Se afișează postările cu eticheta Social. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Social. Afișați toate postările

miercuri, 6 august 2014

Culte şi secte

       Pentru început, să aruncăm o scurtă privire asupra a două culte. Două culte relativ noi pe scenă, şi atât de excentrice, încât fac pe aproape oricine, oricât de credul şi dispus să accepte pretenţii exagerat de ridicole, să facă un pas în spate şi să-şi exprime neîncrederea când e prezentat pentru prima dată cu ele: chiar şi pentru el, e prea exagerat !
      Să începem cu religia mai veche, mormonismul. Înfiinţată de un oarecare Joseph Smith, religia mormonă are drept carte sfântă o carte dictată de acesta, pe măsură ce Joseph Smith pretindea că descifrează nişte tăbliţe de aur pe care le-a găsit în urma unei revelaţii. Iar istoria descrisă pe acele plăcuţe implică mutarea unui trib de israeliţi pe continentul american, precum şi o vizită a lui Isus, după înviere, la aceşti colonişti din America. Da, conform mormonilor, după ce a înviat, Isus a făcut un popas în America, la evreii de acolo. Printre alte performanţe, Isus a fost şi cel care a descoperit America !
      Nu cred că mai trebuie menţionat că nimeni altcineva în afară de Joseph Smith nu a văzut plăcuţele respective, pentru că după ce traducerea s-a încheiat, ele au fost luate de un înger. Sau cel puţin aşa a spus Joseph Smith. Sau că, după ce Joseph a dictat un capitol „de pe plăcuţe”, cel care le transcria a pierdut ( sau, conform altor surse, a ascuns, la sfatul nevestei sale ) 116 pagini din manuscris; dacă ar fi avut o sursă scrisă de pe care să recitească, Joseph Smith ar fi putut dicta din nou pasajul respectiv, identic cu ceea ce dictase înainte. Însă se pare că pierderea acelor pagini l-a mâniat pe dumnezeu suficient de mult încât să-i interzică lui Joseph să re-traducă, astfel că, în „Cartea lui Mormon”, Cartea lui Lehi nu mai este tradusă, şi în schimb apare un rezumat luat din Cartea lui Nephi.
      Şi mai interesant este că mormonii ştiu despre această întâmplare. În loc să tragă concluzia logică evidentă, că Joseph Smith dicta „din burtă”, că nu a putut să mai dicteze încă o dată 116 pagini inventate, şi a găsit o scuză pentru a nu o face, ei consideră cumva că toată povestea demonstrează… incompetenţa celui ce nota, care, fără a realiza sfinţenia manuscrisului, a permis pierderea paginilor, şi astfel mânia divină şi imposibilitatea de-a reface cele 116 pagini sunt, cumva, justificate.

      Un alt cult, poate chiar mai ciudat, este cel al Bisericii Scientologice. Scientologia, descrisă de L. Ron Hubbard, un scriitor de SF, care, aparent, a declarat la un moment dat că „Nu te îmbogăţeşti scriind literatură ştiinţifico-fantastică; dacă vrei să te-mbogăţeşti, întemeiază o religie.”
      Conform doctrinei scientologice, galaxia este condusă de Lordul Xenu, un dictator cosmic; acesta a decis la un moment dat să reducă populaţia galactică, drept pentru care a criogenizat nenumărate fiinţe de pe diverse planete, le-a încărcat în nave cosmice, şi le-a deşertat în vulcanii de pe Terra. Apoi a „cules” sufletele celor morţi, le-a şters memoria într-o bază de pe Lună, şi le-a eliberat din nou pe Terra. Aceste suflete rătăcitoare, „thetani”, sunt cele ce parazitează creierele speciei umane, inducând ură, dorinţă de războaie, şi altele asemenea.
      Să recapitulăm: un autor de SF, care recomanda iniţierea unei religii pentru a te-mbogăţi, a iniţiat o religie care pare o aventură SF proastă.
