11. Concluzii

      Ipoteza unui Isus ca persoană istorică este extrem de slabă; consensul istoricilor se datorează în principal inerţiei, argumentelor defectuoase, şi convingerilor religioase ale istoricilor, şi nu unei dovezi clare.
      Biblia nu este o relatare istorică după nici un criteriu istoric autentic, şi în afara bibliei nu există surse independente care să confirme ipoteza unei persoane istorice. Creştinismul a fost cel mai probabil rezultatul unui alt sincretism al religiei elenistice cu cea iudaică, la fel ca alte numeroase religii din aceeaşi perioadă. Isus a fost iniţial o fiinţă pur mitică, care a murit şi a reînviat într-un alt plan spiritual, şi care comunica exclusiv prin viziuni şi revelaţii. Ideea unui Isus ca persoană reală nu apare la primii creştini. Pavel, autorul primelor texte care prezintă creştinismul, nu face nici o referinţă concretă la o persoană istorică sau la vreunul dintre elementele asociate în mod uzual cu Isus; coroborarea cu alte texte timpurii arată că primii creştini, inclusiv Pavel, venerau un Isus ca personaj pur mitologic.
      Pavel transformă creştinismul dintr-o sectă exclusiv iudaică într-o religie deschisă pentru toţi, o schimbare majoră faţă de mişcarea iniţială, care a dus la conflicte ideologie între Pavel şi fondatorii creştinismului, conflicte încheiate în favoarea lui Pavel, a cărui biserică era mai puternică şi avea mai mulţi membri.
      Evangheliile nu reprezintă istorie, ci sunt opere literare complexe, similare textelor altor religii, cu zei fictivi prezentaţi într-un decor istoric, interacţionând cu oamenii; ele au fost scrise nu de martori oculari, ci de oameni erudiţi, la câteva zeci de ani după presupusa moarte a lui Isus, iar scopul acestor texte era nu prezentarea istoriei, ci promovarea noii religii şi atragerea de adepţi noi, cărora, după iniţiere, li se dezvăluiau sensurile metaforelor din texte. Abia când textele au fost dezbrăcate de caracterul metaforic şi au fost început să fie văzute ca istorie literală, s-a născut creştinismul aşa cum este înţeles acum.
      Trendul evident în toate aceste texte este de îmbogăţire, de adăugare a noi şi noi elemente privind viaţa lui Isus. Scrierile cele mai vechi sunt cele mai sărace în informaţii, Pavel prezentând doar un Isus care s-a sacrificat pentru a salva umanitatea, însă în timp evangheliile construiesc pe acest schelet, cu „Marcu” relatând doar misiunea de propovăduire şi execuţia, fără a menţiona biografia, care apare abia în evangheliile următoare. Astfel, este evident că nu este vorba de o persoană reală, despre care autorii cărţilor să investigheze şi să relateze tot mai puţin pe măsură ce sursele se pierd şi se diluează în timp, ci de construirea unui personaj fantastic, pornind de la câteva versete interpretate şi completate cu viziuni, căruia i se atribuie treptat caracteristici noi, în timp ce este plasat într-o istorie fictivă.
      În primele trei secole după fondare, creştinismul s-a fragmentat în numeroase secte cu doctrine distincte sau opuse. După ce o serie de creştini au ajuns la conducerea Imperiului Roman, religia creştină a devenit din neagreată, hulită sau chair interzisă prin lege, în religia oficială a imperiului, iar numeroasele forme de creştinism, variind în numeroase privinţe - de la religia-mister iniţială, venerând un Isus mitic, la culte care propovăduiau un Isus istoric - au fost unificate forţat şi aduse la o doctrină unică, cea a Bisericii Catolice, impusă, promovată şi menţinută prin cenzură, ameninţări, violenţă şi executarea celor ce nu o acceptau. Textele care contraziceau această nouă doctrină au fost alterate sau distruse, astfel că în prezent nu există decât foarte puţine referinţe la creştinismul primelor secole.
      Ulterior, creştinismul a ajuns suficient de puternic încât a preluat controlul de la liderii „lumeşti” şi s-a impus ca forţă dominatoare a întregii Europe, până când a cedat tensiunilor interne, s-a fragmentat şi a intrat într-un declin din care nu şi-a mai revenit niciodată. Locul religiei, promovând ca valoare absolută viaţa viitoare, a fost luat de umanismul axat pe îmbunătăţirea vieţii prezente, ceea ce a dus la progresul ştiinţei, al culturii, şi al bunăstării întregii populaţii.
      Această serie de articole nu este destinată să fie „Argumentul cel mai Zdrobitor” în argumentaţia antiteistă, deşi creştinismul este dependent de Isus ca persoană istorică. Însă existenţa sau inexistenţa lui Isus este un detaliu minor în dezbaterile dintre atei şi credincioşi deoarece credinţa reprezintă ignorarea dovezilor, deci o argumentare pe baze raţionale a inexistenţei lui Isus nu va avea mare efect, iar pe de altă parte, existenţa persoanei Isus este un element irelevant pentru atei - ateismul nu înseamnă respingerea existenţei unui obscur propovăduitor de acum 2000 ani, ci reprezintă negarea existenţei zeităţilor. Poziţia creştină este oricum extrem de vulnerabilă, încât poate fi mai eficientă acordarea prezumpţiei unui Isus istoric, ca apoi să se prezinte numeroasele eşecuri ale învăţăturilor lui aşa cum sunt prezentate azi de creştinism din punct de vedere al moralităţii, consistenţei şi logicii.
      Din perspectiva atee, Isus ca persoană istorică ar fi putut fi documentat în zeci de manuscrise originale ale unor texte independente, obiective, scrise de istorici care să-l fi cunoscut personal. În absenţa unor dovezi extraordinare, care să autentifice afirmaţiile extraordinare din relatări, sarcina dovezii nu poate fi realizată de către creştini, iar unica poziţie raţională posibilă este respingerea acestor afirmaţii.


   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului
4. Epistolele lui Pavel
5. Evangheliile (I)
6. Evangheliile (II)
7. Creştinismul timpuriu
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu
9. Creştinismul în Europa: declinul
10. Evoluţia creştinismului în România
11. Concluzii

10. Evoluţia creştinismului în România

      Să vedem cum a decurs istoria creştinismului în partea estică a Europei, mai precis pe teritoriul României de azi. Conform tradiţiei ortodoxe, dacii ar fi fost creştinaţi de apostolul Andrei, şi au rămas aşa, creştini (evident, ortodocşi !) până în ziua de azi.
      Şi aici, realitatea este mult mai complexă, determinată atât de evoluţia creştinismului în sine, cât şi de situaţia politică a provinciilor româneşti, până la unirea lor într-un singur stat.
      Pentru început nu trebuie uitat că Dacia nu era un stat independent şi de sine-stătător. În ciuda afirmaţiilor pompoase ale naţionaliştilor de azi, în primul secol al erei noastre, Dacia era un teritoriu populat de triburi mai mult sau mai puţin independente, care au fost reunite doar temporar sub conducerea unui singur lider doar în faţa ameninţărilor militare, ca în cazul armatei romane, la rândul lor trimisă ca răspuns la raidurile dacilor pe teritoriile de la sud de Dunăre, teritorii aparţinând Imperiului Roman.
      Mai mult, Dobrogea de azi („Sciţia Mică”) deja făcea parte din Imperiul Roman, iar populaţia era constituită din greci. Dacă un misionar creştin pe nume Andrei ar fi propovăduit creştinismul aici, (ceea ce, după toate probabilităţile, este o legendă şi nu un fapt istoric), a făcut-o pe teritoriu roman, vorbind în greacă unor persoane care să-l înţeleagă. Dar cu greu poate fi creştinarea grecilor din Dobrogea sinonimă cu „creştinarea dacilor”, cu atât mai puţin a dacilor din zona care nu va fi niciodată teritoriu roman - după victoria din anul 106, Imperiul Roman a acoperit actuala Oltenie, şi o parte a Transilvaniei, dar fără a cuprinde întreg teritoriul României de azi. Puţinele artefacte găsite pe acest teritoriu care indică prezenţa creştinismului în această perioadă se datorează romanilor deja creştinaţi care au venit ca colonişti, şi nu dacilor.
      Romanii propriu-zişi din Dacia au fost relativ puţini. Pe teritoriul Daciei Romane se găseau, în anul 166, două legiuni romane (Legiunea XIII Gemina la Apulum - Alba Iulia, şi Legiunea V Macedonica la Potaissa - Turda), adică aproximativ 10.000 soldaţi, pe lângă care probabil se găseau şi funcţionari şi diplomaţi latini. Coloniştii romani care au venit aici au venit din întreg Imperiul Roman, însemnând nu doar latini puri, ci în principal gali, celţi, germanici, hispanici, egipteni, şi chiar colonişti punici, din Tunisia de azi - adică africani.
      De altfel, după retragerea aureliană din 271, nu se mai găsesc indicii că religia creştină s-ar mai fi practicat pe teritoriul României. Excepţie face Dobrogea, rămasă în continuare în Imperiul Roman, dar şi aici sunt extrem de slabe - de exemplu, câteva referiri la martiri creştini din secolele III-IV; or, martirizarea creştinilor semnifică predominanţa altor religii. Iar analiza altor morminte, între secolele VI-VII, pe întreaga suprafaţă a actualei Românii, nu a identificat aproape deloc elemente creştine, ci în principal ale religiilor animiste. Asta pentru că pe teritoriul părăsit de romani au intrat succesiv numeroase popoare migratoare, având alte credinţe - întâi vizigoţii, apoi avarii, hunii, ostrogoţii, urmaţi în cele din urmă de slavi. „Românii” (populaţia de atunci de pe teritoriul actualei ţări) erau organizaţi în continuare în mici „state” independente, aflate sub conducerea a diverşi lideri locali, şi având alte religii decât ciudata religie a câtorva invadatori din vechime.
      În anul 681, slavii au fondat Primul Imperiu Bulgar la sud de Dunăre; abia acum Dobrogea trece de sub stăpânirea Imperiului Bizantin (partea estică a fostului Imperiu Roman) sub stăpânirea Imperiul Bulgar. Peste vreo alţi 200 ani, în 864, conducătorul acestui imperiu, Boris I, s-a convertit la creştinism; deşi Marea Schismă încă nu s-a produs, existau deja diferenţe de opinii între Papă şi patriarhul Constantinopolului. Boris a susţinut partea răsăriteană, întrucât patriarhul a fost dispus să accepte ceea ce Papa nu aproba, şi anume o biserică autocefală, independentă. Tot cam în aceeaşi perioadă (începând cu anul 862), fraţii greci Chiril şi Metodiu şi-au început activitatea de misionari printre populaţiile slave de pe teritoriul actualelor state Cehia şi Slovacia; cei doi au inventat un alfabet pentru a traduce Biblia în limba slavă, alfabetul chirilic, adoptat ulterior şi de celelalte naţiuni de origine slavă, inclusiv Bulgaria şi Rusia.
      Maghiarii au fondat Imperiul Ungar în jurul anului 1000, iar conducătorul acestora, Ştefan, a fost creştinat după ritul vestic.
      Astfel, tendinţele creştine exercitate asupra provinciilor româneşti încă în formare sunt mixte. Dinspre sud, bulgarii promovau creştinismul de tip răsăritean, în timp ce populaţia din Banat şi Transilvania, incluse în Imperiul Ungar, era supusă influenţei Romei. După separarea celor două biserici, asta a însemnat că sudul era ortodox, în timp ce centrul şi vestul, părţi ale Imperiului Ungar, au preluat religia acestuia - catolicismul.

