Vremurile bune de-odinioară

„Trăim în timpuri decadente. Tinerii nu-i mai respectă pe părinţi.
Sunt obraznici şi repeziţi, frecventează bodegi, şi nu au autocontrol.”

„Nu mai văd nici o speranţă pentru viitor, dacă vom ajunge să depindem
de tinerii uşuratici de astăzi, pentru că, cu siguranţă, toţi sunt nesăbuiţi
dincolo de orice închipuire… Când eu eram tânăr, eram învăţaţi să fim
modeşti şi respectuoşi cu cei bătrâni, dar tinerii de azi
sunt lipsiţi de respect şi nu admit nici o restricţie.”

„Ce se întâmplă cu tinerii noştri ? Nu-i respectă pe cei mai în vârstă,
nu-i ascultă pe părinţi. Ignoră legile, şi aleargă pe străzi aprinşi de idei nebuneşti.
Moralitatea lor decade tot mai mult. Ce se va alege de ei ?”

„Lumea trece prin vremuri tulburi. Tinerii din ziua de azi nu se gândesc
decât la ei înşişi. Nu au respect pentru părinţi sau pentru cei bătrâni.
Nu acceptă nici o interdicţie, vorbesc de parcă ştiu totul,
şi iau înţelepciunea noastră drept nebunie.”

      De câte ori n-aţi auzit asemenea replici ? Un număr impresionant de oameni, mai bine zis majoritatea oamenilor, priveşte cu nostalgie spre „zilele bune de-odinioară”, şi-şi exprimă foarte limpede dezaprobarea faţă de decăderea şi prăbuşirea societăţii din ziua de astăzi.
      Ceea ce nu este foarte evident este că această impresie a decăderii tot mai tragice a societăţii nu este ceva modern. Primul citat din motto este o inscripţie dintr-un mormânt egiptean de acum circa 6000 ani, următoarele două citate, în ordine, aparţin lui Hesiod ( sec. 8 ien ) şi lui Plato ( sec. 4 ien ), iar ultimul citat îi este atribuit lui Petru Pustnicul, care a trăit în sec. XI-XII.
      Aparent lumea se duce de râpă de mii de ani… şi totuşi, fiecare dintre cei ce se plâng de această prăbuşire vorbeşte de parcă totul ar fi fost perfect până foarte recent, de parcă generaţia lui a fost ultima care a fost „cum trebuie”.
      Şi unde anume greşesc „tinerii de azi” ? Pe primul loc pare a fi lipsa de respect faţă de cei mai în vârstă. Dar respectul se câştigă, nu se acordă automat o dată cu avansarea în ani - deşi sunt convins că asta nu le convine… tocmai celor care nu reuşesc a-şi câştiga altfel respectul pe care-l doresc. Ce anume ar trebui respectat la ceea ce par a fi nişte bătrâni depăşiţi de prezent, care se luptă să menţină sau chiar să tragă înapoi societatea la nivelul lor tocmai pentru că nu sunt în stare să se adapteze la schimbare ? Aroganţa cu care au calificat o întreagă generaţie drept „nesăbuită” şi „decăzută” ? Mai mult, nu desconsideră o generaţie oarecare, ci exact generaţia pe care au crescut-o chiar ei ! Şi, după cum vom vedea, aprecierile lor nu au fost doar arogante, ci complet opuse realităţii.
      Un alt reproş adus tinerilor este că nu mai respectă tradiţiile. Chiar aşa să fie ? Atunci, foarte bine fac ! Tradiţiile reprezintă obiceiuri din vechime, care ar trebui apreciate pentru că… sunt vechi ? doar atât ? Nu ar trebui analizate dacă mai au vreun sens în ziua de azi ? Dacă da, atunci vor fi oricum menţinute. Iar dacă nu, atunci pot să-şi ia locul în manualele de istorie, nu trebuie păstrate de dragul de-a le păstra. Nu tot ceea ce se practica în societatea de acum 200 ani este bun, util sau moral în societatea de astăzi. A pretinde respectarea orbească a unor tradiţii fără înţeles sau chiar negative astăzi doar pentru că erau practicate de strămoşi nu este decât un banal argument din vechime, în care se presupune că tot ceea ce se făcea în trecut este neapărat pozitiv. Societatea s-a schimbat enorm, şi multe din tradiţii sunt pur şi simplu incompatibile cu prezentul. Ce sens ar mai putea păstra pentru locuitorii de la oraş sărbătorirea Zilei Recoltei ? Acestă acuzaţie pare a fi dorinţa celor bătrâni de-a păstra punctele de reper familiare lor cu orice preţ, chiar dacă asta implică o stagnare a întregii societăţi. De altfel, dacă s-ar respecta cu stricteţe toate obiceiurile strămoşeşti, bărbaţii încă şi-ar cumpăra soţii… şi sclavi !
      Circulă pe net o memă aparent creată de un nostalgic, care enumeră jocuri practicate prin anii '80-'90, şi deplânge bieţii copii din ziua de azi, care nu mai ştiu să se joace. În primul rând, îl deplâng pe cel ce a creat mema, şi pe cei ce o distribuie mai departe cu melancolie: ei nu vor şti niciodată sentimentul pe care-l are un copil ( nu un om matur ) atunci când „bietul copil” îşi joacă jocurile de azi pe un PC, rezolvând puzzle-uri sau rulând un simulator de maşină sau de avion, având acces facil la ceea ce ei nici nu au visat că ar fi posibil. Ei nu înţeleg că lumea s-a schimbat, că interacţiunea cu computerul de la vârste cât mai fragede e esenţială pentru ca viitorul adult să poată face faţă în ziua de mâine.
      În al doilea rând, nostalgicul nostru ignoră cu seninătate sentimentele similare pe care le aveau cei mai în vârstă faţă de generaţia lui: „vai, copiii de azi ! au maşinuţe, biciclete, filme la TV ! vai ! pe vremea mea, ne făceam singuri păpuşi din cârpe, pistoale din soc, mergeam la gârlă să ne scăldăm, vai, câte mai făceam ! oh, săracii de ei, nu ştiu ei ce bine ne simţeam noi !”. Şi compătimirea aceasta probabil persistă şi poate fi urmărită în trecut de la o generaţie la alta, până la origini.
      Recent, am avut ocazia să aud o colegă explicând că „ea i-a luat laptop fiicei ei abia când a intrat la facultate ! ce, ea n-a avut toate astea, mobil, calculator, internet ! ce-i cu copiii ăştia ??!”
      Nu m-am putut abţine să nu-i atrag atenţia că ea s-a născut cu un televizor şi telefon în casă, şi că probabil şi părinţii ei au gândit cam acelaşi lucru despre ea. Şi că, la rândul lor, bunicii ei au spus cam aceleaşi lucruri faţă de „răsfăţaţii” ei părinţi, care, ce chestie, mergeau la cinema în loc să meargă la şezători sau la hore în mijlocul satului, „ca pe vremuri !”. Că asta este consecinţa directă a progresului, şi că nu poate să crească astăzi un copil în mod identic cu modul în care a crescut ea, pentru că societatea s-a schimbat de atunci, şi toate eforturile ei de-a ignora asta se vor reflecta negativ asupra copiilor.
      Alt reproş este legat de aroganţa tinerilor care „se poartă de parcă le-ar şti pe toate”, şi aici e uşor de văzut că aroganţa aparţine într-o măsură chiar mai mare acuzatorilor. Am văzut deja că nu, ei nu ( mai ) ştiu mai bine decât tinerii, tocmai pentru că sunt prea ancoraţi de trecut, prezentul le întrece puterea de adaptare, şi, mai important, interesul lor primar pare a fi să forţeze noua generaţie să le asigure lor confortul prin „îngheţarea” societăţii.

