Stop, Olivia Steer !

      Doamnă Olivia Steer,

      Recunosc că până acum câteva zile, nu am auzit despre tine. Nu sunt interesat de viaţa şi activităţile celebrităţilor care fac deliciul atâtor ziare sau televiziuni specializate în a promova diverse persoane… doar pentru că sunt acele persoane.
      Te-am remarcat când ai început să atragi atenţia pe internet, când ai început să dai sfaturi medicale, şi să promovezi erori ştiinţifice şi apeluri la sentimente pe post de argumente împotriva vaccinărilor.
      Ah, da, am uitat, pretinzi că „nu-ţi propui să diagnostichezi, să tratezi sau să oferi sfaturi medicale”. Noroc că ai spus asta, pentru că altfel, citind comentariile de pe blog, aş fi putut jura că dai sfaturi medicale:

Da. Ce vedem aici sunt… „ne-sfaturile” tale şi „ne-tratamentele” pe care „nu” le recomanzi. Chiar şi cititoarele tale fidele fac chiar referire la ziua de joi ca fiind „zi de consult şi sfaturi”. Faptul că îţi completezi recomandările şi tratamentele cu „asta e ce-aş face eu, tu alegi ce vrei” nu înseamnă că nu dai sfaturi, înseamnă doar o tentativă puerilă de-a scăpa de răspunderea pentru ceea ce ai recomandat.
      Suc de fructe pentru cancer ? Cure pentru un (ipotetic) bolnav de ficat… sau pentru o reală infecţie cu streptococ ? Amenoreea, „motiv de încântare” ? Dragă Olivia, să spui că nu dai sfaturi medicale, apoi să postezi asemenea comentarii, este doar o insultă adusă bunului simţ, adăugată răului pe care sfaturile tale îl vor provoca - sfaturi medicale care duc la agravarea bolilor sau chiar la moartea pacienţilor.
      Există un motiv pentru care durează foarte mult timp pentru pregătirea cuiva în medicină. Este necesar ca viitorul medic să înţeleagă în amănunţime funcţionarea fizică şi biochimică a organismului, numeroasele modalităţi în care ceva se poate „defecta”, cum se identifică problema, şi cum se remediază. Fără toate aceste cunoştinţe, riscă să recomande tratamentul greşit, şi să facă mai mult rău decât bine. Or, cum tu nu ai aceste cunoştinţe, este lesne de dedus la ce rezultate vor duce opiniile tale, dacă vor fi puse în practică.
       Sunt convins că tu-ţi închipui că sfaturile tale chiar fac bine. Doar că bunăvoinţa din spatele intenţiei nu contează. Unicul criteriu important este validitatea informaţiei pe care o expui. Şi nu este suficient ca cineva a cărui calificare profesională este limitată la prezentarea de emisiuni TV să lectureze câteva cărţi sau articole de pe net pentru a egala sau a depăşi cunoştinţele a zeci sau sute de mii de cercetători şi de medici din câteva domenii extraordinar de complexe, de la anatomie şi fiziologie, până la microbiologie şi imunologie. Atunci când dai de înţeles aşa ceva, nu trebuie să te mire că eşti criticată atât de aspru de atât de multe persoane, mai ales medici sau viitori medici. Ceea ce le transmiţi este că întreg subiectul, atât de dificil şi complex (pe care nu-l înţelegi) şi implicând o responsabilitate enormă (pe care nu ţi-o asumi), este de fapt o nimica toată, pe care oricine îl poate stăpâni în câteva zile, lecturând două-trei cărţi. Or, o asemenea aroganţă nu va rămâne fără un răspuns pe măsură, la fel cum un programator nu te-ar ierta dacă i-ai da de înţeles că eşti egala lui ca pregătire şi calificare pentru că ai citit un articol despre limbajul html.
      Nu mă îndoiesc că tu chiar doreşti să ajuţi persoanele care îţi solicită ajutorul, cărora le recomanzi „tratamente prin regim alimentar” pentru apendicită, sau „sare amară” pentru litiaza biliară:

…doar că aplicarea practică a acestor recomandări nu va duce la vreo remediere a afecţiunii, doar va întârzia prezentarea pacientului la medic, cu posibile complicaţii ale afecţiunii iniţiale. Încă o dată, unicul standard este reprezentat de corectitudinea sfaturilor, şi de eficienţa lor în a duce la remedierea afecţiunilor, nu bunăvoinţa celui care-l dă. Nu ai lăsa pe cineva să-ţi repare televizorul cu târnăcopul, chiar dacă ai fi ferm convinsă că nu doreşte decât să-l repare. Bunăvoinţa lui este irelevantă, dacă te interesează să obţii un televizor funcţional, şi unica normă aplicabilă este dacă reparatorul are cunoştinţele necesare. Or, ca şi în cazul amicului cu târnăcopul, este evident că ai o perspectivă extrem de simplistă şi deloc realistă privind bolile şi tratamentul lor.
      Şi aceeaşi viziune superficială o ai şi faţă de vaccinuri. Din ceea ce ai scris, pari să consideri vaccinurile un cocktail diavolesc, plin de „toxine” precum mercurul, aluminiul, formolul, cu un adaos de virusuri, injectat de „Big Pharma” pentru a se-mbogăţi de pe urma bolilor pe care aceste vaccinuri le vor produce. Este un caz tipic de chemofobie, adică frica cuiva neştiutor în ale chimiei, de toate aceste denumiri teribile. În realitate, „doza face toxicul”, cu alte cuvinte nu e periculoasă substanţa în sine, ci doza. Chiar şi apa, în cantităţi suficient de mari, poate ucide; şi aproape nici un element, sau substanţă, în doze suficient de mici, nu va avea efecte negative. Iar în cazul substanţelor din vaccin, cantităţile sunt de ordinul microgramelor. Ajunge în organism mai mult aluminiu dacă bei o doză de suc dintr-o conservă de aluminiu decât îţi este introdusă în organism printr-un vaccin, dar, chiar dacă nu consumi asemenea produse, nu consideri că o doză de suc este otrăvire. Prin mercur, bănuiesc că te referi la Thiomersal, care nu mai este folosit de câteva zeci de ani în vaccinuri; când era folosit, era, la fel, în doze minuscule, de ordinul câtorva micrograme. Mult mai important, faptul că molecula de Thiomersal conţine un atom de mercur nu e totuna cu a injecta mercur pur. La urma urmei, sarea de bucătărie conţine un atom de clor şi unul de sodiu. Clorul este un gaz foarte iritant, iar sodiul este un metal extraordinar de reactiv, care literalmente explodează în contact cu apa. Şi totuşi, dacă pui sare în mâncare, nu înseamnă că îţi condimentezi mâncarea cu gaze iritante şi explozivi. Asta pentru că proprietăţile unui element sunt diferite de proprietăţile unei molecule care conţine acel element. Asta s-a învăţat la chimie, în şcoala generală. Iar formaldehida… pe de o parte, şi aceasta este în catităţi extrem de mici. Pe de altă parte, organismul uman produce formaldehidă şi o metabolizează permanent. Găseşti mai puţină formaldehidă într-un vaccin decât ai produs în organism în câteva minute.
      În privinţa conspiraţiei Big Pharma, reprezentată de producătorii de medicamente, care ar avea interesul îmbolnăvirii populaţiei, nu pot spune decât că Big Pharma este foarte stupidă. A produs vaccinuri care, dacă-mi permiţi ironia, în loc să îmbolnăvească oamenii, au eradicat variola. Apoi, în loc să înveţe din greşeala asta, a dus şi poliomielita la un pas de dispariţie… au fost câţiva anti-vaxeri, de data asta musulmani, care au reuşit să o salveze, prin câteva sate din Africa. Din nou şi din nou, vaccinurile pe care le-a produs această conspiraţie de netoţi au făcut ce trebuia şi au redus numărul de îmbolnăviri pentru numeroase boli, de la zeci de milioane la zeci de mii. Dacă Big Pharma ne vrea bolnavi, a greşit rău de tot, săraca !
      Şi totuşi, în ciuda faptului evident că bolile dispar în urma vaccinărilor, antivaxerii ne spun că vaccinurile nu funcţionează. Aş fi curios, câte persoane care au contactat variolă sau poliomielită au văzut în ultimii ani ?
      Deşi ţi s-a explicat în numeroase comentarii unde greşeşti, am să explic încă o dată elementele de bază care trebuie cunoscute despre vaccinuri şi despre cum funcţionează ele.
      Un vaccin constă într-o cantitate oarecare de virusuri inactivate, care sunt introduse în organism. Sistemul imunitar va reacţiona faţă de aceşti intruşi, producând nişte proteine (anticorpi) care recunosc şi atacă exclusiv acea formă de „parazit”. Producerea anticorpilor poate dura câteva zile, şi pe lângă anticorpi, numeroase alte elemente ale sistemului imunitar vor acţiona pentru a anihila intruşii.
      În momentul în care un virus activ va ajunge în corp, va încerca să găsească o celulă pe care să o atace pentru a se reproduce. Dacă organismul deja are anticorpi care să recunoască acel virus, există şanse destul de mari ca infecţia să fie eliminată „din faşă”, adică să fie anihilat de anticorpi, înainte ca virusul să ajungă la o celulă în care să se poată reproduce. Evident, contează foarte mult şi sistemul imunitar al celui vaccinat, care poate fi mai activ sau mai puţin activ, contează şi starea generală de sănătate, contează foarte mult şi numărul de virusuri intrate în organism - dacă sursa de infecţie este strănutul cuiva pe stradă la câţiva metri depărtare, probabil că e vorba de câteva sute de virusuri; dacă însă sursa de infecţie este, să spunem, colegul de bancă al unui copil, care tuşeşte şi strănută timp de câteva ore la nici un metru depărtare, îi va transmite o porţie de virusuri mult mai mare, şi creşte posibilitatea ca o parte din virusuri să se strecoare prin bariera sistemului imunitar, să ajungă la destinaţie, şi să înceapă să se reproducă.

      Deci, indiferent dacă este sau nu vaccinată, dacă o persoană este expusă unei contaminări suficient de intense, se va îmbolnăvi.