      Abia în anul 1330, unul dintre conducătorii unei regiuni, Basarab I, a fost acceptat ca „voivod” şi de alte regiuni, în urma victoriei asupra regelui Charles I al Ungariei, ceea ce a dus la catalizarea formării unui stat independent: Valahia. Influenţa religioasă bulgară asupra Valahiei, sau Ţării Româneşti, s-a menţinut şi după 1417, când aceasta a devenit suzerană a Imperiului Otoman, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Deşi alţi domnitori vor obţine independenţa Ţării Româneşti, această independenţă a fost de scurtă durată, Imperiul Otoman recucerind provincia şi numind domnitori loiali Porţii.

      În 1360, Bogdan de Cuhea, iniţial voievod al vlahilor din Maramureş (parte a Imperiului Ungar), a intrat în conflict cu regele Ungariei şi a trecut Carpaţii pentru a fonda o altă provincie independentă - Moldova. Se pare că teritoriul acestei provincii ar fi fost tot o parte a Imperiului Ungar, dar, datorită tătarilor, zona a fost abandonată de locuitori. Este incertă religia lui Bogdan, dar succesorul lui Bogdan, Laţcu, s-a convertit la catolicism pentru a beneficia de protecţia Papei în faţa Regatului Ungariei. Însă succesorul lui Laţcu, Petru Muşat, a ales alt protector, şi a recunoscut suzeranitatea regelui Vlasdislav al II-lea al Poloniei, solicitând numirea unor episcopi ortodocşi pentru Moldova. Peste alţi câţiva ani, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut mitropolia Moldovei. Mai târziu, în 1514, Moldova va fi închinată Porţii (Imperiului Otoman) datorită ameninţării tătarilor; otomanii nu aveau interesul influenţării religiei statelor închinate, printre altele şi pentru că taxele erau mai mari pentru cele necredincioase.

      Transilvania a fost la rândul ei o parte a Imperiului Ungar aproape imediat după formarea acestuia. Abia în 1571 a devenit un stat cvasi-independent, condus de prinţi unguri calvinişti. Dar, întrucât o parte a Imperiului Ungar era sub dominanţă otomană, Transilvania era un teritoriu aflat sub vasalitate dublă - ungară şi otomană. După 1683, în urma victoriei de la Viena asupra Imperiului Otoman, casa Habsburgilor câştigă constrolul asupra Transilvaniei. Influenţa religioasă a Imperiului Otoman a fost şi aici nulă, astfel că în Transilvania s-a menţinut influenţa religioasă a Imperiul Ungar - iniţial pur catolică, ulterior completată cu luteranismul, protestantismul, şi alte religii apărute în Europa de Vest.

      Ortodoxia slavă, impusă în Valahia şi Moldova, presupunea, printre altele, oficierea ritualurilor în limba slavă. Întrucât limba era necunoscută pentru marea majoritate a preoţilor (şi cu atât mai mult pentru populaţia de rând), creştinismul ortodox a îmbrăcat o formă bizară:

„Preoţii care nu cunosteau limba slavonă s-au mulţumit a scoate sunete asemănătoare, pe care cei care îi ascultau nu le înţelegeau. Aşa s-a produs un fenomen unic în lume şi nemaiîntâlnit în istorie, anume acela al boscorodirii. Cultul creştin a ajuns o înşirare de sunete cu prefixe şi sufixe slavone. Preoţii au ajuns să nu ştie să citească. Uneori nu cunoşteau decât Tatăl nostru (Ocinaşele [ din lb. slavonă, „otĭcĭ našĭ”] ) şi mai rar Crezul în limba slavonă, restul serviciilor fiind boscorodite.
("Identitate creştină în istorie", Daniel Brânzei)

      Dimitrie Cantemir relatează că în Moldova, mitropolitul bulgar Theoctist l-a convins pe Alexandru cel Bun să impună nu doar slujbele, ci folosirea alfabetul slav în locul celui latin pentru orice text, în întreaga ţară. Abia în timpul domniei lui Vasile Lupu, în secolul XV, a fost „remediată” situaţia, acesta întemeind o şcoală grecească şi impunând bisericii ca:

„jumătate din liturghie să se slujească în greceşte, iar cealaltă jumătate în slavoneşte.”
(Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae)

ceea ce nu a însemnat vreo îmbunătăţire din perspectiva populaţiei - în continuare, slujbele erau ţinute în limbi necunoscute.
      Atât Moldova cât şi Ţara Românească fiind sub suzeranitate otomană, conducerea acestor provincii a început să fie acordată de Poarta Otomană diverşilor candidaţi din rândul nobililor români, în funcţie de taxele pe care pretendenţii le plăteau, în locul simplei susţineri a domnitorilor aleşi de boieri. În secolul XVIII, această politică a fost schimbată, fiind trimişi domnitori aleşi dintre nobilii grecii din cartierul Fanar din Constantinopol. Nu trebuie uitat că Partriarhia din Constantinopol era şi ea constituită din mare parte din greci. Astfel, în perioada fanariotă, influenţa ortodoxiei slave este treptat înlocuită cu ortodoxia grecească, importată de domnitor dar mai ales de funcţionari ai Imperiului Otoman, de suitele domnitorilor, la rândul lor fanarioţi, şi nu în ultimul rând de călugări greci, trimişi aici ca reprezentanţi ai Patriarhiei.
      Despre religiozitatea populaţiei, putem citi din scrierile celor care au vizitat provinciile în această perioadă, sau chiar ale medicilor români:

„În Moldova, noţiunile de creştinism ale oamenilor de rând, dar chiar şi ale celor mai înstăriţi sau ale preoţilor sunt extrem de sumare, nu ştiu mai deloc despre Biblie ori Noul Testament şi nu înţeleg mesajul slujbelor religioase, totuşi, ca să arate că sunt creştini adevăraţi şi că pe deasupra ei mai aparţin singurei religii adevărate, ei se fălesc cu postul şi în fapt şi postesc foarte mult şi aspru, şi mănâncă în aceste zile totul gătit numai cu untdelemn. [...] Postesc îndeobşte miercurea şi vinerea […] femeile, măcar că aproape nu ştiu nimic despre cuvântul lui Dumnezeu, ţin totuşi morţiş la post şi la ceremoniile lor, deşi ele se duc puţin, şi multe din ele chiar deloc, la biserică.” (Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel, ~ 1713)

„[în Valahia]… unii români sunt stăpâniţi de puţină pietate şi încă şi mai puţină cucernicie [însă] ţin cu atâta străşnicie posturile lor, încât nu vor să audă nici măcar de scutirile canoanelor lor sfinte pentru prilejuri de boală sau de vreo altă nevoie.” (Anton Maria del Chiaro, ~1718.)

„Este greu să găseşti în Europa un cler mai neştiutor, mai superstiţios şi mai dedat desfrâului decât cel din Ţara Românească. Întâlnirile lor obişnuite, după slujba bisericească, sunt la cârciumi şi în locuri de perdiţie”. (F.-G. Laurençon, ~1821)

„Locuitorii din Gheboaia şi Finta ţin cu mare sfinţenie la posturi. Am găsit aici ţărani şi ţărance care mi-au spus că mai bine preferă să le moară copiii decât să-i spurce în post cu lapte sau ouă”. (C.I. Istrati, medic, 1880 )

