Darwin şi creaţionismul

Ştiaţi că Darwin era rasist ? şi misogin ? şi că naziştii s-au inspirat, pentru programele de exterminare a altor rase, din opera lui Darwin ? şi că motivul pentru care el a inventat teoria evoluţiei a fost faptul că era un ateu care-l ura pe dumnezeu ? dar totuşi, pe patul de moarte s-a dezis de această teorie ateistă ?
Dacă nu, dacă nu aţi auzit nici una din aceste informaţii ( care „distrug complet şi iremediabil teoria darwinistă” ), probabil că n-aţi discutat foarte mult cu un creaţionist; toate aceste date terifiante, cutremurătoare, şi profund eronate sunt frecvent vehiculate şi prezentate drept argumente care combat teoria evoluţiei.

Întâi, să vedem cât sunt de corecte argumentele în sine.
A fost Darwin misogin şi rasist ? După standardele de azi, da; dar un om nu poate fi judecat decât în contextul culturii în care a crescut. Iar el a trăit într-un timp în care femeile nu aveau drept de vot, negrii erau consideraţi specie inferioară de către întreaga cultură europeană şi sclavia era încă legală în multe ţări, iar mutilarea sau uciderea unui sclav erau considerate delicte doar dacă care sclavul aparţinea altcuiva şi astfel i se aduceau pagube proprietarului. Pe de altă parte, familia lui Darwin a avut un istoric impresionant pentru mişcarea aboliţionistă, ambii săi bunici ( Erasmus Darwin şi Josiah Wedgwood ) au sprijinit legile de interzicere a sclaviei pe teritoriul Marii Britanii. În mai multe cărţi Darwin însuşi a exprimat opinii extrem de progresive pentru acea perioadă; în „Călătoria pe Beagle”, de pildă, descrie cât de afectat a fost de ceea a văzut în Brazilia sclavagistă, şi cât de marcat a fost de modul barbar în care sclavii erau exploataţi sau pedepsiţi de stăpânii lor. În alte ocazii a intrat în conflict cu alte persoane datorită susţinerii de către acestea a sclaviei; pe toată durata vieţii, atât în cărţi cât şi în viaţa de zi cu zi, Darwin a fost un aboliţionist convins, şi s-a opus discriminării rasiale. Singura tendinţă „rasistă” a lui Darwin e dedusă de creaţionişti din citirea titlului complet al cărţii sale "Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă”, dar aici cuvântul „rasă” se referă la variaţii sau subspecii de animale - în această carte, Darwin nu aminteşte de specia umană, şi în nici un caz nu se referă la superioritatea unei anumite rase umane faţă de alta.
Pentru a vedea cât de mult s-au bazat naziştii pe Darwin, n-o să amintesc de discursurile lui Hitler, unde invoca religia şi „Creatorul”, în care înţelegerea naturii vii pare a fi copiată după şabloanele creaţioniste de azi, şi care nici nu-l menţionează pe Darwin; nici de sloganul „Dumnezeu e cu noi” al naziştilor, şi nici de perspectivele diametral opuse, între idealul nazist de „purificare” a rasei, şi cea oferită de teoria evoluţiei, care vorbeşte despre importanţa variaţiei din cadrul unei specii; ajunge să verificăm doar lista de cărţi interzise în Germania nazistă: una dintre categoriile interzise este „Writings of a philosophical and social nature whose content deals with the false scientific enlightenment of primitive Darwinism and Monism”, adică „Scrierile filozofice şi natură socială al căror conţinut tratează falsa iluminare ştiinţifică a darwinismului şi monismului”. E nevoie de o profundă ignoranţă, sau multă reavoinţă, pentru a susţine că o mişcare care a interzis cărţile lui Darwin şi le-a catalogat drept „false” ar fi fost bazată pe cărţile lui Darwin !
Despre ura lui Darwin faţă de dumnezeu… nimeni nu poate urî ceea ce nu crede că există; dacă Darwin a fost ateu ( deşi el s-a declarat agnostic ), atunci pur şi simplu nu a crezut în vreun zeu; asta nici nu este un argument, ci o eroare logică: chiar dacă Darwin ar fi urât vreun zeu, asta nu spune nimic despre teoria evoluţiei.
Iar în privinţa poveştii cu Lady Hope, care pretinde că ar fi fost de faţă la moartea lui Darwin, şi înaintea căreia căreia Darwin s-ar fi lepădat de teoria sa, întâi să citim povestirea în sine: Lady Hope ne spune că l-a vizitat înaintea morţii, şi l-a găsit citind biblia şi dorind să „revină la credinţă”, şi nu spune nimic despre teoria lui sau despre „dezicerea de aceasta”. Din păcate, din mărturiile şi autobiografiile copiilor lui Darwin reiese că toată povestea este doar o minciunică pioasă a unei cuconiţe habotnice, care s-ar putea să-l fi vizitat o dată pe Darwin, cu mult timp înainte de moartea lui, dar nu a fost de faţă când acesta a murit. Alte investigaţii ulterioare au indicat de-asemenea că întreaga poveste a fost inventată. De altfel, până şi unele surse creaţioniste recunosc că povestea este scornită, şi recomandă creaţioniştilor să nu folosească acest „argument”.
Alt argument frecvent invocat este recunoaşterea, de către Marele Darwin în persoană, că ochiul nu a putut evolua; iată chiar cuvintele lui:
„Mărturisesc deschis că pare cu totul absurdă presupunerea că ochiul, cu toate inimitabilele lui dispozitive pentru acomodarea focarului la diferite distanţe, pentru primirea diferitelor intensităţi de lumină şi pentru corectarea aberaţiilor sferice şi cromatice, s-ar fi putut forma prin selecţie naturală.”
Dar folosirea acestui citat demonstrează încă o dată profunda lipsă de onestitate a creaţioniştilor: acest paragraf este chiar introducerea în explicaţia evoluţiei ochiului, oferită de Darwin ! Ceea ce urmează, imediat după această „admisie”, este o prezentare a condiţiilor necesare pentru ca ceea ce părea absurd să fie de fapt explicabil tocmai prin prisma teoriei lui:

„Raţiunea îmi spune că dacă se poate arăta existenţa a numeroase gradaţii de la un ochi simplu şi imperfect la unul complex şi perfect, fiecare stadiu fiind folositor posesorului său, după cum cu siguranţă se şi întâmplă; apoi dacă ochiul variază mereu şi variaţiile se moştenesc, ceea ce de asemenea se intâmplă în mod neîndoielnic; şi dacă astfel de variaţii sunt folositoare oricărui animal în condiţii de viaţă schimbătoare, atunci dificultatea de a crede că un ochi perfect şi complex ar putea fi format prin selecţie naturală, deşi pare de neînvins pentru imaginaţia noastră, nu ar trebui considerată ca subminându-ne teoria.”

Ceea ce s-a petrecut aici a fost manevra clasică a creaţioniştilor; câţiva indivizi „construiesc” asemenea argumente mincinoase pe care le distribuie în cărţi, reviste sau pe diverse site-uri, deşi ştiu că nu sunt adevărate; iar de acolo, alţii le citesc şi se simt mulţumiţi că li s-a confirmat ceea ce voiau să creadă, fără a se mai fără a se mai onosi să se documenteze sau să verifice acurateţea informaţiilor. Abia când ajung să prezinte argumentele în vreo dezbatere cu un evoluţionist, minciuna iese la iveală.

