta Paraschiva cu rugăciuni pentru soţul ei care a fost condamnat la zece ani de închisoare. După doi ani s-a întors acasă. Ea a venit şi a mulţumit Cuvioasei Paraschiva.

Traducere: un infractor a fost arestat, judecat, găsit vinovat şi i s-a dat o sentinţă pe care judecătorul care a analizat cazul a considerat-o adecvată.
Putem presupune că infractorul din poveste nu a fost condamnat la 10 ani doar pentru că a trecut pe roşu sau pentru că a dat o palmă vreunui vecin la beţie. Cineva condamnat la 10 ani este vinovat de ceva mult mai serios: crimă, tâlhărie, sau alte infracţiuni grave. Dar nu contează: soţia sa s-a rugat de cine trebuie, şi infractorul a fost eliberat cu mult înainte de termen.
Încă o dată, să înlocuim moaştele cu un vreun alt judecător, care respinge sentinţa pronunţată la proces după voia inimii şi eliberează condamnatul de dragul lacrimilor soţiei sale, fără a mai trece prin vreun proces de recurs.
Prezentând povestea astfel, obţinem un caz care ar trebui reclamat urgent la DNA, un judecător care se face vinovat de abuz în funcţie.
De ce ar trebui aclamat cazul dacă în locul unui judecător părtinitor e un cadavru părtinitor ?
Să continuăm cu alte „miracole” şi mai grozave:

4. O mamă… a spus că e foarte vinovată faţă de Sfânta Paraschiva. În ziua hramului Sfintei Paraschiva… s-a apucat să facă pregătiri pentru iarnă… şi-a trimis fetiţa ei de nouă ani să cumpere ulei de la alimentară, dar… n-a observat că a trecut un ceas şi fetiţa nu mai vine… fetiţa e dusă cu salvarea la spital, deoarece a dat peste ea un autobuz. Dar pocăinţa mamei a fost sinceră şi fetiţa s-a făcut sănătoasă, fără nici o complicaţie.

Deci e clar, nu ? să găteşti de ziua Paraschivei este o crimă îngrozitoare, este ceva ce merită straşnic pedepsit, cu o condamnare potrivită mai degrabă într-o poveste cu mafioţi sau cu piraţi, decât într-una despre „sfinţi” şi „minuni”: pedepsirea copilului "vinovatului” prin aruncarea acestuia în faţa unui autobuz !
Abia după ce mama copilului se umileşte, îşi cere scuze, şi plăteşte sumele necesare, bandiţii… pardon, Parascheva decide să lase ostaticul să plece viu, în loc să-l ucidă, şi, culmea nesimţirii, pozează în binefăcător. Ne-o şi putem imagina pe „cuivoasă” murmurând dulce la sfârşit spre femeia disperată: „ăsta a fost doar un avertisment… data viitoare însă…”
Groaznic !

5. Două cumnate… la una din ele au dispărut 200 de lei… a reproşat cumnatei sale… cea învinuită s-a jurat că nu ştie nimica, dar degeaba... Atunci a venit [acuzata] la Sfânta Paraschiva, a dat pomelnic în care s-a rugat ca Sfânta Paraschiva să arate cine este vinovat, ea sau cea care cleveteşte. Copilul de nouă ani al păgubaşei, jucându-se pe stradă, a fost omorât de o maşină. S-a adeverit că acuzaţia era nedreaptă, femeia care acuza era mincinoasă.

Să ţinem cont de faptl că nu s-a „adeverit” nimic, pur şi simplu bănuita a executat ceea ce se poate numi foarte bine un ritual Voodoo pentru a o învăţa minte pe acuzatoarea ei. Dacă în locul moaştelor, acţiunea ar fi fost executată de un muritor, întâmplarea ar fi îngrozit toată ţara; dar pentru că criminala e prezentată drept sfântă, dintr-o dată o poveste de groază devine ceva minunat…
Din ce ni se spune în poveste, singura vină a păgubaşei a fost să bănuiască şi să acuze pe nedrept o persoană care avea acces la bani. Să nu uităm că femeia a suferit o pierdere care poate era destul de serioasă pentru ea; şi pentru asta, este pedepsită de „preacuvioasă” cu uciderea copilului. De data asta, „sfânta” n-a mai avut chef să dea numai avertismente care să bage copii în spital, ci a trecut la lucruri mai serioase şi a coborât în tagma ucigaşilor.