      Asta îţi explică de ce copiii nevaccinaţi sunt un pericol; consideri că un copil vaccinat nu ar trebui să se teamă de unul bolnav, pentru că „e vaccinat”. Dar niciodată nu s-a pretins despre vreun vaccin că ar fi un soi de talisman magic, care să îndepărteze duhurile-bolii de cel ce-l poartă, şi că ar conferi imunitate 100%.
      Scopul vaccinării nu este de a-i face pe toţi cei vaccinaţi total imuni la boală, ci de a reduce probabilitatea contaminării de la un individ la altul. Astfel, chiar şi în cazul apariţiei unei infecţii, cel infectat nu va transmite boala prea departe. În cazul unor boli suficient de serioase, există chiar şanse să moară. Dar într-un grup nevaccinat, de la acel unic individ se vor îmbolnăvi aproape toţi cei ce intră în contact cu el, apoi toţi cei ce intră în contact cu vreunul dintre aceşti noi bonavi, apoi următorii, şi tot aşa, până când epidemia se împrăştie în întreaga populaţie, în timp ce într-un grup vaccinat îmbolnăvirile vor fi limitate la doar câteva persoane, care au intrat suficient de mult în contact cu persoana contaminată iniţial.
      O analogie ar fi o pajişte cu fân. Dacă fânul este uscat, un chibrit aruncat va transforma rapid tot fânul în scrum, la fel cum o epidemie se poate răspândi pe un întreg continent, afectând milioane de oameni. Pentru a preveni un incendiu, nu trebuie să acoperi fiecare fir cu azbest, nu trebuie să-l faci complet ignifug, ci ajunge să-l „vaccinezi”, udându-l. Da, chiar dacă e ud, nu este imun la foc - dacă ţii firul în flacără suficient, se va aprinde oricum; însă pentru a aprinde un fir ud, e nevoie de mai multă expunere la foc. Dar chiar dacă aprinzi unul, sau două, sau nouă fire de pe pajişte, focul se va stinge repede, pentru că probabilitatea oricărui fir de a se „contamina” de la un vecin este mult mai mică.
      Aceasta este ideea „imunităţii de grup”, cea pe care o conferă vaccinurile, în care un individ nu este protejat de vaccinul în sine, ci de vaccinurile celor din jur, adică de reducerea probabilităţii de contaminare între oricare doi indivizi din grup, astfel încât o epidemie nu se poate declanşa pentru că nu mai este suficient de contagioasă.
      Procentajul din populaţie care trebuie vaccinat pentru a atinge acest prag variază în funcţie de virusul care o cauzează, dar pentru majoritatea bolilor, este în jur de 85-90%. Nu trebuie uitat că nu orice persoană poate fi vaccinată - bolnavii de SIDA, cei care sunt trataţi cu imunosupresoare, cei cu afecţiuni imunitare, copiii prea mici pentru a fi vaccinaţi. Toţi aceştia sunt vulnerabili la îmbolnăviri, şi sunt nevoiţi să se bazeze pe imunitatea de grup, conferită de vaccinarea celorlalţi. Este evident că în pajiştea noastră virtuală, nu ajută ca doar jumătate din indivizi să fie udaţi, iar ceilalţi să rămână vulnerabili. Când imunitatea de grup este compromisă, cei expuşi îşi vor transmite boala de la unul la altul, formând zeci sau sute de focare de infecţie, şi nu va mai conta dacă cineva este vaccinat sau nu, boala permeând pe „cărările” reprezentate de cei nevaccinaţi prin întreaga populaţie.
      Propaganda anti-vaxerilor este plină de exemple în care unul sau câteva fire din pajişte s-au aprins, adică de cazuri de îmbolnăviri în cadrul unor populaţii vaccinate, ignorând să menţioneze că, în absenţa vaccinărilor, aceleaşi boli au afectat nu câteva zeci de persoane, ci zeci, sute de mii sau chiar milioane.
      O altă ameninţare des invocată de antivaxeri este legătura dintre vaccinuri şi autism. Doar că, şi aici, anti-vaxerii se autocontrazic, şi practică o selecţie a datelor, ignorând o bună parte a informaţiilor cunoscute pentru a-şi putea susţine cauza. După ce au decretat că vaccinurile sunt promovate de medici şi de Big Pharma pentru câştig, prezintă un studiu realizat de un medic, Wakefield, care a fost plătit de o companie concurentă celei care produce vaccinul MMR pentru a găsi probleme la acel vaccin. Studiul a fost defectuos din toate punctele de vedere, analizând 12 copii care au fost iniţial găsiţi sănătoşi… de părinţii lor; or, în acea perioadă, autismul nu putea fi diagnosticat la o vârstă atât de fragedă nici măcar de experţi. De atunci, studii implicând sute de mii de copii au indicat absenţa totală a oricărei corelaţii între autism şi vaccinare. Dar antivaxerii ignoră studiile serioase şi se agaţă de un unic studiu defectuos, despre care se ştie că a fost plătit, pentru a demonstra că vaccinurile cauzează boala.
      În realitate, cauzele autismului nu sunt încă pe deplin cunoscute - se ştie doar că nu sunt vaccinurile, întrucât prevalenţa bolii este aceeaşi în populaţii vaccinate sau nevaccinate. Studii recente par a indica o cauză genetică, în care caz un copil are boala încă de când se naşte, dar aceasta nu devine evidentă decât după o anumită vârstă. Or, dacă cam la aceeaşi vârstă se face un vaccin, părinţii vor remarca apariţia simptomelor autismului în perioada imediat următoare vaccinării. Concluzia lor ? „Vaccinul mi-a îmbolnăvit copilul !”
      Un alt aspect priveşte mărirea numărului de cazuri diagnosticate cu autism în decursul anilor. Repet, mărirea numărului de cazuri diagnosticate. Nu de cazuri pur şi simplu. Cu alte cuvinte, pe măsură ce boala este cunoscută şi înţeleasă mai bine, sunt diagnosticate şi considerate ca manifestări ale bolii şi bolnavii care manifestă forme mai uşoare, care existau şi acum 100 ani dar nu erau consideraţi ca având vreo afecţiune, ci erau pur şi simplu decretaţi „mai înceţi la minte”, „mai timoraţi” sau „mai ciudaţi”.
      Oricât de bine intenţionaţi ar fi antivaxerii, propaganda lor afectează atât campaniile de realizare a vaccinărilor… cât şi aplicarea cercetărilor privind diagnosticarea autismului. Cât timp induc publicului ideea că vaccinările ar fi cauza, sau una dintre principalele cauze ale bolii, părinţii ignoră adevăratele cauze; induşi în eroare de antivaxeri, vor lua deciziile cele mai nepotrivite, evitând vaccinările, şi totodată neobosindu-se să apeleze la testele cele mai recente, capabile să detecteze boala cu mult înaintea manifestării ei.
      Motivul pentru care nu am scris pe blogul tău, Olivia, sau pe pagina de Facebook, este pentru că am remarcat că, pentru o… jurnalistă - aşa te-ai declarat - eşti departe de imparţialitate şi de exprimarea liberă a opiniilor, pe care le pretinzi de la alţii, şi ştergi orice comentariu critic, care-ţi explică unde greşeşti. Am remarcat aceeaşi atitudine, de a ignora sau bloca criticile valide pentru a putea promova în continuare aceleaşi erori, şi la ceilalţi promotori ai pseudoştiinţei, ai anti-ştiinţei sau anti-logicii, de la creaţionişti la conspiraţionişti, anti-GMO-işti sau fanatici ai vegetarianismului. Toţi aceştia consideră că este mai important ca oamenii să creadă ce le spun ei, indiferent dacă e adevărat sau nu, şi îşi apără Adevărul™ împotriva oricărui argument logic, şi chiar împotriva realităţii, atunci când aceasta îi contrazice.
Iar cauza pe care încerci să o aperi poate fi susţinută doar prin ignorarea unor date, şi prezentarea distorsionată a altora, dar este zdrobită atunci când sunt luate în calcul toate informaţiile.

      De pildă,
      Fapt: În Statele Unite, înainte de 1963, între 3 şi 4 milioane de persoane se îmbolnăveau anual de pojar.
      Fapt: O campanie de vaccinare persistentă împotriva pojarului, începută în 1963, a dus la eradicarea completă a bolii de pe teritoriul Statelor Unite, unicele cazuri înregistrate după anul 2000 fiind importate din alte ţări de persoane care fie au călătorit şi s-au îmbolnăvit, fie au luat boala de la o persoană recent revenită dintr-o călătorie. Numărul de cazuri anuale era de ordinul câtorva zeci (37 cazuri în 2004, de exemplu).
      Fapt: Dezinformarea antivaxerilor a dus la scăderea numărului de vaccinări în ultimii ani, până când a atins un număr critic de părinţi, speriaţi de informaţiile trunchiate sau false, şi convinşi şi de faptul că boala oricum părea eradicată; astfel, acoperirea vaccinului a scăzut sub limita necesară, iar imunitatea de grup a întregii populaţii a dispărut.
      Fapt: o dată imunitatea de grup dispărută, pojarul a început să afecteze din nou populaţia, înregistrându-se un focar în 2011 şi 11 focare în 2013, ca în 2014 să se ajungă la 23 de focare, care au afectat peste 600 persoane. În prezent, epidemia de pojar din SUA a afectat deja 125 persoane din 7 state diferite. Trebuie subliniat, marea majoritate a celor infectaţi nu erau vaccinaţi.

      Contraargumentele antivaxerilor îmi sunt cunoscute: pojarul nu este o boală prea serioasă, este mai bine pentru copii să facă boala, imunitatea dobândită în urma bolii este mai grozavă decât…
      NU. Nu are rost să demonstrez că fiecare din afirmaţii este falsă; am să subliniez încă o dată elementul esenţial, cel pe care antivaxerii refuză să-l recunoască şi să-l admită:

      Vaccinarea a eradicat boala, iar lipsa vaccinărilor a adus-o înapoi.

      Acesta este elementul cel mai important. Aş putea completa cu referiri la persoanele imunocompromise pentru care boala poate fi fatală, la complicaţiile care pot apare - de la orbire la pneumonie sau chiar afectarea creierului, la costurile spitalizărilor, sau la copiii care au murit datorită pojarului (conform WHO, peste 145.000 copii din toată lumea au murit de pojar în 2013, în timp ce în 1980, când vaccinările erau într-o proporţie mult mai mică, au murit peste 2,5 milioane copii). Dar toate „răspunsurile” antivaxerilor nu sunt doar contrazise de realitate, dar sunt o tentativă de distragere a atenţiei de la un exemplu evident, clar, şi care demonstrează cel mai limpede cât de dăunătoare şi falsă este propaganda lor, şi anume că vaccinarea a eradicat boala, iar lipsa vaccinărilor a adus-o înapoi.
      Ţelul pe care te străduieşti să-l atingi, draga mea Olivia, este unul de care am scăpat cu greu. De-a lungul istoriei, până la începutul secolului XX, toată lumea mânca doar bio, nu se vaccina pentru că nu existau vaccinuri, se trata exclusiv naturist, cu ceaiuri şi decocturi din plante, iar în caz de boală, diagnosticul şi tratamentul pentru orice copil bolnav erau bazate exclusiv pe intuiţia părinţilor ( unul din argumentele frecvent invocate de antivaxeri este că părinţii ar şti cel mai bine cum să-şi trateze copiii, chiar mai bine decât cei ce au studiat medicina; e ca şi cum ar pretinde că utilizarea unui calculator transformă pe cineva în programator, sau că un carnet de şofer conferă automat şi abilităţi de mecanic auto ).
      Rezultatul concret al aplicării tuturor acestor „idealuri” pe care le promovezi şi tu consta într-o rată a mortalităţii infantile infernal de mare - între 30% şi 50%, adică între o treime şi jumătate din copii mureau înainte de a împlini un an. Speranţa de viaţă era sub 40 ani, iar epidemiile făceau ravagii, secerând milioane de vieţi, deseori măturând câte un întreg continent.
      Şi totuşi, în ciuda tuturor dovezilor, pe care preferi să le ignori, tu alegi să te erijezi în formator de opinie într-un subiect care ţi-este străin, alegi să dezinformezi şi să reînvii acele vremuri teribile.
      Nu este o crimă să nu cunoşti ceva, dar a pretinde că deţii cunoaştere şi a răspândi informaţii false poate duce la dezastru !

Erori Creaţioniste 13: Alte erori

     Aici sunt enumerate câteva din erorile creaţioniste care nu au putut fi încadrate în vreuna din celelalte categorii; de asemenea, câteva dintre erorile cele mai stupide din argumentaţia creaţionistă şi-au găsit locul tot aici.

• Răspunsul „aşa a făcut dumnezeu”, sau „aşa a vrut dumnezeu să fie”, este o explicaţie validă.

     O explicaţie ar trebui să răspundă de ce un anumit lucru este într-un anumit mod şi nu în altul. Absorbţia diferită a radiaţiilor luminoase, în mod special a frecvenţei corespunzând culorii albastre, şi apoi radierea acestor fotoni de către moleculele de gaz din atmosferă ( împrăştierea Rayleigh ) este explicaţia întrebării „De ce este cerul albastru ?”, şi nu roşu sau portocaliu. Însă explicaţia „dumnezeu-a-făcut-aşa” este exact fel de validă pentru absolut orice fenomen. Acomodarea tuturor posibilităţilor într-o singură explicaţie face explicaţia egală cu zero. Deci, creaţionismul în însăşi esenţa lui nu doar că nu este ştiinţă, dar este exact opusul ştiinţei, căutând să înlocuiască răspunsurile valide care deja există, şi au fost probate, cu un non-răspuns fără valoare explicativă !
     În plus, de multe ori acesta este răspunsul oferit la dovezi evidente în favoarea evoluţiei, vârsta planetei, fuziunea cromozomului 2, ERV-uri, stratificarea fosilelor, sau altele. Un dumnezeu care creează asemenea dovezi care să sugereze evoluţia graduală, vreme de milioane de ani, înrudirea tuturor speciilor, şi descendenţa oamenilor din alte primate, deşi el a creat Universul acum 6000 ani şi toate speciile ( sau „soiurile” ) în mod independent ar fi un dumnezeu înşelător, care plantează dovezi false. Altfel spus, creaţioniştii îşi acuză zeul că ar fi minţit în construcţia realităţii, dar ar fi revelat adevărul într-o carte. Nu voi analiza aici implicaţiile care derivă din descrierea zeului ca mincinos, am să subliniez doar că astfel, creaţioniştii recunosc că biblia conţine afirmaţii incompatibile cu realitatea.

• Monstrul din Loch Ness este de fapt un plesiosaur. Asta dovedeşte că teoria evoluţiei e falsă
• Un vas de pescuit a găsit un plesiosaur mort. Asta dovedeşte că teoria evoluţiei e falsă.
• În Congo trăiesc dinozauri. Asta dovedeşte că teoria evoluţiei e falsă.