      Decăderea moralităţii este o altă imputare adusă noii generaţii de către cea veche. Iar aici subiectul trebuie discutat mai pe larg, de la începutul istoriei, pentru că dacă analizăm datele obiective, se constată un trend opus. Speranţa de viaţă, bunăstarea, progresul tehnologic sunt în continuă creştere. Surprinzător, criminalitatea este în scădere. Ah, da, imaginea uzuală este alta, dar acum e vorba de informaţiile obiective, nu de impresii formate datorită mass-mediei mereu dornice de senzaţional: ziarele şi televiziunile se străduie să prezinte caz după caz după caz de crime, cu cât mai brutale cu-atât mai bine. Dar ajunge să comparăm statistici realizate pe populaţiile de acum câteva mii sau sute de ani, pentru a vedea care este tendinţa generală reală.
      Bazându-se pe proporţia de răni letale identificate pe scheletele din perioada tribală, de acum câteva mii de ani, arheologii au estimat că aproximativ 15% din populaţie a avut parte de o moarte brutală.
      De asemenea, cei care nu mureau decapitaţi, ciuruiţi de săgeţi sau cu capetele sfărâmate de securile sau spadele inamice aveau parte de o viaţă extrem de grea, murind de diverse boli, de infecţii, datorită foametei, sau din nenumărate alte cauze; proporţia de copii morţi la naştere era înspăimântătoare; astfel, în această perioadă, speranţa de viaţă nu depăşea 20-25 ani, ajungând la 28-30 în situaţiile cele mai favorabile, de pildă în „Pax Romana”, „pacea romană” de care s-a bucurat Europa în perioada în care Imperiul Roman controla cea mai mare parte a continentului, şi războaiele dintre diversele regiuni până atunci independente şi adversare s-au redus.
      Cifrele devin mai blânde în perioada Evului Mediu, deşi viaţa a rămas în continuare extrem de brutală comparativ cu standardele din prezent. Tortura, mutilarea şi execuţia publică oficială, prin decapitare, sfârtecare, tragere pe roată sau ardere pe rug, totul autorizat şi realizat de autorităţi, este ceva de neimaginat astăzi, dar era o procedură standard în Evul Mediu. Duelurile erau la ordinea zilei. Tâlharii şi haiducii transformau orice călătorie între două oraşe într-o ruletă rusească. Pe baza înregistrărilor cauzelor de deces din actele din această perioadă, se estimează rata omuciderilor era în jurul valorii de aproximativ 35 la 100.000 locuitori.
      Războaiele erau frecvente: principalele puteri europene erau într-un război aproape permanent, cu alianţe create şi desfăcute, cu veşnice raiduri ale soldaţilor unui imperiu atacând graniţele celuilalt, totul pe fondul invaziilor diverselor triburi migratoare în căutare de pradă. Speranţa de viaţă se menţine în jurul valorii de 30 ani.
      În afara violenţei umane, foametea şi epidemiile făceau la rândul lor ravagii: ciuma, holera şi tifosul au secerat milioane de victime. Opere din această perioadă, fie ele piese de teatru, autobiografii sau chiar basme, repetă acelaşi laitmotiv: mortalitatea infantilă depăşea orice imaginaţie: se estimează că în anul 1600, două treimi din copii mureau înainte de a ajunge la vârsta de 4 ani; multe din basmele scrise în aceste vremuri includ ca premiză moartea mamei la naşterea unui copil, pentru că asta era situaţia până spre secolul XIX.
      Abia în epoca modernă, de după 1800, asistăm la începutul unei perioade mult mai paşnice decât a existat vreodată în istorie. O dată cu avansul medicinei şi al agriculturii, bolile şi foametea au început să aibă un impact mult mai redus. Războaiele s-au redus ca număr şi totodată ca număr de victime. Al doilea război mondial a implicat moartea câtorva zeci de milioane de oameni; Blitzkrieg-ul nazist s-a împrăştiat în întreaga Europă, şi expansiunea forţelor naziste a însemnat uciderea a nenumăraţi civili din teritoriile ocupate. Dar chiar şi aici, în cea mai sângeroasă încleştare din secolul XX, se poate remarca un evident progres al moralităţii. Ajunge să facem o comparaţie cu alte războaie purtate în trecut, când cucerirea unei aşezări inamice implica automat executarea locuitorilor, violarea şi înrobirea sau uciderea femeilor, urmată de jefuirea şi nimicirea întregii aşezări, eventual alături de înrobirea copiilor. Ideea de a executa doar câţiva săteni dintr-o localitate cucerită ar fi fost străină pentru un război din secolul XI.
      De altfel, numeroşi istorici au calculat că, dacă Al Doilea Război Mondial ar fi fost purtat „ca pe vremuri”, după „regulile” din secolele anterioare, numărul de victime ar fi fost de aproximativ zece ori mai mare !
      Numărul imens de victime a fost datorat în primul rând numărului imens de soldaţi implicaţi, dar proporţia victimelor la numărul de combatanţi a fost foarte scăzută comparativ cu alte războaie, atât datorită îmbunătăţirii sistemului medical, dar şi datorită introducerii legilor războiului, legi care să limiteze şi să protejeze civilii, non-combatanţii, prizonierii sau personalul medical. Chiar dacă aceste legi au fost încălcate în lupte, simpla lor existenţă a reprezentat un alt mare avans faţă de trecut. O societate care încriminează furtul, de pildă, este mult mai avansată moral decât una care nu o face. Legile respective nu vor opri furtul, dar este mai important că acţiunea este catalogată drept greşită.
      În prezent, speranţa de viaţă a crescut de mai mult de două ori comparativ cu Evul Mediu, fiind de ~67 ani (faţă de ~30 ani). în mare parte şi din cauza reducerii mortalităţii infantile în urma îmbunătăţirii igienei şi a dezvoltării medicinei, ambele mult superioare faţă de perioada anterioară.
      În ţările civilizate, rata violenţei a atins o valoare extrem mică comparativ cu trecutul, media pentru secolul 20 oscilând în jurul valorii de 2 omucideri la 100.000 locuitori.
      „Ah, dar astăzi sunt mult mai multe cazuri de cancer şi de boli de inimă !”, ar putea spune cineva. Şi ar avea dreptate… dar asta nu înseamnă decât că, fără să-şi dea seama, recunoaşte că a avut loc o schimbare în bine. Fiecare om care se naşte trebuie să moară, asta e evident, şi fiecare deces trebuie să aibă o cauză. Dacă există o sută de cauze diferite, fiecare acţionând în voie, este mult mai probabil ca cineva să moară mai devreme datorită uneia din zeci de potenţiale cauze. Dar dacă aproape toate pericolele dispar, atunci cele câteva cauze rămase vor provoca majoritatea deceselor. Da, astăzi mor mai mulţi oameni de cancer tocmai pentru că nu mai mor de o sută de alte cauze înainte de-a face cancerul respectiv !
      Cei ce mor astăzi de cancer (de regulă, la vârste înaintate, 40 de ani sau mai mult ) au ajuns la 40 ani sau mai mult tocmai pentru că nu au murit când s-au născut datorită unei infecţii cu streptococ, nici la 3 ani de tetanos pentru că s-au julit la picior, nici la 5 ani datorită foametei, nici la 10 ani de variolă, nici la 14 ani de mâna unor bandiţi, nici la 16 ani datorită unei naşteri dificile ( la 15-16 ani, o „femeie” era deja mamă; Julieta din opera lui Shakespeare e descrisă ca având 13 ani !), nici la 19 ani din cauza carenţelor alimentare, nici la 22 de ani de tuberculoză, nici la 25 de tifos, nici la… şi lista poate continua.
      Instituţia sclaviei, care a însoţit specia umană de la începutul istoriei, a fost respinsă şi desfiinţată de pe aproape întreg mapamondul tot prin secolul XVIII. Fără îndoială, există sclavi şi în ziua de astăzi, dar, din nou, este o diferenţă majoră între un număr mic de sclavi abuzaţi în câteva ţări înapoiate, şi sclavia recunoscută oficial, practicată deschis şi chiar încurajată de majoritatea statelor.
      Recunoaşterea egalităţii sexelor a fost tot un succes al secolelor XIX-XX. Înainte de acest moment, de-a lungul întregii istorii, femeia a fost dependentă total, din toate punctele de vedere, de proprietar - tatăl, apoi soţul ei. Asta în sine a reprezentat o formă de sclavie, în care jumătate din populaţie era discriminată de la naştere până la moarte.
      Toleranţa faţă de alte orientări sexuale sau faţă de alte religii sunt, la rândul lor, apariţii foarte noi în istorie. Până nu demult, legea cerea uciderea sau în cel mai fericit caz întemniţarea homosexualilor şi a ateilor; iar istoria e construită într-o proporţie mult prea mare de cruciade şi de nesfârşite lupte dintre diferitele denominaţii religioase care au însângerat atât Europa, cât şi restul lumii, vreme de sute de ani..
      Peisajul istoriei devine mult mai sumbru când este analizat în mod realist, şi nu prin evocările unor visători care evocă o imagine a „vremurilor bune de-odinioară” idealizată, în care oamenii trăiau natural, aproape de pământ, şi duceau un trai simplu şi cinstit, nu ca acum, când viaţa a devenit prea complicată, artificială şi dependentă de tehnologie. În realitate, oamenii trăiau puţin şi duceau o viaţă extraordinar de dificilă; marea majoritate a populaţiei nu ştia să scrie sau să citească; bolile şi mortalitatea infantilă depăşeau imaginaţia; complexitatea tehnologiei a însemnat eliberarea majorităţii populaţiei de o eternă luptă cu clima, cu slujbaşii propriului conducător trimişi să acapareze zeciuieli şi biruri, cu ghinionul şi cu invadatorii, pentru a nu muri de foame. Literalmente.
      Iar cei ce deplâng „decăderea” de astăzi o fac exploatând toate beneficiile aduse de progresul şi ştiinţa pe care le blamează, de la hrana de zi cu zi la comunicaţii şi mijloace de transport moderne, de la sănătatea asigurată de medicina modernă la drepturile şi libertăţile care au venit o dată cu avansul întregii societăţi.

      Plato, Petre Pustnicul, dar şi nostalgicii care au impresia că „pe vremea lor” totul era mai grozav, şi că acum moralitatea societăţii s-a dus naibii, fac pur şi simplu selecţie observaţională printre amintiri.
      Pentru un copil de 10 ani, ştirile şi ziarele care mustesc de tragedii sunt complet irelevante; din perspectiva lui, crima există doar la televizor, programul de desene animate este mai atractiv decât ştirile, iar adulţii evită subiectele brutale când sunt copii în jur. Mai târziu, când începe să acorde atenţie ştirilor, va trece în extrema cealaltă, şi va avea impresia că în ultima vreme sunt tot mai multe relatări despre violenţă. Este doar o impresie: crime şi războaie s-au produs dintotdeauna, doar că atunci când aţi fost foarte mici n-aţi fost atenţi la ele !
      Şi acelaşi lucru e valabil şi pentru sexualitate: situaţia este şi acum cam aceeaşi ca atunci când eraţi copil. Doar că ceea ce pentru un copil de câţiva ani este doar o persoană pur şi simplu, luată ca atare, va fi interpretată diferit de un adult, care va judeca vestimentaţia, gesturile şi vorbirea, şi va declara ferm: „vai, ce e cu fetele astea ! uite cum se-mbracă ! pe vremea mea nu se pomenea aşa ceva ! of, cum a decăzut moralitatea !”
      Astăzi trăim în perioada cea mai paşnică şi mai favorabilă din întreaga istorie. E necesar să ne informăm obiectiv despre trecutul istoric şi trecutul nostru personal, pentru a înţelege toate dezavantajele care au existat şi pentru a şti cum să facem următorul pas înainte, în loc să deplângem şi să regretăm o imagine distorsionată a unui trecut idealizat.

Vreau să mor.

Nu astăzi.

Nu acum.

Nu în curând.

De fapt, ideal ar fi să mai pot trăi 2-3-5 sute de ani. Aș avea cu ce sa îmi ocup timpul. Dar când găsesc întrebări de genul:"Dacă ați putea trăi veșnic, ați alege această posibilitate?", răspunsul este un "NU!" categoric.

Nu aș vrea să trăiesc veșnic nici în Raiul Ortodox (wwwah, ce plictiseală!), nici pe "tărâmul paradisiac" pe care îl promit mormonii, nici pe Pământul nostru super-tehnologizat din viitor, nici în Gaia-Galaxia a lui Asimov.

De ce?

Pur și simplu, pentru mine, valoarea vietii stă în însăși perisabilitatea ei. Se poate încheia oricând, violent, neprevăzut, dureros și chinuitor. Clipa asta, pe care o petrec notându-mi gândurile, ar putea fi una dintre ultimele mele clipe. Și atunci, cum pot alege să o petrec? Cum pot alege să dau sens unor clipe prea scurte și unor acțiuni prea lipsite de semnificație în imensul tablou al Universului?

Mi s-a spus de prea multe ori că sunt "hedonistă". Aparent, religioșii cred că asta este o formă de înjurătură, că este ceva inerent rău în placere, în a face sau a avea lucruri care îți plac și care îți provoacă satisfacție, dar, pentru mine, ăsta e scopul: să trăiesc bine și frumos. Să fiu fericită și mulțumită acum și în viitor. Să fac lucrurile care îmi dau o stare de bine, fie că este vorba de mâncat înghețată sau de salvat Universul. Dacă urmează să mai trăiesc 3 zile, 30 de ani sau 300 de ani, vreau ca la sfârșit să mă pot uita înapoi gândindu-mă că am luat mereu cele mai bune decizii în contextul datelor disponibile, și că am făcut mereu ce am putut mai bine. Și că am fost fericită făcând asta.


Să îți dorești o permanență a vietii, indiferent de ce înțelegi prin "rai", pentru mine e absurd. "Veșnicia" e a dracu' de lungă, suficient de lungă încât să facă și petrecerile din Valhalla să devină plictisitoare de la un punct. Dorința asta de a "trăi veșnic" mi se pare nu doar expresia unui egocentrism absurd, care nu lasă victima să își închipuie un Univers făra persoana lui la loc de cinste, dar și dovada unor instincte negândite. Da, e normal să îți fie frică de moarte și de non-existență, dar e la fel de normal să îți controlezi și să îți înțelegi instinctele, nu să te lași pradă unor dorinte nedigerate, bazate pe frică.

Raiul poate fi o înghețată consumată pe balcon, în compania cuiva drag, privind apusul si povestind vrute și nevrute, dar un apus veșnic, cu aceeași înghețată veșnică și cu aceeași discuție veșnică, ei bine, acestea intră deja în definiția Iadului.