      La începutul secolului XIX, puterea Imperiului Otoman se reduce în urma mai multor războaie, iar provinciile româneşti reuşesc, la rândul lor, să se scuture de domnitorii fanarioţi şi să obţină de la Poartă revenirea la „domnii pământeni”, adică români. Însă Biserica Ortodoxă rămâne în continuare prezentă aici, în continuare sub influenţa puternică a Bisericii Ortodoxe din Constantinopol. După 1833, Biserica Ortodoxă Greacă s-a declarat autocefală. Astfel, episcopiile ortodoxe din Ţara Românească şi din Moldova au devenit reprezentante ale Bisericii Ortodoxe Greceşti. Or, în secolul XIX, puterea bisericii nu era deloc una minoră: vreme de sute de ani, domnitorii şi boierii au făcut numeroase donaţii către Biserică, atât în bani cât şi în terenuri, pentru a obţine susţinerea liderilor religioşi atât în faţa populaţiei, cât şi faţă de mai-marii acestora din Constantinopol. În 1863, Biserica deţinea un sfert (!) din suprafaţa arabilă, plus numeroase suprafeţe împădurite, iar veniturile obţinute, atât prin exploatarea pământului cât şi prin taxele impuse şi prin donaţiile nobilimii, erau de facto ale Bisericii Ortodoxe Greceşti. Se estimează la peste 7 milioane franci venitul anual trimis spre mănăstirile greceşti; este destul de limpede că această sumă nu reprezenta nici pe departe totalitatea veniturilor obţinute de mănăstiri, acestea oprind probabil o parte însemnată pentru folosinţă proprie, şi trimiţând peste hotare doar surplusul. Pentru a putea estima mai bine această valoare, în jurul anilor 1830, 1 kg aur valora 3100 franci, iar raportul se va menţine în următoarele decenii. La acest curs, cele 7 milioane de franci reprezentau peste 2200 kg aur.
      După Unirea Principatelor (Ţara Românească şi Moldova) din 1848, domnitorul României, Alexandru Ioan Cuza, a început o serie de măsuri pentru a reduce puterea Bisericii. Abia la începutul anului 1863, printr-o decizie a consiliului miniştrilor, serviciile religioase au început să fie oficiate în limba română în locul limbii greceşti sau chiar slavone, încă folosită în multe biserici.
      La sfârşitul anului 1863, în ciuda opoziţiei Imperiului Otoman, a Imperiului Rusesc şi a altor forţe care sprijineau Patriarhia de la Constantinopol, a fost votată Legea Secularizării Averilor Mănăstireşti, prin care toate proprietăţile bisericilor închinate (sucursale ale Bisericii Ortodoxe Greceşti) au fost trecute în proprietatea statului. Deşi statul a oferit o sumă importantă de bani ca despăgubire către Patriarhia Constantinopolului, aceasta a fost refuzată, călugării sperând că vor obţine sume mai mari datorită sprijinului Imperiului Otoman şi celorlalte state care îi susţineau. În final, după refuzuri repetate ale călugărilor, nu a mai fost plătită nici o despăgubire.
      În anul 1872, arhiepiscopul de la Bucureşti s-a declarat mitropolit, marcând astfel naşterea Bisericii Ortodoxe Române, ca biserică independentă de alte patriarhii, iar în 1885, Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut independenţa (sau autocefalia) acesteia, iniţial ca mitropolie, şi după 1925 - patriarhie. Trebuie remarcat că BOR a fost înfiinţată la 9 ani după secularizarea lui Cuza, astfel încât toate pretenţiile actuale ale bisericii la pretinse despăgubiri datorate de stat datorită secularizării nu au de fapt nici o bază.
      În 1918 a avut loc unirea Transilvaniei cu România. Componenţa religioasă a Transilvaniei era însă în mare parte non-ortodoxă, predominând catolicismul, protestantismul, şi alte denominaţii preluate din Europa Vestică. Situaţia avea să se schimbe forţat după 1948, când Justinian Marina a fost ales Patriarhul Bisericii Ortodoxe; supranumit „Patriarhul Roşu”, acesta a coordonat o colaborare strânsă între BOR şi Partidul Comunist. La câteva luni după numirea lui Justinian ca Patriarh, Partidul Comunist a promulgat Decretul 358 din 1948, prin care toate cultele religioase româneşti în afara celui ortodox au fost trecute în ilegalitate, iar întreaga populaţie non-ortodoxă a devenit ortodoxă. Bisericile celorlalte culte au fost confiscate şi date Bisericii Ortodoxe, iar preoţii au fost puşi să aleagă între a se converti la rândul lor, sau să fie condamnaţi la închisoare. Încă o dată, imixtiunea bisericii în stat a dus la abuzuri, excese şi încălcări flagrante ale moralităţii. Colaborarea dintre Biserică şi Partidul Comunist a continuat pe toată perioada regimului comunist. Numeroşi preoţi au devenit colaboratori ai Securităţii, şi, conform datelor oferite chiar de Biserica Ortodoxă, între 1945 şi 1989 au fost construite peste 500 biserici noi şi au funcţionat mai multe seminarii teologice, evident sub oblăduirea statului. Mitul bisericilor ortodoxe dărâmate de comunişti are la bază demolarea totală a mai multor sate pentru a fi înlocuite cu blocuri, ceea ce a implicat şi demolarea bisericilor din satele respective, dar acţiunea în sine nu a ţintit în mod special biserica respectivă. Dimpotrivă, în repetate ocazii, deşi au fost rase toate clădirile din vreun sat, biserica a fost fie mutată, fie ocolită de buldozerele care pregăteau construirea „viitorului de aur”.
      După căderea regimului comunist în 1989, datorită unei campanii agresive de echivalare a comunismului cu ateismul şi prin invocarea unei persecutări a ortodocşilor de către comunişti, populaţia s-a grăbit să se distanţeze de detestatul regim comunist… prin asocierea cu ortodoxia, principala beneficiară a persecuţiei celorlalte religii din perioada comunistă ! La rândul lor, politicienii au acordat Bisericii un sprijin financiar în continuă creştere, chiar şi atunci când alte obiective (şcoli, spitale, modernizarea unor localităţi) necesitau la rândul lor asistenţă, şi au obţinut în schimb capital electoral, sub formă de publicitate şi recomandare din partea preoţilor în faţa enoriaşilor; deşi oficial România este stat laic, Biserica menţine un control destul de puternic asupra politicii, reuşind în repetate rânduri să influenţeze adoptarea sau respingerea unor legi în funcţie de interesele proprii.
      Însă în final, opulenţa extremă şi abuzurile preoţilor au început să fie tot mai evidente, iar în prezent, încrederea populaţiei în Biserică este în cădere liberă.

      În concluzie:
Pe teritoriul României de azi, creştinismul pe scară largă a fost impus începând din sec. IX, dar a fost o religie a formei fără fond, temută şi dogmatică, nu înţeleasă şi respectată. Şi aici, a fost un instrument prin care preoţii au exploatat foamea de putere a celor din conducere - fie ei voivozi, fanarioţi, comunişti sau politicieni post-revoluţionari - şi au exploatat superstiţia, teama sau speranţa celor de rând, vânzându-şi influenţa asupra maselor pentru a-i promova pe cei care plăteau mai bine, şi exploatându-i pe toţi pentru a trage toate avantajele materiale posibile pentru biserică.


   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului
4. Epistolele lui Pavel
5. Evangheliile (I)
6. Evangheliile (II)
7. Creştinismul timpuriu
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu
9. Creştinismul în Europa: declinul
10. Evoluţia creştinismului în România
11. Concluzii