     Oare cum ar putea demonstra o anumită specie că „schimbarea graduală a caracteristicilor unei populaţii sub presiunea diferiţilor factori” nu se produce ? Evident, creaţioniştii au redefinit din nou teoria evoluţiei şi probabil combat "teoria-că-dinozaurii-au-dispărut”, crezând că e teoria evoluţiei. Am văzut în alt articol că extincţia sau dispariţia unei populaţii nu este obligatorie în momentul în care o parte a acesteia evoluează; în mod cert, teoria evoluţiei rămâne validă, indiferent dacă reprezentanţi ai unor specii din Cretacic, sau chiar mai vechi, supravieţuiesc astăzi.
     În al doilea rând, cazurile enumerate mai sus sunt problematice. Monstrul din Loch Ness este, după toate dovezile, doar un mit şi nu o fiinţă reală. Dinozaurii din Congo - la fel, sunt exagerări ale exploratorilor mai degrabă decât legende autentice. Iar „plesiosaurul” găsit lângă Noua Zeelandă a fost de fapt carcasa unui rechin-pelerin. Aceştia au branhiile foarte mari, iar după moarte acestea putrezesc foarte repede, antrenând căderea fălcilor; rămâne vârful botului pe ceea ce pare un gât lung şi subţire. Toate analizele realizate pe mostre luate de pe acest specimen indică de asemenea un rechin, dar sunt incompatibile cu plesiosaurii, de la scheletul înotătoarelor la numărul de vertebre.
     Un dinozaur non-avian, sau un plesiosaur ( căci plesiosaurii nu sunt în nici un caz dinozauri ) care a supravieţuit până în ziua de azi ar fi o descoperire extraordinară, dar nu ar avea nici o relevanţă pentru teoria evoluţiei.

• Dacă spunem oamenilor că sunt maimuţe, se vor comporta ca atare !

     De ce ? Creaţionistul nostru are o părere chiar atât de proastă despre om, încât consideră că dacă cineva află că este descendent din alte forme de viaţă îşi va ignora raţiunea şi judecata, şi se va apuca să-şi imite strămoşii ? Atunci poate ar trebui să nu le spunem oamenilor nici istoria: vor vrea să se întoarcă în Evul Mediu, să moară pe capete de ciumă sau foamete ! Şi să nu cumva să aprofundăm evoluţia pe termen mai lung, să le spunem că animalele terestre sunt descendenţi ai peştilor, că se vor arunca cu toţii în ocean !
     De asemenea, acest argument nici măcar nu adresează validitatea teoriei evoluţiei, este un îndemn la cenzură de frica unor consecinţe fantasmagorice.

• Un creaţionist a oferit un premiu de câteva zeci/sute de mii de dolari oricui îi poate dovedi evoluţia, sau Big Bang-ul, sau abiogeneza; premiul nu a fost câştigat nici astăzi.

     Fireşte. Doar că toată treaba nu este atât de simplă precum pare, şi consider exemplificativ pentru onestitatea creaţioniştilor modul în care organizează aceste „concursuri”: fac o ofertă dar au grijă să pună asemenea condiţii încât să se asigure că nimeni nu poate câştiga banii !
     Creaţioniştii cer „demonstrarea evoluţiei”, dar de fapt ei cer demonstraţii că o maimuţă poate naşte un om, sau că o celulă se formează spontan din materie organică, sau alte pretenţii asemănătoare, care de fapt nu sunt demonstraţii ale evoluţiei, ci demonstraţii ale strawmanilor pe care ei îi numesc „evoluţie”. Mai rău, juriul care analizează demonstraţiile prezentate şi decide dacă acestea sunt suficient de bune, este format tot din creaţionişti, fără vreo pregătire ştiinţifică; mai precis din prieteni de-ai lor, care, evident, vor respinge orice demonstraţie în mod arbitrar. Analiza nu este obiectivă şi corectă, şi cum ar putea fi ? la rândul lor, membrii juriului nu cunosc teoria evoluţiei. Asta în cazul în care chiar există un juriu - în cel puţin un caz, o investigaţie mai serioasă a descoperit că juriul era de fapt… chiar creaţionistul care făcuse oferta !

• Hitler s-a bazat pe teoria evoluţiei.

     Argumentul a fost abordat şi cu altă ocazie:

…discursurile lui Hitler, unde invoca religia şi „Creatorul”, în care înţelegerea naturii vii pare a fi copiată după şabloanele creaţioniste de azi, şi care nici nu-l menţionează pe Darwin… sloganul „Dumnezeu e cu noi” al naziştilor, perspectivele diametral opuse, între idealul nazist de „purificare” a rasei, şi cea oferită de teoria evoluţiei, care vorbeşte despre importanţa variaţiei din cadrul unei specii contrazic legătura dintre nazismul şi teoria evoluţia; mai mult, cercetând lista de cărţi interzise în Germania nazistă, se poate constata că una dintre categoriile interzise este „Writings of a philosophical and social nature whose content deals with the false scientific enlightenment of primitive Darwinism and Monism”, adică „Scrierile filozofice şi natură socială al căror conţinut tratează falsa iluminare ştiinţifică a darwinismului şi monismului”. E nevoie de o profundă ignoranţă, sau multă reavoinţă, pentru a susţine că o mişcare care a interzis cărţile lui Darwin şi le-a catalogat drept „false” ar fi fost bazată pe cărţile lui Darwin !

     De asemenea, trebuie menţionat că apelul la Hitler este o greşeală sancţionată sever în cadrul dezbaterilor.

• Teoria evoluţiei va fi respinsă în curând de oamenii de ştiinţă.

     Este o promisiune pe care creaţioniştii o fac de zeci de ani. Şi pe măsură ce trece timpul, teoria evoluţiei este confirmată tot mai mult, de tot mai multe ştiinţe. Poate au creaţioniştii vreo dovadă de care nu ne spun ? Să o aducă să o vedem şi noi ! Dar dovadă adevărată, nu veşnicele distorsionări !

• Dar de unde ştie un animal să evolueze ?

     Nu ştie. Şi nu evoluează. Evoluţia se produce la nivel de populaţii, nu indivizi, şi este un fenomen natural, inconştient, la fel cum obiectele nu „ştiu” să cadă jos, şi nu o fac conştient, ci datorită legilor naturale.

• Presupunând că evoluţia unei noi specii durează un milion de ani, şi considerând vârsta Pământului ca fiind ~4,5 miliarde ani, nu ar fi putut evolua mai mult de 4500 specii !

     Din nou creaţioniştii demonstrează cât de străină le este matematica. Rămâne inexplicabil de ce creaţioniştii presupun că evoluţia se va produce la o singură specie în decursul unui milion de ani, şi la o altă singură specie în următorul. Corect ar fi scenariul în care o specie se separă în două în primul milion de ani. În următorul milion, fiecare din cele două se va separa în alte două specii, rezultând 4 specii. În al treilea milion, cele patru specii devin 8, în al patrulea milion de ani - 16 specii, în al cincilea - 32 specii, apoi 64, 128, 256, 512, şi în primele 10 milioane ani deja există 1024, în progresie geometrică. După un miliard de ani ar fi 2^1000 specii, un număr fantastic de mare, iar după 3,8 miliarde ani, 2^3800, un număr care depăşeşte cu multe ordine de mărime numărul de atomi din Univers, un număr care ar putea fi aproximat ca fiind 82 urmat de… 1142 zerouri ! ( pentru a-l vedea în deplinătatea cifrelor, folosiţi acest site-calculator care permite afişarea unor valori atât de mari.
În realitate, este evident că speciile nu se multiplică într-un ritm atât de infernal; uneori rata de speciaţie poate fi mai lentă (deşi în alte cazuri am văzut că o specie nouă poate să apară în decursul unei vieţi umane !); o specie care dispare va „anula” nenumăratele potenţiale specii care-ar fi trebuit să descindă din ea în viitor; mediul nu variază atât de mult încât să suporte speciaţie după speciaţie, şi mai ales resursele nu permit răspândirea infinită a vieţii.
     Acestea sunt detalii irelevante. Ceea ce contează este diferenţa dintre cifra „calculată” de creaţionişti - 4500, şi numărul fantastic de mare care reiese când se fac calculele corecte. E nevoie de un antitalent matematic extraordinar pentru a obţine "patru-cinci mii" în locul unui număr format din 1144 cifre.
     Să nu uităm că evoluţia unei specii noi se poate produce într-un răstimp mult mai scurt, doar câteva zeci de ani. Că o populaţie a unei specii poate să dea naştere la mai multe specii concomitent, dacă condiţiile o permit; că o altă populaţie a aceleiaşi specii poate să sufere de asemenea procese de speciaţie independent de ce fac alte populaţii, că o specie nu e obligată să aştepte până la separaţia completă de specia-soră sau mamă pentru ca o parte a populaţiei să fie selectată după alte criterii şi deci să treacă printr-un nou proces de speciaţie la mai puţin de un milion de ani de la speciaţia anterioară, şi reiese că de fapt în 3,8 miliarde ani ar fi putut evolua chiar şi câteva triliarde de specii. Motivele pentru care nu există atât de multe specii includ resursele limitate, extincţii în masă care reduc numărul de specii, şi chiar faptul că formarea unei specii noi la fiecare milion de ani ar putea fi prea generoasă - dacă schimbările de mediu sunt relativ mici, populaţiile deja adaptate acelui mediu sunt într-o stare de echilibru, şi ritmul evoluţia va încetini.

• „Cum au supravieţuit oile ? Lupoaica fată cinci sau şase pui pe an, pe când oaia numai unul. Proporţia este de 5 la 1 pentru distrugător, care are dinţi ascuţiţi, ghiare, putere şi este iute la fugă. Oaia este cu totul lipsită de apărare. Cum se explică faptul că totuşi mai există oi? Astăzi ele sunt apărate de om. Dar lumea animală a existat înainte de apariţia omului. Cine a apărat oile pe vremea aceea ? oile cu patru picioare nu ar fi putut exista fără dumnezeu.”

     Nu glumesc, acest „argument” chiar a fost prezentat într-o carte, ca „dovadă” a existenţei divinităţii ( nu neapărat a creaţionismului, dar poate fi intuit un atac la adresa spurcatei teorii care susţine apariţia omului foarte târziu în istoria vieţii ).
     Răspunsul, evident până şi pentru un copil din şcoala primară, este că nu a existat „vremea aceea”, a existenţei oilor domestice înaintea celui ce urma să selecteze artificial generaţie după generaţie de mufloni până la obţinerea unor animale mult mai blânde şi pasive ( să nu zic „proaste” ) decât rudele lor sălbatice.
     Ducând raţionamentul iniţial până la capăt, dacă acele oi domestice visate de autor, de dinaintea apariţiei omului, sunt dovada pentru dumnezeu, atunci se poate spune la fel de bine că nu există dovada pentru dumnezeu.

     Tot printre argumentele cele mai deplasate se găsesc „atacuri” la adresa experimentului cu obicetele de diferite dimensiuni, descris aici, sau vis-a-vis de abiogeneză:

• Dar e nevoie de cineva inteligent care să scuture cutia !
• Nimeni nu a reuşit să producă viaţă în laborator pentru a demonstra abiogeneza; iar dacă ar face-o, ar confirma că viaţa necesită un creator inteligent !

     Sau, mai generic,

• Experimentul X, adus ca dovadă că fenomenul Y se poate produce în mod natural, de fapt demonstrează că e nevoie de o inteligenţă pentru a produce fenomenul Y !

     Aşadar, o confuzie gravă între experiment şi fenomenul în sine. Un fenomen se produce în natură, fără a necesita o intervenţie inteligentă. Cineva care observă fenomenul îşi va putea folosi inteligenţa pentru a reproduce condiţiile naturale necesare pentru reproducerea fenomenului. Asta nu înseamnă că fenomenul, fie el produs în laborator sau în natură, ar necesita o inteligenţă care să-l coordoneze.
     De asemenea, în exemplul abiogenezei, e demn de subliniat admisia, din partea creaţioniştilor, a nonfalsifiabilităţii „ipotezei” lor, ceea ce o descalifică ca posibilă ipoteză ştiinţifică. Dacă eşecul producerii vieţii în laborator înseamnă imposibilitatea apariţiei ei pe cale naturală, iar succesul reprezintă dovada necesităţii unei inteligenţe pentru a o produce, adică tot imposibilitatea apariţiei ei pe cale naturală, atunci prin ce metodă s-ar putea demonstra unui creaţionist posibilitatea producerii ? Evident, nici una; dar atunci, cum ar mai putea pretinde că sunt deschişi spre dialog, sau că creaţionismul e ştiinţă, când recunosc deschis că vor respinge din start anumite posibilităţi ?

• Dacă creierul uman a evoluat, deci e rezultatul întâmplării, atunci nu este demn de încredere.