6. În casa unui profesor universitar era o mare păgânătate. În ziua de 14 octombrie… soţia profesorului i-a spus femeii din casă: "Astăzi să faci săpun". Aceea… i-a răspuns: "Eu nu fac asta, că e mare sărbătoare…” Şi s-a dus la sfintele slujbe. Stăpâna… s-a apucat singură să facă săpunul. A aşezat un cazan afară şi acolo a clocotit grăsimea cu soda caustică şi cu apa… fetiţa ei unică, de 12… a căzut în [cazan] şi a murit imediat.

Din nou, Blestemata Parascheva, aidoma unui duh malefic capricios, temperamental şi sadic, loveşte din nou, răzbunându-se crunt pe nişte muritori care nu-şi îndeplinesc cuviincios datoria sclavilor de a i se tăvăli la picioare după voia ei.
Din nou se repetă vechea poveste: pentru faptul că o femeie a îndrăznit ( auzi cutezanţă !! ) să nu respecte ziua Blestematei, Blestemata se răzbună nu pe cea care a supărat-o, ci, plină de sadism, îi aruncă copilul într-un cazan cu leşie şi grăsime topită, să moară de o moarte îngrozitoare.
Deja nu mai vorbim de miracole, ci de o prea lungă listă de fărădelegi şi crime nejustificate, care ar propulsa-o cu uşurinţă pe Para în „Top 10 artefacte blestemate”, printre coliere care şi-au ucis toţi proprietarii sau tablouri care ard casele în care se află… dacă, fireşte, relatările acestea chiar ar fi reale.
Dar remarcăm că nu se dau nume, nu se dau date, nu se dă nimic concret, doar nişte povestioare foarte naive şi simpluţe, evident false, care, fără îndoială, sunt inventate pe bandă rulantă de cei care sunt interesaţi să ademenească cât mai mulţi naivi la pupat de moaşte, spre a le stoarce cât mai bine buzunarele.

Multe, mari şi minunate minuni face Cuvioasa Paraschiva în fiecare zi, cine le poate număra? Acestea… sunt numai o picătură din oceanul milostivirii sale către oameni. Ea ajută pe toţi care-o cheamă în ajutor şi aleargă la ea cu credinţă şi dragoste, nădejde şi smerenie.

Întâi, vă mulţumim, dragi credincioşi, că aţi precizat că relatările voastre sunt, toate, de „milostivire” şi sunt „minunate”, altfel oricine mai are un rest de moralitate în el s-ar simţi profund dezgustat !
După ce ne-a descris nenumărate poveşti despre o relicvă blestemată, poveşti în care se repetă constant dispreţul faţă de corectitudine, faţă normalitate, faţă de moralitate, ni se explică şi care sunt calităţile morale din perspectiva celor ce le-au scornit: smerenia şi credinţa; şi, subînţeleasă, cea mai importantă: supunerea oarbă în faţa popilor, intermediarii între muritorii de rând şi „sfinţi”.
Dacă poveştile ar fi fost reale, atunci moaştele blestemate ar fi trebuit distruse de mult, pentru binele umanităţii.
Dar există o putere malefică în această poveste: nu a bietelor ciolane prostituate de sute de ani de către biserică, ci a credinţei religioase, iar această putere este chiar mai înfiorătoare decât un copil ucis: este capacitatea de-a deforma atât de mult moralitatea unei fiinţe umane, încât să accepte orice grozăvie drept ceva bun !
Îi cad victimă atât credincioşii care repetă poveştile drept pilde lăudabile, cât şi preoţii care menţin această tradiţie, care scornesc asemenea basme fără a mai realiza cât de pervertită le este moralitatea, o „moralitate” în care leneşii, trişorii, infractorii sau criminalii sunt personaje pozitive, iar crime care ar trebui să facă orice fiinţă umană să se îngrozească sunt cumva fapte bune şi milostive !

Iar asta mă sperie, mă sperie cu adevărat: trăim într-o lume, într-o ţară, poate chiar în acelaşi oraş sau cartier cu oameni care consideră că a ucide un copil prin fierbere în leşie clocotită poate fi ceva bun şi moral !