În al doilea rând, chiar dacă toate aceste afirmaţii ar fi adevărate, dacă Darwin ar fi fost un sclavagist şi un misogin convins, şi dacă naziştii ar fi invocat teoria lui ( ce-i drept, răstălmăcită dincolo de orice ), şi dacă Darwin ar fi fost nu doar ateu, ci de-a dreptul satanist convins, şi chiar dacă s-ar fi dezis de teoria lui pe patul de moarte… cum ar fi influenţat toate acestea teoria evoluţiei ? Absolut deloc.
Teoria evoluţiei, ca orice teorie ştiinţifică, se bazează pe fapte, pe dovezi, pe capacitatea de a explica un anumit aspect al naturii, şi nu pe autoritatea sau pe calităţile celui ce-o propune, nici pe implicaţiile morale ale teoriei, la fel cum legea gravitaţiei propusă de Newton, sau teoria gravitaţiei, a lui Einstein, nu sunt infirmate nici de vreo ipotetică acţiune sau opinie a celor doi fizicieni, oricât de reprobabilă, nici de faptul că, datorită gravitaţiei, atâtea mii de oameni au murit, prin căderi de la înălţimi mari, prin spânzurare, sau în prăbuşiri de avioane.
Dar creaţioniştii ignoră asta. Pentu ei, biblia este un manual de istorie, care trebuie citit literal ( o viziune simplistă, care nu era împărtăşită nici măcar de autorii acesteia ); în momentul în care o teorie ştiinţifică infirmă legendele despre oameni-din-lut şi despre femei-coaste, ei consideră că acea teorie se vrea un înlocuitor al religiei lor, şi de aceea îi acuză pe atei că ar avea ca religie ştiinţa, sau „darwinismul”.
Şi astfel, credincioşii recurg la metodele care li se par cele mai adecvate pentru a combate o religie concurentă: denigrarea şi demonizarea valorilor sfinte pentru ceilalţi, folosirea intensivă a erorii de asociere, a apelului la sentimente, şi a altor erori logice; dacă teoria evoluţiei ar fi o religie, „iar Darwin profetul ei”, atunci abandonarea teoriei de însăşi autorul ei ar putea fi o lovitură foarte serioasă, posibil chiar fatală. De aceea creaţioniştii consideră că toate „argumentele” de până acum sunt excelente pentru a-i combate teoria.
Într-adevăr, o religie întemeiată pe informaţii nedemonstrate şi nedemonstrabile, pe revelaţie şi pe autoritatea supremă a vreunui profet, sfânt sau lider de cult, depinde cu totul de acest unic personaj. Creştinismul nu e bazat pe valoarea mesajului propriu-zis al cristosului, ci pe faptul că suficienţi oameni acceptă autoritatea lui, şi acceptă, doar pe baza credinţei, că Isus este un super-zeu care le poate oferi tot ce le-a promis, fără dovezi. Scoateţi caracterul divin şi promisiunea vieţii veşnice din toată povestea şi nu mai rămâne nimic demn de luat în seamă, sau care să motiveze pe cineva să urmeze sfaturile de acolo. Creştinii sunt nevoiţi să facă selecţie observaţională şi să ignore zeci de versete în care acţiunile sau cuvintele atribuite personajului sunt incompatibile cu caracterul unui zeu al iubirii, descriind comportamente brutale sau chiar nebuneşti ale lui Isus, sau contrazicându-se singur.