     Întâi, trebuie penalizată din nou confuzia evoluţie = întâmplare. În al doilea rând, este de aşteptat ca selecţia naturală favorizeze un creier care interpretează corect informaţiile din mediul exterior şi să le proceseze pentru realizarea unui model cât mai precis. Un individ care identifică corect sursele de hrană, sau corelează în mod corect un anumit loc cu un prădător va avea mai multe şanse să supravieţuiască decât unul care confundă pietrele cu hrana, sau nu evită să se plimbe pe lângă bârlogul prădătorului.
     Apoi, nu este vorba doar despre creier. După cum s-a mai spus şi în articolul despre „Autoritatea Ştiinţei”, ştiinţa este o unealtă care permite acestui creier să deosebească modelele care descriu corect realitatea de cele care nu o fac. Tocmai pentru că creierul uman este subiectiv şi are în numeroase ocazii tendinţa de-a „intui” greşit ceva, oamenii de ştiinţă nu se bazează doar pe creierul lor, ci pe verificare, testare şi compararea ipotezelor cu un standard obiectiv - realitatea. Aici apare marea diferenţă dintre ştiinţă şi religie, care acceptă şi chiar apără tocmai intuiţiile, „revelaţiile” şi sentimentele subiective, fără a le verifica. Da, evoluţia va favoriza în general minţile care construiesc modele corecte, dar selecţia naturală produce rezultate suboptime, şi permite unor mici erori să se strecoare în modul de funcţionare. În alte cazuri, tendinţa de-a greşi este chiar favorizată - pentru un animal interesat în primul rând de supravieţuire, e mai bine să evite un băţ crezând că e un şarpe, decât să vrea să verifice şi să descopere că într-adevăr era un şarpe veninos. Şi într-adevăr, creierul uman suferă de destule defecte şi erori în procesarea datelor. Iluziile „optice” păcălesc de fapt creierul, nu ochii; şi mai important, au fost descrise liste impresionante de moduri de-a greşi în analiză şi gândire; există, pe acest blog, o listă a erorilor de logică comise frecvent - acestea ar putea fi văzute ca erori de software, date tot de probleme ale hardware-ului. Toate acestea sunt reale, demonstrabile şi demonstrate. Chiar şi creaţioniştii le pot verifica şi vor accepta că toate aceste erori există. Problema principală abia acum apare: după ce trecem de toate argumentele pseudoştiinţifice, fiecare creaţionist se reduce la o persoană care crede, crede în sensul religios, fără nici o dovadă, pentru că „simte” că zeul lui există.
     Priviţi încă o dată lista de intuiţie după intuiţie, „simţit” după „simţit” care induc de fapt în eroare. Fără vreo o dovadă suplimentară, puteţi fi sigur că atunci când „simţiţi că dumnezeu există”, această intuiţie nu este doar o altă farsă a creierului dvs. ?


      Alte articole din seria Erorilor Creaţioniste:
Erori Creaţioniste 1: Intro
Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei
Erori Creaţioniste 3: Big Bang
Erori Creaţioniste 4: Abiogeneza
Erori Creaţioniste 5: Teoria evoluţiei ( prima parte )
Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea a doua )
Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Erori Creaţioniste 8: Genetica
Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice
Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului
Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design
Erori Creaţioniste 12: Ştiinţă şi biblie
Erori Creaţioniste 14: Provocări
Erori Creaţioniste 15: Concluzii; Index

Teocraţia

     Pe acest blog, în numeroase rânduri, au fost abordate şi discutate diferite faţete ale religiei ( aici, aici sau aici, de exemplu ), aspecte mai puţin inofensive şi care prezintă o latură mult mai periculoasă şi mai malignă a memei religiei. Nu este vorba doar de nişte oameni uniţi de iubirea de aproape şi de dorinţa de a face cât mai bine celorlalţi ( deşi chiar şi aşa, credinţa comună tot ar putea fi catalogată drept negativă ), ci de o organizaţie specializată în exploatarea naivităţii şi speranţelor victimelor, care deturnează fonduri, promovează ura şi intoleranţa, şi încearcă, prin jocuri politice, să influenţeze întreaga societate. Pentru că religia produce victimelor senzaţia că doar ele, dintre toţi, cunosc Adevăratul şi Unicul Mod Corect de Viaţă. Foarte mulţi creştini spun, sau cel puţin consideră că a lor credinţă este singura corectă, iar toţi cei ce nu o împărtăşesc sunt fie nişte rătăciţi care nu ştiu pe ce lume sunt, fie, mai rău, nişte suboameni în slujba adversarului planului divin, nişte monştri pe care însuşi creatorul existenţei îi urăşte. Aşadar, este de datoria creştinului să impună într-un fel sau altul tuturor celorlalţi acelaşi mod de a trăi. Doar e pentru binele lor, nu ? Iar dacă această viaţă e doar o mică întârziere până la adevărata viaţă, cea de după moarte, evident că micile neplăceri care se întâmplă aici, pe Pământ, sunt doar ceva insignifiant.
     Haideţi să vedem ce poate face o asemenea combinaţie de idei, lăsată liberă într-o societate, în momentul în care reuşeşte să contamineze… nu o majoritate, ci ajunge să infecteze o minoritate vocală, cu putere de decizie, şi care induce celorlalţi sentimentul că credinţa trebuie respectată şi acceptată, chiar dacă e absurdă şi ridicolă.
     Un caz destul de elocvent s-a produs în secolul XII în lumea islamică. Cu Europa Evului Mediu cufundată în întunericul datorat tot religiei, lumea islamică a devenit unica păstrătoare a culturii Greciei şi Romei antice. Bagdadul era considerat „centrul cultural al lumii”. Asta până când imamul Hamid al-Ghazali a decis că ştiinţa şi cunoaşterea sunt de la diavol; ideile i-au fost acceptate, şi în consecinţă lumea islamică a cunoscut o schimbare de paradigmă în care locul ştiinţei a fost luat de credinţă, ceea ce a dus la prăbuşirea culturii respective.
     „… pentru a nu-şi mai reveni niciodată”, cu aceste cuvinte încheie Neil deGrasse Tyson descrierea colapsul produs de al-Ghazali. Dar acest lucru nu este chiar corect. La începutul şi până spre mijlocul secolului XX, influenţa culturii occidentale a fost suficient de puternică încât să ridice numeroase state islamice, precum Iranul. Fie datorită ocupării de către state europene, fie, mai târziu, prin influenţe politice sau economice, Iranul a început o mişcare de industrialzare, a trecut prin numeroase reforme de modernizare, incluzând un sistem naţional de educaţie, şi, în 1963, a acordat drept de vot femeilor. Acest lucru a fost văzut de extremiştii religioşi ca fiind o „vestificare” suficient de periculoasă încât să ducă la o revoltă din partea tradiţionaliştilor; deşi aceasta a eşuat iniţial, câţiva ani mai târziu, în 1979, extremiştii au reuşit să îl detroneze pe şah, au declarat Iranul republică islamică, şi au ales o constituţie teocratică, cu ayatolahul Khomeini drept conducător suprem. A urmat o nouă prăbuşire culturală, cu execuţia a mii de oameni, cu retragerea drepturilor femeilor, de la cel de vot şi până la dreptul la educaţie, şi impunerea standardelor islamice ca obligatorii pentru toată lumea. Iranul, aşa cum apare el astăzi, cu discriminare împotriva a tot ceea ce nu e conform standardelor islamice, cu lapidări şi execuţii în stradă, este ceva nou, o adiţie recentă, nu ceva datând din secolul XII.
     Ceea ce trebuie reţinut: noul salt înapoi în bezna religiei, sub atenta dirijare a ayatolahului, a fost aclamată de populaţie ! Distrugerea unui sistem care încerca să devină o democraţie bazată pe respectarea valorilor umane, şi înlocuirea acestuia cu o teocraţie care dezumanizează jumătate din populaţie şi ridică violenţa, intoleranţa extremă şi obedienţa oarbă la rang de virtuţi, a avut loc în aplauzele celor ce urmau să sufere cel mai mult sub această nouă orânduire.
     Şi alte state islamice, precum Egiptul, sunt în curs de a urma exemplul Iranului. Progresele aduse de cei ce au luptat în urmă cu o generaţie-două pentru independenţă, pentru drepturile lor şi pentru implementarea unui sistem democratic sunt erodate, distruse şi anulate pas cu pas din interior, de extremiştii religioşi care încearcă să implementeze teocraţii în care toţi cetăţenii sunt obligaţi să respecte principiile religioase impuse sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Unul din elementele-cheie pentru progresul oricărei societăţi, educarea femeilor, este anihilat din faşă de orice teocraţie, care acordă o prioritate deosebită dezumanizării femeilor şi transformării lor în sclave supuse bărbaţilor. Astfel îşi asigură generaţie după generaţie de oameni săraci şi needucaţi, uşor de controlat şi de convins că teocraţia care i-a adus în această stare este cea mai grozavă fericire care se putea abate pe capetele lor.
     Un alt exemplu, mult mai îngrijorător, vine din Statele Unite. La fel ca şi în cazul Egiptului, transformarea are loc încetul cu încetul, în faţa ochilor noştri. Un scurt istoric: după procesul Scopes din 1925, mai multe state au interzis predarea teoriei evoluţiei în şcoli; acest trend religios a fost şi mai accentuat în perioada postbelică, ca un mod de a sublinia încă o dată diferenţa dintre Uniunea Sovietică ateistă şi Statele Unite cele profund pioase. Doar că ştiinţa Uniunii Sovietice, şi nu religiozitatea americană, a fost cea care a lansat primul satelit artificial, apoi a trimis primul om în spaţiu. În acest moment, a avut loc o întoarcere cu 180° a atitudinii publicului dar şi a legislatorilor americani în favoarea ştiinţei. În următorii ani, s-a pus în mod deosebit accentul pe educaţia ştiinţifică, pentru că a fost evident pentru toată lumea că nu nu rugăciunile şi slujbele, ci ştiinţa şi tehnologia sunt cele care funcţionează cu adevărat şi permit obţinerea de rezultate reale.
     La o generaţie după colapsul Uniunii Sovietice, Statele Unite şi şi-au permis să revină din nou la visul lor frumos; fără un adversar concret care să le motiveze să-şi continue progresul, creaţioniştii au reuşit încetul cu încetul să se strecoare din nou în şcoli. Educaţia ştiinţifică este tot mai slabă, clasând Statele Unite pe locuri tot mai joase. Nu doar teoria evoluţiei este scoasă, dar însăşi istoria este rescrisă în manuale pentru a se conforma convingerilor religioase. Stat după stat se confruntă cu un val de legi promulgate de politicieni profund religioşi, care atentează la educaţie, la drepturile minorităţilor sexuale, sau la drepturile reproductive ale femeilor. Tot mai des se ignoră faimoasa prevedere constituţională privind laicitatea statului, şi se pune accentul pe religie. Religia convinge oamenii că ignoranţa, naivitatea şi convingerile realizate în absenţa dovezilor sunt virtuţi, nu defecte. Astfel, ajung să aibă putere de decizie tocmai persoanele cele mai dispuse să încalce drepturile celor ce i-au ales, pentru că „ştiu” mai bine decât ei ce le este necesar cu-adevărat.
     În Anglia, extremişti musulmani ( aparent susţinuţi financiar de organizaţii din ţările islamice ) care pretind că vorbesc în numele tuturor musulmanilor revendică nici mai mult nici mai puţin decât… o scutire faţă de legile democratice ale Angliei, şi dreptul comunităţilor musulmane de a aplica legislaţia proprie, bazată pe Sharia. Acceptarea acestei pretenţii ar permite musulmanilor să recurgă la acte de violenţă, mergând până la crime, fără ca acest lucru să fie în vreun fel pasibil de vreo pedeapsă. Iar refuzarea acestor pretenţii este dificilă, orice împotrivire fiind imediat catalogată drept „rasistă” ( de parcă islamul ar fi o rasă ! ); astfel, din teama de a fi acuzaţi de intoleranţă şi „rasism”, oamenii politici ajung să facă concesii extremiştilor, ajungând astfel să submineze democraţia şi drepturile omului.
     Încă o dată, în Iran abrogarea democraţiei şi instaurarea terorii teocratice s-a făcut în aplauzele populaţiei. În Statele Unite, politicienii care luptă împotriva democraţiei au fost aleşi de către populaţie. Concesiile făcute de ONU extremiştilor islamici, concesii care lovesc în libertatea de exprimare sau în alte drepturi fundamentale ale omului, se fac în numele toleranţei religioase, toleranţă pe care religia, fie ea islamică sau creştină, nu este dispusă să o acorde nimănui decât forţată.
     Şi în România, unde Biserica Ortodoxă Română pierde tot mai mult din încrederea populaţiei şi din sprijinul acesteia, unde tot mai mulţi oameni, deşi se declară „ortodocşi”, sunt totuşi împotriva instituţiei şi a acţiunilor acesteia, BOR răspunde în acelaşi fel. Nu încercând să recâştige încrederea oamenilor, nu schimbându-şi politica şi modul de acţiune, ci înfigându-se direct şi revendicând privilegii pe care nici o organizaţie neguvernamentală nu ar trebui să le aibă, încearcând să se strecoare în constituţia ţării, ba chiar recurg la ameninţări pentru a obţine numirea unor senatori ai bisericii ! De ce doar ai bisericii şi nu, de pildă şi câţiva ai fotbaliştilor, ai colecţionarilor de timbre sau ai şahiştilor ?
     Vedem astfel constant, în foarte multe state, ameninţarea permanentă a prăbuşirii în ghearele unei teocraţii, teocraţie susţinută de o minoritate zgomotoasă şi acceptată de restul populaţiei în numele „respectului faţă de credinţă” pe care cei mai mulţi au fost îndoctrinaţi să-l considere normal. Chiar dacă religia este în regres, iar influenţa directă a bisericilor scade tot mai mult, leaderii religioşi încearcă să compenseze aceasta prin atacarea fundamentului democratic şi a laicităţii statului; iar atunci când reuşesc, pornesc un teribil cerc vicios în care ignoranţa şi sărăcia cultivate de teocraţie vor hrăni în continuare tocmai teocraţia care le-a adus, prezentată ca unică salvare de la ignoranţă şi sărăcie !