Călugăriţele şi moralitatea

      Am în faţa ochilor un terariu în care domiciliază trei călugăriţe, două femele şi un mascul.
      Întrucât nu a început încă perioada împerecherii, masculul este, cel puţin deocamdată, ferit de pericolul de-a fi decapitat şi consumat de vreuna dintre femele. Şi, întrucât am grijă să aprovizionez terariul cu suficient de multe lăcuste şi fluturi pentru a menţine locuitorii destul de sătui, proverbialele tendinţele canibalistice care au făcut din specia călugăriţelor un simbol macabru nu se manifestă.
      Dimensiunea redusă a terariului defavorizează foarte mult prăzile - oriunde s-ar deplasa, una dintre călugăriţe se află prin apropiere, şi este cu ochii pe ţintă. Mai ales mişcările prăzii atrag atenţia micilor prădători.
      Şi de aici apare o dilemă: dacă o lăcustă se mişcă într-un colţ al terariului, călugăriţele încep imediat a se îndrepta spre ea, până când ajung suficient de aproape pentru a o agăţa cu ghearele membrelor anterioare. Dar dacă o călugăriţă se mişcă prin terariu, celelalte două îi pot arunca eventual o privire fugară, dar apoi o ignoră. Fireşte, dacă ar fi lăsate flămânde, s-ar ucide şi mânca reciproc. Însă, dacă nu sunt înfometate, nu atacă decât prăzi din alte specii. Chiar şi în cadrul unei specii renumite pentru canibalism, în care canibalismul sexual este aproape obligatoriu, indivizii preferă să vâneze alte prăzi, nu semeni de-ai lor.
      Aş fi curios să aflu de la cei ce susţin că moralitatea umană este „dată de dumnezeu”, cum ar putea explica această toleranţă a micilor „criminale”. Şi au de ales dintre trei variante posibile:

      Fie au avut şi călugăriţele un Moise al lor care să fi primit nişte tăbliţe fermecate, cu instrucţiunea „să nu-l ucizi pe seamănul tău, nici să nu-l mănânci… decât dacă ţi-e foame sau dacă faci sex cu el !”. Oare să fi experimentat dumnezeu o proto-moralitate la călugăriţe, înainte de-a o mai cizela puţin şi-a o da omului ?

      Fie aceste gâze au un instinct de atenuare a agresivităţii faţă de indivizii din aceeaşi specie care poate inhiba instinctul de vânătoare în mod natural, dar acest instinct de inhibare îi lipseşte omului, şi a fost necesar să i se „predea” lecţia asta sub formă de tablete. Doar că implicaţia acestei variante ar fi că omul este inferior până şi călugăriţei, din punct de vedere al moralităţii ! Într-adevăr, dacă creştinii insistă că e necesar ca un zeu să spună oamenilor că „e greşit a ucide !”, pentru că altfel oamenii „şi-ar da în cap unii altora”, concluzia ce reiese este că singur, fără ajutorul acestui zeu, omul nu ar fi ajuns cu moralitatea nici măcar la nivelul unor insecte canibale. Ciudat mod de-a revendica superioritatea morală !

      Fie trebuie să admită că într-adevăr majoritatea fiinţelor reuşesc să-şi recunoască semenii, şi atunci când au de ales, evită să atace indivizii din aceeaşi specie. Doar că ceea ce este doar un instinct de atenuare la insecte trebuie să devină, la fiinţele cu un sistem nervos mult mai complex, un întreg sistem moral. De exemplu, la primate găsim manifestări mult mai puternice ale unor principii morale avansate, considerate până nu demult ca fiind exclusiv umane: altruismul unui cimpanzeu sătul, care colaborează cu un altul, flămând, pentru a-l hrăni; empatia cimpanzeilor faţă de un confrate de-al lor, sau spiritul echităţii, manifestat de mai multe specii de primate care refuză o răsplată inferioară, dacă văd că o altă maimuţă a primit, ca răsplată pentru aceeaşi sarcină, o bucăţică de hrană mai gustoasă… dar nu doar atât: în unele cazuri, cea care a primit bucata mai bună o va refuza şi ea, din solidaritate cu cea care a fost nedreptăţită; maimuţele Rhesus preferă să flămânzească decât să atingă cutia cu hrană şi astfel să electrocuteze o altă maimuţă.

      Aşadar, dragi creştini, dacă o simplă insectă a reuşit să „conştientizeze” că e de preferat să nu îşi atace semenii, de ce vi se pare atât de incredibil că omul, cu un intelect mult mai complex, să fi dezvoltat în mod natural aceleaşi instincte ? De ce mai este necesar un zeu care să interzică uciderea aproapelui şi să recomande altruism şi empatie, când exact aceleaşi caracteristici se regăsesc, mereu şi mereu, în întregul regn animal ?

Limba sau sabia?

Limbajul este o lamă cu două tăișuri. Îl folosim pentru a comunica, pentru a colabora, dar și pentru a ne diferenția de alte grupuri, pentru a-i recunoaște pe cei din același trib. Specia noastră folosește între 6000 și 7000 de limbi, dar trei dintre ele acoperă aproape întregul glob, fiecare în propriul fel: 845 de milioane vorbesc chineza mandarină, 329 de milioane  au spaniola ca limbă maternă iar engleza, deși are doar 328 de milioane de nativi, a devenit limba universală, limba oficială a UE, cea mai predată limbă străină în școli și, cel mai important, limba Internetului.
Facem bancuri despre cei care refuză să adopte sistemul metric, ca tot omu', sau care conduc mașina pe partea greșită a drumului. Tendința noastră e să cucerim, să standardizăm, să transformăm triburile din jur după chipul și asemănarea noastră, iar prin asta să facem propriul trib să crească. Mi-ar conveni. Rareori sunt războaie în miezul aceluiaș trib.

Vă las cu biologul  Mark Pagel, cu o scurtă prezentare despre limbajul care ne-a făcut oameni.

Martori la o crimă.

Cunosc destui creștini cărora li se încrâncenează carnea pe ei dacă le prezint un articol despre crimele Islamului sau le arăt cazul fetiței Malala care a fost împușcată în cap pentru că a vrut să meargă la școală, ori filmarea cu acel cuplu ucis cu pietre pentru că au dorit să se căsătorească și au fugit împreună, deși erau din religii diferite. Îi privesc urlând de furie împotriva acelei religii care face oamenii să se comporte în așa fel, scuipând de scârbă atunci când vorbesc despre îndoctrinații capabili de asemenea crime în numele religiei, îi privesc declarând sus și tare că Islamul trebue interzis fără doar și poate, că cei ce au înfăptuit acele crime trebuie pedepsiți exemplar.

Un lucru foarte ciudat se întâmplă însă atunci când le pun în față fapte foarte asemănătoare sau chiar mai grave din tradiția religiei lor. Creștinii ridică din umeri: "Misterioase sunt căile Domnului, nu le putem judeca" , ori "Nu înțelegi, erau alte timpuri!".
Ce concluzii pot trage din asta? Cu am spus și în articolele anterioare, religia îți anulează morala și gândirea critică. Oricât de bine ți-ar funcționa compasul moral, oricât de bine ai putea analiza faptele altora, atunci când este vorba de propria ta religie toate aceste procese se anulează:

Oh, masacru în care Islamicii au ucis o populație întreagă la ordinele lui Allah, inclusiv copiii?
"Nație de monstri spălați pe creier, criminali antrenați de o religie oribilă!!!"

Oh, masacru în care Evreii/Creștinii au ucis o populație întreagă la ordinele lui Yahve, inclusiv copiii?
"Nu putem noi să judecăm, erau alte timpuri, sufletele nevinovaților au ajuns în Rai, ce favoare extraordinară li s-a făcut!"

Pe mine mă depășește complet cum ajung oamenii să aplice o asemenea dublă măsură, cum o crimă este o crimă doar dacă nu este comisă în numele domnului sau de însuși zeul lor.

În adolescență am aderat la ortodoxie după ce mintea mea neexperimentată s-a întâlnit cu modul de redare al lui Nicolae Steinhardt. Credeam în dumnezeu și până atunci, îmi făceam periodic rugăciunile, mă reculegeam adeseori într-o superbă biserică barocă, ce era în drumul meu spre casă, deci eram "coaptă" și pregătită pentru îndoctrinare.

"Jurnalul Fericirii" a căzut pe pământ fertil. Am început să merg la slujbe, să mă rog obsesiv, să fiu "pătrunsă de credință". Chiar am reușit performanța de care nu sunt deloc mândră de a aruca din casă, ținând-o cu o cârpă, ca să nu mă murdăresc, cartea aceea păcătoasă a lui Darwin.

Știți însă de ce nu a durat mult? Într-un acces de zel, am pus mâna să citesc Biblia. Am trecut cu zâmbet peste prima parte a "Genezei", atribuind oricărui lucru care mi se părea ciudat titlul de "metaforic" . La "Ieșire" mi-a pierit zâmbetul, și mi s-a întipărit pe față o expresie de scârbă. Legi absurde, masacre, pruncucideri, mutilarea tuturor prizonierilor luați într-o ofensivă militară , uciderea în masă a nevinovaților (cam pe'acum nu am mai considerat Potopul "metaforic"), uciderea primilor născuți ai Egiptului și masacrele ulterioare, unele însoțite de trimiterea în sclavie sexuală a fetițelor "inamicului" al cărui păcat era că locuia pe teritoriul greșit. Am terminat "Deuteronomul" și am zvârlit cu Biblia de perete.

Tremuram.

Acest nu era zeul iertării și iubirii despre care îmi povesteau profesoarele de religie, Steinhardt și toți ceilalți binevoitori. Era un dement sângeros, absurd, care considera că meriți pedeapsa capitală pentru că ai mâncat ceva greșit, un dezaxat care ucide copii pentru păcatele părinților, care cere sacrificii umane de la credincioși, care dă pedepse infinite pentru greșeli finite. Cum aș mai fi putut să spun seara "rugăciunea domnească" și să o adresez unui monstru care face ca Hitler și Mao să pară niște amatori jalnici, niște copii prostuți care smulg aripile muștelor în joaca lor aproape caraghioasă?

Am ieșit din casă plângând, cu gândul de a găsi un preot care să îmi explice cum poate fi posibil așa ceva, să mă liniștească, să îmi dea un răspuns. Încă mai speram ca cineva, cumva, să îmi arate că nu e așa cum tocmai am citit, că nu mi-am petrecut timpul rugându-mă unui monstru. Nu puteam, ca atâția alții înaintea mea, să îmi spun că "erau alte vremuri", nu când mi se predase că morala lui dumnezeu este perfectă și imuabilă, că ne bazăm codul moral și legal pe ceea ce ne-a revalat dumnezeu prin profeții săi.

Era primăvară și copacii dădeau să îmbobocească. Și era duminica Paștelui. Iar eu umblam prin oraș bătând la ușile zăvorâte ale bisericilor: în acel an Paștele catolic și cel ortodox coincideau. Popii de toate culorile încuiaseră bisericile și își făceau siesta, în așteptarea slujbei de noapte care dura în unele locuri până în zori. Nu avea nimeni timp să se ocupe de copila plânsă care umbla prin oraș în speranța de a găsi pe cineva care să o lămurească. Sau care să o mintă frumos.

Ore mai târziu, sprijinindu-ma de un prun din grădina casei mele, am cugetat și am decis să nu mă mai numesc creștină. Un astfel de zeu corupt, mânios, un astfel de monstru criminal nu merită slăvit. Nu poate să fie altceva decât invenția unui popor sălbatic, primitiv, sângeros, ce și-a creat zeii după chipul și asemănarea sa. Și dacă ar exista, ar merita vânat, judecat și pedepsit pentru faptele sale.

Privind înapoi, îmi vine să întreb cu maximă ingenuitate:

Dacă o fetiță de 16 ani a fost îngrozită de crimele citite, dacă un copil a putut să decidă că o crimă este o crimă, indiferent care este supremul ideal în numele căruia este comisă, ce îi oprește pe ceilalți? Cum pot să își țină cumpătul și să găsească scuze absurde masacrelor? Și cum mai pot trăi cu ei înșiși după aceea?



 

Am o întrebare pentru tine, creștine:

După recomandările Bibliei și ale credinței tale, după moralitatea insuflată de Dumnezeul tău, care este cel mai corect și mai moral mod de a ucide un copil de 5 ani?

O fetiță îngrămădită într-un colț, plângând de frică și disperare după ce a văzut cum i-ai ucis părinții și frații, un boț de om care privește cu ochi înroșiți de plans cum picură sângele de pe spada ta, un copil care nu își dorește decât să trăiască.

Cum o ucizi, creștine?