Trec peste ironia supremă, că aceiaşi oameni susţin că „cineva fără dumnezeu nu poate avea morală”, şi voi repeta: o boală care poate deforma atât de mult simţul moral al umanităţii este o boală mai periculoasă decât orice virus biologic, şi trebuie eradicată cât mai repede, pentru binele întregii umanităţi !

Remember remember the month of December.

Because it's the month when dictators die.

Am făcut un pui de selecție observațională pentru voi:

În 17 decembrie 2011 a murit dictatorul nord-korean Kim Jong Il.  Cică de oboseala și suprasolicitare.

Pe 25 decembrie 1989 este ucis dictatorul român Nicolae Ceaușescu.

Pe 10 decembrie 2006 dictatorul chilean Augusto Pinochet suferă un atac de cord.

Pe 30 decembrie 2006 este executat dictatorul irakian Saddam Hussein.

Pe  17 decembrie 1935 moare dictatorul venezuelian Juan Vicente Gómez.

Pe 24 decembrie 1999  moare dictatorul brazilian João Baptista de Oliveira Figueiredo

Memetica si virusologie: Religia

"Comportamentul unui animal tinde să maximizeze supravieţuirea genelor care îl determină, indiferent dacă aceste gene se întamplă să facă sau nu parte din organismul animalului care realizează comportamentul".

( Richard Dawkins, "Fenotipul extins" )



Cateva exemple mai deosebite din seria de adaptări fascinante prin care au ajuns unii paraziţi sa corupă comportamentul gazdelor astfel încât să-şi asigure propria supravieţuire: un peşte infestat cu viermi trematozi va adopta un stil de înot bătător la ochi, care să mărească şansele peştelui de a fi prins de păsări - un eşec pentru peşte, dar un succes pentru viermi. Alţi paraziţi îşi obligă gazda să le transporte în locul unde au şanse maxime să poată trece la urmatoarea fază a ciclului de viaţă, deşi acest lucru implică sinuciderea gazdei, sau chiar, în alte cazuri extreme, după ce organele non-vitale ale gazdei au servit drept hrană pentru larvele parazite, aceasta este "reprogramată" să îşi dedice viaţa protejării paraziţilori - la propriu, adică va neglija să se hrănească şi în final va muri "la datorie".
În fiecare din cazuri, comportamentele gazdei sunt, la bază, determinate genetic, dar de genele paraziţilor, nu de genele animalului care ajunge să adopte acest comportament.

Pe scurt, un parazit de succes este parazitul care nu doar îşi va infesta/ocupa gazda fizic, dar poate să o şi "convingă" să îşi dedice de bunăvoie resursele pentru beneficiul parazitului.

După ce am văzut asemănările dintre gene şi meme, în articolul acesta se va "diseca" un parazit memetic, care a fost omis din articolul anterior, un parazit avansat, urmaş al unei evoluţii acerbe, în care a ajuns, asemenea paraziţilor biologici, să poată prelua controlul asupra gazdei şi să-i modifice comportamentul şi gândirea întru beneficiul parazitului, chiar dacă acest lucru se face în detrimentul gazdei. Nu doar să consume din resursele ei, ci să o "zombifice" şi să îi modifice profund comportamentul, după nevoile parazitului. Este vorba de religie.

Au fost deja menţionate cateva exemple de infecţii memetice "uşoare", scrisorile ( fie ele pe suport de hârtie sau e-mailuri ) cu "trimite copii la n prieteni", paraziţi care exploatează mila, frica sau speranţele gazdei ( fericire, noroc sau bani ), combinate cu preţul relativ mic pe care-l cer, pentru a se transmite de la o gazdă la alta. De obicei infecţia e, ca în cazul unei gripe uşoare, de scurtă durată, şi, în afara eventualelor informaţii false lăsate gazdelor, nu o afecteaza foarte mult. Există excepţii şi aici, dar ca în general asemenea paraziţi nu sunt, în mare, foarte destructivi.

În cazul religiei, situaţia e cu totul alta. Acest memeplex se aseamănă mai degrabă cu virusul HIV, atacând, printre altele, şi sistemele defensive ale minţii gazdei, şi în majoritatea cazurilor producând o infecţie cronică, care nu va fi vindecată în timp. În plus, de obicei parazitul infectează gazdele cât acestea sunt tinere şi au "sistemul imunitar" ( scepticismul ) deficitar - copiii, prin natura lor, sunt foarte predispuşi să accepte ca real orice li se spune de către adulţi; aşadar, infecţia cu acest memeplex este mult mai profundă.