        Editare ulterioară:
     La doar câteva ore după publicarea articolului, un nou articol dintr-un ziar online anunţă despre o nouă acţiune a extremiştilor creştini din Statele Unite: o propunere din Carolina de Nord doreşte să ignore prevederile constituţionale care cer neutralitate şi interzic instituţiilor statului să susţină o anumită religie, sub pretext că prevederea constituţională s-ar aplica doar guvernului federal.
Altfel spus, dacă această propunere va fi acceptată, Carolina de Nord va face pasul necesar pentru declararea unei religii "de stat".

Falsuri în teoria evoluţiei

În discuţiile interminabile creaţionism VS evoluţie, un argument frecvent din partea ambelor tabere este cel legat de integritatea şi onestitatea dovezilor prezentate de ceilalţi. Doar că, în timp ce mai toate argumentele creaţioniste sunt demonstrabil false şi eronate, acuzaţiile aduse de ei sunt de cele mai multe ori la fel de eronate, bazându-se pe distorsionări ale ideilor evoluţioniste, citate trunchiate, şi alte asemenea erori grosolane.
Şi totuşi, printre zecile de acuzaţii nefondate, există câteva „pete negre” şi pe obrazul ştiinţei. Nu sunt atât de mari, nu sunt atât de multe, şi în mod cert nu afectează cu nimic înţelegerea teoriei evoluţiei, deşi creaţioniştii pretind opusul. Mai mult decât atât, este interesant şi modul în care s-a realizat identificarea erorilor sau fraudelor respective. Dar să vedem întâi care sunt aceste cazuri:

Omul de Piltdown este poate cel mai faimos dintre aceste fraude; descoperit în 1912 lângă localitatea Piltdown, în Sussex, Anglia, specimenul părea să reprezinte un craniu uman, dar cu mandibula prezentând caracteristici mai asemănătoare altor primate. În 1953 analize mai amănunţite şi teste de laborator inexistente în momentul descoperirii au indicat că artefactul este un fals, fiind realizat prin combinarea unui craniu uman modern cu o mandibulă de orangutan care fusese pilită pentru a se potrivi mai bine craniului, iar specimenul a fost definitiv eliminat de pe lista fosilelor.
Creaţioniştii prezintă acest caz ca pe o dovadă că „fosilele pe care se bazează darwiniştii sunt, toate, false.” Dar, evident, o fosilă falsă din câteva mii nu înseamnă că toate sunt false, ci dimpotrivă: faptul că aceasta a eşuat la testele pe care alte fosile le-au trecut certifică autenticitatea celorlalte. Mult maiimportant, când e vorba despre Omul de Piltdown, creaţioniştii n-o să spună niciodată că tot mai mulţi biologi începuseră să bănuiască fosila ca fiind falsă cu zeci de ani înaintea testelor finale. De ce ? În 1912, când a fost găsit, singura altă specie de hominidă fosilă cunoscută era Omul de Neanderthal; dar în decursul anilor au fost găsite tot mai multe fosile, din tot mai multe specii intermediare între om şi celelalte primate, şi toate trasau o direcţie evolutivă incompatibilă cu Omul de Piltdown. De pildă, trendul evident la fiecare specimen nou descoperit a fost reducerea viscerocraniului ( mandibulei ) înaintea creşterii neurocraniului; altfel spus, a fost întâi mandibula cea care s-a redus, iar dezvoltarea creierului, deşi evidentă la toate, a început a lua proporţii mult mai târziu; singur, Omul de Piltdown reuşea cumva să prezinte o caracteristică inversă, neurocraniu foarte bine dezvoltat ( adică caracteristică care a apărut târziu ) şi totodată o mandibulă foarte primitivă, care-şi găsea locul doar printre fosilele cele mai vechi; apoi, ordinea determinată atât după straturi, cât şi după caracteristicile fizice ale specimenelor indica o origine africană şi o migraţie spre Asia, în timp ce Omul de Piltdown ieşea iarăşi în evidenţă ca unic specimen european, fără vreo legătură cu restul. Pe scurt, nu creaţioniştii, ci chiar teoria evoluţiei a fost prima care a oferit primul indiciu că Omul de Piltdown este un fals ! Dacă fosila ar fi fost autentică, ar fi pus o problemă mult mai dificilă pentru explicaţia oferită de evoluţionişti pentru originea umană. Aşadar, acuzaţia creaţioniştilor, că „evoluţioniştii se bazează pe asemenea fosile false”, este la fel de falsă precum fosila în sine.

Un alt caz de înşelăciune a fost cel al desenelor lui Ernest Haeckel. Ernest Haeckel a publicat în 1866 o lucrare, Generelle Morphologie, în care a prezentat legea recapitulării, conform căreia „ontogenia recapitulează filogenia”, adică dezvoltarea embrionară prezintă evoluţia unei anumite specii. Această lege a evoluţiei este valabilă şi astăzi, şi a devenit o ştiinţă în sine, evoluţia developmentală, care studiază asemănările dintre embrioni, şi modul în care are loc dezvoltarea, transformarea sau migraţia anumitor ţesuturi şi structuri în timpul dezvoltării embrionare. Dar Haeckel a interpretat greşit aceste similarităţi, considerând că un embrion devine, pe rând, peşte, amfibian, reptilă apoi mamifer. Iar în desenele pe care le-a realizat pentru cartea sa a folosit acelaşi desen pentru a reprezenta embrioni diferiţi. Acest lucru a fost descoperit şi criticat încă de atunci, iar în ediţiile următoare şi-a corectat eroarea.
Mai rău, ceea ce Haeckel a încercat să prezinte a fost demonstrat ca fiind eronat: embrionii nu devin pe rând peşti, amfibieni, reptile şi apoi păsări sau mamifere. Ceea ce se întâmplă în realitate este un alt fenomen; de pildă, oamenii care nu înţeleg biologia susţin că „la un moment dat în cursul dezvoltării, embrionul uman prezintă branhii”. De fapt, într-o anumită fază, la toate vertebratele apar nişte structuri, arcurile branhiale, care reprezintă baza din care se vor dezvolta branhiile în cazul peştilor, în timp ce la alte clase acestea se modifică, migrează şi devin cartilagiile şi muscultatura faringiene în cazul celorlalte clase de vertebrate, cele ce nu mai prezintă branhii. Dar modul în care se iniţiază dezvoltarea ţesuturilor este acelaşi, localizarea acestor structuri este aceeaşi, şi necesită migraţii şi transformări suplimentare pe parcurs la speciile care nu au branhii. Faptul că o structură din interiorul gâtului ia naştere din ţesuturi exterioare, localizate în exact aceeaşi poziţie la peşti şi la mamifere, şi care se deplasează la mamifere în interior, indică încă o dată existenţa unei legături între toate vertebratele. Alte asemenea similarităţi între formarea şi dezvoltarea ţesuturilor indică la rândul lor legături între toate formele de viaţă. Dar, în prezent, creaţioniştii susţin că aceste dovezi nu există, şi prezintă faptul că o lucrare de acum aproape 150 ani a inclus nişte desene trucate drept dovadă că „embrionii nu sunt deloc asemănători”, că ţesuturile nu se dezvoltă aşa cum indică toate studiile, şi menţin acuzaţia chiar şi atunci când în locul unor simple desene sunt folosite microfotografii în care similarităţile sunt în continuare vizibile.

A treia eroare din listă este trista poveste a Omului de Nebraska. Doar că aceasta nu este o eroare a ştiinţei, este o poveste a unui paleontolog amator. Harold Cook a descoperit în 1917 un dinte pe care l-a atribuit unei primate. Acest dinte a ajuns la paleontologul Henry Osborn, care a confirmat similaritatea acestui dinte cu cel al unei primate. Un ziarist a publicat un articol de senzaţie despre descoperire, în care a inclus un desen inspirat din o altă descoperire, cea a unui specimen de Homo Erectus. Henry Osborn a criticat articolul şi desenul, catalogându-l „eronat fără dubiu”. Alţi oameni de ştiinţă nu au luat în serios descoperirea, aşteptând descoperiri paleontologice mai concrete înainte de-a accepta noua specie, dar acestea nu au mai venit, săpături ulterioare identificând şi alte oase ale animalului de la care provenea dintele: un pecari; eroarea de identificare a fost datorată parţial similarităţii de dentiţie dintre cele două specii, dar şi faptului că dintele era foarte uzat. O dată cu identificarea adevăratului posesor al dintelui, în 1927, Osborn a publicat un articol în „Science” unde retracta anunţul iniţial despre descoperirea unei specii de primate.
Aceasta este povestea: un geolog amator, un paleontolog care a fost indus în eroare, şi un jurnalist plin de entuziasm care a publicat un desen criticat de la bun început de toată lumea. Şi totuşi, creaţioniştii vor prezenta întreaga poveste de parcă toţi savanţii din lume ar fi fost înşelaţi de acest dinte, şi ar fi construit scenarii care ar fi folosite şi astăzi, care încă depind de veridicitatea acestei fosile.

Aceste trei cazuri de erori sau fraude sunt cele mai renumite şi faimoase din 150 de ani de istorie paleontologică. Există şi altele, la rândul lor exagerate în mod incredibil de creaţionişti, cum ar fi achiziţionarea unei fosile de către un paleontolog amator, convins că a găsit o specie nouă de fosilă intermediară între teropode şi păsări, Archaeoraptor, dar care a fost identificată imediat drept fabricată ( din două fosile separate ) de către toţi experţii; creaţioniştii susţin că fosila ar fi păcălit toţi savanţii, dar acest lucru este fals; dimpotrivă, ceea ce a trezit interesul nu a fost ipotetica fosilă, ci una din jumătăţile fosilei, care într-adevăr reprezenta o specie nouă şi deosebită, Microraptor; şi fireşte, există zeci de alte afirmaţii făcute de creaţionişti în care susţin falsitatea a… tot, de la datarea cu carbon la autenticitatea unor fosile, de la analizele genetice la studii ecologice despre molii. Dar în aceste cazuri eroarea este pur şi simplu a creaţioniştilor, nu a oamenilor de ştiinţă, aşa încât aceste exemple nu vor fi enumerate aici. Iar un articol despre toate ocaziile în care creaţioniştii s-au înşelat sau prezintă argumente greşite încercând să îi înşele pe alţii nu poate fi scris, cel puţin nu ca un singur articol: ar fi necesară o întreagă serie, cu zeci de exemple în fiecare din ele.
Ceea ce trebuie reţinut din aceste cazuri este că demontarea falsurilor a fost realizată de oamenii de ştiinţă, nu de creaţionişti; că modul în care s-a făcut a fost, cel puţin în cazul Omului de Piltdown, tocmai pentru că era incompatibil cu predicţiile teoriei evoluţiei; că singurii care mai invocă Omul de Piltdown, desenele lui Haeckel sau Omul de Nebraska după ce acestea au fost infirmate sunt tocmai creaţioniştii: biologii şi evoluţioniştii nu se bazează nici pe fosile şi nici pe desene false pentru a susţine teoria evoluţiei, şi singurele locuri unde mai apar aceste falsuri sunt exact în literatura şi resursele creaţioniste, în care, ironic, un argument este acuzarea altora de fraudă, iar restul argumentelor sunt la rândul lor fraude. Asta pentru pentru că creaţioniştii nu reuşesc să combată cu adevărat nici unul din argumentele concrete pe care teoria evoluţiei se bazează, şi sunt nevoiţi să recurgă la asemenea atacuri ale unor oameni de paie pentru a-şi susţine cazul.