O decapitezi? O înjunghii prin inimă, făcând sângele sa îți ude hainele? O eviscerezi și o lași să moară în chinuri? O privești în ochi în timp ce o ucizi, sau o lovești pe la spate? Ce simți după ce ai făcut asta? Fericirea nespusă de a fi urmat cuvântul Domnului? Binecuvântarea Sfântului Duh? Pleci de-acolo fredonând un psalm, plin de mândrie pentru fapta ta?

Cum adică nu ai face așa ceva?
Păgânule! Păcătosule! Îndrăznești să nesocotești comanda divină? Dumnezeul tău însuși a comandat ca popoare întregi să fie măcelărite pentru vina de a ocupa spațiul pe care el îl dorea pentru poporul său ales, sau pentru vina de a nu-i aduce jertfe în arderi de tot.

Deuteromom 2:

31.Atunci mi-a zis Domnul: "Iată, încep să-ti dau pe Sihon Amoreul, regele Heşbonului, şi pământul lui; începe a stăpâni pământul lui".

32.Iar Sihon, regele Heşbonului, cu tot poporul său, ne-a ieşit înainte să se lupte la Iahaţ.

33.Dar Domnul Dumnezeul nostru 1-a dat în mâinile noastre şi l-am bătut pe el şi pe fiii lui şi tot poporul lui.

34.În vremea aceea am luat toate cetăţile lui şi am nimicit toate cetăţile lui, bărbaţi, femei şi copii, şi n-am lăsat pe nimeni viu.

35.Numai vitele lor şi cele jefuite din cetăţile cuprinse de noi ni le-am luat.

Deuteronom 3:

2.Dar Domnul mi-a zis: Nu te teme de el, căci îl voi da în mâinile tale pe el şi tot poporul lui şi tot pământul lui, şi vei face cu el ce-ai făcut cu Sihon, regele Amoreilor, care a trăit în Heşbon.

3.Domnul Dumnezeul nostru a dat în mâinile noastre şi pe Og, regele Vasanului, cu tot poporul lui, şi noi l-am bătut, încât nimeni de la ei n-a rămas viu.

4.În vremea aceea am luat toate cetăţile lui, că n-a fost cetate pe care să n-o luăm de la ei. Am luat şaizeci de cetăţi, toată latura Argob, ţara lui Og al Vasanului.

5.Toate cetăţile acestea erau întărite cu ziduri înalte, cu porţi şi cu încuietori, afară de cetăţile neîntărite care erau foarte multe.

6.Şi le-am nimicit, cum făcusem şi cu Sihon, regele Heşbonului, pierzând fiecare cetate cu bărbaţi, femei şi copii.

Până și Iisus a spus de atâtea ori că necredincioșii trebuie uciși.

Luca 19:27: "Iar pe acei vrăjmaşi ai mei, care n-au voit să domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi tăiaţi-i în faţa mea" 

Doar un om infectat cu această boală mintală numită religie, doar un om defect ar putea găsi scuze pentru un asemenea comportament, băgând aberații gen "erau alte timpuri".
Erau alte timpuri? Păi nu este morala lui Dumnezeu nepieritoare și perfectă? Îndrăznești să nu trăiești după preceptele Bibliei, refuzi să asculți porunca lui Dumnezeu, te crezi mai deștept și mai moral decât Biblia?

"Da, dar nevinovații merg direct în Rai, e o favoare faptul că nu au fost lăsați să devină păgâni, iar astfel să ajungă în Iad."
Da? Așa este? Atunci tu, creștin de duminică, în a cărui minte îngustă oricine nu crede în aceleași aberații ca și el merită o eternitate de tortură, tu de ce nu îi binecuvântezi pe copii cu fericita soartă de a ajunge în Rai înainte ca dezastrul să se producă și sa crească pentru a deveni atei, ori a urma o altă religie decât a ta? De ce nu dai raiduri prin creșe și grădinițe, facilitând urcarea la Domnul a câtor copii întâlnești?
Oh, îți spun eu de ce. Pentru că ești un ipocrit.
Ai moralitatea care a evoluat în timp, proprie ființelor gregare, care trăiesc în comunitate, ai moralitatea celor care au grijă de membri speciei lor căt pot de mult, iar pentru că limitele intelectului tău infectat de religie nu te lasă să treci peste ideea unui tătuc cosmic, îți impui ideea că moralitatea are o sursă divină.
Citește-ți cartea, numără masacrele comise "la comanda directă" a zeului tău deraiat, gândește-te că, dacă Potopul ar fi fapt, zeul tău a ucis cu propria mână toți copiii, toți nevinovații planetei, și că acest fapt este relatat de parcă moartea lor nu ar fi mare lucru. Și, indiferent dacă tu crezi în continuare în existența lui Yahve, pune-ți întrebarea următoare:

Ești dispus să slujești unui zeu pentru care uciderea nevinovaților e un fapt divers, echivalent cu zdrobirea unei muște?

Nu îmi pasă de România.

Nu îmi pasă de România.
Nu îmi pasă unde îi sunt granițele.
Nu îmi pasă care îi este limba națională.
Nu îmi pasă care îi sunt sărbătorile laice sau religioase.
Nu îmi pasă care îi este religia.
Nu îmi pasă care îi este istoria.

Îmi pasă, în schimb, de români.

Nu pentru că ar fi așa sau pe dincolo, pentru că s-au născut poeți sau pentru că sunt urmașii celor mai viteji și mai drepți dintre traci.
Nu pentru că ar fi pus coada la prună sau pentru că sunt frați buni cu râul și ramul.
Nu pentru că sunt unici în patruzeci de feluri sau pentru că nu există echivalent pentru cuvăntul "dor" în alte limbi, cum am învățat la orele de îndoctrinare naționalistă Literatură Română.

Îmi pasă de români pentru că, absolut accidental și fără merit propriu, soarta mea este legată de a lor. Familia mea locuiește pe aceste meleaguri, prietenii mei trăiesc între aceste granițe hotărâte după interesele politice și financiare ale altora, aproape toți oamenii care îmi influențează viața se află între aceste granițe fizice, politice și economice cărora le spunem România.

Spun mereu: "Nu sunt româncă, sunt om!" Visez la o lume unde granițele să fie trasate cu cretă colorată pe caldarâm, nu în mințile și sufletele oamenilor, în care limba ta să fie limba familiei tale, și nu un motiv de război, în care naționalitatea ta să nu intereseze pe nimeni. Conceptul pare greu de digerat pentru mulți oameni crescuți cu ideea că este ceva nobil în tribalism și segregare, în "noi versus ei", în dezumanizarea celor ce "nu sunt ca noi".

Deși prea puțin îmi pasă de conceptul de "România", de ideea de "România", de "naționalism" și "patriotism", găsesc că am sentimente pentru acest spațiu dintr-un singur motiv: este populat de oameni de care depind și care depind la rândul lor de acțiunile mele.

Îmi este important să avem legi corecte, care să ne trateze egal și care să ne respecte ca indivizi și ca grup.
Îmi este important să avem cu toții acces la educație decentă și la informație verificată.
Îmi este important să avem cu toții acces la un stil de viață decent, fără teama zilei de mâine.
Îmi este important să păstrăm o bucată de pădure verde și pentru nepoții nostrii, ca să nu vadă așa ceva doar în filme vechi și poze îngălbenite.
Cum facem asta? Nu plângându-ne, nu fugind, nu prefacându-ne că defapt este bine pentru că "se poate și mai rău", ci acționând.

Patriot nu este cel care abordează un steag în culori primare și ascultă "Deșteaptă-te române" la playerul din mașină.
Patriot nu este cel care înjură ungurii și se oferă să castreze țigani.
Patriot este cel care se oferă voluntar și contribuie la replantarea pădurilor care au fost defrișate.
Patriot este cel care urechează pe stradă pe cei care aruncă gunoaie pe jos.
Patriot este cel care se străduiește să educe pe cei din jur, informându-i și punându-le la dispoziție materiale spre învățare.
Patriot este cel care militează pentru legi corecte sau pentru a atrage atenția autorităților asupra unor nereguli.
Patriot este cel care crează lucruri de valoare pentru umanitate, fie că este artist, filozof sau om de știință.
Patriot este cel care îi ajută pe cei mai puțini norocoși să crească și să se dezvolte.

Da, aș vrea să văd întâi acest spațiu prins între limite care pentru mine sunt arbitrare că înflorește, își atinge potențialul și se dezvoltă frumos. Dar nu pentru că mă leagă ceva de conceptul "România". Ci pentru că singură nu pot face nimic. Avem nevoie să colaborăm cât mai mulți, nu pentru "gloria" spațiului carpato-danubiano-pontic, ci pentru ca noi, Terranii, să trăim cu toții mai bine.

Alte Argumente

Alte trei „argumente” pentru existenţa divinităţii sunt mult prea simple pentru a necesita o demontare elaborată. Echivocaţii grosolane, reformulări ale altor argumente deja demontate, sau pur şi simplu falsuri afirmaţii goale sunt ceea ce le caracterizează:

Argumentul Legiuitorului:

Toate corpurile din natură urmează anumite legi;
legile sunt caracteristice fiinţelor inteligente;
aşadar, există o fiinţă inteligentă care a creat legile naturii; numim această entitate „dumnezeu”

De vină pentru concluzia eronată este echivocaţia dintre legile umane, la care se referă a doua propoziţie din argument, şi „legile” fizicii. Cele două nu sunt sinonime, cu atât mai mult interşanjabile.
Legile umane sunt prescriptive, sunt un set de instrucţiuni care obligă la ceva, de obicei incluzând pedepse pentru abaterea de la ele; acestea sunt într-adevăr caracteristice fiinţelor inteligente şi sociale.
Dar legile naturale sunt descriptive, nu cer nimănui, sau mai bine zis nu cer de la nimic să facă ceva, ci pur şi simplu descriu modul în care funcţionează natura. Un obiect nu se „gândeşte” la legea gravitaţei care îi „cere” să cadă, pur şi simplu atracţia forţele de atracţie acţionează într-un anumit mod, iar rezultatul ( căderea cu o anumită acceleraţie ) e descris într-o formulă fizică, F=m1m2/r¹, numită „lege” pentru că se aplică fără excepţie. Nu e necesar vreun zeu care să împingă obiectul calculând în fiecare secundă cu cât să-şi mărească împingerea, acesta e modul de funcţionare al Universului.
Dacă preferaţi, înlocuiţi „urmează legile naturale” cu „se comportă într-un anumit mod caracteristic”. Astfel devine limpede că legile din prima premiză nu au nici o legătură cu „instrucţiunile scrise de oameni, pentru oameni, pentru a le restricţiona anumite posibile alegeri” - „legile” din a doua premiză.

Argumentul Din Gradaţie este la rândul lui bizar:

„Obiectele au diferite proprietăţi în diferite grade;
putem face comparaţia dintre diferitele grade doar prin referinţă la ceva care are acea proprietate în proporţii maxime;
acest ceva este dumnezeu”

Ce facem cu proprietăţile opuse ? Dumnezeul propus aici este cel mai alb şi cel mai negru, cel mai mare şi cel mai mic, cel mai cald şi cel mai rece, cel mai…
Ceva este greşit în argument: e nevoie oare să cunoaştem Cel Mai Înalt Lucru Din Univers înainte de a putea să ne dăm seama că un om este mai înalt decât un creion ? A doua premiză a argumentului spune că acest lucru este necesar, dar acest lucru este evident fals. Iar dacă un argument conţine o propoziţie eronată, atunci argumentul e eronat la rândul lui.
De asemenea, este logic că nu este obligatoriu ca un singur obiect să posede toate proprietăţile la superlativ, la fel cum şi oamenii care ajung în Cartea Recordurilor ajung pentru lucruri diferite: unul este cel mai gras, altul este cel mai înalt, şi altul este cel mai puternic.
Argumentul din Gradaţie a fost de asemenea demontat de Richard Dawkins într-o singură propoziţie:
lucrurile diferă în împuţiciune, dar putem face aceste comparaţii doar referindu-ne la ceva ce este împuţit la maximum; aşadar, trebuie să existe Împuţitul Maxim, şi acest cineva este dumnezeu”
Pare urât ? şi totuşi, singura schimbare a fost cea a genericului „proprietăţi” cu una din proprietăţile posibile ( „împuţiciune” ), pentru a face evidentă absurditatea şi ridicolul argumentului.