În ştiinţă situaţia e cu totul alta. Darwin e stimat pentru teoria pe care-a conceput-o, dar în nici un caz această teorie nu este considerată „sfântă”, sau transformată într-o dogmă care trebuie acceptată orbeşte, doar pentru că ar fi propus-o Darwin. În ştiinţă, o teorie are valoare prin ea însăşi, prin capacitatea de-a descrie un aspect al lumii, şi poate rezista la critici oneste tocmai datorită acestui fapt. Cel ce a propus-o va fi considerat un om deosebit pentru că a descoperit înaintea altora explicaţia, dar nu va fi venerat, şi nimeni nu va ţine cu dinţii de o explicaţie incorectă doar de dragul celui ce-a propus-o. Tocmai de aceea, toate atacurile la adresa lui Darwin pentru a-i „demonta” teoria sunt atât de ridicole, pentru că cei ce recurg la asemenea metode de combatere demonstrează că nu înţeleg nici măcar cum funcţionează metoda ştiinţifică, sau ce ar trebui să încerce să demonteze, sau cum ar trebui să o facă !
În plus, atacul la adresa lui Darwin este futil. Creaţioniştii au avut dreptate într-o privinţă, oamenii de ştiinţă, mai ales biologii, nu mai acceptă „darwinismul”. Teoria lui Darwin, aşa cum a fost elaborată prin 1850, era foarte simplistă; Darwin a pus accent pe selecţia naturală, dar a omis alte modalităţi prin care se realizează favorizarea anumitor trăsături, cum ar fi selecţia sexuală; printre altele, Darwin a prezis existenţa unui mecanism ereditar, de transmitere a unor însuşiri de la părinţi la urmaşi, şi a descris anumite proprietăţi ale acestuia, dar nu a ştiut exact care este acesta, şi cum funcţionează el exact. Abia după 1900 biologii au redescoperit teoria propusă iniţial de Mendel şi au început să studieze genetica. Aici a fost un moment crucial: teoria evoluţiei făcuse nişte predicţii foarte specifice legate exact de acest aspect. Genetica putea să le infirme, şi să pună probleme majore teoriei evoluţiei. Dar acest lucru nu s-a întâmplat: genetica a venit ca o nouă ştiinţă care să respecte exact predicţiile lui Darwin şi deci să confirme încă o dată teoria evoluţiei, şi din integrarea geneticii în teoria evoluţiei a rezultat Sinteza Modernă a Evoluţiei. „Darwinismul” este teoria expusă acum peste 150 ani; în prezent biologii folosesc Sinteza Modernă a Evoluţiei, care porneşte de la teoria iniţială, dar include nenumărate completări aduse de generaţii după generaţii de savanţi, şi o înţelegere a procesului evoluţiei care depăşeşte orice şi-ar fi putut imagina Darwin.
În continuare evoluţia speciilor este şi rămâne un fapt demonstrat; în continuare omul este inclus între eucariote, metazoare, vertebrate, şi mamiferele placentale; în continuare omul provine din strămoşi comuni cu primatele actuale; dovezile s-au acumulat vreme de 150 ani, venind din nenumărate ramuri ale ştiinţei; astăzi se cunosc sute de exemple de specii noi apărute; s-au găsit mii de fosile tranziţionale; înrudirea tuturor formelor vii a fost demonstrată de genetică. Deci „moartea darwinismului” nu a dat dreptate creaţioniştilor, ci doar a pus în faţa acestora un obstacol care nu mai poate fi depăşit.
Astfel, atunci când vorbesc de „darwinism”, şi construiesc argumente legate de Darwin, creaţioniştii arată nu doar că nu au nici cea mai vagă idee despre ce ar trebui să discute, şi nici cum ar trebui să combată ceea ce vor să infirme, dar şi cât de depăşiţi sunt de subiect în sine: asemenea cuiva care ar vrea să nege teoria atomică şi ar aduce argumente bazate pe alchimie, pe „cele patru elemente” şi pe flogiston, la fel şi creaţioniştii sunt cu sute de ani şi cu câteva ştiinţe în urmă !

Ceasul lui Paley

Argumentul Ceasulului, al lui Paley, o variaţie a Argumentului din design,, a fost prezentat de mai mulţi teleologi; unul dintre ei a fost William Paley, care l-a prezentat cam în această formă:

„Imaginează-ţi că mergi printr-o pădure, şi găseşti un ceas; o să recunoşti imediat obiectul respectiv ca fiind proiectat de un designer inteligent; în acelaşi mod, privind un ochi, un corp uman, sau un copac, recunoşti că acestea au fost proiectate de un designer inteligent: dumnezeu !”.