9. Creştinismul în Europa: declinul

      ♦  După scindarea Imperiului Roman în două, în 313, încercarea de-a menţine o unică biserică a fost o provocare tot mai dificilă; au existat mai multe tentative ale Bisericii din Constantinopol de rupere a influenţei de sub dominanţa Papei de la Roma, atât din motive religioase, cât şi, evident, politice; în 1054, are loc Marea Schismă, în care Biserica Ortodoxă răsăriteană se rupe din Biserica Catolică: situaţia oricum încordată între cele două jumătăţi ale unei biserici menţinute unitară tot mai greu a culminat când timişii Papei l-au excomunicat pe Patriarhul Constantinopolului, Cerularie, iar acesta, la rândul lui, a excomunicat trimişii catolici. Noua biserică şi-a luat numele de „ortodoxă”, sau „dreapta-credinţă” şi se va fragmenta aproape imediat în numeroase variante ortodoxe distincte şi relativ independente, sub conducerea patriarhilor locali. Biserica Catolică îşi va mai pastra integritatea câteva sute de ani.
      ♦  Următorul element notabil din istoria bisericii, de data asta doar catolice, este iniţierea unei serii de misiuni de eliberare a Ierusalimului, oraş sfânt, de sub stăpânirea musulmanilor care-l cuceriseră în secolul V. Prima cruciadă a fost iniţiată de Papa Urban al II-lea în anul 1096, şi a reunit creştini din întreaga zonă de influenţă a Bisericii Catolice. Această cruciadă a fost urmată de alte 6 mari cruciade, ca răspuns la contraatacurile musulmanilor, care re-cucereau „Ţinutul Sfânt”. După aproape 200 ani de război sfânt, luptele s-au încheiat cu victoria musulmanilor, în 1291, după înfrângerea celei de-a şaptea cruciade, şi păstrarea controlului asupra Ierusalimului.
      ♦  Una dintre promisiunile Papei, adresată celor ce se vor alătura Primei Cruciade, s-a dovedit a fi o sursă rentabilă de venituri pentru biserică. Mai exact, Papa a promis „dezlegarea de toate păcatele” pentru luptători. Ulterior, aceeaşi promisiune a fost exploatată sub forma comerţului cu indulgenţe, adică „dezlegări de păcate” contra cost. Având populaţia de pe jumătate de continent terifiată de flăcările iadului, descrise cu lux de amănunte de preoţi şi călugări, promisiunea salvării de tortura veşnică pentru un preţ consistent şi foarte concret a adus Bisericii bogăţii nemăsurate; comercializarea lor pe scară extrem de largă a început din 1230 şi a continuat câteva sute de ani, ajungându-se chiar la „indulgenţa de iertare pentru folosirea untului în post”, vândută în Rouen (Franţa); fondurile obţinute din vânzarea acestei indulgenţe au fost folosite pentru construirea unui turn al Catedralei din Rouen, numit şi azi "Turnul Untului”. Practic, Biserica interzicea ceva, apoi încasa bani de la credincioşi ca să le permită să facă ceea ce a interzis.
      ♦  Întrucât o altă „erezie”, Catharismul, a început să se răspândească în Franţa şi a fost considerat ca fiind o problemă suficient de serioasă, în 1184 a fost înfiinţată o instituţie specială pentru anchetarea cazurilor de erezie: Inchiziţia. Catharismul avea la bază o idee veche, cea promovată de „ereticii” Marcionişti din primele secole: că lumea materială este creaţia unui zeu rău, şi deci este „mânjită” de păcat, iar Isus reprezenta oponentul zeului descris în Vechiul Testament, venit pentru a-i salva pe oameni de creatorul lumii. Această idee era în opoziţie directă cu dogma catolică, iar adepţii au fost torturaţi şi executaţi de Inchiziţie. Însă până la eradicarea acestei idei au fost necesare peste două sute de ani, timp în care noi idei eretice au început să slăbească dominaţia catolică. Inchiziţia a devenit instrumentul de combatere al acestei tendinţe de respingere a dogmelor catolice. Iniţial, Inchiziţia se ocupa exclusiv de cazurile de erezie, dar treptat, puterea instituţiei a devenit tot mai mare, Inchiziţia devenind autoritatea de anchetare a tot mai multor tipuri de delicte.
      ♦  Un alt element demn de reţinut din istoria bisericii este Conciliul de la Toulouse, din 1229, când Biserica Catolică a interzis traducerea, deţinerea sau chiar citirea bibliei de către vreun laic. Excepţie făceau puţinii fericiţi pentru care preotul confesor considera că citirea bibliei ar putea fi benefică. Scopul acestei interdicţii era, se pare, combaterea unei variante „eretice” de creştinism, dar interdicţia a inclus toate variantele de biblie, inclusiv cele catolice.
      ♦  În Europa estică, Imperiul Otoman a cucerit Constantinopolul în 1453. Biserica Ortodoxă a devenit o instituţie care reprezenta toţi creştinii aflaţi în teritoriile aflate sub stăpânire otomană, iar patriarhul Gennadius a fost investit atât cu autoritate religioasă, cât şi civilă asupra întregii populaţii creştine, exinzând autoritatea Bisericii. În ciuda faptului că Imperiul Otoman era islamic, nu s-a făcut vreo încercare de convertire a creştinilor la islamism, deşi autorităţile otomane au pedepsit creştinii care criticau islamismul. Abia la începutul secolului 20 a fost declanşat un război religios împotriva creştinilor, în special al armenilor, dar şi greci sau asirieni, în peninsula Anatoliană. În prezent, legislaţia Turciei prevede ca Patriarhul Constantinopolului să aibă cetăţenie turcă.
      ♦  În 1484, în Europa de Vest, a fost promulgată bula papală „Summis desiderantes affectibus”, prin care s-a recunoscut existenţa vrăjitoarelor, pornind „vânătoarea de vrăjitoare” şi oferind Inchiziţiei o nouă „infracţiune” care necesita anchete, tortură şi execuţie.
      ♦  O situaţie care a dat Inchiziţiei mult mai mult de furcă decât bietele „vrăjitoare” a fost iniţerea în 1517 de către Martin Luther a unei noi schisme în cadrul Bisericii Catolice, ducând la formarea unei noi secte: Protestantismul. Jan Hus este considerat primul care a încercat să modifice doctrinele, dar a ajuns pe rug. Însă reforma lui Luther a prins putere în ţările nordice, fiind susţinută involuntar chiar şi de către Biserica Catolică, prin distanţarea tot mai mare între biserică şi populaţia sărăcită şi spoliată atât de către biserică, cât şi de nobili şi regi la rândul lor, erau susţinuţi de biserică. Abuzul vânzărilor de indulgenţe a fost un factor important, făcând evident chiar şi pentru cel din urmă ţăran esenţa religiei - promisiuni şi ameninţări după moarte, contra bani grei în viaţa aceasta.
      Religia a divizat din nou Europa: catolicismul domina partea sudică, protestantismul a prins rădăcini în statele nordice, iar în zona de mijloc, s-a încins un „război sfânt”, Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648), în care au participat majoritatea statelor şi regatelor europene din acea perioadă. Rezultatul a fost unul dezastruos atât din punct de vedere al pierderilor umane, cât şi din perspective economice. În urma acestui război, puterea Bisericii Catolice s-a redus şi mai mult, iar cultul reformat va fi recunoscut şi acceptat.
      În timpul războiului, Anglia se separă de Biserica Catolică. Biserica Angliei, întemeiată în sec. VI, era subordonată Bisericii Catolică. În 1530, regele Henry al VIII-lea, având printre altele şi titlul de „conducător suprem al bisericii”, a decis renunţarea la supremaţia papală, astfel încât Biserica Anglicană a devenit şi ea independentă. Motivul a fost faptul că Henry al VIII-lea dorea să divorţeze de soţia sa, însă catolicismul nu o permitea.
      O altă variantă de creştinism, Calvinismul, a început să se răspândească pe teritoriul Germaniei de azi; în unele elemente, era similar luteranismului, dar diferea în anumite aspecte teologice.
      Vedem astfel cum, o dată scăpat controlul menţinut prin sânge şi foc de Inchiziţia Catolică, catolicismul a început să se fărâmiţeze tot mai mult, în fragmente tot mai mici. Mai are rost să menţionăm că, pe lângă luptele între reformaţi şi catolici, reformaţii luterani şi cei calvinişti s-au încăierat la rândul lor în nenumărate ocazii ?
      O altă ramură protestantă, de data asta franceză, au fost Hughenoţii. Opuşi cu îndârjire catolicismului, hughenoţii au atacat şi distrus numeroase biserici catolice, iar catolicii au răspuns prin masacre în toată regula (Masacrul „din ziua sf. Bartolomeu”, din 24 August până în 3 Octombrie 1572, când mii de hughenoţi au fost ucişi în Paris, şi alte zeci de mii - în alte oraşe); în cele din urmă, Edictul de la Nantes a proclamat Biserica Catolică drept biserică oficială a Franţei, dar a acordat hughenoţilor egalitate cu catolicii, şi a recunoscut libertatea de conştiinţă.
      În 1583, Biserica Catolică a trecut la folosirea calendarului gregorian pentru calcularea datei Paştelui (prima duminică de după prima lună plină de după 21 martie, data echinocţiului), în timp ce Bisericile răsăritene au rămas la folosirea calendarului iulian. Evident, diferenţa nu se referă la folosirea calendarului în general; bisericile răsăritene au adoptat şi ele calendarul gregorian, mai exact, şi folosesc calendarul vechi doar pentru a calcula data Paştelui. Acesta este motivul pentru care Paştele este sărbătorit la date diferite de catolici şi ortodocşi.
      ♦  În timp ce religia creştină se fragmenta tot mai mult şi deci pierdea tot mai mult din influenţă, un nou curent cultural prindea putere: Renaşterea. Începută încă din secolul al XIV-lea, Renaşterea a reprezentat o schimbare profundă în toate aspectele, de la artă la educaţie, de la politică la ştiinţe şi filozofie. Invenţia în 1450 a tiparului cu litere mobile a însemnat un progres enorm pentru răspândirea informaţiei; dacă în primul mileniu erudiţia însemna învăţarea pe de rost a operelor anticilor, renaşterea a însemnat dezlegarea curiozităţii umane. Un aport imens a fost adus de refugiaţii din fostul Imperiu Bizantin după 1453, după căderea Constantinopolului. O dată cu ei au intrat în Europa Apuseană şi informaţii noi, sau uitate aici, copii ale manuscriselor din vechea Grecie, ale Imperiului Roman, şi totodată manuscrise importate din Epoca de Aur a Islamismului (750-1258), care la rândul lor au însemnat un aport imens de cunoaştere, atât din punct de vedere filozofic cât şi în privinţa investigării lumii naturale. Aceasta a dus la naşterea unei noi metode de cunoaştere: ştiinţa. Bazată nu pe apelurile la autoritatea vechilor greci sau romani, a „sfinţilor părinţi”, a bibliei sau pe „revelaţiile” care constituiau până atunci principalele surse, metoda ştiinţifică constă în observarea unui fenomen, găsirea unei explicaţii şi apoi verificarea acelei explicaţii, urmărind falsifierea, adică infirmarea ei - realizarea unui experiment care să indice dacă explicaţia este eronată. Atât de simplu, şi totuşi a fost nevoie de Galileo Galilei pentru a aplica metoda, pentru a infirma concluzia evidentă şi de bun-simţ cunoscută de toată lumea, şi totuşi greşită, că un obiect mai greu cade mai repede, prin aruncarea mai multor obiecte de greutăţi diferite dintr-un turn, demonstrând astfel că toate ajung la sol în acelaşi timp.
      Şi înainte, Biserica s-a confruntat cu „eretici” care susţineau anumite aspecte ale lumii naturale, aspecte care contraziceau învăţături biblice: în 1543, Copernicus a susţinut heliocentrismul, dar a murit imediat după publicarea cărţii, şi înainte ca Biserica să îl poată aresta. Giordano Bruno a fost ars pe rug în 1600 din acelaşi motiv - respingerea geocentrismului. Galileo, la rândul lui, a fost condamnat în 1616 la arest la domiciliu datorită observaţiilor pe care le-a făcut, care la rândul lor se refereau la obiecte astronomice care nu orbitau în jurul Pământului, cum ar fi trebuit să facă orice obiect din Univers - cel puţin conform Bisericii.
      Însă cunoaşterea nu a mai putut fi ţinută în frâu, cu atât mai mult cu cât Biserica Catolică era în acelaşi timp în luptă şi cu celelalte secte care se desprindeau din catolicism. Nu doar descoperirile ştiinţifice au fost cele care au dus la reducerea treptată a influenţei religioase, ci educarea maselor, până atunci profund ignorante.
      ♦  Totodată, un nou concept filozofic s-a impus: umanismul, poziţie care pune accentul pe bunăstarea omului în această lume, nu fericirea unei ipotetice vieţi viitoare, sau pe alte concepte vagi şi nedefinite. O dată cu impunerea acestei ideologii pe o scară tot mai largă, cu creşterea educaţiei şi cu Biserica fragmentându-se tot mai mult, influenţa religioasă asupra politicii şi a societăţii în general intrat într-un declin lent, dar ireversibil. Tot mai multe state au început să introducă libertatea de conştiinţă printre drepturile cetăţenilor; în 1735, Anglia a desfiinţat legile care pedepseau vrăjitoria cu moartea, înlocuindu-le cu legi care pedepseau pretinşii vrăjitori pentru înşelăciune. Celelalte state au urmat exemplul, pe măsură ce oamenii realizau că vrăjitoarele nu există. Inchiziţia a fost desfiinţată în 1834, după ce ultima victimă oficială, învăţătorul Cayetano Ripoll, a fost executată sub acuzaţia de erezie în 1826 în Spania, stat în care Inchiziţia a avut o influenţă extrem de puternică.
      În prezent, Biserica Catolică îşi menţine locul fruntaş între cultele creştine, având cei mai mulţi adepţi - peste un miliard de enoriaşi. Însă fenomenul religios este doar o umbră a vechii religii creştine care a ţinut Europa în gheare vreme de două milenii; majoritatea creştinilor se declară astfel mai mult din obişnuinţă şi tradiţie, şi mult mai puţin din convingere. Pentru cei mai mulţi, religia este fie complet irelevantă, fie un aspect nesemnificativ, sau poate o obligaţie tolerabilă. În toate statele europene, creşte numărul celor neafiliaţi religios şi al celor ce se declară agnostici sau atei, în timp ce creştinismul se fărâmiţează tot mai mult, şi cuprinde în acest moment peste 33.000 (posibil chiar peste 40.000) de culte, secte şi denominaţii diferite, toate concurând între ele pentru a-şi promova propriul „adevăr absolut” unui grup tot mai mic de credincioşi.

      În concluzie:
După ce într-o primă fază creştinismul a fost folosit ca instrument de control, ulterior a ajuns suficient de puternic încât a preluat controlul de la liderii „lumeşti” şi s-a impus ca forţă dominatoare a întregii Europe, până când a cedat tensiunilor interne şi s-a fragmentat din nou, ceea ce a aruncat continentul într-o serie de războaie religioase timp de mai multe secole. În urma acestora, s-a atins un nou echilibru, în care influenţa religiei asupra politicului a fost divizată între mai multe denominaţii, ceea ce a redus influenţa religiei, permiţând înlocuirea valorilor teologice cu cele seculare, ceea ce a dus la progresul ştiinţei, al culturii, şi al bunăstării întregii populaţii.