Argumentul Mişcătorului Nemişcat, prezentat de Aristotel, este o formă incipientă a Argumentului Primei Cauze:

„Tot ceea ce există pe lume este, într-o formă sau alta, în mişcare. Ceva nu se poate pune pe sine însuşi în mişcare, ci necesită o cauză care să o pună în mişcare; un regres infinit de cauze, sau de „mişcători”, este imposibil, aşadar există un mişcător nemişcat, care a iniţiat toate mişcările. Acest mişcător, sau această cauză a mişcării, este ceea ce numim dumnezeu”

…şi suferă de aceleaşi probleme ca şi Argumentul Primei Cauze: după ce pretinde necesitatea unei surse pentru fiecare „mişcare” ( terment folosit în sens general, cu sensul de „efect” ) , comite o pledoarie specială pentru o anumită sursă a mişcării, şi astfel se autocontrazice, acceptând totuşi că nu chiar totul necesită o altă cauză care să îl pună în mişcare.
În al doilea rând, foloseşte generalizări aproximative, din metaunivers ( scara umană ) pentru a descrie fenomene cuantice, care nu se supun aceloraşi reguli.
În al treilea rând, chiar acceptând necesitatea acestei prime cauze, sunt necesare alte şi alte demonstraţii pentru a determina fiecare proprietate a acestei cauze, până să fie permis să se vorbească despre vreun „zeu” sau „dumnezeu”. Conştiinţă, voinţă, intenţie… Nu, nu e permis să împopoţonăm acest „prim mişcător” cu pompoasa etichetă de „dumnezeu”, care le implică pe toate, până nu apar dovezi că acest „prim mişcător” chiar are tot ce trebuie pentru a fi numit astfel. După care e necesară o altă demonstraţie elaborată că acest zeu este chiar zeul pe care-l doreşte cel ce prezintă argumentul, şi nu altul… sau alţii.

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam
Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Ceasul lui Paley
Argumentul din Moralitate
Presupoziţionalismul

Argumentul din Moralitate

Argumentul din Moralitate se bazează de obicei pe prezumpţia că moralitatea este obiectivă:

dacă moralitatea este obiectivă şi absolută, atunci dumnezeu există;
moralitatea este obiectivă şi absolută;
aşadar, dumnezeu există.

Sau, formulat mai grosolan,

Sursa moraltăţii este una exterioară fiinţei umane, este dumnezeu !

De acord, dacă moralitatea ar fi obiectivă, asta ar putea indica o sursă înexplicabilă, poate chiar supranaturală; şi mai sunt necesare câteva demonstraţii pentru a elimina toţi zeii creditaţi cu dăruirea moralităţii către oameni, până să se poată spune exact care zeitate, sau zeităţi, au fost acelea.
Doar că moralitatea nu este absolută. Există câteva principii comune cam oricărui sistem moral, indiferent de societate, cum ar fi reţinerea faţă de uciderea nejustificată a altora; mai mult, aceleaşi trăsături generice se manifestă la orice specie socială: de pilđă, un banc de peşti pirahna, deşi nu a fost „binecuvântat” de vreun zeu cu porunci morale, va prospera fără ca peştii, deşi extrem de vorace şi capabili să atace orice pradă, să se atace reciproc. În cazul lor, este vorba de un instinct care să inhibe atacul asupra celor identificaţi drept „din aceeaşi specie”. În cazul omului, acelaşi instinct, dar evoluat cu mult deasupra unor simple reflexe, a dat naştere la ceea ce numim „moralitate”. Dar acesta e necesar pentru a permite formarea unei societăţi - orice societate care permite uciderea la-ntâmplare nu va prospera foarte mult. Este similar selecţiei naturale, doar că la nivel de grup, nu de individ: grupurile, sau societăţile în care membrii nu reuşesc să-şi inhibe agresivitatea faţă de ceilalţi membri nu se vor forma, iar dacă se formează nu vor exista pentru mult timp; în schimb, grupurile formate din indivizi care se acceptă reciproc şi care pot colabora vor rezista, iar dintre acestea, cele în care membrii colaborează cel mai bine şi îşi inhibă la maxim agresiunea faţă de alţi membri ai grupului vor avea mai mult succes ca grupuri sau ca societăţi.
Deci nu e nimic ciudat ca o specie socială, care a evoluat din alte specii care au fost sociale şi au trăit în grupuri vreme de milioane de ani să aibă bine „întipărit” în instinct o inihibiţie faţă de uciderea altor membri ai grupului.
Iar în privinţa altor principii morale… ia să vedem:
- cineva care nu face parte din grup/societate poate fi jefuit sau ucis ?
- sunt femeile „animale” aflate în posesia tatălui sau a soţului, care dispune de ele şi de viaţa lor cum doreşte ?
- sunt membrii altor grupuri, altor societăţi, sau de altă culoare, doar animale care pot fi cumpărate, vândute, exploatate ?
- este moral să torturezi un animal doar de dragul de-a o face ?
- e moral să ucizi un membru bătrân sau bolnav al grupului ?
- dar pe cineva care nu are aceleaşi convingeri religioase ?
Şi lista de întrebări poate continua mult şi bine.
La fiecare din aceste întrebări, răspunsul pe care-l dă societatea noastră de azi, bazându-se pe sistemul moral de azi, poate fi doar un Nu ! foarte hotărât. Dar în alte societăţi, sau chiar în societatea noastră acum vreo 2-300 ani răspunsurile ar fi fost cu totul altele.
Aşadar, să nu ne raportăm doar la două principii morale mari şi late, care sunt comune din motive evidente, ci să analizăm întregul sistem moral; ajunge să ne amintim de America anilor 1800, care nu găsea nimic imoral în sclavie; de Europa Evului Mediu, unde se considera greşit să nu combaţi ( cu foc şi spadă ) necredincioşii sau ereticii; de Ubasute, veche practică japoneză în cadrul căreia bătrânii erau abandonaţi pe un munte în momentul în care deveneau o povară pentru familie; de „spectacolele” din Europa anilor 1700, în care pisici erau arse lent pe rug spre amuzamentul publicului, sau de execuţiile publice; exemplele pot continua. În realitate, moralitatea se schimbă şi evoluează în timp, aşadar, nu există o „moralitate absolută”, aceasta este stabilită în cadrul fiecărei societăţi, de membrii acelei societăţi; ba mai mult, variază ( între anumite limite ) de la membru la membru; pretenţia că ar exista o singură moralitate, cu atât mai mult una obiectivă de-a lungul timpului, este pur şi simplu falsă; nici de aici nu se întrevede vreo posibilitate de existenţă pentru vreun zeu.

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam
Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Ceasul lui Paley
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat
Presupoziţionalismul

Argumentul Teleologic

Următorul argument din listă propune un designer viu, inteligent şi complex, pentru că în absenţa acestuia… nu pot fi explicate viaţa, inteligenţa şi complexitatea. Argumentul Teleologic, sau Argumentul din Design apare în numeroase forme, dar în esenţă poate fi rezumat la:

„Universul şi/sau formele de viaţă par a fi proiectate; aşadar, putem presupune că există un designer, şi anume dumnezeu”.

De obicei, alternativa propusă la designer este „pura întâmplare”. Doar că, cel puţin pentru fiinţele vii, se comite eroarea omului-de-paie: fireşte că e absurd să presupui că un cal, un copac sau o vrabie au apărut „din întâmplare”, dar evoluţia nu înseamnă „din întâmplare”. Nu e nevoie de un designer inteligent care să proiecteze un ochi, o aripă sau un muşchi, şi totuşi acestea nu apar „din întâmplare”, ci evoluează în timp datorită selecţiei naturale.
Iar în privinţa Universului, din nou forţele naturale îl explică cel puţin la fel de bine ca şi ipoteza designerului. De pildă, una din posibilele explicaţii implică o infinitate de universuri, în care proprietăţile şi legile naturale pot diferi foarte mult; fireşte, viaţa se va putea dezvolta doar în acele universuri care au condiţiile necesare pentru aceasta; dar ar fi absurd ca formele de viaţă apărute doar în acele universuri care o permit să tragă concluzia că Universul respectiv a fost construit special pentru ele.
Oricum, deocamdată cunoaştem un singur Univers. Cunoaştem încă destul de puţin despre condiţiile care au dus la formarea lui. Încă nu ştim ce variante posibile ar fi putut rezulta.
Ceea ce ştim cu certitudine e că Universul nu este ospitalier vieţii. În vasta majoritate a sa, este doar un spaţiu gol, străbătut de radiaţii, şi cu temperaturi apropiate de zero absolut. În rare ocazii, câte o fărâmă de materie s-a conglomerat într-un sistem solar, şi în puţine sisteme solare, câte una-două planete se-ntâmplă să fie condiţii care să permită vieţii să apară şi să lupte din răsputeri pentru a se menţine pentru o foarte scurtă durată de timp ( raportat la vârsta Universului ), înainte ca sistemul solar să fie distrus de explozia propriului soare. Acesta nu este un sistem „proiectat” pentru viaţă, nu mai mult decât au fost munţii Bucegi în întregime proiectaţi special pentru cultura de bacterii care se dezvoltă pentru câteva minute în picătura de ploaie rămasă într-o fisură dintr-o rocă din vârful muntelui Omu, înainte ca soarele şi vântul s-o usuce şi astfel să ucidă bacteriile.

Perfecţiunea Universului este invocată şi în Argumentul Antropic, care repetă

Universul este reglat fin pentru a permite apariţia vieţii, deci are un designer.

Sau, în altă variantă,

planeta Terra este perfect poziţionată şi are condiţiile perfecte pentru a permite dezvoltarea vieţii; acest lucru indică că a fost astfel poziţionată în mod intenţionat de un designer.

Doar că, după cum am văzut, Universul nu este reglat special pentru a permite viaţa; viaţa reprezintă ceva insignifiant, bazat mai degrabă pe impurităţile Universului decât pe Universul ca atare.
Iar „surpriza” că Pământul permite existenţa vieţii… în prezent se cunosc peste 800 de planete din alte sisteme solare, din care vreo 50 orbitează în aşa-numita zonă Goldilock, zonă la distanţa potrivită faţă de soarele planetei pentru a menţine apa lichidă la suprafaţa planetei şi deci a permite existenţa formelor de viaţă similară celei terestre.
Nu e nimic uimitor că viaţa a apărut pe o planetă capabilă să o susţină. Chiar dacă în întregul Univers viaţa ar fi apărut o singură dată, atunci ar fi apărut numai şi numai pe o planetă capabilă să o susţină.
Dimpotrivă, dacă viaţa terestră s-ar fi dezvoltat pe o planetă incapabilă să o susţină, şi totuşi ar fi rezistat, abia atunci acest lucru ar fi fost cu-adevărat inexplicabil. Dar faptul că viaţa a apărut şi mai ales că s-a dezvoltat şi a evoluat exact unde acest lucru a fost posibil nu este un indiciu că Pământul a fost creat, ci… că viaţa s-a adaptat la condiţiile pe care le-a avut ! Şi nici măcar n-a reuşit să o facă foarte bine, cam 99% din speciile care au existat vreodată au dispărut pentru că nu au reuşit să facă faţă schimbărilor de mediu ale „planetei proiectate special pentru ele”, sau au fost ucise de meteoriţi căzuţi din spaţiul cosmic, la rândul lui „proiectat special pentru viaţa terestră”.