      În cazul scientologiei, adepţii află „secretele” despre Xenu şi originea thetanilor mult după intrarea în cult, după ce avansează în ierarhia cultului suficient de mult, adică ajung suficient de dependenţi de cult, după ce au investit atât de mult, atât financiar cât şi emoţional, încât simpla investiţie realizată până atunci e suficientă pentru a-i menţine în cult.
      Mormonii, ca şi martorii lui Iehova, sunt „vânători activi”, trimiţând misionari din uşă-n uşă, şi abordând oamenii pe stradă, în timp ce scientologii preferă tactica „ambuscadei”, deschizând standuri unde oferă oamenilor un „test” gratuit; testul în sine constă în montarea unor electrozi pe piele, şi măsurarea rezistivităţii electrice a acesteia - un test fără nici o valoare în sine; dar rezultatele sunt interpretate cu totul altfel de operator: pe display se afişează „numărul de thetani” care-l parazitează pe cel ce face testul; urmează o explicaţie lungă şi amănunţită, pentru a lămuri bietul neştiutor despre pericolele aduse de aceşti thetani; şi nu e deloc greu să le descrii „exact”: problemele de la servici, faptul că lucrează prea mult şi nu câştigă destul, problemele din relaţia sentimentală, chiar şi neînţelegerile pe care le are cu rudele, toate eşecurile şi problemele din viaţă se datorează lor; cu alte cuvinte, un răspuns de tip Forer, aparent specific, dar care se aplică marii majorităţi a oamenilor. Ah, dacă vrea să scape de probleme, dacă vrea să scape de aceşti thetani ( sau doar să afle ce-s ăia )… asta nu mai e gratis. Testul a fost gratis, dar rezolvarea vine doar prin aderarea la cult, după clasica metodă „crează o problemă pe care s-o rezolvi, şi succesul va fi al tău !”.

      Privind în mod obiectiv, nici un om care mai are un rest de raţiune nu ar lua în serios nici mormonismul, nici scientologia, nici nenumăratele alte variante, care mai de care mai extravagante, ale „Adevărului Adevărat” pe care-l propun cultele. Însă pe de altă parte, marea majoritate a celor ce aderă la un cult fără să fi fost îndoctrinaţi de mici nu suferă de boli psihice.
      Şi atunci, cum se explică că oameni normali şi raţionali ajung să creadă în scorneli grosolane, precum basmele lui Joseph Smith, lordul Xenu, „profeţiile” lui Ellen G. White, întemeietoarea cultului adventist ), sau altele ?
      Trebuie făcută o precizare: la fel cum în ortodoxie există fanatici devotaţi şi există persoane care se declară ortodoxe doar pentru că au fost botezate la naştere, dar nici măcar nu cred în zei, şi în cadrul cultelor există un întreg gradient de credinţe - de la persoane care s-au născut din părinţi care aparţineau de acel cult şi au fost îndoctrinate de mici la persoane care chiar s-au lăsat convinse de argumentele misionarilor şi consideră că doctrina cultului reflectă realitatea, de la persoane care au aderat la cult şi i se dedică cu toată convingerea din motive emoţionale la persoane care au fost aduse de vreun frate, de iubit sau de vreun coleg, dar nu iau foarte-n serios credinţa, şi până la persoane care continuă să meargă la biserică deşi nu cred nici o boabă din doctrina cultului, din obişnuinţă, pentru a-şi păstra prietenii, pentru a nu-şi mâhni mătuşa, sau din pură plictiseală.
      Însă, pentru a-şi spori numărul de membri, cultele nu se bazează doar pe îndoctrinarea realizată de părinţii deja aflaţi în cult, ci se străduiesc să recruteze noi membri. Există o categorie anume vizată de misionari, şi nu e vorba de persoanele care să fie suficient de naive încât să se lase convinse de revelaţiile lui Joseph Smith sau ale lui Ron Hubbard.