Darwin şi creaţionismul

Ştiaţi că Darwin era rasist ? şi misogin ? şi că naziştii s-au inspirat, pentru programele de exterminare a altor rase, din opera lui Darwin ? şi că motivul pentru care el a inventat teoria evoluţiei a fost faptul că era un ateu care-l ura pe dumnezeu ? dar totuşi, pe patul de moarte s-a dezis de această teorie ateistă ?
Dacă nu, dacă nu aţi auzit nici una din aceste informaţii ( care „distrug complet şi iremediabil teoria darwinistă” ), probabil că n-aţi discutat foarte mult cu un creaţionist; toate aceste date terifiante, cutremurătoare, şi profund eronate sunt frecvent vehiculate şi prezentate drept argumente care combat teoria evoluţiei.

Întâi, să vedem cât sunt de corecte argumentele în sine.
A fost Darwin misogin şi rasist ? După standardele de azi, da; dar un om nu poate fi judecat decât în contextul culturii în care a crescut. Iar el a trăit într-un timp în care femeile nu aveau drept de vot, negrii erau consideraţi specie inferioară de către întreaga cultură europeană şi sclavia era încă legală în multe ţări, iar mutilarea sau uciderea unui sclav erau considerate delicte doar dacă care sclavul aparţinea altcuiva şi astfel i se aduceau pagube proprietarului. Pe de altă parte, familia lui Darwin a avut un istoric impresionant pentru mişcarea aboliţionistă, ambii săi bunici ( Erasmus Darwin şi Josiah Wedgwood ) au sprijinit legile de interzicere a sclaviei pe teritoriul Marii Britanii. În mai multe cărţi Darwin însuşi a exprimat opinii extrem de progresive pentru acea perioadă; în „Călătoria pe Beagle”, de pildă, descrie cât de afectat a fost de ceea a văzut în Brazilia sclavagistă, şi cât de marcat a fost de modul barbar în care sclavii erau exploataţi sau pedepsiţi de stăpânii lor. În alte ocazii a intrat în conflict cu alte persoane datorită susţinerii de către acestea a sclaviei; pe toată durata vieţii, atât în cărţi cât şi în viaţa de zi cu zi, Darwin a fost un aboliţionist convins, şi s-a opus discriminării rasiale. Singura tendinţă „rasistă” a lui Darwin e dedusă de creaţionişti din citirea titlului complet al cărţii sale "Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă”, dar aici cuvântul „rasă” se referă la variaţii sau subspecii de animale - în această carte, Darwin nu aminteşte de specia umană, şi în nici un caz nu se referă la superioritatea unei anumite rase umane faţă de alta.
Pentru a vedea cât de mult s-au bazat naziştii pe Darwin, n-o să amintesc de discursurile lui Hitler, unde invoca religia şi „Creatorul”, în care înţelegerea naturii vii pare a fi copiată după şabloanele creaţioniste de azi, şi care nici nu-l menţionează pe Darwin; nici de sloganul „Dumnezeu e cu noi” al naziştilor, şi nici de perspectivele diametral opuse, între idealul nazist de „purificare” a rasei, şi cea oferită de teoria evoluţiei, care vorbeşte despre importanţa variaţiei din cadrul unei specii; ajunge să verificăm doar lista de cărţi interzise în Germania nazistă: una dintre categoriile interzise este „Writings of a philosophical and social nature whose content deals with the false scientific enlightenment of primitive Darwinism and Monism”, adică „Scrierile filozofice şi natură socială al căror conţinut tratează falsa iluminare ştiinţifică a darwinismului şi monismului”. E nevoie de o profundă ignoranţă, sau multă reavoinţă, pentru a susţine că o mişcare care a interzis cărţile lui Darwin şi le-a catalogat drept „false” ar fi fost bazată pe cărţile lui Darwin !
Despre ura lui Darwin faţă de dumnezeu… nimeni nu poate urî ceea ce nu crede că există; dacă Darwin a fost ateu ( deşi el s-a declarat agnostic ), atunci pur şi simplu nu a crezut în vreun zeu; asta nici nu este un argument, ci o eroare logică: chiar dacă Darwin ar fi urât vreun zeu, asta nu spune nimic despre teoria evoluţiei.
Iar în privinţa poveştii cu Lady Hope, care pretinde că ar fi fost de faţă la moartea lui Darwin, şi înaintea căreia căreia Darwin s-ar fi lepădat de teoria sa, întâi să citim povestirea în sine: Lady Hope ne spune că l-a vizitat înaintea morţii, şi l-a găsit citind biblia şi dorind să „revină la credinţă”, şi nu spune nimic despre teoria lui sau despre „dezicerea de aceasta”. Din păcate, din mărturiile şi autobiografiile copiilor lui Darwin reiese că toată povestea este doar o minciunică pioasă a unei cuconiţe habotnice, care s-ar putea să-l fi vizitat o dată pe Darwin, cu mult timp înainte de moartea lui, dar nu a fost de faţă când acesta a murit. Alte investigaţii ulterioare au indicat de-asemenea că întreaga poveste a fost inventată. De altfel, până şi unele surse creaţioniste recunosc că povestea este scornită, şi recomandă creaţioniştilor să nu folosească acest „argument”.
Alt argument frecvent invocat este recunoaşterea, de către Marele Darwin în persoană, că ochiul nu a putut evolua; iată chiar cuvintele lui:
„Mărturisesc deschis că pare cu totul absurdă presupunerea că ochiul, cu toate inimitabilele lui dispozitive pentru acomodarea focarului la diferite distanţe, pentru primirea diferitelor intensităţi de lumină şi pentru corectarea aberaţiilor sferice şi cromatice, s-ar fi putut forma prin selecţie naturală.”
Dar folosirea acestui citat demonstrează încă o dată profunda lipsă de onestitate a creaţioniştilor: acest paragraf este chiar introducerea în explicaţia evoluţiei ochiului, oferită de Darwin ! Ceea ce urmează, imediat după această „admisie”, este o prezentare a condiţiilor necesare pentru ca ceea ce părea absurd să fie de fapt explicabil tocmai prin prisma teoriei lui:

„Raţiunea îmi spune că dacă se poate arăta existenţa a numeroase gradaţii de la un ochi simplu şi imperfect la unul complex şi perfect, fiecare stadiu fiind folositor posesorului său, după cum cu siguranţă se şi întâmplă; apoi dacă ochiul variază mereu şi variaţiile se moştenesc, ceea ce de asemenea se intâmplă în mod neîndoielnic; şi dacă astfel de variaţii sunt folositoare oricărui animal în condiţii de viaţă schimbătoare, atunci dificultatea de a crede că un ochi perfect şi complex ar putea fi format prin selecţie naturală, deşi pare de neînvins pentru imaginaţia noastră, nu ar trebui considerată ca subminându-ne teoria.”

Ceea ce s-a petrecut aici a fost manevra clasică a creaţioniştilor; câţiva indivizi „construiesc” asemenea argumente mincinoase pe care le distribuie în cărţi, reviste sau pe diverse site-uri, deşi ştiu că nu sunt adevărate; iar de acolo, alţii le citesc şi se simt mulţumiţi că li s-a confirmat ceea ce voiau să creadă, fără a se mai fără a se mai onosi să se documenteze sau să verifice acurateţea informaţiilor. Abia când ajung să prezinte argumentele în vreo dezbatere cu un evoluţionist, minciuna iese la iveală.

În al doilea rând, chiar dacă toate aceste afirmaţii ar fi adevărate, dacă Darwin ar fi fost un sclavagist şi un misogin convins, şi dacă naziştii ar fi invocat teoria lui ( ce-i drept, răstălmăcită dincolo de orice ), şi dacă Darwin ar fi fost nu doar ateu, ci de-a dreptul satanist convins, şi chiar dacă s-ar fi dezis de teoria lui pe patul de moarte… cum ar fi influenţat toate acestea teoria evoluţiei ? Absolut deloc.
Teoria evoluţiei, ca orice teorie ştiinţifică, se bazează pe fapte, pe dovezi, pe capacitatea de a explica un anumit aspect al naturii, şi nu pe autoritatea sau pe calităţile celui ce-o propune, nici pe implicaţiile morale ale teoriei, la fel cum legea gravitaţiei propusă de Newton, sau teoria gravitaţiei, a lui Einstein, nu sunt infirmate nici de vreo ipotetică acţiune sau opinie a celor doi fizicieni, oricât de reprobabilă, nici de faptul că, datorită gravitaţiei, atâtea mii de oameni au murit, prin căderi de la înălţimi mari, prin spânzurare, sau în prăbuşiri de avioane.
Dar creaţioniştii ignoră asta. Pentu ei, biblia este un manual de istorie, care trebuie citit literal ( o viziune simplistă, care nu era împărtăşită nici măcar de autorii acesteia ); în momentul în care o teorie ştiinţifică infirmă legendele despre oameni-din-lut şi despre femei-coaste, ei consideră că acea teorie se vrea un înlocuitor al religiei lor, şi de aceea îi acuză pe atei că ar avea ca religie ştiinţa, sau „darwinismul”.
Şi astfel, credincioşii recurg la metodele care li se par cele mai adecvate pentru a combate o religie concurentă: denigrarea şi demonizarea valorilor sfinte pentru ceilalţi, folosirea intensivă a erorii de asociere, a apelului la sentimente, şi a altor erori logice; dacă teoria evoluţiei ar fi o religie, „iar Darwin profetul ei”, atunci abandonarea teoriei de însăşi autorul ei ar putea fi o lovitură foarte serioasă, posibil chiar fatală. De aceea creaţioniştii consideră că toate „argumentele” de până acum sunt excelente pentru a-i combate teoria.
Într-adevăr, o religie întemeiată pe informaţii nedemonstrate şi nedemonstrabile, pe revelaţie şi pe autoritatea supremă a vreunui profet, sfânt sau lider de cult, depinde cu totul de acest unic personaj. Creştinismul nu e bazat pe valoarea mesajului propriu-zis al cristosului, ci pe faptul că suficienţi oameni acceptă autoritatea lui, şi acceptă, doar pe baza credinţei, că Isus este un super-zeu care le poate oferi tot ce le-a promis, fără dovezi. Scoateţi caracterul divin şi promisiunea vieţii veşnice din toată povestea şi nu mai rămâne nimic demn de luat în seamă, sau care să motiveze pe cineva să urmeze sfaturile de acolo. Creştinii sunt nevoiţi să facă selecţie observaţională şi să ignore zeci de versete în care acţiunile sau cuvintele atribuite personajului sunt incompatibile cu caracterul unui zeu al iubirii, descriind comportamente brutale sau chiar nebuneşti ale lui Isus, sau contrazicându-se singur.