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam
Ceasul lui Paley
Argumentul din Moralitate
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat
Presupoziţionalismul

Argumentul Cosmologic

Al doilea argument din serie este Argumentul Cosmologic, sau Argumentul Primei Cauze, care încearcă să demonstreze necesitatea existenţei unei divinităţi care să pună în mişcare Universul, sau să declanşeze Big-Bangul:

„Tot ceea ce există necesită o cauză; universul necesită şi el o cauză, iar această cauză este dumnezeu.”

Din păcate, argumentul suferă de mici erori care-l invalidează total. În primul rând, se face vinovat de extrapolări nepermise: faptul că unele fenomene din scara noastră de perspectivă necesită cauze nu înseamnă că aceleaşi principii se aplică la nivel micro, la nivel cuantic, unde relaţiile cauză-efect pot fi inversate, sau efectele se pot produce spontan, fără cauze. Cu atât mai mult logica intuitivă eşuează când este vorba de întregul Univers condensat la dimensiuni infinit de mici.
A încerca să descrii asemenea fenomene extraordinare ca cele ce au loc permanent la nivel micro, prin raportare şi comparare cu fenomenele uzuale poate uneori ajuta la descrierea lor, dar în nici un caz analogiile nu pot merge atât de departe încât să oblige însăşi fenomene precum naşterea întregului Univers, a spaţiului şi a timpului, dintr-o fluctuaţie cuantică de dincolo de înţelegerea noastră, de dincolo de capacităţile de descriere a tuturor legilor naturale aşa cum le cunoaştem azi, să respecte bunul-simţ al oamenilor; este la fel de deplasat cu a încerca să simţi, să intuieşti modul în care un electron trece prin două fante concomitent, sau modul în care timpul obiectiv se dilată sau se contractă în funcţie de viteza de deplasare: este pur şi simplu imposibil. Putem descrie fenomenele respective, le putem demonstra, dar ele nu sunt intuitive.
Aşadar, a încerca să descrii Big Bangul prin prisma intuiţiei umane este un eşec, iar raţionamentul se prăbuşeşte aici.
Dar problemele continuă: chiar acceptând că Big-Bangul are nevoie de o cauză, afirmaţia „numim cauza aceasta dumnezeu” este o echivocaţie grosolană: singurul lucru pe care-l ştim despre cauza aceasta e că poate genera universuri. Atât. Cuvântul „dumnezeu” cară după sine o mulţime de alte implicaţii: conştiinţă, voinţă, intenţia de a crea Universul, supravegherea acestuia, ba chiar şi păzirea atentă a comportamentului şi gândurilor oamenilor… şi multe, multe alte atribute. Prin simpla atribuire a numelui „dumnezeu” acestei prime cauze, cel ce prezintă argumentul încearcă să scape de necesitatea demonstrării tuturor acestor proprietăţi şi să le strecoare pe toate sub acoperirea oferită de rezonanţa denumirii.
Scutirea zeului de la regula „absolută” necesară iniţial tocmai pentru a forţa ca răspuns zeul este o eroare de argumentaţie, pledoaria specială, şi totodată un handicap major pentru argument: după ce pretinde necesitatea unei cauze pentru orice, prezintă drept explicaţie… ceva care nu are cauză, deci admite că nu este obligatorie o cauză pentru orice. Această autocontradicţie este fatală.
„De unde vine acest zeu ? Dacă decidem că aceasta este o întrebare căreia nu i se poate răspunde, de ce să nu scutim un pas, şi să spunem că originea Universului este o întrebare căreia nu i se poate răspunde ? Sau, dacă spunem că acest zeu, sau zei, au existat dintotdeauna, de ce să nu scutim un pas, şi să spunem că Universul a existat dintotdeauna ?” ( Carl Sagan ).

Argumentul Cosmologic, varianta îmbunătăţită, sau Argumentul lui Kalam, prezentat deseori de apologistul William Lane Craig, este tot Argumentul Cosmologic, dar reformulat pentru a oferi o portiţă de scăpare pentru zeu, nu pe baze logice, ci semantice:

„Tot ceea ce începe să existe necesită o cauză; Universul a început să existe, aşadar, Universul necesită o cauză.
Această cauză este dumnezeu.

Astfel, la întrebarea „dar ce l-a cauzat pe acest dumnezeu ?”, cel ce prezintă argumentul răspunde că „dumnezeu a existat dintotdeauna, nu a început să existe, deci el nu necesită vreo cauză !”
Dar asta e iarăşi o pledoarie specială: se face o excepţie aparte pentru acest zeu, de care ni se spune că „a existat dintotdeauna”… dar fără a demonstra asta.
Oricum, aceste trucuri semantice nu adresează primele două critici ale argumentului iniţial: în primul rând, nu s-a demonstrat că „tot ceea ce există necesită o cauză”. Încă o dată, la nivel cuantic, fenomene necauzate se produc în permanenţă, anulând prima afirmaţie; şi în al doilea rând, dacă Universul are nevoie de cauze, singurul lucru pe care-l putem spune despre cauza respectivă doar prin analiza Universului este că respectiva cauză poate produce Universuri. Mai trebuie demonstrat că această cauză este vie, conştientă, că a produs Universul în mod intenţionat…
În al treilea rând ( această critică se aplică ambelor variante ale argumentului ) chiar acceptând că Universul necesită o cauză, se pot alege o mie de explicaţii la fel de fantastice, care să nu răspundă de fapt la nimic: Hamsterul Magic care Vomită Universuri, Monstrul Zburător din Spaghete, YHVH, Spiriduşul Transcendent, etc etc etc. A inventa o cauză despre care se spune că „a produs Universul”, apoi aducând Universul ca dovadă că invenţia este reală, este un exemplu clasic de eroare logică, argumentul din scenariu.
În ultimul rând, reformularea poate duce la concluzia că dumnezeu nu există:

„Tot ceea ce există a început să existe la un moment dat.
Dacă dumnezeu „nu a început să existe”, atunci dumnezeu nu există !”

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Ceasul lui Paley
Argumentul din Moralitate
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat
Presupoziţionalismul

Argumentul Ontologic

De-a lungul timpului, filozofi şi teologi au încercat să demonstreze existenţa zeilor folosind diverse argumentaţii pornind de la ceea ce cunoşteau şi încercând să-şi croiască drumul logic spre concluzia care să demonstreze, o dată pentru totdeauna, că zeul sau dumnezeul lor este real şi necesar.
Din păcate, fiecare din argumente s-a „impiedicat” la un moment dat de un minor detaliu, vreun fapt care să le contrazică raţionamentul, sau vreo eroare strecurată prin raţionament.
Acest lucru nu împiedică apologişti şi teologi moderni, profesionişti sau amatori, să folosească aceleaşi argumente eronate pentru a-şi susţine cauza, fie pentru că nu ştiu că argumentele sunt eronate… fie pentru că mizează pe faptul că interlocutorul nu ştie acest lucru.
Urmează o serie de articole care să prezinte câteva din cele mai frecvente argumente, împreună cu demontarea fiecăruia.

Primul argument prezentat, Argumentul Ontologic, este ciudat; în esenţă, are cam forma aceasta:

„Nu poate fi conceput nimic superior lui dumnezeu;
o entitate care există atât în minte cât şi în realitate este superioară uneia care există doar în imaginaţie;
dar, pentru că dumnezeu este cel mai măreţ şi nu ne putem imagina ceva superior lui, rezultă că dumnezeu există şi în realitate.”

Ceea ce este un mod foarte alambicat de a face un argument circular grozav, definind dumnezeul drept „o entitate care chiar există”, apoi prezentând existenţa propusă în definiţie ca dovadă că dumnezeu chiar există.
Fireşte, nu tot ceea ce poate fi definit există în realitate, nici măcar dacă în definiţie se strecoară şi „care există”: „cercul cu patru colţuri” poate fi definit, dar totuşi nu poate exista, chiar dacă completez definiţia cu formula magică „care există”, sau adaug atributul „perfect” atât cercului, cât şi colţurilor; a vorbi despre „porcul zburător perfect” nu va materializa un porc zburător, nici în cameră, nici în altă parte. De ce ? Foarte simplu: existenţa în sine nu este o proprietate a unui obiect, ci doar descrie relaţia dintre conceptul respectiv şi realitate. Aşadar, „o entitate care există atât în minte cât şi în realitate este superioară uneia care există doar în imaginaţie” este eronat, deci concluzia se prăbuşeşte. De ce ar fi ceva imaginat inferior obiectului real ? din ce punct de vedere ?
În al doilea rând, argumentul e dependent de imaginaţie. Serios ? Dumnezeul ăsta depinde de capacitatea sau incapacitatea cuiva de a-şi imagina anumite calităţi ? Ce facem dacă, să presupunem, mâine se naşte cineva cu o imaginaţie mai bogată decât a tuturor celorlalţi oameni ? Dintr-o dată dumnezeul va deveni mai puternic, mai grozav, mai strălucit, şi va reveni la „normal” o dată cu moartea personajului ?
Iar în al treilea rând… e amuzant cum, după ce teologii ne-au asigurat că „dumnezeu depăşeşte cu muuuult capacitatea de înţelegere a omului”, dintr-o dată se răzgândesc şi îl limitează doar la ceea ce omul poate imagina. Şi uneori o fac chiar în cadrul aceeaşi discuţii !
Cineva poate afirma că „dumnezeu e omnipotent”, dar asta nu înseamnă nimic. Oare persoana cu pricina chiar poate înţelege omnipotenţa, şi-o poate imagina ? sau doar pronunţă nişte cuvinte care nu rezonează cu nimic din tot ceea ce a fost vreodată accesibil vreunui om ?
În al patrulea rând, acest argument mai poate oferi ocazia unui paradox:
„Poate dumnezeu să-şi imagineze ceva superior lui ? dacă da, atunci intrăm într-o spirală infintă, pentru că automat entitatea respectivă trebuie să existe; iar acea entitate îşi poate imagina ceva superior… ? ad nauseam. Iar dacă nu, atunci dumnezeul acesta nu este omnipotent, fiind incapabil de cel puţin o acţiune.”

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam
Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Ceasul lui Paley
Argumentul din Moralitate
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat

De ce sunt ateii așa de furioși?

Mă tot întreabă lumea: "De ce sunt ateii așa de furioși?" Ce ar fi să fac o listă? Nu e obligatoriu în ordinea importanței.
1: Plătesc taxe. Dar:
 1a: Dacă mă îmbolnăvesc, spitalele nu au sisteme de imagistică sau măcar aspirine. Dar li se construiesc biserici în curte, pentru că dacă medicii nu au fonduri ca să mă ajute, măcar biserica să aibă fonduri ca să nu facă nimic.
1b: Dacă vreau să plec la drum cad în gropile din carosabil, (poate pentru a nu mai fi găsită niciodată), pentru că nu sunt bani pentru infrastructură. Dar la fiecare colț se construiește o biserică din banii statului.
1c: Elevii ies din liceu pregătiți să îmi vândă chipsuri cu bacon , citit cum se scrie, și convinși că Soarele se învârte în jurul Pământului, dar îndoctrinați strategic în arta plătitului popei și linsului de moaște, după 13 ani de predare a religiei în școală, pe banii mei.
1d: 56000 de preoţi și personalul clerical, plus profesorii de îndoctrinare ortodoxă sunt plătiți din banii de taxe ai românilor. În timp ce noi nu avem drumuri, școli și spitale, ei își parchează merzanul în fața casei parohiale pavate cu marmură.