      Să vedem ce ne spun cultiştii cei mai convinşi:
„Acum câţiva ani Dumnezeu m-a trecut prin foc… am început să-l caut… am căzut pe genunchi, era prima oară în viaţa mea când eu plângeam, plângeam şi mă rugam…"
„L-am găsit pe Dumnezeu în momentul cel mai dificil al vieţii mele !”
„Nici eu nu credeam, dar mi s-a arătat când aveam cea mai multă nevoie.”
„Viaţa îmi era pustie, nu ştiam de ce, dar apoi l-am găsit pe Dumnezeu.”,
şi citatele pot continua.
      Acelaşi leitmotiv: persoana a trecut printr-o perioadă dificilă, cu multe greutăţi, când a intrat în acel cult. Altfel spus, o persoană aderă la cultul ai cărei reprezentanţi o abordează într-un moment în care persoana ( sau mai bine zis victima ) trece printr-un moment dur, este greu încercată din punct de vedere emoţional, şi este vulnerabilă la „arma secretă” a acestor culte. Iar această armă este empatia.
      Din păcate, mulţi oameni au un nivel de socializare foarte redus, or, una din necesităţile fiinţei umane este socializarea; iar cultele oferă belşug de empatie, mai ales faţă de novicii care vin pentru prima dată.
      Mai ales pentru cineva care a „ţinut post”, care nu a avut parte foarte des de deschidere emoţională, efectul este copleşitor: toată lumea te salută zâmbind, toţi se îngesuie să te bată pe umăr, vor să ştie cum o mai duci, sunt ( sau par ) sincer interesaţi de binele tău, îţi oferă un umăr pe care să plângi, şi în general sunt gata-gata să sară să te-ajute, indiferent de problema pe care ai avea-o.
      Nu „adevărurile” pe care le recită pastorul de la amvon, nici revelaţiile extraordinare din cartea sfântă nu sunt cele care conving oamenii să adere la cultul respectiv, ci atitudinea celorlalţi enoriaşi. Victima se alătură cultului în principal pentru că, poate pentru prima dată în viaţă, se simte nu doar acceptată, ci de-a dreptul bine-venită într-un grup care pare a avea ca primă prioritate exact persoana nou-venită în grup.
      Doctrina şi ideile vehiculate în cadrul cultului, de la identificarea adevăratului zeu la poziţia faţă de ştiinţă, de la natura lui Isus ( când e cazul ) la trinitate, îngeri sau orice altceva - toate acestea vin mult mai târziu. Niciodată un nou-venit nu este întâmpinat cu o listă de puncte, „dumnezeu e sub formă de trinitate, Universul are 6000 ani, iar glosolalia este o modalitate de a comunica cu divinitatea”. Nu, despre toate detaliile acestea, despre convingerile pe care trebuie să le aibă, noul membru află mult după ce a intrat în cult, după ce se integrează în comunitate, după ce, la îndemnul întregii biserici, se îndepărtează de toate persoanele apropiate care nu sunt afiliate cultului ( „din lume”, cum le spun unele culte, tocmai pentru a sublinia această separaţie, „noi VS ei” ). Mai târziu, cu punţile tăiate, fără a mai avea pe nimeni altcineva la care să poată apela, aderentul va avea de ales între a rămâne în cult sau să renunţe la toate cunoştinţele, la toate legăturile sociale, şi să-şi reconstruiască de la zero întregul cerc de cunoştinţe ( de altfel, unul dintre sfaturile adresate celor ce doresc să evadeze dintr-un cult este să-şi facă prieteni non-cultişti înainte de a părăsi biserica ). Iar dacă o întreagă familie este în cult, iar un membru abandonează, familia rămasă este încurajată să rupă toate legăturile cu „dezertorul”.