   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului
4. Epistolele lui Pavel
5. Evangheliile (I)
6. Evangheliile (II)
7. Creştinismul timpuriu
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu
9. Creştinismul în Europa: declinul
10. Evoluţia creştinismului în România
11. Concluzii

Comunism şi ateism

      Mult prea des aud comparaţia „Comunismul a fost anti-religie, deci atei = comunişti !”.
      Analogia este repede completată: comuniştii au dărâmat biserici, au închis preoţi şi în general credincioşi, s-au opus din răsputeri religiei, au încercat să „îndoctrineze întru ateism” populaţia, ateismul era religia de stat… şi câte şi mai câte. Aproape că vezi scene din Roma antică, cu bieţi creştini târâţi în arene ca să fie daţi leilor.
      Eu personal găsesc asemenea ieşiri ofensatoare: cineva care prezintă asemenea argumente pare a fi ferm convins că sunt fie extrem de prost, fie amnezic.
      Să o luăm în ordine: în primul rând, dărâmărea bisericilor. Da, în perioada comunistă au fost dărâmate nişte biserici. În ce context ? păi, atunci când câte-un întreg sat era distrus pentru a face loc construcţiei de blocuri. Biserica satului era şi ea dărâmată, nu doar aşa, pentru că era biserică, ci pur şi simplu pentru că era construită în zona destinată noului cartier.
      Dar cam câte biserici au fost dărâmate ?

au fost demolate peste 20 de lăcaşuri de închinare

şi tototdată, mult mai important,

în acelaşi timp, s-au construit peste 500 de biserici noi,

găsim pe chiar site-ul Patriarhiei Române.
      Încă o dată: în perioada comunistă au fost dărâmate ~20 biserici şi mănăstiri ortodoxe, şi au fost construite ~500 !
      Pe de altă parte, situaţia celorlalte culte nu era la fel de strălucită. Zeci de biserici aparţinând în principal cultului greco-catolic ( dar şi altor culte ) au fost confiscate… şi date, aţi ghicit, tot Bisericii Ortodoxe. Chiar şi în prezent, sunt pe rol nenumărate procese, în diverse faze, între catolicii care luptă să-şi recapete proprietăţile, şi BOR care pur şi simplu refuză să le înapoieze.
      De asemenea, tot de pe site-ul Patriarhiei, aflăm că tot în perioada 1948-1989:

au funcţionat şase seminarii teologice… şi doua Institute Teologice de grad universitar

      Aşadar, în realitate, în perioada comunistă, BOR a construit sute de biserici, a primit zeci de clădiri ale altor culte pe care nu vrea să le mai returneze nici în ziua de azi, uneori chiar sfidând decizii judecătoreşti, şi avea institute de pregătire a preoţilor.
      Au fost închişi preoţi ? Fără îndoială. Din ce motiv ? Din acelaşi motiv pentru care zeci de mii de persoane care aveau opinii politice diferite sau opuse celor ale partidului au fost urmărite, închise, uneori executate. Faptul că unii dintre cei urmăriţi de poliţia politică erau, cu totul întâmplător, preoţi ( sau credincioşi) nu înseamnă că „comuniştii au închis preoţi”. Au persecutat persoanele disidente, indiferent de orientarea religioasă.
      E ca şi cum cineva ar descrie perioada prezentă ca fiind o perioadă în care „creştinii sunt urmăriţi de poliţie şi amendaţi sau închişi” pentru că majoritatea contravenienţilor şi infractorilor se-ntâmplă să fie creştini. Motivul pentru care sunt pedepsiţi nu are tangenţă cu religia lor, ci cu faptele lor. Iar, în perioada comunistă, una din cele mai serioase crime era dezacordul cu politica oficială, şi nu conta dacă „făptaşul” era ateu sau creştin-ortodox.
      Tot în cadrul „persecuţiei preoţilor” trebuie amintiţi şi preoţii informatori. Atât de „persecutaţi” au fost preoţii, că un număr necunoscut din ei erau colaboratori cu Securitatea. Merită subliniată ipocrizia conducătorilor actuali ai Bisericii Ortodoxe, care se luptă din răsputeri să menţină secrete numele acestora - cu alte cuvinte, conducerea de acum nu doreşte să se detaşeze de acei preoţi care au colaborat, ci îi acoperă în continuare. Putem doar bănui că o mare parte a actualilor preoţi au fost şi-n trecut informatori ai Securităţii.
      Cu atât mai bizară este pretenţia purtătorilor de cuvânt ai bisericii, atunci când fac declaraţii referitoare la o ipotetică „persecuţie” a BOR, când exact aceşti preoţi au urmat cursurile unui institut teologic funcţionând în perfectă legalitate în perioada comunistă, au slujit în biserici construite perfect legal în perioada comunistă, şi se prea poate să fi fost chiar informatori ai Securităţii. Dacă asta e „persecuţie”, atunci aceşti preoţi fie nu înţeleg sensul cuvântului, fie pur şi simplu îşi bat joc şi sfidează întreaga populaţie, de fiecare dată când menţionează subiectul „persecuţiilor” comuniste.
      Pentru că „o imagine face cât o mie de cuvinte”, iată o fotografie realizată în 23 august 1989:

Teoctist nu pare să fie foarte oropsit; este destul de evident că funcţia de patriarh avea o însemnătate suficient de mare încât să fie invitat la masa festivă a conducătorilor de cel mai înalt rang din cadrul Partidului Comunist.
      Concluzia este limpede: în ciuda minciunilor sfruntate pe care le înaintează de zeci de ani, adevărul este că pentru Biserica Ortodoxă Revoluţia din 1989 a însemnat o schimbare minoră: şi înainte de revoluţie BOR a fost implicată în politică şi a manevrat şi manipulat liderii politici pentru a-şi asigura avantaje. Diferenţa este doar de anvengură: abia după revoluţie şi-a permis să lanseze cele mai sfruntate pretenţii, să pretindă sume imense de la buget şi să intervină şi mai pe faţă în politică.

      Al doilea punct este legat de presupusul „ateism” al comunismului. Conform scenariului fantastic pe care ni-l prezintă reprezentanţii şi apărătorii BOR, înainte de revoluţie marea majoritate a populaţiei era atee, mai existau câţiva creştini persecutaţi, care se temeau să meargă la biserică. După care, pac, are loc revoluţia, şi milioanele alea de atei de mai ieri s-au creştinat cu toţii peste noapte ! Şi aşa, aproape 90% din populaţia României a devenit subit ortodoxă !
      Sau, mult mai realist, majoritatea populaţiei a fost religioasă dintotdeauna, şi milioanele de atei care-i persecutau pe creştini sunt doar o altă scorneală. Cele „peste 500 de biserici” construite în perioada comunistă… n-ar fi fost construite, dacă nu ar fi fost necesare.
      După cum am văzut, „persecuţia” comunistă a însemnat mai degrabă o laicitate a statului, în care Bisericii Ortodoxe nu i se permiteau chiar atâtea abuzuri şi pretenţii exagerate ( solicitări nesfârşite de fonduri publice, îndoctrinare în şcoli ), deşi pe de altă parte comuniştii au privilegiat BOR în defavoarea celorlalte culte.
      Şi motivul principal pentru care în România comunistă ortodoxia nu a fost lăsată să-şi facă de cap cum voia, este pentru că comuniştii nu doreau concurenţă.
      Într-adevăr, deşi se repetă la nesfârşit că „comuniştii erau atei”, în realitate afirmaţia este falsă. BOR nu susţine nici un alt cult, dar asta nu înseamnă că BOR ar fi atee. Iar comunismul în sine este foarte apropiat de un cult religios. Societatea perfectă visată de religie este aceeaşi societate pe care o urmăreşte şi comunismul.

E o societate în care există un lider suprem.
Nimeni nu l-a ales, nimeni nu are nimic de spus legat de modul în care acest lider conduce.
Pentru că conducerea lui este perfectă.
Liderul, prin reprezentanţii lui, ştie ce e cel mai bine pentru fiecare.
Liderul, prin reprezentanţii lui, are grijă de fiecare om în parte.
Pentru că liderul deja are un plan în care sunt incluse toate persoanele.
Liderul, prin reprezentanţii lui, pregăteşte şi supraveghează îndeplinirea planului.
Oamenii trebuie să se supună poruncilor pentru a realiza acest plan, chiar dacă nu-l cunosc.
Pentru că atunci când planul va fi realizat, totul va fi perfect !
Liderul decide pe cine să răsplătească şi pe cine să pedepsească.
Răsplata şi pedeapsa nu depind de acţiuni, ci de ceea ce gândeşte o anumită persoană.
Pentru că liderul şi reprezentanţii lui supraveghează şi cunosc tot ceea ce oamenii spun, tot ceea ce fac, tot ceea ce gândesc.
Pentru că oamenii trebuie să îl iubească pe lider, conducerea şi planul cel măreţ.
Şi trebuie să o spună, să o repete, să o gândească şi să o creadă.
Dacă cineva nu-şi iubeşte liderul, dacă nu apreciază tot acest efort depus special pentru el, acela este un duşman.
Simplul dezacord cu oricare din prevederile atât de atent gândite de lider este o crimă.
Şi liderul cel grozav are grijă să se descotorosească de toţi duşmanii care vor să-i saboteze munca.

      E greu de deosebit comunismul totalitar de raiul descris de preoţi !
      Aşadar, cum ar putea un sistem care e oglindirea promisiunii religiei să fie „ateu” ? Religia comunismului este atee exact în măsura în care orice altă religie este atee faţă de celelate religii !
      Comunismul nu reflectă valorile susţinute de majoritatea ateilor - raţiunea, logica, autocorectarea, cunoaşterea. În schimb a promovat exact valorile religiei - dogmatismul, cenzurarea şi interzicerea oricărei opinii contrare, credinţa oarbă (în conducători, în construirea societăţii perfecte), acceptarea unui şir nesfârşit de privaţiuni în prezent pentru a ajunge la starea perfectă în viitor, ritualuri de venerare, etc etc etc.

Urăsc creștinii?

Azi îmi vine să spun că urăsc creștinii.
Desigur, acesta ar fi un neadevăr, pentru că nu urăsc o categorie de oameni pe care nu îi cunosc. Nu pot face asta, pentru că mintea mea nu mă lasă. Poate am studiat prea mult dicționarul de erori logice.

Știți ce urăsc?


Urăsc incapacitatea oamenilor de a înțelege că fiecare om are dreptul de a-și alege religia, sau de a nu alege nici o religie,  și că este nepoliticos să încerci să îi îndeși concepțiile tale pe gât altuia, chiar dacă îi vrei binele. Și, mai ales, să încerci să i le îndeși pe gât amenințându-l, înjurându-l si calomniindu-l  Da, creștine, faptul ca îmi spui că toți ateii vin din familii dezorganizate și că probabil tata e bețiv și mama curvă nu mă va face brusc să îl iubesc pe hrisosul tău. Ce să-i faci?

Urăsc "educatia" dogmatică din școli și "dresajul" pe care l-am văzut deunăzi într-o grădiniță, unde copiii de 3-4 ani au fost duși "în pelerinaj" și puși să se târască prin biserică. Nu mi se pare nimic mai grețos decât a învăța omul de mic că este o creatură care nu merită alcteva decât să se târască în genunchi, flămândă, pentru ca apoi sa prmească "ceiuț și pâinică" de la un popă cu aspect de pedofil evadat. Video.