Există mai multe memeplexuri-religii, şi majoritatea lor exploatează frica naturală de moarte a gazdelor, promiţând celor ce acceptă memele necesare o viaţă care va continua şi după moarte. De obicei, faptul că infecţia se face cât gazda nu are sisteme imunitare anti-memetice suficient de dezvoltate, combinat cu atracţia momelii memeplexului şi cu tendinţa de a menţine tradiţiile, sunt suficiente pentru a asigura perpetuarea parazitului. Unul dintre beneficiile aduse gazdelor de memeplex este de a asigura ( încă ) un element comun de cultura şi deci de recunoaştere a celor apropiaţi- "dacă avem aceeaşi religie, suntem din acelaşi neam, sau din neamuri apropiate, avem aceleaşi gene, deci suntem din aceeaşi tabara".

Dar câteva dintre memeplexuri au evoluat puţin mai departe, şi au dezvoltat o memă suplimentară. Creştinismul şi islamismul, ambele derivate din iudaism, conţin câteva instrucţiuni, în aparenţă minore,, dar care au transformat modul pasiv de infectare memetică, prezent la alte religii. Concret, este vorba de instrucţiunea de a răspândi memeplexul în mod activ, indiferent de provenienţa potenţialelor gazde. Aici se face trecerea de la "există un avantaj şi pentru gazda" la "totul e destinat beneficiului memeplexului", iar religia a renunţat la rolul de "indicator al culturii comune", sau mai corect, a lărgit definiţia celor din "aceeaşi cultură" la "au acelaşi memeplex" - prioritar devine memeplexul, nu gazda. În plus, modalitatea cea mai simplă de a transmite memeplexul unor gazde care deja aveau alte meme s-a dovedit a fi calea violenţei - ameninţarea cu eliminarea fizică a celor ce rezistau la infecţie. Astfel, în urma valului de "convertire" au supravieţuit doar cei ce au adoptat memeplexul, religiile concurente memetic fiind anhiliate.
Fireşte, au fost necesare mutaţii şi din partea memeplexurilor pentru a fi transmise mai uşor ( de pildă, în creştinism, suprapunerea unor sărbători proprii peste cele deja existente - sărbătorirea naşterii cristosului peste, sau în locul Saturnaliilor romane ). Astfel, aceste două memeplexuri au ajuns mult mai agresive în răspandire decât alte religii, fiind în prezent principalele două religii dominante în lume, după numărul de gazde infectate.

O memă componentăa a memeplexului este o "momeală" atractivă pentru o altă categorie de victime facile - persoanele aflate în faţa unor momente dificile din viaţă, şi dispuse să accepte orice soluţie posibilă, sau chiar doar o simplă ofertă de soluţie.
O dată ce gazda acceptă "momeala" - promisiunea de sprijin şi ajutor, parazitul prezintă o altă parte, mai puţin plăcută, care nu a fost evidentă la început, un şantaj legat de consecinţele respingerii lui - adică tortură vesnică. Astfel, orice încercare a gazdei de a încerca să pună sub semnul întrebării memeplexul e descurajată de însăşi gazda încă bolnavă, prin frică.

În alte cazuri, dacă victima nu are de înfruntat vreo dificultate reală, infecţia se produce invers: este prezentată întâi partea negativă ( iadul ) ca o problemă reală, după care, ca soluţie pentru a evita un asemenea deznodământ, soluţia este oferită exact de memeplexul care a produs frica iniţială - acceptarea lui va duce la evitarea grozaviei cu care ameninţă chiar el. Deşi pare un scenariu grosolan şi puţin absurd, să nu uităm că de obicei victima este sau un copil, sau o persoana câteodată naivă, cu simţ critic poate insuficient dezvoltat, iar transmiţătorul, sau transmiţătorii infecţiei, cei care transmit memeplexul, o vor face cu încetul, într-un mod mai subtil, deseori de-a lungul anilor. În plus, nu o dată persoane infectate ajung să prezinte asemenea demonstraţii, aşadar pentru ele chiar este un argument destul de serios.