2: Sunt amenințată zilnic de către credincioși. Cu bătaia sau cu violul, uneori, dar cel mai des cu iadul, pedeapsa divină, cancerul sau alte chestii iubite de credincioși. Religioșilor li se pare moral și normal să creadă că oricine nu crede ca ei merită o eternitate de suferință. Chiar și un copil născut "în credința greșită".
2a: După ce sunt amenințată destoinic, mi se explica faptul că moralitatea e "de la dumnezeu", deci eu nu pot fi morală. Nu cred în zei, deci sunt o curvă imorală criminală.

 3: Grupuri religioase de tip Pro-Vita, cu sprijinul Bisericii Ortodoxe, umblă prin școli făcând propagandă anti-contracepție, îngrozind fetițe cu imagini contrafăcute cu "bebeluși avortați" și crescând astfel numărul nașterilor între adolescenți. Tot aceste grupuri militează pentru reinstaurarea Dectetului comunist, ăla care a cauzat moartea atâtor femei, nașterea unui număr record de copii nedoriți, suprasaturarea orfelinatelor și sărăcirea extremă a unor segmente de populație. Și cum sărăcia e sinonimă cu lipsa de educație...

 4: Implicarea bisericii în politică. Nu doar că "dă bine" să te vadă boborul pe sticlă la ceva sfințire de cruce, dar dacă împingi o sumă cui trebuie, vei fi pomenit în predică. Iar oile, cuminți, merg să voteze nu pentru vreun merit al candidatului, ci pentru că "Părintele a zis."
4a: Ca rezultat, de la consilii județene, primării și organizații politice curg bani spre "culte" și spre popi. Bani care ar fi putut ajuta cetățeanul plătitor de taxe sau oamenii amărâți ajung în podele de marmură și acoperișuri aurite.

5: 5 Implicarea religiei în legi. De pildă, patriarhul Daniel, fără a fi fost vreodată ales ca parlamentar, a decis că nu-i place Legea Educaţiei, aşa cum a fost propusă, aşa că a trimis nişte "propuneri" Camerei Deputaţilor. Drept pentru care Legea a fost modificată după cum a cerut cineva care, la urma urmei, ar fi trebuit să fie doar un simplu cetăţean ca oricare altul.

Mai mult, în nenumărate ţări, multe legi care sunt împotriva drepturilor omului sunt bazate pe "așa scrie în cartea mea sfântă". Asta le permite religioșlor din toată lumea să discrimineze diverse categorii: pe cei care au altă religie sau nici o religie, pe cei care au altă orientare sexuală, pe cei care nu au penis, mă rog, pe oricine nu e "bărbat straihgt de religia și culoarea portivită". E impardonabil ca un guvern să permită discriminarea pe principii etnice, rasiale, de sex, de orientare, pe principii religioase sau politice. Drepturile omului nu sunt ceva ce trebuie câștigat, ci ceva ce este obligatoriu. Orice încălcare este un abuz.

6: Clopotele și difuzoarele. Ca om nereligios, sâmbătă seara beau o bere în oraș. Duminică dimineață, însă, e trezirea: rugăciunea nu se face "în odaie", după cum scrie în biblia lor, ci cu boxe de concert, să știe toată lumea că ei sunt pioși și modești.
6b: Soneria. Nu pot să îmi văd de treaba mea fără să sune când unul, când altul, ori venit să ceară "taxa de protecție", ori pornit să îmi salveze sufletul?

7: Implicarea idioților în știință. După ce Galilei s-a distrat cu închiziția, Giordano Bruno a fost ars pe rug, Darwin a fost hărțuit, Turing castrat chimic și împins la sinucidere, credeam că s-a terminat. Dar când religioșii au blocat cercetarea Stem, au construit "Muzeul Creației" și când am văzut manuale școlare în care se predă creaționismul mi-am dat seama că lupta religiei împotriva științei nu s-a încheiat. Ce ar fi dacă banii direcționați spre culte ar intra în căutarea unui leac pentru cancer sau HIV? Nu am văzut încă un om la care sa îi crească un picior nou după o rugăciune, dar am văzut proteze care permit oamenilor să trăiască normal. Sau chiar să practice sporturi de performanță.


Atât, momentan. Puteți să mai adăugați și voi, după inspirația de moment.

Update: Și ateii americani sunt furioși.

Fantoma fostului Yule

Şi a început un nou „sezon al sărbătorilor” ! Colegii fredonează colinde; la TV, cu fundal de colinde, îmi sunt prezentate toate nimicurile care-mi sunt necesare şi pe care trebuie să le cumpăr; crainicii de ştiri îmi urează să mă bucur „de naşterea domnului lor” şi-mi povestesc ce fac unii şi alţii de crăciun; am primit deja primele SMS-uri care-mi amintesc de extraordinara „naştere a domnului !”, şi că trebuie să mă fiu fericit; primii copilaşi dornici să exploateze sensibilitatea umană deja au început să dea atacul, lălăind aceleaşi bucăţi de colinde. Muzicuţa din balconul vecinului ţiuie în surdină melodia „Jingle bells”, Hruşcă reînvie cu aceleaşi străvechi colinde, în curând până şi Google îşi va schimba sigla cu vreun brăduleţ.
Şi-n mijlocul acestui ocean de colinde, brazi, sărbătoare, colinde, consumatorism, colinde şi moş-crăciuni, deasupra felicitărilor trase la indigo şi pretinsei bucurii care acoperă oboseala, pluteşte un spectru invizibil. Nu, nu e „fantoma crăciunului trecut”, este fantoma Saturnaliilor, fantoma Yule-ului, fantoma tuturor sărbătorilor păgâne închinate, toate, unui eveniment major: solstiţiul de iarnă; mai precis, depăşirea acestuia, creşterea deja sesizabilă în lungime a zilei, adică „renaşterea” Soarelui ( Sol Invictus ).
În momentul în care creştinismului a devenit religie oficială, a trebuit să sufere nişte schimbări, pentru a fi cât mai accesibil şi mai uşor de acceptat pentru cei ce şi-au văzut propriile credinţe interzise. Una dintre schimbări a fost transformarea datei „oficiale” de odihnă, din ziua de sâmbătă ( sabatul cerut cu stăruinţă în biblie ) în ziua de duminică, „ziua Soarelui”, acceptată de restul Imperiului Roman.
Iar altă schimbare majoră a fost deturnarea şi acapararea unei sărbători comune mai multor culturi, şi proclamarea acestei date drept „sărbătoare creştină”, atât pentru a uşura trecerea la creşinism, cât mai ales pentru a şterge obiceiurile păgâne precum urările de bine, cântecele ( colindele ) şi cadourile făcute de romani la Saturnalii, împodobirea caselor cu vâsc sau cu ramuri de conifere, precum wikingii sau germanicii; masa bazată pe carne de porc, în cinstea lui Saerimner, porcul lui Odin - preluat de la wikingi; de asemenea, un zeu, un bătrân magic, un elf o altă entitate, care oferă cadouri, sau doar pedepseşte copiii neascultători, în apropiere de data solstiţiului, sau de Yule, este prezent în mitologiile scandinave, anglo-saxone, germanice sau slave, cu mult înainte de introducerea creştinismului.

Vă mai amintiţi de „Buffallo Bill”, ucigaşul psihopat din „Tăcerea mieilor” ? cel ce nu doar că ucidea, dar îşi şi jupuia victimele pentru a se îmbrăca cu pielea lor ?
Toate obiceiurile păgânilor, atât de detestaţi de creştini, au fost „jupuite” de la cei ce le practicau, şi sunt prezentate drept „obiceiuri creştine”. Dar pentru cineva familiarizat cu detaliile istorice ale construcţiei sărbătorii, deşi perioada crăciunului reprezentă un moment fericit, de apropiere de cei dragi, este totuşi întunecat şi uneori chiar sufocat de toate măştile smulse de la nenumăratele victime ale intoleranţei religioase, şi purtate cu ipocrizie de un ucigaş teribil, care a ţinut lumea sub teroare peste 1500 ani.

În încheiere, vă doresc Saturnalii, Yule sau Solstiţiu fericit, şi un Tată-al-Frigului, Woden sau tomten cât mai îmbelşugat !

Mutilare fizică sau spirituală?

Scenariu: Ești proaspăt părinte. Timp de nouă luni fie ai protejat în corpul tău acel mănunchi de viață potențială, or ai avut grijă de consoarta ta însărcinată cu toată dedicarea ta de tată și partener de viața. Iubești acel copil, abia aștepți să îi vezi degețelele trandafirii și ochișorii luminoși și fericiți. Iată, a sosit ziua cea mare, după emoții, după dureri, după ce ai așteptat atâta să vezi noua parte a familiei tale. Te uiți la bebelușul neajutorat, de abia 2-3 kile, și primul lucru care îți trece prin minte este:
"Ce perfect o să fie după ce îl reparăm. Acum e urât și mizerabil, născut în păcat și destinat iadului."
 Așa că îl dai pe mâna unui preot/imam/mohel ca să îl "repare", fie scufundându-l sub apă, fie tăindu-i o parte din genitale cu un cuțit sau un ciob de sticlă. Ei, uneori mai moare copilul. Uneori se îneacă, alteori face septicemie sau ia sifilis de la mohelul care îndepărtează prepuțul cu buzele. Uneori fetițele mor în chinuri groaznice doar când le vine ciclul și nu are pe unde ieși, pentru că vaginul e cusut închis.  Dar nu e bai, acum copilul e perfect, nu?

Idea la toate aceste practici, indiferent dacă presupun udarea frunții cu un pic de apă, scufundarea copilului cu totul în găleată sau mutilarea genitală pe viu e că receptorul este defect: Fetițele musulmane sunt defecte pentru că, având organele genitale întregi, ar putea găsi sexul ca fiind plăcut, ceea ce le face să nu mai fie bune musulmance. La bărbați tăierea prepuțului face actul sexual mai neplăcut, asigurând astfel fidelitatea și castitatea și menținându-i în foarte utila stare de insatisfacție. La creștini defectul stă în păcatul strămoșesc: un copil poartă după el stigma unei femei imaginare care avea poftă de fructe, fiind destinat iadului dacă nu trece prin ritual. Cum poți să îți privești bebelușul abia născut și să gândești că e murdar de păcate, defect, greșit în vreun fel? Cum poți să îl treci prin umilința de a trebui "curățat" de un scelerat în rochie? Cum poți spera că va crește "pocăindu-se" sau "nevoindu-se" ca "oaie" a lui hristos sau ca "rob" al lui dumnezeu?  Ce este cu imaginarul ăsta ? Ciobanul nu crește oi pentru că le iubește, le crește ca să le mulgă, să le tundă, să le taie și să le mânânce sau să le vândă. Nu vă creșteți copiii ca să fie oi, ci OAMENI.

Tu de ce nu ești un criminal?

"Dacă nu există Dumnezeu, ce te oprește să ucizi și să faci rău?"

Deobicei răspund dur și scurt, cu ironie, ceva de gen: "Dacă pe voi doar frica de iad vă oprește de la a fi niște criminali, atunci sunteți niște bestii imorale. Eu nu am nevoie de amenintări și pedepse pentru a fi un om bun. Voi?"