În ştiinţă situaţia e cu totul alta. Darwin e stimat pentru teoria pe care-a conceput-o, dar în nici un caz această teorie nu este considerată „sfântă”, sau transformată într-o dogmă care trebuie acceptată orbeşte, doar pentru că ar fi propus-o Darwin. În ştiinţă, o teorie are valoare prin ea însăşi, prin capacitatea de-a descrie un aspect al lumii, şi poate rezista la critici oneste tocmai datorită acestui fapt. Cel ce a propus-o va fi considerat un om deosebit pentru că a descoperit înaintea altora explicaţia, dar nu va fi venerat, şi nimeni nu va ţine cu dinţii de o explicaţie incorectă doar de dragul celui ce-a propus-o. Tocmai de aceea, toate atacurile la adresa lui Darwin pentru a-i „demonta” teoria sunt atât de ridicole, pentru că cei ce recurg la asemenea metode de combatere demonstrează că nu înţeleg nici măcar cum funcţionează metoda ştiinţifică, sau ce ar trebui să încerce să demonteze, sau cum ar trebui să o facă !
În plus, atacul la adresa lui Darwin este futil. Creaţioniştii au avut dreptate într-o privinţă, oamenii de ştiinţă, mai ales biologii, nu mai acceptă „darwinismul”. Teoria lui Darwin, aşa cum a fost elaborată prin 1850, era foarte simplistă; Darwin a pus accent pe selecţia naturală, dar a omis alte modalităţi prin care se realizează favorizarea anumitor trăsături, cum ar fi selecţia sexuală; printre altele, Darwin a prezis existenţa unui mecanism ereditar, de transmitere a unor însuşiri de la părinţi la urmaşi, şi a descris anumite proprietăţi ale acestuia, dar nu a ştiut exact care este acesta, şi cum funcţionează el exact. Abia după 1900 biologii au redescoperit teoria propusă iniţial de Mendel şi au început să studieze genetica. Aici a fost un moment crucial: teoria evoluţiei făcuse nişte predicţii foarte specifice legate exact de acest aspect. Genetica putea să le infirme, şi să pună probleme majore teoriei evoluţiei. Dar acest lucru nu s-a întâmplat: genetica a venit ca o nouă ştiinţă care să respecte exact predicţiile lui Darwin şi deci să confirme încă o dată teoria evoluţiei, şi din integrarea geneticii în teoria evoluţiei a rezultat Sinteza Modernă a Evoluţiei. „Darwinismul” este teoria expusă acum peste 150 ani; în prezent biologii folosesc Sinteza Modernă a Evoluţiei, care porneşte de la teoria iniţială, dar include nenumărate completări aduse de generaţii după generaţii de savanţi, şi o înţelegere a procesului evoluţiei care depăşeşte orice şi-ar fi putut imagina Darwin.
În continuare evoluţia speciilor este şi rămâne un fapt demonstrat; în continuare omul este inclus între eucariote, metazoare, vertebrate, şi mamiferele placentale; în continuare omul provine din strămoşi comuni cu primatele actuale; dovezile s-au acumulat vreme de 150 ani, venind din nenumărate ramuri ale ştiinţei; astăzi se cunosc sute de exemple de specii noi apărute; s-au găsit mii de fosile tranziţionale; înrudirea tuturor formelor vii a fost demonstrată de genetică. Deci „moartea darwinismului” nu a dat dreptate creaţioniştilor, ci doar a pus în faţa acestora un obstacol care nu mai poate fi depăşit.
Astfel, atunci când vorbesc de „darwinism”, şi construiesc argumente legate de Darwin, creaţioniştii arată nu doar că nu au nici cea mai vagă idee despre ce ar trebui să discute, şi nici cum ar trebui să combată ceea ce vor să infirme, dar şi cât de depăşiţi sunt de subiect în sine: asemenea cuiva care ar vrea să nege teoria atomică şi ar aduce argumente bazate pe alchimie, pe „cele patru elemente” şi pe flogiston, la fel şi creaţioniştii sunt cu sute de ani şi cu câteva ştiinţe în urmă !

Elevule Einstein, ai 2 la logică !

Circulă pe Internet o povestioară despre un elev, aparent credincios, care-şi umileşte profesorul ateu în ultimul hal, demonstrându-i că nu există frig, nu există întuneric… şi nu există rău. Acest elev era, ni se spune la urmă, chiar Albert Einstein.
Analize ale textului, faptul că povestea nu apare în nici o biografie a lui Einstein, sau chiar faptul că povestea nu a început să circule decât la foarte mult timp după moartea lui Einstein, toate indică spre un singur răspuns: povestea e inventată.
Asta poate nu ar conta foarte mult; dar, într-o discuţie despre moralitate şi bine contra rău, cel ce pretinde standarde morale superioare datorită religiei s-ar cuveni să nu aducă drept „argumente” parabole inventate, nici să impresioneze pe baza a ceea ce se numeşte „apel la autoritate” - să invoce un nume celebru pentru a da mai multă greutate argumentului. Dacă povestirea ar fi avut vreun merit în sine, ar fi putut sta în picioare prin însăşi argumentele aduse; un nume lipit în mod mincinos nu o s-o ajute, însă e un indiciu al onestităţii, sau mai bine zis al lipsei de onestitate, al celor ce inventează aceste pilde, şi al celor ce le răspândesc.

Dar să analizăm miezul argumentului în sine:

„Studentul rămâne tăcut pentru o clipă… după care, pune şi el o întrebare:
- Domnule profesor, există căldură ?
- Da.
- Şi există frig ?
- Da, fiule, există şi frig !
- Nu, domnule, nu există !
Profesorul îşi întoarce faţa către student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tăcută… Studentul începe să explice:
- Poate exista multă căldură, mai multă căldură, super-căldură, mega-căldură, căldură nelimitată, căldurică sau deloc căldură, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge până la 458 de grade sub zero, ceea ce nu înseamnă căldură, dar nu putem merge mai departe ! NU EXISTĂ FRIG !!! Dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -458 de grade ! Fiecare corp sau obiect e demn de studiat dacă are sau transmite energie, şi căldura e cea care face ca un corp sau material, să aibă sau să transmită energie. Zero absolut (-458 F) înseamnă doar, ABSENŢA TOTALĂ A CĂLDURII !!!
Vedeţi, d-le profesor, frigul e doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie absenţa căldurii ! Nu putem măsura frigul ! Nu există unităţi de măsură pentru frig ! Căldura poate fi măsurată în unităţi termice, deoarece căldura este energie ! Frigul NU E OPUSUL CĂLDURII, d-le profesor, ci doar ABSENŢA EI !!!”

În realitate, frigul nu este „absenţa căldurii”, şi nici căldura nu este „absenţa frigului”. Cele două sunt referiri subiective la unul şi acelaşi fenomen: mişcarea atomilor din obiect. Adică temperatura. Nimeni nu măsoară căldura, ci temperatura unui obiect. Căldura sau frigul nu sunt absenţa a ceva, sunt pur şi simplu catalogări umane ( subiective ) ale aceleiaşi proprietăţi. Temperatura nu este sinonimă cu „căldura”, sau cu „frigul”. De fapt, dacă vă amintiţi din gimnaziu experimentul cu „stânga în vasul cu apă fierbinte, dreapta în vasul cu apă rece, apoi ambele mâini introduse într-un vas cu apă călduţă”, acelaşi obiect poate părea aceleiaşi persoane concomitent şi cald şi rece. Dar ceea ce nu se schimbă în funcţie de senzaţiile subiective este temperatura, este mişcarea particulelor atomice din obiect.
Chiar dacă ignorăm senzaţiile subiective, temperatura obiectivă persistă. A anula un termen cu care ne referim la un fenomen nu anulează fenomenul în sine.
Povestioara continuă punând în opoziţie alte două senzaţii subiective, lumină şi întuneric. La fel ca şi în primul caz, acestea sunt denumiri diferite pe care le atribuim unei singure însuşiri: numărul de fotoni. „Întunecat” şi „luminos” nu sunt proprietăţi opuse, nici nu este vreuna „absenţa” celeilalte, ci ambele sunt doar etichete prin care exprimăm senzaţia subiectivă experimentată de sistemul nostru nervos faţă de intensitatea luminoasă dintr-un anumit loc. Iar numărul de fotoni provenit dintr-o sursă într-o cameră este acelaşi, indiferent dacă cineva intră în cameră venind de afară, unde este un soare orbitor, şi găseşte camera „întunecată”, sau vine dintr-un loc fără sursă de iluminare şi consideră camera „extrem de luminată”. Proprietatea în sine, intensitatea luminoasă, numărul de candeli pe unitatea de suprafaţă, rămâne constant, indiferent dacă acceptăm sau respingem un termen care descrie senzaţia subiectivă.
Atât dihotomia căldură-frig, cât şi lumină-întuneric exprimă calităţi secundare, proprietăţi care produc senzaţii subiective observatorului. Acestea sunt doar reflexii ale calităţilor primare, proprietăţi obiective, măsurabile, care există independent de observator: temperatura, respectiv intensitatea luminoasă.
În continuare, elevul „Einstein” trasează analogie între aceste absenţe pentru a defini răul drept absenţa dumnezeului.
Să ignorăm pentru moment că un dumnezeu care e absent într-un punct anulează pretenţia de omniprezenţă.
Ignorăm şi faptul că demonstraţia aceasta contrazice biblia, unde dumnezeu repetă, în numeroase rânduri, că el personal poate fi sursă a răului ( Isaia 45:7, Ezechiel 20:21-25, Ieremia 32:42, etc ).
Să vedem cât de corect este argumentul în sine. Conform analogiei elevului „Einstein”, binele şi răul sunt doar calităţi secundare, senzaţii subiective care variază în funcţie de observator.
De acord, moralitatea nu este strict obiectivă… deşi, în mod ciudat, cei ce aduc acest argument sunt tototdată şi cei ce susţin că ar fi ( dar ce mai e încă o autocontradicţie, încă o inconsistenţă în argumentaţia creştină ! ), dar nu este nici atât de laxă şi de variabilă încât să putem cataloga binele şi răul ca fiind calităţi secundare, noţiuni subiective.
Catalogăm un comportament, sau o acţiune ( fie al unui om, fie un eveniment natural ) drept „rele”, în măsura în care consecinţa acestora implică efecte negative, pierderi de orice natură, suportate de alte persoane sau fiinţe. A redefini răul drept „absenţa a ceva” înseamnă doar a schimba denumirea; acţiunea în sine, cea care este descrisă, rămâne în continuare, la fel şi suferinţa şi pierderea adusă de rău… pardon, de „absenţa binelui”. Chiar dacă renunţăm la etichetele respective, comportamentul ( sau evenimentul ) cu consecinţe negative există în continuare, încă este prezent în realitate; persistă intenţia de a face asemenea acţiuni; nu este „absenţa” a ceva; consecinţele negative, suferinţa şi pierderea rămân aceleaşi, la fel cum un vas cu apă îşi va păstra temperatura de, să zicem, 4°C, indiferent dacă elevul „Einstein” o să o descrie drept „rece”, sau „cu căldură absentă”.

Argumentul face confuzie între descriere şi ceea ce este descris, între model şi realitate, între cuvânt şi ceea ce reprezintă acel cuvânt, între „hartă şi teritoriu”.

Aşadar, în ce mod este indeplinirea activă a unei fapte, sau producerea unui eveniment natural, „absenţa” a ceva ? Nicicum. Singurul lucru pe care vrea argumentul să-l facă dispărut este doar răspundere a unui zeu creditat cu omniprezenţa şi supravegherea constantă a tot… dar în mod ciudat absent de fiecare dată când se produce ceva incompatibil cu modul grozav în care l-au zugrăvit pe zeul respectiv !

Restul argumentelor aduse de elev sunt banale:

„…aţi observat vreodată evoluţia cu proprii dvs ochi, d-le profesor ?!?…
…ştiinţa nu poate explica nici măcar ce este acela un gând !!!
…folosim electricitatea şi magnetismul, dar NIMENI nu a văzut sau nu a înţeles pe deplin vreuna din acestea două !”

…în care se parodiază un strawman al ştiinţei, în care toate observaţiile trebuie făcute neapărat cu ochiul liber, trebuie văzute direct.
Evident, nu este cazul: nimeni nu a văzut o stea formându-se dintr-o nebuloasă, dar putem deduce cum se produce naşterea stelei pentru că putem observa diferite faze ale procesului, în mai multe nebuloase condensându-se în stele. Nimeni nu a fost de faţă când America de Sud era încă lipit de continentul african, dar acest lucru acest lucru poate fi dedus din numeroase observaţii diferite, independente, din mai multe ramuri ştiinţifice, de la geologie şi geografie la măsurarea deplasării continentelor.
Altfel spus, în ştiinţă se consideră „observaţie” nu doar urmărirea cu proprii ochi a unui fenomen, ci şi observarea unor efecte ale fenomenului; de asemenea, una din principalele unelte cu care lucrează ştiinţa este deducţia realizată pe baza altor observaţii.
Iar gluma obraznică a elevului care, în final, „demonstrează” că profesorul nu are creier este de fapt doar o demonstraţie că elevul „Einstein”, mai corect spus, cel ce a conceput povestirea şi a pus cuvintele în gura personajului, nu a fost deloc atent nici la orele de biologie, nici la cele de logică, şi în general nu înţelege ştiinţa. Din simplul fapt că cineva se mişcă şi vorbeşte se deduce că persoana are un sistem nervos.
Dar, evident, scopul glumei nu este de a-l insulta pe profesor, ci de a echivoca credinţa religioasă, cea pusă în discuţie la începutul povestirii, cu „credinţa” în ( a se citi: „acceptarea dovezilor care susţin” ) o teorie ştiinţifică, exemplu tipic de acuză a unui creştin în momentul în care realizează cât de jalnică este credinţa religioasă ca argument, aşa că se repede să găsească acelaşi defect şi în tabăra opusă, astfel recunoscând cât de şubredă şi lipsită de dovezi este baza religiei.