O dată preluată de o gazdă, memele vor fi înglobate în modul de gândire al acesteia, la fel cum un retrovirus este încorporat în codul genetic al gazdei, şi ajung să modifice nu doar comportamentul general, ci să rescrie cu totul gândirea gazdei.
Pe toată durata infecţiei, memeplexul continuă să producă victimei, la o scara mult mai profundă, aceeaşi senzaţie de nereuşită în faţa unor cerinţe exagerate, puse tot de memeplex, "rescriind" o parte din informaţiile existente în creierul gazdei, şi redefinind unele concepte. Astfel, majoritatea instinctelor prezente universal în toate gazdele ( instinctul sexual în primul rand, dar şi tendinţa de căutare a fericirii, câteodată chiar ataşamentul faţă de alte persoane, şi multe altele ) vor fi percepute ca fiind "păcate", "amăgiri" sau "gânduri necurate", şi gazda va încerca să lupte cu ea însăşi. Fiecare eşec în controlarea incontrolabilului va fi contabilizat de gazdă ca fiind un nou fiasco, o nouă "cădere" în păcat, un pas spre consecinţa nedorită, şi alinarea în faţa acestei serii nesfârşite de înfrângeri va fi obţinută îmbrăţişând şi mai strâns exact memeplexul care a iniţiat tot acest cerc vicios.

Alte redefiniri aduse de memeplex gazdei sunt modul în care o gazdă tipică va percepe o altă fiinţă umană care nu are aceeaşi infecţie memetică ca fiind "altceva decat din aceeaşi specie", deci ceva ce nu trezeşte instinctele de cooperare şi protecţie interspecifice; reacţia exagerată de apărare a memeplexului de către gazdă - orice pare să prezinte o ameninţare la adresa parazitului este perceput imediat ca o ameninţare directă faţă de gazdă ( "ateilor, de ce il urati pe dumnezeu ?" ), şi reacţia acesteia este pe măsură; în plus, "hrănită" constant cu eşec după eşec, şi amăgită constant cu promisiuni despre un viitor extraordinar, gazda ajunge să se desconsidere atât pe ea, cât şi pe semenii ei.
În final, simţul moral va fi distorsionat şi deturnat, ajungându-se să se considere mai important pentru binele propriu, sau al altora, nu ceea ce ar fi considerat "bine" în mod normal, sau ceea ce ar dori alţii, ci lucruri evident dăunătoare. În cazuri extreme, se poate ajunge chiar ca instincte de bază ale gazdei să fie scurtcircuitate, aceasta ajungând să tortureze sau să ucida alte persoane, sau puii proprii, sau să se sinucidă, convinsă fiind că deciziile îi sunt corecte şi bune şi complet ale sale, nu alterate de un parazit mental.


Încă o data, o memă sau un memeplex nu este o entitate conştientă. Alterările aduse gazdelor nu sunt voluntare, nu există un "pilot" eteric care să conducă memele şi care să se "plimbe" prin creierul victimei, tăind ici şi colo, şi modificând intenţionat ceva. Memeplexul este doar o colecţie de meme, o poveste căreia i s-au adăugat treptat alte şi alte meme, astfel încât versiunile cele mai atractive au fost spuse mai des şi reţinute mai uşor; mai târziu, variantele care au ajuns atât de "plăcute" încât au preluat controlul asupra gazdelor au fost cele mai de succes şi s-au răspândit cel mai mult.