Şi aici problemele sunt multe şi numeroase. În primul rând, motivul pentru care putem recunoaşte obiectul ca proiectat este că ştim ce este acel obiect, în ce scop a fost proiectat, cum a fost construit. Argumentul urmăreşte să demonstreze că fiinţele umane recunosc automat orice este proiectat faţă de ceva neproiectat, dar asta nu este adevărat. Puneţi în locul ceasului ceva necunoscut: o cochilie, o rocă sau poate un cristal ciudat, vreun obiect construit de un artist din cine ştie ce materiale ciudate, sau ( hai să facem un pas în fantastic ) un aparat luat de la bordul unei farfurii zburătoare. În fiecare din aceste cazuri, atunci când obiectul nu este familiar observatorului, confuzia va fi maximă, nici vorbă să poată deosebi cineva între designul unei civilizaţii extraterestre sau exprimarea dubioasă a vreunui artist, şi un obiect natural, ne-proiectat, dar cu un aspect mai ciudat. Vor fi necesare teste şi analize de laborator pentru a determina ce este acel obiect, şi posibil şi care e scopul lui… dacă are aşa ceva.
O altă problemă este că argumentul datează de pe la 1700-1800. Adică cu zeci de ani înainte ca Darwin să ofere o explicaţie naturală pentru aparenţa designului în fiinţele vii. O dată cu formularea teoriei evoluţiei, argumentul din design a devenit, dintr-un apel la ignoranţă ( „nu există explicaţie pentru aparenţa de proiectare, aşadar dumnezeu” ), doar ignoranţă, simpla ignoranţă în privinţa unei teorii ştiinţifice.
În alte cazuri, argumentul sugerează că complexitatea necesită designer, dar cunoaştem suficiente procese naturale care duc la creşterea complexităţii - chiar procesul de evoluţie prin selecţie naturală o face.
„Designul inteligent”, noua formă pe care a adoptat-o creaţionismul pentru a se putea strecura în şcolile americane pe lângă restricţiile legale, pune accent deosebit pe această complexitate, pretinzând că obiectele care prezintă un anumit grad complexitate necesită un designer. Doar că acest designer este foarte complex… iar conform argumentului va necesita, la rândul lui un designer şi mai complex, care va necesita… şi tot aşa.
Iar o altă minoră problemă este faptul că, luat la analizat mai atent… argumentul se autocontrazice: cum se face recunoaşterea designului aproape instantaneu ? prin comparaţia cu obiectele din natură. Dar, implicit, rezultă că restul obiectelor din natură nu au aceleaşi caracteristici, nu prezintă semne c-ar fi proiectate… ceea ce e o concluzie ciudată pentru un argument încercând să demonstreze că lumea a fost proiectată !

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Argumentul din Moralitate
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat
Presupoziţionalismul

OMG !

În articolul anterior, s-a menţionat, foarte pe scurt, şi subiectul organismelor modificate genetic, sau OMG-urilor. Un alt bau-bau care pândeşte din farfuria celor nepreveniţi. Sunt otravă, dau cancer, produc modificări genetice celor ce le consumă. Sunt groaznice, sunt periculoase şi trebuie să ne ferim de ele. Sunt roşii cu gene de peşte, sau amestecuri de cartof şi bacterie. Reprezintă himere făcute de oameni care se joacă de-a dumnezeu şi creează viaţa fără să ştie ce fac. Cam astea sunt câteva din informaţiile pe care le-am reţinut citind câteva articole de pe net ( şi fireşte, comentariile aferente ).
Aşa că haideţi să luăm şi mutanţii ăştia la disecat, să vedem despre ce este vorba de fapt. Voi încerca să prezint cât mai puţine date tehnice, şi acelea vor fi explicate în detaliu.

Pentru început, ce este o genă ?

Dex:GÉNĂ s. f. unitate funcţională individuală a unui cromozom, care poartă caracterele eredităţii.

Wiki:"Genele sunt unităţi purtătoare ale eredităţii în organismele vii"

Traducere: Dacă codul genetic reprezintă "planul" de construcţie al unui organism, o genă este acea secvenţă a codului care determină o anumită caracteristică a organismului. Culoarea ochilor este determinată de o genă. Intoleranţa la lactoză a unor persoane este determinată de lipsa unei gene.
Alte trăsături mai complexe, sau modul în care e "construit" un organ în sine, sunt suma a multor gene care se manifestă concomitent.

Majoritatea mamiferelor au codul genetic în dublu exemplar in fiecare celulă.