      Atunci când ajung să afle toate prevederile din doctrina cultului, majoritatea sunt deja dependenţi de cult, de ceilalţi membri. De acum, nu mai contează ce anume le spun bunul-simţ, logica şi cunoştinţele proprii; încă o dată, simpla investiţie de timp, bani, şi mai ales emoţională este suficient de mare pentru ca victima să accepte orice i se spune şi chiar să adopte ca fiind opinie proprie ceea ce raţiunea i-ar spune că e absurd. După cum s-a demonstrat deja, dacă mai mulţi oameni numesc scurtul lung, sau albul negru, cel ce vede mai bine se va alinia totuşi orbeşte la convingerile exprimate ale majorităţii doar pentru a nu ieşi în evidenţă. Dacă cineva e dispus să declare că linia evident mai scurtă ar fi de fapt mai lungă decât cealaltă, şi asta doar pentru că câţiva străini au spus aşa, e uşor de imaginat la ce compromisuri cu propria conştiinţă va ajunge cineva pentru a se alinia la standard atunci când cei ce-i spun absurdităţi sunt prietenii, „fraţii” săi. Şi astfel, în cadrul cultului, fiecare dintre membri devine o „cârjă” şi totodată un poliţist pentru toţi ceilalţi.
      Astfel, pentru cei mai mulţi membri ai cultului, biserica nu este doar locul unde trebuie să meargă o dată pe an, ci este elementul central al existenţei lor. Iar părăsirea cultului este foarte dificilă, implicând nu doar o schimbare de opinie, ci şi abandonarea unor elemente esenţiale şi reconstruirea întregii vieţi. Pentru cei mai mulţi cultişti, costul este atât de mare, încât este mai simplu să îşi suprime îndoielile şi să se autoconvingă că merg pe drumul corect.

miercuri, 9 aprilie 2014

Isus: o caracterizare

      Pentru creştini, Isus reprezintă superlativul superlativelor; tot ce este legat de el este prezentat ca un non plus ultra, de la extraordinara-i înţelepciune la nemaipomenita-i blândeţe şi fenomenala lui iubire de oameni ce-i sunt atribuite. „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” şi regula de aur „toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” sunt prezentate în accepţiunea comună ca derivând direct de la el, de parcă înainte de Isus, sau printre cei ce n-au auzit de el, nimeni n-ar fi reuşit să se gândească la aceste principii evidente şi obligatorii pentru convieţuirea în grup: toleranţa şi empatia.
      Dar chiar şi printre cei ce resping pretenţiile de divinitate, sunt unele persoane care-l consideră pe Isus ca fiind un soi de învăţător foarte înţelept, un model moral, cu mult înaintea perioadei sale, care a promovat mesaje pacifiste dar nu a fost înţeles de primitivii în mijlocul cărora trăia.
      În primul rând, consider necesar să fac o precizare. Atunci când am discutat caracterului lui Isus, în mai multe ocazii, am fost „prins” de câte un religios lipsit de imaginaţie: „Aha ! deci tu crezi în Isus ! altfel, cum ai putea spune că a fost aşa sau pe dincolo ???”.
      Nu, nu cred că Isus, aşa cum e descris în evanghelii, a existat. Cu-atât mai puţin că a făcut tot ceea ce scrie că ar fi făcut. Spre deosebire de creştini realizez că cele patru cărţi nu reprezintă mărturii personale ale unor martori, ci transcrierea unor poveşti circulate şi răs-circulate prin tradiţie orală - un mod bun de-a îmbogăţi şi înflori o relatare, dar care prezintă dezavantajul de-a acoperi orice urmă a sursei de la care a plecat legenda. După ce legendele au fost amestecate şi răstălmăcite de sute de treceri prin „telefoane fără fir”, astăzi este imposibil să determinăm dacă persoana Isus chiar a existat, a fost un personaj colectiv, sau a fost doar o invenţie. Asta nici nu contează. Articolul analizează exclusiv persoana din biblie pentru că aceasta este referinţa creştinilor. Şi se poate spune că persoana descrisă în biblie este una foarte neplăcută. Chiar dacă persoana reală a existat sau nu, cea din cărţi este o persoană cu care nu aş vrea să am de-a face.