Memetica: introducere

La o căutare rapidă pe internet despre "meme", cel mai probabil veţi afla povestea din spatele expresiei "Peste 9000 !", de ce unii compară internetul cu "o serie de tuburi" sau cine e "trololo guy". Aceste expresii care circulă pe net sub denumirea de "meme de internet" ar fi mai corect descrise ca fiind termeni ai unui argou al utilizatorilor avansaţi de internet. Sunt şi meme, într-adevăr, dar a le denumi în mod specific astfel cară după sine implicaţia că alte cuvinte sau expresii nu ar fi meme, or asta limitează foarte mult conceptul "memei", ceea ce poate fi un factor de confuzie când se vorbeşte de "mema" din perspectiva memeticii, sau când se face referire la comportamentul memei ca un autoreplicator similar genei.
Acest articol prezintă o scurtă descriere a memei, nu ca un slogan amuzant, nici ca un "ceva" abscons, folosit de caţiva savanţi ca să denumească mai ciudat ceea ce omul de rând numeşte "idei",ci ca pe o unitate autonomă, independentă ( în măsura în care o fiinţă vie poate fi numită "independentă" de mediul ei ), care interacţionează şi "trăieşte" în simbioză cu, sau câteodată parazitând, un creier fizic. Asemenea mitocondriilor, organisme iniţial independente, care însă au ajuns să trăiască în interiorul fiecărei celule a oricărui animal, devenind nişte organele celulare esenţiale, creierele umane au ajuns să depindă de meme pentru a interacţiona, a percepe şi a descrie lumea, la fel cum memele, la rândul lor, depind de creiere pentru a se propaga.
Termenul de "mema" a fost introdus de Richard Dawkins în cartea "Gena egoistă", în anul 1976, ca un alt autoreplicator, analog cultural al genei. Dar, în timp ce o genă este un obiect fizic concret ( deşi microscopic ), o porţiune care poate fi specificată într-o moleculă de acid nucleic, mema este ceva mult mai obscur şi dificil de indicat exact. Şi totuşi, în afara diferenţelor în natură, suport şi modul de manifestare, cele două sunt similare în comportare - mai precis, ambele sunt autoreplicatori, unul chimic, iar celalalt conceptual, cu aceleaşi proprietăţi. Amândouă concurează cu "surori" mai mult sau mai puţin identice lor pentru resurse, ambele se pot "conglomera" şi asocia în complexe, fie de gene, fie de meme ( memeplexuri ) formate din mai multe unităţi individuale care "colaborează" şi se susţin reciproc pentru realizarea autoreproducerii, ambele suferă mutaţii, şi ambele sunt supuse aceleaşi selecţii naturale între diversele variante. De altfel, teoria "darwinismului universal" nu diferenţiază între cele doua tipuri de replicatori, şi descrie comportamentul general al replicatorilor, fără a particulariza pentru cei biologici.

Conform definiţiei, o memă "este o unitate purtătoare de informaţie culturală, simboluri sau practici, care pot fi transmise de la o minte la alta prin scris, cuvinte, gesturi, ritualuri sau alte manifestări imitabile".
O melodie, folosirea unei unelte, o glumă, matematica, un basm, o poezie, un mail care previne "în privinţa ameninţării X: dă-l mai departe !!1", sau tehnica olăritului - toate acestea sunt meme, sau ansambluri de meme, purtătoare de informaţie, care se transmit de la un creier la altul prin educaţie, prin interacţiune socială, sau prin mijloace mai moderne, ca în cazul mailului.

Un memeplex este format dintr-o colecţie de mai multe meme privind acelaşi aspect al comportamentului, gândirii sau având manifestări înrudite, care se asociază şi se transmit împreună. Un exemplu poate fi o orientare politică, o ştiinţă, sau o artă.

Toate aceste meme şi memeplexuri concurează pentru o resursă rară: un creier capabil să comunice idei complicate, şi care să înveţe prin imitaţie sau educaţie. Meme simple s-au observat şi la unele animale, ca în cazul macacilor japonezi, în care o acţiune iniţial întâmplătoare ( spălarea cartofilor în apa sarată a oceanului pentru a-i curăţa de nisip ) a fost repetată de un individ, care apoi a fost imitat şi de alţii din ceată, o dată cu descoperirea că gestul dă un gust mai bun mâncării. Dar abia o dată cu apariţia lui Homo Sapiens, cu un limbaj destul de elaborat, cu o capacitate de memorare superioară altor animale, care să pună un accent mult mai mare pe educaţia puilor în defavoarea instinctelor, şi capabil de gandire abstractă complexă, memele au cunoscut o evoluţie extraordinară - un echivalent al exploziei din Cambrian, la nivel memetic.
O a doua schimbare majoră în mediul memetic s-a produs în momentul inventării Internetului, care oferă un mediu extraordinar de facil de răspândire al memelor.