Un mutant este, conform filmelor de la Hollywood, un monstru, un zombie, un... ceva rău de obicei, asta când nu este eroul pozitiv, în care caz "mutant" înseamnă cineva care are superputeri miraculoase.

Adevărul e mult mai prozaic: copierea genelor de la părinţi la copii nu se face perfect. Atunci când o genă e copiată greşit, se produce o mutaţie, adică o schimbare. În majoritatea cazurilor, această mutaţie "strică" gena. În mod normal nu este o problemă, ţinând cont de faptul că fiecare individ are două copii ale fiecărei gene. Un studiu estimează numărul de mutaţii al unei persoane faţă de părinţii ei la 120-130, adică fiecare ins are aproximativ 120 de gene diferite faţă de oricare din variantele existente la părinţi. Din acest punct de vedere, orice fiinta este un "organism modificat genetic", doar că nu în vreun laborator, ci de natură.

Totuşi, în alte cazuri ( rare ), schimbarea aceasta poate avea efecte bune asupra individului. Fie că o genă este copiată cu totul în altă parte şi lasă individul cu o copie suplimentară, fie se "strică" o genă care nu era benefică, fie varianta modificată este mai eficientă la îndeplinirea funcţiei.

Acest lucru a fost exploatat de zeci de mii de ani de fermieri; fără să cunoască cauzele, ei au observat că există variaţie în rândul plantelor sau animalelor pe care le creşteau: anumite spice aveau mai multe boabe, sau avea boabele mai mari. Unele vite produceau mai mult lapte, sau dezvoltau o masă musculară mai mare. Fiecare din aceste trăsături este determinată de mutaţiile care apar în genele plantei sau animalului.

Fireşte, pentru că mutaţiile sunt întâmplătoare, sunt necesare o grămadă de încercări până când o plantă de... Teosinte, de pildă, nimereşte exact acea mutaţie care să intervină în genele responsabile de dezvoltarea boabei, şi mai ales într-o direcţie dezirabilă pentru agricultor. Au trecut sute sau mii de ani în care s-au cultivat zeci milioane de plante, până când mutaţiile acumulate treptat au "transformat" bietul spic de Teosinte din stânga în atât de familiarul porumb:



Problema: atunci când obţii un singur specimen cu trăsăturile dorite, acesta poate avea şi caracteristici negative. Nu le poţi separa, şi în timp acestea se acumulează. Porumbul domestic e mai sensibil la boli, iar soiurile cu producţia cea mai mare sunt cele mai sensibile. Rasele de câini au fost obţinute de crescători care au lucrat cu populaţii mici şi au încrucişat la nesfârşit indivizi foarte înrudiţi. Caracterele pe care le-au selectat ca fiind cele dorite au venit împreună cu un bagaj impresionant de alte defecte genetice.

În prezent, ingineria genetică a ajuns suficient de avansată pentru a analiza fiecare genă din cele câteva zeci de mii ale unui organism. Genele pot fi izolate în laborator. Se fac studii pentru a determina ce acţiune are fiecare genă, şi asupra căror caracteristici intervine. Ceea ce a necesitat mii de ani şi milioane de experimente poate fi reprodus astăzi în decursul unei generaţii, folosind doar câteva plante sau animale.
Este echivalent cu a vă cere să ajungeţi la persoana X, legat la ochi, fără a putea cere indicaţii de la nimeni, şi fără a vă spune decât că "este în România", sau a vă cere acelaşi lucru, dar oferindu-vă o maşină, o hartă şi adresa persoanei.
Tot OMG-uri sunt şi bacteriile E.Coli, în care s-a introdus gena responsabilă de producerea insulinei. Iniţial, insulina necesară diabeticilor era extrasă din pancreasul de porc. În prezent, se folosesc bacterii care să o sintetizeze, după care insulina este extrasă si purificată din mediul de cultură. Din punct de vedere chimic, nu există nici o diferenţă între cele două.
Ceea ce era aproape imposibil de realizat, şi totuşi a fost făcut, acum a ajuns să fie ceva posibil, şi e limitat doar de fonduri şi numărul de oameni cu cunoştiinţele necesare. Şi e suficientă o singură echipă care să producă un hibrid cu caracteristicile potrivite, pentru a salva soarta a nenumăraţi oameni, altfel condamnaţi la moarte prin inaniţie. Norman Borlaug, neavând la dispoziţie tehnicile de modificare genetică existentă azi, a obţinut varietăţi de grâu rezistente la condiţii foarte dure, care au putut fi cultivate în zone în care alte plante de cultură nu ar fi rezistat. În prezent, Norman Borlaug este creditat cu salvarea de la moarte a unui miliard de oameni.