Abia ieșită din "criza religioasă" care mă dusese la concluzia inevitabilă că zeii sunt inventați, cu aroganța tinerei care a citit mai mult  decât trebuie despre mitologii și religii antice, ajunsesem la concluzia că  EU sunt mai bună decât alții. Mai deșteaptă. Mai morală. Desigur, EU nu aveam nevoie de Iad, de amenzi sau de închisori ca să fiu morală. EU știam de ce e nevoie să aplic "regula de aur" : "ce ție nu-ți place, altuia nu face" și cum ar influența societatea dacă aș începe să mă port rău cu oamenii doar pentru că pot. EU puteam fi morală fără bici și zăhărel. Dar RESTUL,  aici e altă problemă. Ei, nefiind la fel de deștepți și morali ca mine aveau nevoie de religie și biserică, nu? Aveau nevoie să îi țină ceva sub control ca să nu își spargă reciproc capetele. Fără a fi constrânși și amenințați, RESTUL oamenilor ar fi criminali, imorali, răutăcioși.

Nu îmi trecuse prin cap că albinele, trăind în grupuri mari, nu se ucid și nu își fură mierea, uitasem că maimuțele lucrează împreună ca să protejeze tot grupul și că delfinii salvează tot ce pare a se îneca. Când mi-am dat seama, am fost șocată. Adică, stai, moralitatea există la animale? Studiind, mi-am dat seama că animalele gregare au evoluat să dea importanță grupului, să protejeze puii chiar dacă nu sunt ai lor și să se ajute reciproc. Și nu poți urmări doi cimpanzei căutându-se de pureci și să trăiești cu impresia că omul e mai incapabil decât o maimuță și are nevoie de amenințări ca să se poarte...normal. Cu empatie. Cu prietenie.

Mi-a fost rușine. În aroganța mea copilăroasă uitasem că un om bun este bun cu religie sau fără, iar cei care sunt răi sau prost crescuți au iertarea păcatelor prin spovedanie. Că, dacă ești defect ca om, nu trebuie decât să dai banu', confesiunea și regretu' și primești bilet spre Rai. Bunătatea, capacitățile empatice, aderența la grup, buna creștere, toate acestea nu țin de intelect, de studiu, de înclinațiile spe filozofie. Ele sunt parte din programarea noastră genetică și din educația pe care o primim în grupul nostru, în familie

Nu, așa cum eu nu am nevoie de bici și zăhărel nici ceilalți oameni nu au nevoie de ele. Normele sociale și legile se formează de la sine, fără nevoia unei înțelepciuni "divine" și fără clasa burtoșilor în rochii de aur.

Pariul lui Pascal

Pariul lui Pascal este unul dintre cele mai proaste pretins-argumente pentru religie, dacă nu chiar cel mai defectuos. Şi totuşi, apare anormal de frecvent în cadrul discuţiilor religioase. Principalul motiv pentru existenţa acestui articol este chiar acest abuz al folosirii "argumentului", consider necesar să atrag atenţia că o replică gen

„ mai bine sa crezi si sa nu existe ca n ai pierdut nimic decat sa nu crezi si sa existe ca atunci ai pierdut tot..”

nu va avea alt efect decât să îngreţoşeze profund adversarul faţă de o asemenea declaraţie superficială.
De fapt, cam ce opinie ar avea un creştin auzind un musulman explicându-i:

„Dacă Allah există şi crezi în el, ajungi în rai şi capeţi toate fericirile. Dacă nu crezi, atunci va fi vai de tine, că o să fii torturat în iadul lui întru eternitate; iar dacă nu există, ori crezi ori nu crezi în el, nu pierzi şi nu câştigi nimic. Deci, logic ar fi să te laşi de creştinism, şi să treci la islamism !”

Probabil s-ar prăpădi de râs, ipoteticul nostru creştin. Tocmai a realizat cât de absurd este "argumentul" pentru cineva din afara religiei celui ce prezintă argumentul. Nu că asta l-ar împiedica să îl folosească cu proxima ocazie în cadrul unei discuţii cu un ateu…
Iată "Pariul", aşa cum a fost formulat de Pascal:

„Dacă crezi în Dumnezeu şi el există, te duci în Rai.
Dacă crezi în Dumnezeu, dar el nu există, nu pierzi nimic.
Dacă nu crezi în Dumnezeu, dar el există, te duci în Iad.
Dacă nu crezi în Dumnezeu şi chiar nu există, într-adevăr ai avut dreptate, dar eşti tot în situaţia celui care a crezut.
În concluzie: mai bine crezi şi rişti să câştigi totul decât să nu crezi şi să rişti să pierzi totul.”

În primul rând, argumentul nici măcar nu este argument. Nu încearcă să dovedească nimic, nici nu îşi propune să determine vreun adevăr. Este pur şi simplu un apel la consecinţe, destinat să sperie oamenii în credinţă. Şi cum "sperietoarea" trebuie întâi acceptată pentru a fi eficientă, este evident că de fapt Pariul nici nu este destinat să convertească pe cineva, ci doar să reîntărească credinţa cuiva care deja crede. Aşadar, un creştin care îl invocă este nesigur de propria credinţă şi caută să se reasigure că alegerea lui este totuşi cea corectă.
A doua eroare prezentă în Pariu: presupunerea că credinţa în absenţa dumnezeului nu implică nici o pierdere din partea celui ce crede. Nu implică decât timp pierdut degeaba cu rugăciuni şi mers la biserică. Şi bani investiţi în ceva inutil. Şi bazarea întregii vieţi pe o minciună, şi speranţe deşarte. Iar dacă "dumnezeu nu există", şi această viaţă chiar este singura viaţă, a risipi astfel singurul lucru real este o pierdere imensă.
A treia eroare prezentă în Pariu: presupunerea că existenţa sau inexistenţa zeului au probabilităţi egale. Un exemplu vine de pe internet: sunt zeci de prinţi şi miniştri nigerieni în exil, care doresc să doneze oricărui voluntar câteva milioane de dolari, dacă acesta le va da întâi câteva sute de dolari. De ce nici un om cu judecată nu doreşte să rişte o sumă mică pentru un potenţial câştig imens ? Păi, pentru că probabilitatea de succes tinde către zero, în timp ce şansa ca "prinţul" să fie un infractor care caută naivi pe care să-i usuce de câteva sute de dolari este aproape o certitudine. Deci, în calculul unui pariu, nu intră doar cât rişti şi cât poţi câştiga, ci şi probabilitatea de a câştiga sau pierde. Iar în cadrul Pariului lui Pascal, în momentul în care se realizează că existenţa zeului este muuult mai improbabilă, pariul devine "mizezi pe 0,(0)1 şanse de câştig vs. 99,(9) şanse de a pierde ?" şi răspunsul e altul decât "e mai bine să pariezi pe existenţă". De aici decurge şi…
a patra eroare prezentă în Pariu: falsa dihotomie „ori zeul meu este cel real, ori nu există nici un zeu !”. Şansele acelea minime de la punctul anterior se împart la rândul lor la o infinitate de zei posibili. Iar aceştia dau cu totul peste cap simplitatea iniţială. Dacă introducem doar încă o alternativă, să zicem Allah, pariul devine mult mai interesant: dacă venerezi zeul corect - raiul, fericirea, câştigul maxim, dacă însă alegi credinţa în zeul greşit, zeul corect te poate pedepsi cu iadul adevăratei religii. Simpla credinţă la-ntâmplare nu garantează salvarea de focul veşnic ( sau de gheaţa şi plictiseala veşnică, sau de sălile de tortură veşnică ale zeilor olimpieni, sau alte şi alte variante destul de neplăcute propuse de alte religii ).Deci, deja trebuie mai multe date pentru a determina şi ce zeu să venerezi, nu mai e valabilă acceptarea oarbă a credinţei.
Cu asta deja s-a cam demontat pariul - nu, nu este "mai bine să crezi".
Dar să continuăm să vedem şi alte câteva erori prin pariu.
A cincea şi a şasea eroare prezente în Pariu sunt oarecum derivate din a patra, şi reprezinta presupunerea că zeul existent apreciază doar credinţa, fără a ţine cont şi de faptele bune sau rele, şi că pedepseşte automat simpla necredinţă cu iadul, la fel, fără a ţine cont de viaţa dusă de cel judecat. În cazul religiei creştine cel puţin, există în biblie unele versete care să contrazică ambele presupuneri. Aşadar, cineva poate fi credincios şi totuşi să ajungă în iad ( dacă YHVH este cu-adevărat drept ), la fel sau cineva poate fi ateu, sau să venereze un zeu greşit, şi totuşi să ajungă în rai.
A şaptea eroare prezentă în Pariu: presupunerea că poţi alege să crezi ceva în mod voluntar. Concluzia nu are mai mult sens decât "este mai bine să îţi încetineşti bătăile inimii în somn". Nici una nu ţine de voinţă, deci nu poate fi vorba de a alege "ce e mai bine"… chiar dacă într-adevăr ar fi fost mai bine să crezi ( ceea ce deja am văzut că nu e deloc cazul ). Ceea ce poţi alege e să pretinzi că crezi, să spui că crezi, să te conformezi normelor credinţei. Dar, dacă existenţa unui zeu este de necrezut pentru cineva, orice ar face, orice ar alege, necredinţa rămâne. Şi astfel, ceea ce sugerează "Pariul" este de fapt doar prefăcătorie şi lipsă de onestitate. Deloc potrivit pentru ceva ce se doreşte îndrumător moral…
Iar a opta eroare prezentă în Pariu, urmarea celei de-a şaptea, este presupunerea că zeul s-ar lăsa înşelat de, sau ar accepta, "credinţa" de suprafaţă, aparentă, în gesturi dar nu şi în conştiinţă, pe care ar afişa-o cineva care ar alege să-şi exibe credinţa doar de frica unei pedepse. Fie este un zeu orb şi uşor de înşelat, care să se lase păcălit de asemenea detalii, fie este un zeu injust şi superficial, pentru care contează doar mersul propriu-zis la biserică, nu şi motivele care l-au îndemnat pe un oarecare să meargă.

Aşadar, în încheiere, să reformulăm Pariul lui Pascal, cu corecturile de rigoare:

„Dacă crezi cu adevărat în Dumnezeu şi nimereşti acea şansă de 1/n în care el există, ŞI ai nimerit ŞI exact acea şansă de 1/n să venerezi zeul potrivit, ŞI zeul se mulţumeşte doar cu credinţa şi nu mai cere nimic altceva de la tine, te duci în Rai.
Dacă crezi în Dumnezeu, dar el nu există, nu pierzi nimic altceva decât timp, bani, resurse, ajungi să îţi bazezi viaţa pe o minciună şi pe speranţe false, şi deci practic să ţi-o risipeşti.
Dacă nu crezi în Dumnezeu, dar el există, te duci în Iad dacă el este atât de egocentrist încât să nu ţină cont de nimic altceva decât de credinţa cuiva.
Dacă nu crezi în Dumnezeu şi chiar nu există, într-adevăr ai avut dreptate, dar eşti tot în situaţia celui care a crezut, cu singura diferenţă că nu ai rispit degeaba singura şansă de a trăi.
Dacă crezi în Dumnezeu şi acesta există dar este altul decât cel în care ai crezut, poţi risca să ajungi în iad.
În concluzie: NU este mai bine să crezi orbeşte în orice zeu şi să rişti o şansă la o infinitate să câştigi totul sau, ceva mai probabil, să ajungi în iadul altei religii, sau, muuult mai probabil, să-ţi risipeşti viaţa urmărind un vis, decât să nu crezi dar să îţi menţii o minte deschisă şi să fii capabil să accepţi vreun zeu abia când vei avea dovezi serioase să o faci, şi să rişti o şansă la infinitate să pierzi totul, sau, cel mai probabil, să trăieşti o viaţă fără a te lăsa amăgit de iluzii.”

• Din aceeaşi serie:

Argumentul Ontologic
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam
Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Ceasul lui Paley
Argumentul din Moralitate
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat
Presupoziţionalismul