O diferenţă între gene şi meme este legată de viteza şi modul de mutaţie: în timp ce într-un organism genele sunt fixate în forma pe care o au, şi singurul moment în care mutaţiile se pot manifesta este în momentul reproducerii biologice, memele sunt mult mai flexibile, si pot fi modificate oricând de către gazdă. De asemenea, în vreme ce genele sunt supuse doar mutaţiilor aleatorii, în schimbările aduse memelor poate interveni şi voinţa... nu divină, ci umană - un mesaj sau un comportament poate fi preluat şi apoi modificat voluntar de gazda memei. De asemenea, modul de copiere al genelor este mult mai exact, cu erori strecurându-se relativ rar, în timp ce în transmiterea memelor pot să apară mult mai uşor modificări. Pe de altă parte, o mutaţie genetică va modifica aproape întotdeauna rezultatul final al genei, în timp ce memele, în majoritatea cazurilor, sunt mult mai "rezistente", mesajul rămânând de regulă acelaşi dacă se înlocuiesc unele cuvinte cu sinonimele lor, sau chiar în cazul în care se face o traducere dintr-o limbă în alta.

Se poate construi o hartă pe care să se monitorizeze răspândirea fizică, geografică a unei meme - de pildă, a unei mode, a regiunilor în care se practică un obicei, sau în care circulă o anumită variantă a unei poveşti. Mai corect spus, ceea ce se urmăreşte nu este mema în sine, ci manifestarea ei în comportamentul uman, în acelaşi mod în care pe o "hartă epidemiologică" nu se urmăreşte virusul biologic în sine, ci se notează cazurile de îmbolnăviri, sau al gazdelor testate şi găsite purtătoare.

La fel, se poate urmări evoluţia ei în timp, de la prima manifestare, la apariţia unor forme mutante, sau derivate din prima formă, câteodată în număr imens, care concurează între ele pentru memoria gazdelor şi şansa de a fi reţinute, copiate sau citate, şi dispariţia în uitare, la propriu, a celor care au mai puţină "priza" la alte gazde, adică care au mai puţin succes reproductiv, fie că e vorba de evoluţia unui slogan comercial, de diverse variante ale unei melodii folk, de diferite forme de scrisori-lanţ, sau de simple poze amuzante.

La fel ca şi genele, unele meme produc efecte care aduc beneficii "purtătorilor" ( memeplexul cunoscut sub denumirea generică de "matematică", format din meme care reflectă proprietăţi legate de numere şi valori din realitate, permite creierelor care îl "gazduieşte" să analizeze date, să anticipeze unele evenimente, să proceseze mai corect şi mai profund anumite elemente ale mediului înconjurător ), altele sunt simpli "paraziţi" care se "lipesc" de gazdă pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, trecând de la un om la altul, pentru ca în cateva săptămâni, luni sau poate ani să dispară cu totul ( o legendă urbană, de pildă, sau o modă vestimentară ), iar altele exploatează pur şi simplu instincte ale gazdei ( mila faţă de un ipotetic copil bolnav, tendinţa de avertizare a semenilor faţă de un potenţial pericol ) pentru a se răspândi în explozii scurte ( manifestate de pildă printr-un val de mailuri pe care le primiţi de la mai mulţi cunoscuţi într-un timp foarte scurt, avertizand în privinta pericolului ascuns în mâncarea de zi cu zi ), alternate cu perioade lungi de "hibernare", în care "gazdele" uzuale nu-l mai percep ca pe o avertizare nouă, ci ca pe o repetiţie a mesajului vechi, şi nu-l mai transmit, fiind necesară o perioadă de uitare ( reducere a "imunităţii" ) de câteva luni până la urmatoarea "epidemie", sau o populaţie nouă de gazde.
În final, la fel ca şi în cazul genelor, scopul primar memelor este reproducerea. Beneficiile "vehiculului" sunt mai puţin importante din perspectiva replicatorilor, şi "interesează" doar în măsura în care interferează cu autocopierea. Valoarea de adevăr a memei este de obicei irelevantă, deşi pentru unele dintre meme este mai avantajos să dea senzaţia de veridicitate, iar pentru altele este necesar să fie corecte pentru a fi considerate utile de către gazde şi deci să fie transmise mai departe.
Ca o ultimă precizare, s-a vorbit atât despre gene cât şi despre meme ca având "scopuri", cel al reproducerii, sau al beneficiilor purtătorilor lor. Evident, nu este vorba de un scop voluntar, aşa cum îl are o fiinţă vie, întrucât nici memele şi nici genele nu posedă conştiinţă, nici nu sunt capabile să decidă ceva. "Scopul" lor este simpla descriere a unei proprietăţi a replicatorului.