Singurele diferenţe între ceea ce e numit "Organism modificat genetic" şi un organism dintr-o specie domesticită şi modificată deja de om sunt cea a scării de timp necesară pentru a ajunge la rezultatul dorit, şi faptul că genele "bune" pot fi introduse în ceea ce va deveni OMG, fără riscul de a introduce şi gene defecte, sau cu efect negativ, ca în cazul metodei "încercare şi eşec". Genele noi nu sunt separate sau produse prin vrăji de magie neagră, nu este invocat vreun demon care să ducă ADN-ul până la nuclee. Nu este altceva decât ceea ce natura a făcut de miliarde de ani, doar că acum se poate face direct, nu aşteptând şi sperând că întâmplarea va oferi într-o bună zi o soluţie pentru problemele de azi.

Orice lucru implică nişte riscuri, dar a minimaliza sau chiar nega beneficiile şi a exagera sau inventa riscurile înseamnă a alege şi a lupta, activ, pentru a refuza îmbunătăţirea vieţii altora. Iată doar două exemple:
Se estimează că peste 100 milioane de oameni suferă de deficienţă de vitamina A ( DVA ). În anul 2000, s-a produs o varietate de orez, orezul auriu, bogat în beta-caroten ( precursor al vitaminei A ) exact pentru a asigura un remediu pentru victimele DVA din ţările din lumea a treia. Diverse organizaţii s-au împotrivit şi în continuare se opun folosirii acestuia din diverse motive... sau pretexte, asta în condiţiile în care sute de mii de copii orbesc sau mor anual datorită acestei deficienţe.
În Zambia, unde seceta face ravagii şi aproximativ 3 milioane de oameni sunt confruntaţi cu foametea, s-au trimis ajutoare umanitare sub forma de cateva mii de tone de porumb modificat genetic. Preşedintele Zambiei, Levy Mwanawasa, probabil speriat de tam-tamul presei occidentale, l-a declarat pur si simplu "otravă", şi l-a refuzat.
Merită comparate cele două exemple cu realizările lui Norman Borlaug, cel citat mai sus, care a oferit hrana necesară pentru a salva un miliard de oameni de la moarte.

Dintotdeauna, fie că a fost vorba de iluminatul public, de trenuri sau de altă inovaţie cu impact mai puternic, au fost grupări de oameni care, din interes propriu, din dorinţa de a face scandal, din reavoinţă sau influenţaţi de alţii, s-au opus şi mai ales, au încercat să influenţeze şi opinia publică, prin propagandă şi minciuni, să se împotrivească. Astăzi, motivele invocate par ridicole, dar atunci "vacile se vor speria de trenuri şi-şi vor pierde laptele !" a părut suficient de serios încât să ducă la proteste impotriva proiectului lui Stephenson pentru prima cale ferată.
Soluţia, la fel ca şi atunci, nu este să interzici, să tai, să opreşti, să înţepeneşti lumea în tiparul care ţi-este cel mai confortabil şi să respingi orice evoluţie, ci să analizezi obiectiv şi să ştii să faci deosebirea dintre pericolele reale şi cele înventate.

Oraşul otrăvit.

Sună ca din filmele Science-Fiction. Dar e aici, în frumosul nostru Ardeal.  Un loc unde solul, apele si aerul sunt otravuri de ani de zile. Ce putem face? Putem să spunem mai departe.