Urăsc felul în care "ortodocșii" si "sectarii", care, se presupune, se închină aceluiasi zeu, își bagă reciproc bețe în roate, și felul în care se bucura fățiș de faptul că partea adversă va ajunge în iad.

Urăsc felul în care mințile înghesuite ale unora dintre ei resping "știința" ca fiind a lui "Satana", și fac asta de pe laptop, înghițind un hap de antibiotice și ascultând la radio ceva emisiune creștină.

Urăsc conceptiile tribalistice din seria "Ești român, ești ortodox", urmate, invariabil de "dacă nu ești ortodox, pleacă din țara noastră", chestie zbierată cu fenezie de o mână de sociopati vocali, naționaliști pâna în adâncul oaselor si, în mod ironic, adeseori complet agramați.

Urăsc habotnicia scârboasă a celor care se târăsc în genunchi în jurul unor oase de mort, a celor care ling icoane și, chiar mai rău, îsi târâie copiii cu ei. Mă îngrețoșează rândurile de superstițioși care trec de-a bușilea pe sub icoane sau își freacă batiste si portofele de racle cu morți, bodogănind vrăji.

Urăsc să văd oameni în toată firea  care își "tratează" boli grave pe la mânăstiri, sau, mai rău încă, își ucid lent copiii refuzându-le tratamentul, dar făcându-le molifte. Urăsc să îi văd pe cei care, deși au mers totuși la spital, mulțumesc prietenului lor imaginar și nu medicului care s-a căznit ore în șir să îi scape.

Urăsc interesul unor oameni pentru  ce fac alții în dormitor și felul în care îi judecă pe toți cei care nu fac sex în modul preferat lor, fie că este vorba de zilele "aprobate" ale săptamânii, de poziții sau orificii "potrivite", de sexul marital sau extramarital sau de orientarea sexuală a vecinului. Sunt de părere că acest interes excesiv pentru organele genitale ale altora denotă probleme la creier.

Urăsc amestecarea religiei în legi și în drepturile omului. Urăsc faptul că sunt destui care mi-ar lua dreptul la liberă exprimare, dreptul la opinie și dreptul asupra propriului meu corp, ca să mă aliniez la regulile lor din epoca de bronz, dar care se bucură exact de acele drepturi pe care vor să mi le ia mie. Pentru că dreptul la opinie este bun doar atâta vreme cât opinia este identică cu a lor.

Urăsc părtinirea cu care, daca eu scot boxa pe balcon și le pun oamenilor ceva muzică clasică și un simpozion de poezie mă ia poliția, în timp ce popii își permit să deranjeze zilnic cu boxele lor cartiere întregi. Pentru că ei sunt mai egali decât alții.

Urăsc să văd cum tinerelul cantor agreseză o bătrânică să plătească cotizația la biserică din pensia ei care nu îi ajunge ca să se încălzeasca iarna, în timp ce preotul aceleiași biserici stă în casa parohiala cu încălzire în podelele de marmură.

Da, știu, nu toti creștinii sunt așa. Cunosc suficienți oameni de bun simț încât să nu generalizez. Dar, atâta timp cât oamenii de bun simț din toate cultele nu se dezic de bolnavi, de psihopați, de habotnici, simpla lor aderență la cult îi potențează pe acești scelerați care nu  vor nimic altceva decât o țară talibană, unde ei să facă regulile după cum "le șoptește lor dumnezeu" în cască. Cred că este în interesul nostru, al tuturora, ca acești bolnavi vocali să fie scoși din orice poziție în care pot influența pe cineva. Și nu se poate asta atâta timp cât "moderatul" și "omul de bun simț" îi protejează. Cred că e timpul, dragii mei, să le tăiem colacul și să îi lăsăm să înoate singuri.

Teocraţia

     Pe acest blog, în numeroase rânduri, au fost abordate şi discutate diferite faţete ale religiei ( aici, aici sau aici, de exemplu ), aspecte mai puţin inofensive şi care prezintă o latură mult mai periculoasă şi mai malignă a memei religiei. Nu este vorba doar de nişte oameni uniţi de iubirea de aproape şi de dorinţa de a face cât mai bine celorlalţi ( deşi chiar şi aşa, credinţa comună tot ar putea fi catalogată drept negativă ), ci de o organizaţie specializată în exploatarea naivităţii şi speranţelor victimelor, care deturnează fonduri, promovează ura şi intoleranţa, şi încearcă, prin jocuri politice, să influenţeze întreaga societate. Pentru că religia produce victimelor senzaţia că doar ele, dintre toţi, cunosc Adevăratul şi Unicul Mod Corect de Viaţă. Foarte mulţi creştini spun, sau cel puţin consideră că a lor credinţă este singura corectă, iar toţi cei ce nu o împărtăşesc sunt fie nişte rătăciţi care nu ştiu pe ce lume sunt, fie, mai rău, nişte suboameni în slujba adversarului planului divin, nişte monştri pe care însuşi creatorul existenţei îi urăşte. Aşadar, este de datoria creştinului să impună într-un fel sau altul tuturor celorlalţi acelaşi mod de a trăi. Doar e pentru binele lor, nu ? Iar dacă această viaţă e doar o mică întârziere până la adevărata viaţă, cea de după moarte, evident că micile neplăceri care se întâmplă aici, pe Pământ, sunt doar ceva insignifiant.
     Haideţi să vedem ce poate face o asemenea combinaţie de idei, lăsată liberă într-o societate, în momentul în care reuşeşte să contamineze… nu o majoritate, ci ajunge să infecteze o minoritate vocală, cu putere de decizie, şi care induce celorlalţi sentimentul că credinţa trebuie respectată şi acceptată, chiar dacă e absurdă şi ridicolă.
     Un caz destul de elocvent s-a produs în secolul XII în lumea islamică. Cu Europa Evului Mediu cufundată în întunericul datorat tot religiei, lumea islamică a devenit unica păstrătoare a culturii Greciei şi Romei antice. Bagdadul era considerat „centrul cultural al lumii”. Asta până când imamul Hamid al-Ghazali a decis că ştiinţa şi cunoaşterea sunt de la diavol; ideile i-au fost acceptate, şi în consecinţă lumea islamică a cunoscut o schimbare de paradigmă în care locul ştiinţei a fost luat de credinţă, ceea ce a dus la prăbuşirea culturii respective.
     „… pentru a nu-şi mai reveni niciodată”, cu aceste cuvinte încheie Neil deGrasse Tyson descrierea colapsul produs de al-Ghazali. Dar acest lucru nu este chiar corect. La începutul şi până spre mijlocul secolului XX, influenţa culturii occidentale a fost suficient de puternică încât să ridice numeroase state islamice, precum Iranul. Fie datorită ocupării de către state europene, fie, mai târziu, prin influenţe politice sau economice, Iranul a început o mişcare de industrialzare, a trecut prin numeroase reforme de modernizare, incluzând un sistem naţional de educaţie, şi, în 1963, a acordat drept de vot femeilor. Acest lucru a fost văzut de extremiştii religioşi ca fiind o „vestificare” suficient de periculoasă încât să ducă la o revoltă din partea tradiţionaliştilor; deşi aceasta a eşuat iniţial, câţiva ani mai târziu, în 1979, extremiştii au reuşit să îl detroneze pe şah, au declarat Iranul republică islamică, şi au ales o constituţie teocratică, cu ayatolahul Khomeini drept conducător suprem. A urmat o nouă prăbuşire culturală, cu execuţia a mii de oameni, cu retragerea drepturilor femeilor, de la cel de vot şi până la dreptul la educaţie, şi impunerea standardelor islamice ca obligatorii pentru toată lumea. Iranul, aşa cum apare el astăzi, cu discriminare împotriva a tot ceea ce nu e conform standardelor islamice, cu lapidări şi execuţii în stradă, este ceva nou, o adiţie recentă, nu ceva datând din secolul XII.
     Ceea ce trebuie reţinut: noul salt înapoi în bezna religiei, sub atenta dirijare a ayatolahului, a fost aclamată de populaţie ! Distrugerea unui sistem care încerca să devină o democraţie bazată pe respectarea valorilor umane, şi înlocuirea acestuia cu o teocraţie care dezumanizează jumătate din populaţie şi ridică violenţa, intoleranţa extremă şi obedienţa oarbă la rang de virtuţi, a avut loc în aplauzele celor ce urmau să sufere cel mai mult sub această nouă orânduire.
     Şi alte state islamice, precum Egiptul, sunt în curs de a urma exemplul Iranului. Progresele aduse de cei ce au luptat în urmă cu o generaţie-două pentru independenţă, pentru drepturile lor şi pentru implementarea unui sistem democratic sunt erodate, distruse şi anulate pas cu pas din interior, de extremiştii religioşi care încearcă să implementeze teocraţii în care toţi cetăţenii sunt obligaţi să respecte principiile religioase impuse sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Unul din elementele-cheie pentru progresul oricărei societăţi, educarea femeilor, este anihilat din faşă de orice teocraţie, care acordă o prioritate deosebită dezumanizării femeilor şi transformării lor în sclave supuse bărbaţilor. Astfel îşi asigură generaţie după generaţie de oameni săraci şi needucaţi, uşor de controlat şi de convins că teocraţia care i-a adus în această stare este cea mai grozavă fericire care se putea abate pe capetele lor.
     Un alt exemplu, mult mai îngrijorător, vine din Statele Unite. La fel ca şi în cazul Egiptului, transformarea are loc încetul cu încetul, în faţa ochilor noştri. Un scurt istoric: după procesul Scopes din 1925, mai multe state au interzis predarea teoriei evoluţiei în şcoli; acest trend religios a fost şi mai accentuat în perioada postbelică, ca un mod de a sublinia încă o dată diferenţa dintre Uniunea Sovietică ateistă şi Statele Unite cele profund pioase. Doar că ştiinţa Uniunii Sovietice, şi nu religiozitatea americană, a fost cea care a lansat primul satelit artificial, apoi a trimis primul om în spaţiu. În acest moment, a avut loc o întoarcere cu 180° a atitudinii publicului dar şi a legislatorilor americani în favoarea ştiinţei. În următorii ani, s-a pus în mod deosebit accentul pe educaţia ştiinţifică, pentru că a fost evident pentru toată lumea că nu nu rugăciunile şi slujbele, ci ştiinţa şi tehnologia sunt cele care funcţionează cu adevărat şi permit obţinerea de rezultate reale.
     La o generaţie după colapsul Uniunii Sovietice, Statele Unite şi şi-au permis să revină din nou la visul lor frumos; fără un adversar concret care să le motiveze să-şi continue progresul, creaţioniştii au reuşit încetul cu încetul să se strecoare din nou în şcoli. Educaţia ştiinţifică este tot mai slabă, clasând Statele Unite pe locuri tot mai joase. Nu doar teoria evoluţiei este scoasă, dar însăşi istoria este rescrisă în manuale pentru a se conforma convingerilor religioase. Stat după stat se confruntă cu un val de legi promulgate de politicieni profund religioşi, care atentează la educaţie, la drepturile minorităţilor sexuale, sau la drepturile reproductive ale femeilor. Tot mai des se ignoră faimoasa prevedere constituţională privind laicitatea statului, şi se pune accentul pe religie. Religia convinge oamenii că ignoranţa, naivitatea şi convingerile realizate în absenţa dovezilor sunt virtuţi, nu defecte. Astfel, ajung să aibă putere de decizie tocmai persoanele cele mai dispuse să încalce drepturile celor ce i-au ales, pentru că „ştiu” mai bine decât ei ce le este necesar cu-adevărat.
     În Anglia, extremişti musulmani ( aparent susţinuţi financiar de organizaţii din ţările islamice ) care pretind că vorbesc în numele tuturor musulmanilor revendică nici mai mult nici mai puţin decât… o scutire faţă de legile democratice ale Angliei, şi dreptul comunităţilor musulmane de a aplica legislaţia proprie, bazată pe Sharia. Acceptarea acestei pretenţii ar permite musulmanilor să recurgă la acte de violenţă, mergând până la crime, fără ca acest lucru să fie în vreun fel pasibil de vreo pedeapsă. Iar refuzarea acestor pretenţii este dificilă, orice împotrivire fiind imediat catalogată drept „rasistă” ( de parcă islamul ar fi o rasă ! ); astfel, din teama de a fi acuzaţi de intoleranţă şi „rasism”, oamenii politici ajung să facă concesii extremiştilor, ajungând astfel să submineze democraţia şi drepturile omului.
     Încă o dată, în Iran abrogarea democraţiei şi instaurarea terorii teocratice s-a făcut în aplauzele populaţiei. În Statele Unite, politicienii care luptă împotriva democraţiei au fost aleşi de către populaţie. Concesiile făcute de ONU extremiştilor islamici, concesii care lovesc în libertatea de exprimare sau în alte drepturi fundamentale ale omului, se fac în numele toleranţei religioase, toleranţă pe care religia, fie ea islamică sau creştină, nu este dispusă să o acorde nimănui decât forţată.
     Şi în România, unde Biserica Ortodoxă Română pierde tot mai mult din încrederea populaţiei şi din sprijinul acesteia, unde tot mai mulţi oameni, deşi se declară „ortodocşi”, sunt totuşi împotriva instituţiei şi a acţiunilor acesteia, BOR răspunde în acelaşi fel. Nu încercând să recâştige încrederea oamenilor, nu schimbându-şi politica şi modul de acţiune, ci înfigându-se direct şi revendicând privilegii pe care nici o organizaţie neguvernamentală nu ar trebui să le aibă, încearcând să se strecoare în constituţia ţării, ba chiar recurg la ameninţări pentru a obţine numirea unor senatori ai bisericii ! De ce doar ai bisericii şi nu, de pildă şi câţiva ai fotbaliştilor, ai colecţionarilor de timbre sau ai şahiştilor ?
     Vedem astfel constant, în foarte multe state, ameninţarea permanentă a prăbuşirii în ghearele unei teocraţii, teocraţie susţinută de o minoritate zgomotoasă şi acceptată de restul populaţiei în numele „respectului faţă de credinţă” pe care cei mai mulţi au fost îndoctrinaţi să-l considere normal. Chiar dacă religia este în regres, iar influenţa directă a bisericilor scade tot mai mult, leaderii religioşi încearcă să compenseze aceasta prin atacarea fundamentului democratic şi a laicităţii statului; iar atunci când reuşesc, pornesc un teribil cerc vicios în care ignoranţa şi sărăcia cultivate de teocraţie vor hrăni în continuare tocmai teocraţia care le-a adus, prezentată ca unică salvare de la ignoranţă şi sărăcie !