      Şi, pentru a fi şi mai explicit, vă reamintesc de temele pe care le-aţi făcut la şcoală: nici profesoara de română, nici elevii nu au considerat necesară existenţa lui Greuceanu sau familiei zmeilor pentru a putea realiza caracterizările personajelor dintr-o operă evident fictivă. Făt Frumos este bun, zmeii şi balaurii sunt răi şi ticăloşi, şi totuşi sunt personaje fantastice. Se pot descrie trăsăturile unui personaj dintr-o carte, aşa cum apar din acţiunea cărţii, fără a fi necesar să consideri lucrarea respectivă, sau personajul, ca fiind reale.
      Aşadar, să vedem care sunt aceste trăsături ale lui Isus, aşa cum reies din povestirile atribuite lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan.
      În afara îndemnurilor paşnice găsite dacă selectăm câteva pilde şi-o predică, atributul negativ cel mai strident, care permează întreg creştinismul, atât de evident încât deja este ignorat, este anularea responsabilităţii. Oricât de mult i-o fi îndemnat el pe cei ce-l vor urma să îşi iubească semenii, Isus este un personaj dezgustător pentru că a promovat ideea scăpării de orice răspundere pentru orice faptă, oricât de reprobabilă.
      Hoţi, bandiţi, criminali de cea mai joasă speţă… faptele nu contează. Isus va prelua răspunderea pentru orice, Isus iartă orice crimă şi oferă răsplata cea mai grozavă oricui. E suficient ca persoana să-l accepte pe Isus ca salvator, şi toate acţiunile, toate consecinţele faptelor sunt anulate, răspunderea personală dispare, şi totul va fi bine. Nici măcar nu este necesar ca victimele criminalului să-l ierte, sau ca acesta să-ncerce să compenseze în vreun fel pentru ceea ce a făcut. Singura condiţie pentru acest aranjament este ca respectiva persoană să creadă în Isus, şi poate săvârşi orice, nu trebuie să-şi facă nici o grijă pentru vreo consecinţă.
      Astfel, este ironic când un creştin spune că ateii că „cred în dumnezeu, dar îl neagă pentru că vor să păcătuiască”. Dacă chiar ar fi aşa, nu negarea, ci credinţa, adică acceptarea lui Isus ca salvator este cheia pentru a putea păcătui în voie:
Matei 5:19 „Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor.”
      Poruncile respective sunt cele 613 porunci din Vechiul Testament, între care sunt incluse şi cele zece porunci, „etalonul suprem al moralităţii”, după cum pretind creştinii.
      Deci, încălcarea poruncilor nu duc la excluderea din Rai; singură, absenţa credinţei în Isus o face… ceea ce ne duce la al doilea element din lista de „păcate” ale lui Isus: pervertirea moralităţii. Mai precis, prioritizarea naivităţii, a credinţei oarbe în defavoarea oricăror calităţi morale reale. Criteriul de judecată a valorii unei persoane, este capacitatea de-a accepta ceva incredibil, în absenţa oricărei dovezi:
Ioan 20:29 „Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”
şi
Marcu 16:16 „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.”
      Încă o dată, nu contează dacă persoana a minţit, a furat, a ucis în repetate rânduri; după Isus, este mult superioară unei persoane altruiste, care s-a străduit întreaga viaţă să-şi ajute semenii, dacă criminalul crede, iar altruistul - nu. Osânda despre care vorbeşte este, evident, pedeapsa eternă, Iadul, o altă schimbare oribilă adusă de Isus concepţiilor prezentate în Vechiul Testament:
Ecleziastul 3:19-20 „Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viaţă, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi totul este deşertăciune! Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc.”
      Conform Vechiului Testament, moartea este sfârşitul. Păcătoşii sunt pedepsiţi în timpul vieţii de YHVH în diverse moduri, de la hemoroizi ( delicat traduşi în 1 Regi 5:12 drept ”buboaie” ) la moarte, şi doar foarte rar, cei foarte virtuoşi sunt „ridicaţi la cer”, fizic, din timpul vieţii, după cum s-a petrecut cu Enoch şi Ilie.