Sunt printre noi…

Nu demult a fost un eveniment care ar putea fi numit foarte bine „noaptea morţilor vii”; s-a sărbătorit hramul sfintei Parascheva de la Iaşi, prilej cu care sute de mii dintre cei mai evlavioşi, cucernici şi blânzi dintre toţi evlavioşii, cucernicii şi blânzii creştini s-au îmbulzit, înjurat, muşcat, bătut, călcat în picioare şi înghesuit până aproape de asfixie într-o mulţime dornică să se milogească de un preasfânt hoit expus, lăudat, exploatat şi prostituat de sute de ani de către Biserică.
Am vrut să aflu mai multe despre această Paraschevă, şi am găsit nişte relatări ale unor „minuni”, care m-au pus pe gânduri. Iată câteva dintre cele mai interesante, prezentate pe scurt:

1. …o fată cam leneşă şi puţin credincioasă… are în faţă bacalaureatul şi admiterea în facultate… a spus sfintei că are frică de română şi ştie numai despre Eminescu. Exact aceasta a întrebat-o la bacalaureat şi fata a reuşit bine.

Şi acesta este un caz pilduitor şi minunat ?
Ia să transformăm "preasfânta" într-un muritor de rând, să zicem, profesorul examinator.
O elevă care este foarte nepregătită tratează cu acesta să fie ascultată din unicul subiect cunoscut, şi eleva „reuşeşte bine” deşi în realitate nu este deloc pregătită.
Dintr-o dată se pierde aura extraordinarului, şi rămânem cu un banal caz de corupţie şi favoritism. Para nu plantează miraculos informaţiile necesare pentru cineva care termină un liceu, nu îi induce conştiinciozitate şi hărnicie, ci doar trişează grosolan sistemul pregătit pentru a diferenţia între elevii care au cunoştinţele cerute şi cei care nu le au.
Următorul caz este destul de similar, dar cu implicaţii ceva mai sumbre:

2. O fată… toată vara nu s-a pregătit aşa cum trebuie şi îi e frică că nu va putea intra, căci din ce a învăţat nu poate ţine minte decât structura splinei… Tânăra, stând în genunchi în faţa sfintei racle, spune: "Sfântă Paraschivo, nu sunt pregătită, ştiu bine numai splina".La examen… mare-i fu mirarea că-i vine pe bileţel splina. A ştiut perfect şi a luat zece. …Şi de atunci era nedespărţită de la Sfânta Mitropolie la toate slujbele. A terminat cu bine facultatea de medicină şi acum e medic în Iaşi.

Să înlocuim din nou moaştele cu un profesor oarecare, şi rămânem cu o poveste dezgustătoare, cu o viitoare studentă la medicină care s-a lăsat pe tânjală şi nu a învăţat ceea ce ar fi trebuit, se bazează pe „pile” şi trişează la un examen conceput pentru a diferenţia studenţii care au învăţat informaţille cerute de cei ce nu au făcut-o. A da unui student cu o pregătire jalnică nota maximă nu este minune, este înşelăciune; studenta aceasta a intrat la facultate în locul cuiva mai bine pregătit decât ea - de ce ar fi o asemenea nedreptate evidentă ceva „minunat” ?
În continuare studenta pare să fi trecut prin facultate doar pe bază de rugăciuni, nu învăţând ceva, şi-a primit diploma de doctorat pe baza pilelor, nu cunoştinţelor, şi „în prezent” practică medicina. Ce se întâmplă cu pacienţii unui medic care nu a învăţat nimic toată facultatea ? nici nu vreau să mă gândesc.
Nici cei ce flutură povestea nu se gândesc la consecinţele negative, ei se mulţumesc să prezinte o relatare în care cineva a obţinut ceva pe nedrept, şi ignoră atât consecinţele directe ale „minunii”, care nu sunt deloc minunate… cât şi, mult mai grav, consecinţele poveştii lor, toţi elevii sau studenţii care iau de bună povestea şi în loc să se pregătească pentru examene, se bazează pe moaşte şi rugăciuni.
Din fericire pentru societate, şi din nefericire pentru elevii respectivi, basmele acestea nu funcţionează şi în viaţa de zi cu zi, şi cei naivi sunt striviţi ca între două pietre de moară între minciunile popilor şi realitatea dură.

3. „O femeie a venit la Sfânta Paraschiva cu rugăciuni pentru soţul ei care a fost condamnat la zece ani de închisoare. După doi ani s-a întors acasă. Ea a venit şi a mulţumit Cuvioasei Paraschiva.

Traducere: un infractor a fost arestat, judecat, găsit vinovat şi i s-a dat o sentinţă pe care judecătorul care a analizat cazul a considerat-o adecvată.
Putem presupune că infractorul din poveste nu a fost condamnat la 10 ani doar pentru că a trecut pe roşu sau pentru că a dat o palmă vreunui vecin la beţie. Cineva condamnat la 10 ani este vinovat de ceva mult mai serios: crimă, tâlhărie, sau alte infracţiuni grave. Dar nu contează: soţia sa s-a rugat de cine trebuie, şi infractorul a fost eliberat cu mult înainte de termen.
Încă o dată, să înlocuim moaştele cu un vreun alt judecător, care respinge sentinţa pronunţată la proces după voia inimii şi eliberează condamnatul de dragul lacrimilor soţiei sale, fără a mai trece prin vreun proces de recurs.
Prezentând povestea astfel, obţinem un caz care ar trebui reclamat urgent la DNA, un judecător care se face vinovat de abuz în funcţie.
De ce ar trebui aclamat cazul dacă în locul unui judecător părtinitor e un cadavru părtinitor ?
Să continuăm cu alte „miracole” şi mai grozave:

4. O mamă… a spus că e foarte vinovată faţă de Sfânta Paraschiva. În ziua hramului Sfintei Paraschiva… s-a apucat să facă pregătiri pentru iarnă… şi-a trimis fetiţa ei de nouă ani să cumpere ulei de la alimentară, dar… n-a observat că a trecut un ceas şi fetiţa nu mai vine… fetiţa e dusă cu salvarea la spital, deoarece a dat peste ea un autobuz. Dar pocăinţa mamei a fost sinceră şi fetiţa s-a făcut sănătoasă, fără nici o complicaţie.

Deci e clar, nu ? să găteşti de ziua Paraschivei este o crimă îngrozitoare, este ceva ce merită straşnic pedepsit, cu o condamnare potrivită mai degrabă într-o poveste cu mafioţi sau cu piraţi, decât într-una despre „sfinţi” şi „minuni”: pedepsirea copilului "vinovatului” prin aruncarea acestuia în faţa unui autobuz !
Abia după ce mama copilului se umileşte, îşi cere scuze, şi plăteşte sumele necesare, bandiţii… pardon, Parascheva decide să lase ostaticul să plece viu, în loc să-l ucidă, şi, culmea nesimţirii, pozează în binefăcător. Ne-o şi putem imagina pe „cuivoasă” murmurând dulce la sfârşit spre femeia disperată: „ăsta a fost doar un avertisment… data viitoare însă…”
Groaznic !

5. Două cumnate… la una din ele au dispărut 200 de lei… a reproşat cumnatei sale… cea învinuită s-a jurat că nu ştie nimica, dar degeaba... Atunci a venit [acuzata] la Sfânta Paraschiva, a dat pomelnic în care s-a rugat ca Sfânta Paraschiva să arate cine este vinovat, ea sau cea care cleveteşte. Copilul de nouă ani al păgubaşei, jucându-se pe stradă, a fost omorât de o maşină. S-a adeverit că acuzaţia era nedreaptă, femeia care acuza era mincinoasă.

Să ţinem cont de faptl că nu s-a „adeverit” nimic, pur şi simplu bănuita a executat ceea ce se poate numi foarte bine un ritual Voodoo pentru a o învăţa minte pe acuzatoarea ei. Dacă în locul moaştelor, acţiunea ar fi fost executată de un muritor, întâmplarea ar fi îngrozit toată ţara; dar pentru că criminala e prezentată drept sfântă, dintr-o dată o poveste de groază devine ceva minunat…
Din ce ni se spune în poveste, singura vină a păgubaşei a fost să bănuiască şi să acuze pe nedrept o persoană care avea acces la bani. Să nu uităm că femeia a suferit o pierdere care poate era destul de serioasă pentru ea; şi pentru asta, este pedepsită de „preacuvioasă” cu uciderea copilului. De data asta, „sfânta” n-a mai avut chef să dea numai avertismente care să bage copii în spital, ci a trecut la lucruri mai serioase şi a coborât în tagma ucigaşilor.

6. În casa unui profesor universitar era o mare păgânătate. În ziua de 14 octombrie… soţia profesorului i-a spus femeii din casă: "Astăzi să faci săpun". Aceea… i-a răspuns: "Eu nu fac asta, că e mare sărbătoare…” Şi s-a dus la sfintele slujbe. Stăpâna… s-a apucat singură să facă săpunul. A aşezat un cazan afară şi acolo a clocotit grăsimea cu soda caustică şi cu apa… fetiţa ei unică, de 12… a căzut în [cazan] şi a murit imediat.

Din nou, Blestemata Parascheva, aidoma unui duh malefic capricios, temperamental şi sadic, loveşte din nou, răzbunându-se crunt pe nişte muritori care nu-şi îndeplinesc cuviincios datoria sclavilor de a i se tăvăli la picioare după voia ei.
Din nou se repetă vechea poveste: pentru faptul că o femeie a îndrăznit ( auzi cutezanţă !! ) să nu respecte ziua Blestematei, Blestemata se răzbună nu pe cea care a supărat-o, ci, plină de sadism, îi aruncă copilul într-un cazan cu leşie şi grăsime topită, să moară de o moarte îngrozitoare.
Deja nu mai vorbim de miracole, ci de o prea lungă listă de fărădelegi şi crime nejustificate, care ar propulsa-o cu uşurinţă pe Para în „Top 10 artefacte blestemate”, printre coliere care şi-au ucis toţi proprietarii sau tablouri care ard casele în care se află… dacă, fireşte, relatările acestea chiar ar fi reale.
Dar remarcăm că nu se dau nume, nu se dau date, nu se dă nimic concret, doar nişte povestioare foarte naive şi simpluţe, evident false, care, fără îndoială, sunt inventate pe bandă rulantă de cei care sunt interesaţi să ademenească cât mai mulţi naivi la pupat de moaşte, spre a le stoarce cât mai bine buzunarele.

Multe, mari şi minunate minuni face Cuvioasa Paraschiva în fiecare zi, cine le poate număra? Acestea… sunt numai o picătură din oceanul milostivirii sale către oameni. Ea ajută pe toţi care-o cheamă în ajutor şi aleargă la ea cu credinţă şi dragoste, nădejde şi smerenie.

Întâi, vă mulţumim, dragi credincioşi, că aţi precizat că relatările voastre sunt, toate, de „milostivire” şi sunt „minunate”, altfel oricine mai are un rest de moralitate în el s-ar simţi profund dezgustat !
După ce ne-a descris nenumărate poveşti despre o relicvă blestemată, poveşti în care se repetă constant dispreţul faţă de corectitudine, faţă normalitate, faţă de moralitate, ni se explică şi care sunt calităţile morale din perspectiva celor ce le-au scornit: smerenia şi credinţa; şi, subînţeleasă, cea mai importantă: supunerea oarbă în faţa popilor, intermediarii între muritorii de rând şi „sfinţi”.
Dacă poveştile ar fi fost reale, atunci moaştele blestemate ar fi trebuit distruse de mult, pentru binele umanităţii.
Dar există o putere malefică în această poveste: nu a bietelor ciolane prostituate de sute de ani de către biserică, ci a credinţei religioase, iar această putere este chiar mai înfiorătoare decât un copil ucis: este capacitatea de-a deforma atât de mult moralitatea unei fiinţe umane, încât să accepte orice grozăvie drept ceva bun !
Îi cad victimă atât credincioşii care repetă poveştile drept pilde lăudabile, cât şi preoţii care menţin această tradiţie, care scornesc asemenea basme fără a mai realiza cât de pervertită le este moralitatea, o „moralitate” în care leneşii, trişorii, infractorii sau criminalii sunt personaje pozitive, iar crime care ar trebui să facă orice fiinţă umană să se îngrozească sunt cumva fapte bune şi milostive !

Iar asta mă sperie, mă sperie cu adevărat: trăim într-o lume, într-o ţară, poate chiar în acelaşi oraş sau cartier cu oameni care consideră că a ucide un copil prin fierbere în leşie clocotită poate fi ceva bun şi moral !

Trec peste ironia supremă, că aceiaşi oameni susţin că „cineva fără dumnezeu nu poate avea morală”, şi voi repeta: o boală care poate deforma atât de mult simţul moral al umanităţii este o boală mai periculoasă decât orice virus biologic, şi trebuie eradicată cât mai repede, pentru binele întregii umanităţi !