        Editare ulterioară:
     La doar câteva ore după publicarea articolului, un nou articol dintr-un ziar online anunţă despre o nouă acţiune a extremiştilor creştini din Statele Unite: o propunere din Carolina de Nord doreşte să ignore prevederile constituţionale care cer neutralitate şi interzic instituţiilor statului să susţină o anumită religie, sub pretext că prevederea constituţională s-ar aplica doar guvernului federal.
Altfel spus, dacă această propunere va fi acceptată, Carolina de Nord va face pasul necesar pentru declararea unei religii "de stat".

Ortodocşii noştri, cei de toate zilele

Am avut din nou ocazia să discut cu un grup de persoane creştine. Nu creştini profesionişti, nu credincioşi convinşi, nu teologi sau preoţi, nu persoane interesate de subiectul religiei, ci pur şi simplu creştini clasici, cei ce formează majoritatea de 87% a creştinilor ortodocşi care au reieşit la recensământ.
După ce am explicat că sunt ateu, că nu merg la biserică, că nu am primit preotul cu botezul, şi că nu cred în dumnezeu, a trebuit să explic şi să lămuresc că nu, ateii nu sunt „pocăiţi”, ateii nu cred în nici un dumnezeu, pur şi simplu. Şi că botezul nu semnifică nimic pentru cineva care nu ia în serios credinţa şi ritualurile respective, la fel cum faptul că mormonii botează en masse personalităţi istorice moarte de zeci, sute sau chiar mii de ani nu înseamnă că Alexandru cel Mare s-ar fi convertit cumva postmortem la mormonism.
După aceste lămuriri ( despre care nu sunt sigur că au fost şi înţelese ), am început să pun eu întrebări legate de credinţa interlocutorilor, şi răspunsurile pe care le-am primit m-au întristat. Nu mi-au adus nici o informaţie nouă, doar mi-au reamintit şi reconfirmat ceea ce deja ştiam de mult.
Atunci când cineva se descrie „creştin ortodox”, asta presupune că persoana în cauză crede în existenţa dumnezeului descris în biblie, crede că biblia este o descriere corectă a istoriei, şi crede în existenţa lui Isus. Acestea sunt condiţii necesare, dar nu suficiente. Credincioşii ar include şi necesitatea botezării în rit ortodox, dar mult mai important, pentru a fi un ortodox, şi pentru a se deosebi de un catolic sau un protestant, sau pentru a nu fi doar un „creştin neafiliat”, cineva trebuie să accepte toate doctrinele ortodoxe, aşa cum sunt ele prezentate de Biserica Ortodoxă, incluzând şi geocentrismul, creaţionismul de tip „Univers recent”, discriminarea împotriva femeilor şi a homosexualilor, şi în general tot setul de idei şi superstiţii susţinute de BOR şi incluse în „sfânta tradiţie”. Prin definiţie, cineva nu poate fi creştin-ortodox dacă nu acceptă vreuna din aceste idei, tocmai pentru că termenul „ortodox” implică aderarea la şi acceptarea tuturor acestor dogme. Respingerea vreuneia din învăţăturile respective este considerată „păcat”, iar menţinerea unei idei eretice, neconforme cu dogmele bisericeşti se poate lăsa chiar cu anatemizarea, adică excluderea persoanei din rândul bisericii.
Or, în cadrul discuţiei mele cu persoanele respective, am întâmpinat din nou o profundă necunoaştere a… tot ! Nu am fost defel surprins să descopăr că respectivii „creştini” nu au citit biblia; dar am fost oarecum uimit să aflu cât de puţin din cele scrise în biblie le sunt cunoscute. Ateii, care se confruntă des cu subiectul, sunt bine familiarizaţi cu cartea respectivă. Iar creştinii cu care dezbat, deşi citează selectiv şi pun accentul în principal pe Noul Testament, au totuşi o idee despre conţinutul întregii cărţi. Dar cei ce reprezintă majoritatea creştinilor sunt la un nivel muuult mai slab: dacă li se cere să facă rezumatul bibliei, reuşesc cu greu să invoce povestea lui Adam, a Evei şi-a şarpelui, şi poate a potopului lui Noe ( dacă li se spune despre acesta, sau despre povestea turnului Babel, le sună familiar, dar dacă nu e menţionată sar peste acestea ); pe undeva, fără a face nici o legătură cu altceva, se menţionează şi cele zece porunci… după care apare Isus. Cine sau ce a fost Isus în contextul credinţei lor, de ce s-a sacrificat sau alte detalii nu prea cunosc; despre învăţăturile lui, aşa cum sunt descrise în biblie, nu ştiu mai nimic; le este dificil dacă li se cere să diferenţieze între Isus şi zeul Vechiului Testament, cumva cele două personaje sunt confundate, deşi sunt conştienţi că pe undeva ar trebui să apară şi „tatăl”, şi „sfântul duh”.

Astfel, apare o întrebare foarte serioasă: dacă cineva nu a citit niciodată biblia, dacă nu ştie nimic despre ce scrie acolo, dacă nu i s-a spus aproape nimic despre YHVH, atunci cum ar putea cineva să creadă în acest dumnezeu ? Mai exact, în ce crede ? Cum poate cineva să creadă în ceva ce nu cunoaşte ?