      Isus schimbă acest principiu: păcătoşii sunt pedepsiţi după ce mor. Prin tortură veşnică. Şi am văzut cine sunt păcătoşii, în viziunea lui: nu persoanele care sunt imorale sau care comit crime, ci acelea care nu acceptă orbeşte, în absenţa dovezilor, că Isus ar fi zeu. După Isus, necredinţa este atât de îngrozitoare, încât merită o pedeapsă infinită, ceea ce, conform oricăror standarde morale, este o pedeapsă exagerată pentru orice crimă finită, oricât de teribilă ar fi ea.
      De asemenea, o pedeapsă are rolul de a educa, într-un mod mai dur, pe cei ce încalcă anumite reguli, şi/sau de a-i proteja pe ceilalţi de viitoare încălcări ale acelor reguli de către cel ce greşeşte. În cazul unei pedepse infinite, este evident că aceasta nu are nici o valoare educativă. Iar în privinţa protejării… cine este protejat, şi cum, prin trimiterea ateilor în focul Gheenei, în locul simplei anihilări ? Nu, aici nu este vorba de pedeapsă, ci de răzbunare, răzbunarea „blândului” Isus pe toţi cei ce nu i s-au posternat la picioare.
      Dar chiar şi printre credincioşi, Isus are preferinţe:
Matei 15:22-26 „Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon”. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: „Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră”. Iar El, răspunzând, a zis: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: „Doamne, ajută-mă”. El însă, răspunzând, i-a zis: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”. Dar ea a zis: ”Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.”
      Limpede, nu ? Isus, „iubitorul de oameni”, refuză să ajute o femeie non-evreică, numind-o „câine”, pentru că „este trimis” doar pentru evrei, nu şi pentru restul umanităţii. Este uimitor cum a reuşit Pavel să convingă întreaga Europă să venereze timp de 2000 ani un bigot care a declarat deschis că e interesat doar de evrei, şi îi consideră pe toţi ceilalţi „câini” !
      Atunci când cineva acţionează într-un mod contradictoriu cu propriile-i cuvinte, poate fi descris ca un ipocrit. Aşadar, să comparăm tratamentul rezervat de Isus nu inamicilor, ci celor ce pur şi simplu nu au găsit convingătoare poveştile despre el, cu propriul lui sfat:
Matei 5:44 „Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”
      Şi să nu uităm, cei ce nu cred în el nu sunt nici „vrăjmaşi”, nici nu-l blestemă, nici nu-l urăsc, vatămă sau prigonesc - tocmai pentru că nu cred că Isus ar fi zeu ! Sau poate nici nu au auzit vreodată de Isus. Nu contează, Isus va demonstra cât de mult îşi „iubeşte” el duşmanii, răzbunându-se în modul cel mai crâncen cu putinţă.
      O altă dovadă de ipocrizie din partea celui care promova traiul simplu şi umil, şi a recomandat în mod repetat vinderea tuturor averilor şi-mpărţirea banilor printre săraci, este prezentată în momentul în care o femeie a turnat nişte mir scump pe capul lui Isus:
Matei 26:8-11 „Ucenicii […] au zis: „Ce rost are risipa aceasta? Mirul acesta s’ar fi putut vinde foarte scump, şi banii să se dea săracilor.“ Cînd a auzit Isus, le-a zis: „De ce faceţi supărare femeii? Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine. Pentrucă pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.”
       Cu alte cuvinte, Isus este gata să-şi ignore propriile principii, cele expuse pentru prostime, atunci când i se gâdilă orgoliul cu daruri scumpe. Oricine ar fi dezgustat de o persoană atât de egocentristă încât să-şi vândă imediat părerea dacă este linguşită şi flatată cu câteva nimicuri scumpe. Da, apostolii aveau dreptate, mai ales după ce l-au auzit pe Isus lăudând modestia de atâtea ori. Iar o asemenea risipă este „un lucru frumos” pentru cineva care promovează smerenia doar dacă respectivul nu se autoinclude în propriile-i învăţături - cu alte cuvinte, dacă este ipocrit.