Astfel începe a se forma o imagine mai exactă a credinţei, a adevăratei credinţe „ortodoxe” a maselor: un schelet dintr-un rezumat ultra-condensat al biblei, cules probabil din poveştile bunicii sau mătuşii, care nici ea nu ştia prea multe, şi întărit prin sprijinul prietenilor şi cunoştinţelor care la rândul lor sunt la fel de puţin documentaţi; esenţa aceasta pare a fi creerea lumii de către Dumnezeu ( da, pentru credincioşi, „Dumnezeu” este numele lui YHVH, nu titlul ), alungarea lui Adam şi-a Evei pentru că au mâncat un măr, apoi un sacrificiu inexplicabil al lui Isus, drept pentru care… drept pentru care, acest Isus-Dumnezeu stă şi supraveghează muritorii şi se joacă cu aceştia, modificând vremea şi cauzându-le sau, dimpotrivă, ferindu-i de accidente de maşină şi dureri de cap, ascunzându-le cheia sau pedepsindu-i pe cei apropiaţi pentru te şi miri ce vini imaginare ale părinţilor sau prietenilor.
Pe acest schelet îşi găsesc locul tot felul de alte superstiţii, care variază de la caz la caz, de la horoscoape la vrăjitorie, de la medicina alternativă la „semne prevestitoare” şi „deochi”, la rândul lor moştenite de la generaţiile anterioare, probabil mergând în urmă până în Evul Mediu şi chiar mai înainte. Toate se reunesc şi se amestecă pentru a deforma realitatea într-o lume demnă de Evul Mediu, o lume magică în care totul „trebuie” să fie cumva corelat, în care cele mai banale evenimente sunt indicii ale supranaturalului, ale unor voinţe de neînţeles, dar care pot fi influenţate prin diverse târguri făcute de muritori.
Şi aici probabil că e o cheie majoră a înţelegerii religiei: influenţarea. Influenţarea viitorului prin cele mai variate metode, de genul bătutului în lemn, ritualuri făcute dacă „îţi taie calea pisica neagră” pentru a te feri de ghinionul aferent, sau dacă cineva „cobeşte” ( chiar dacă cobitul acesta este de fapt enunţarea unei consecinţe evidente şi logice a unei anumite acţiuni ), toate sunt încercări de a înfluenţa şi a îmbunătăţi cumva evenimentele viitoare. Iar religia, cu condiţiile ei atât de vagi şi cuprinzătoare, şi cu potenţialele promisiuni atât de atrăgătoare, este un teren nespus de fertil pentru aceste tentative. Bătăi pe moaşte, rugăciuni, participări la slujbe, ritualuri pentru diferite evenimente notabile din viaţa oamenilor, posturi, şi altele, toate sunt oportunităţi speculate de adevăraţii „zei”. În absenţa unui zeu veritabil, şi necunoscând mai nimic din cele scrise în cartea „sfântă”, creştinii au ajuns să venereze singurul lucru concret care pare să aibă vreo legătură cu divinitatea: preoţii.
Aceştia sunt adevăraţii zei-prin-procură ai ortodocşilor români, respectaţi şi veneraţi orbeşte din naivitate şi tradiţie; majoritatea creştinilor nu au citit biblia, şi dacă sunt întrebaţi de ce, sau ce anume fac ei ca ortodocşi, sau cum ştiu să facă cele necesare, sau de ce postesc, sau de ce îşi fac cruce, sau de ce… orice, în cele din urmă răspunsurile converg invariabil la „aşa zice popa”. Se pare că un sondaj arăta că un procentaj înfiorător de mare de români consideră că preotul ar fi „sfânt”. Nu reuşesc să-l găsesc, dar pare veridic, mai ales dacă a fost făcut la ţară. Dar chiar şi printre cei mai avansaţi, persoane care folosesc internetul, atitudinea aceasta se menţine: aproape invariabil, la tot mai desele articole din ziarele online despre preoţi sau călugări criminali sau hoţi, traficanţi de droguri sau vinovaţi de alte ilegalităţi, apar commenturi care îndeamnă la tolerarea acestora, şi suspendarea justiţiei umane pentru că „o să-i pedepsească dumnezeu”. Altfel spus, „să nu îndrăznim noi, muritorii de rând, să ne erijăm în judecători pentru aceşti demizei ! să nu ne băgăm între ei şi şeful lor !”.
Practic, în credinţa ortodoxă, se pare că zeul nu mai intervine direct în nici un fel, ci interacţionează cu oamenii doar prin aceşti subalterni ai lui. Mentalitatea instalată în timpul comunismului ajută BOR-ul de minune: ca în cazul oricărei birocraţii care se respectă, există şefi mari, intangibili, care n-au timp de nimicuri precum ascultatul doleanţelor, dar a căror semnătură şi ştampilă este totul, şi există o multitudine de funcţionăraşi mici, în faţa cărora omul de rând trebuie să se prezinte, şi de care depinde pentru a-şi trimite cererile la nivelul următor, la şefii cei mari, unde acestea îi sunt ştampilate şi-aprobate. Şi fireşte că aceşti funcţionăraşi, singurul lucru vizibil din tot institutul, trebuie periaţi şi mituiţi la greu, altfel pot să şicaneze şi să-l blocheze pe bietul nefericit pentru totdeauna.
Şi ce sunt aceste „cereri” pe care credincioşii le prezintă funcţionarilor la biroul divin ? Pentru ce se roagă oamenii ? Pentru ce merg la biserică, aprind lumânări, sau se-nghesuie la moaşte ? Păi, sunt plini de cereri de influenţare a viitorului ! Noroc, bani, ajutor, sprijin în toate aspectele vieţii, sănătate, şi orice altceva mai doriţi, pe toate le oferă djinul din lampă peştişorul auriu dumnezeul ! Doar să apară în faţa popii cât mai umili, să-i prezinte mita necesară pentru a-şi asigura o pilă la ăl-de-sus, şi dorinţele le vor fi îndeplinite… poate !
Ajunge să ne amintim de prostituarea de cadavre de la Iaşi, când moaştele Paraschivei sunt scoase la „produs”. Fericiţii care ajung la rând îşi freacă carnetele de note, batistele, certificatele de sănătate sau portofelele de raclă, o adevărată procesiune de cerşetorie metafizică, în care fiecare cerşetor plăteşte taxa apoi stă la coadă pentru a revendica, după caz, note bune, sănătate, bani, sau îndeplinirea altor dorinţe personale.
Doar că aceşti zei sunt foarte capricioşi; merită să rişti să le depui o cerere, în speranţa că te vor ajuta, dar nu te poţi baza pe ei. De aceea e necesar ca un creştin descurcăreţ, pe lângă pus-bine pe lângă dumnezeu şi preoţi prin mită, împăturirea de cruci şi prezenţa la biserici de paşte, doar-doar „pică” ceva de la ăştia, să fie atent şi la horoscop, sau să trateze şi cu alţii care-i pot oferi ceea ce-şi doreşte: alţi preoţi şi călugări, vrăjitoare, poate vreo „vindecătoare” miraculoasă, sau alţi şarlatani de aceeaşi teapă. Şi tocmai din această distribuţie de milogeală nu se mai concentrează oamenii pe o singură sursă, ci preferă varianta mai comodă, jucatul pe cât mai multe mâini, cu cheltuieli poate mai mici dar ( în viziunea lor ) cu şanse de câştig mai mari.
Biserica Ortodoxă Română condamnă superstiţiile, tocmai pentru că acestea erodează din dedicaţia creştinilor. Din păcate pentru instituţie însă, acest lucru nu ajunge la credincioşi, la fel cum nu ajung nici alte şi alte şi alte informaţii pe care aceştia ar trebui să le aibă. Anacronismul şi lipsa de dialog a BOR contribuie în mod cert la îndepărtarea tot mai mare a maselor de Biserică, iar rezultatul final este o hidră bizară, în care Biserica propovăduieşte o anumită religie pretinzând că aceasta este comună, tocmai pentru că toţi credincioşii o admit ca denumire. În realitate majoritatea credincioşilor nu au avut niciodată contact cu religia oficială, în schimb fiecare şi-a construit propria religie din bucăţele de superstiţii, preferinţe, şi idei proprii, şi toţi îşi numesc religia proprie „ortodoxie” din obişnuinţă, tradiţie şi ignoranţă.

Orthodoxy in Virgin Mary's flower garden.

Since I write every day in my native language about atheism and religion worldwide, I thought it might be a good idea to write a few articles about Romanian Orthodoxy and atheism in English, for whomever it might concern.

Romania is a little  Eastern European country, part of the former Communist Bloc, one that has not yet recovered from the “miracles” of the communist reign, and one of the few orthodox countries, next to Russia, Moldavia, Greece, Bulgaria and a few others. I could not yet decide which one has destroyed our people more: the “communist period”, or the medieval cult of Orthodoxy, with its absurd claims, anti-humanism, discrimination policies and cupidity.  The religious nationalists call it “Virgin Mary’s flower garden”, because they want to feel special, elected by God and boast about the beauty of the country and the grip religion has on it, all in one name.

Even though we are not a particularly rich country, I can describe it as “decent”, if we talk about lifestyle and technology: we still have a great deal of areas not yet destroyed by man, one of the biggest populations of grey wolf in Europe and a beautiful and unique Delta on the river Danube. Cities are fairly modern and you could probably not distinguish between a city household in Romania and one in whatever other country. And, specifically, we love the Internet. 

What sets us back a whole lot (20+ years) compared to our European neighbors is our apparent incapacity of doing legit business, of electing leaders that are not crooked and of telling the clergy to please lay off our purses, go their way and take their medieval morals with them. Almost all of the population declares themselves as religious and the Orthodox Church claims some 87% of the population, based on a 2002 census.  This apparently allows the Orthodox Church to claim we are an “orthodox country” (even though the Constitution begs to differ), mix itself in the affairs of the state, influence laws and take public funding for granted.

Since the 1989 Revolution, the Church managed to introduce Orthodoxy as a confessional class in schools, taught  from kindergarten till the end of high school, and we only recently managed to make it an “opt out” class. The State pays quite a big deal of our tax money to pay for the clergy’s salaries, restoration and building of churches and parish houses, Religion teachers, manuals, Church personnel and “social work”. Yes, the churches’ “social work” is sponsored by the state. More than that, in the latter years the Orthodox Church tried to get control over ALL the orphanages, ALL the social help centers and ALL the nursing homes. They called it a “church-state partnership”. The state was supposed to give all the money, and the church was supposed to “administer it”, and we would speculate that they would probably do that by firing all the personnel, putting theology graduates with no medical, sociological or administrative education instead and spreading dogma to whomever came under their influence.

Seeing the Orthodox clergy parade with their expensive cars and wearing expensive accessories (gold watches and whatnot) makes us question their piety and need for spiritual wealth in the detriment of materialistic needs. This is made worse by the fact that that salaries and pensions are dropping, and poor people (who most have state pensions) are not properly taken care of.

In the last few years Atheists and Non-religious people, and even the well-intended, honest Christians have begun to declare themselves fed up with the church’s abuse of power, shameless mercantilism, intolerance and political involvement. Stories we used to tell over a beer out with friends started to make headlines and televisions started to report on cases of sheer lack of empathy or humanism in the church, like priests refusing to accept the burial of people in the Orthodox graveyards without the payment of the exorbitant sums they ask for, priests performing “faith healing” or exorcisms, some ending with the death  of the subject, drug dealing priests, homosexual relations with underage kids and money scams involving the church businesses.

It’s no surprise that the Church has named the attempt to verify their incomes and the legal prosecution of law-bending priests to be “a war on Orthodoxy”, conducted by the Atheists and Secularists. Even worse, because of this war the church is under a fierce attack: they are not allowed hate speech and discrimination against national, religious and sexual minorities, and what is a church if it’s not allowed to be as judgmental and discriminating as it pleases?

But now we are here. We started to work on informing the public. We started to form groups and we fight against the legal injustices. And, step by step, we are wining: we are constantly cutting slices off the monstrous influence this medieval dogma has on our minds, educational system, laws and tax money. And it is not too soon either.

This is the first of a series of articles about religion and atheism in "Virgin Mary’s flower garden”. I have my mind set on writing one every Saturday, and I would very much appreciate it if you would voice out any lack of clarity on my behalf. The situation here is very familiar to me, so if there are any questions I will gladly answer them (either by comment or a new article).