      Alt concept oribil promovat de Isus este aşa-numita thoughtcrime, „crimă a gândirii”, concept prezent în cele mai multe dictaturi totalitare, care încriminează nu o acţiune, ci simplul gând la acea acţiune:
Matei 5:21-28 „…s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi»; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă […] oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.”
      Evident, într-un sistem dictatorial uman nu există modalităţi pentru a determina ce gândeşte cineva, astfel că pedeapsa vine doar după ce cel ce s-a făcut vinovat de gânduri interzise le spune altcuiva, sau le scrie, sau se trădează în alt mod. Dar un zeu este telepat, şi Isus cunoaşte fiecare gând care trece prin mintea oricui, şi e dispus să considere gânditul la o anumită acţiune egal cu acţiunea în sine, deşi evident un simplu gând, nepus în practică, nu va avea consecinţe pentru ceilalţi, în timp ce acţiunea - da.
      Unul dintre drepturile fundamentale ale omului, considerat necesar pentru a se putea ajunge la libertate şi fericire, este libertatea de conştiinţă. A o interzice înseamnă a înrobi fiinţa umană într-un mod mai profund decât ar putea-o face orice lanţ sau cătuşă. Mai mult decât atât, gândirea nici măcar nu este sub control conştient: „Nu te gândi la un pinguin !” este o glumă care va face pe oricine să se gândească, involuntar, exact la pinguinul la care i s-a cerut să nu se gândească.
      Astfel, Isus consideră normal să judece pentru ceva care scapă de sub capacitatea de control a persoanei. Sau… sau porunca aceasta, imposibil de realizat, are mai degrabă scopul de-a menţine credincioşii într-o permanentă stare de vinovăţie.
      În ce mod vor fi pedepsite acţiunea şi gândul, sau ce diferenţă face această „crimă” nu se ştie - după cum am văzut, dacă persoana vinovată crede, atunci are Raiul în faţă, iar dacă nu crede, indiferent ce-a făcut sau a gândit, e condamnată la aceeaşi pedeapsă răzbunarea va fi aceeaşi. Nu este unica ocazie în care Isus se autocontrazice.
      Apologiştii creştini folosesc uneori o falsă trilemă, după care Isus ar fi fost „mincinos, smintit sau mesia”, după care afirmă că primele două sunt incompatibile cu personajul descris în Biblie, şi astfel „demonstrează” că Isus a fost dumnezeu… ignorând alte posibilităţi (că totul ar fi un mit, de pildă); mult mai important, ingoră seninătate faptul că atât varianta nebuniei cât şi cea a mincinosului nu doar că nu sunt incompatibile cu portretul, dar sunt prezentate direct:
Ioan 2:15 „Şi, făcându-Şi un bici din ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din templu, şi oile şi boii, şi schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele. Şi celor ce vindeau porumbei le-a zis: Luaţi acestea de aici. Nu faceţi casa Tatălui Meu casă de negustorie.””
      E greu de conceput cum o persoană care se lasă cuprinsă de asemenea crize de isterie încât se apucă să răstoarne mese şi să biciuiască oameni ar putea fi, chiar şi pe departe, confundată cu un zeu, cu-atât mai puţin cu un zeu care propovăduieşte iubirea; chiar şi ca simplu om, cineva care se dedă la asemenea gesturi este o persoană impulsivă şi fără autocontrol.
      O altă criză de isterie, chiar mai elocventă, care nu ar avea ce căuta decât la un copil răsfăţat, în nici un caz la o persoană matură şi capabilă să raţioneze, se desfăşoară atunci când lui Isus îi e foame şi…
Matei 21:19 „Şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată.”
      ( Marcu explică şi de ce nu erau smochine: „Căci nu era timpul smochinelor.” )
      Aşadar, cineva nu găseşte fructele dorite pentru că nu este sezonul potrivit, drept pentru care distruge copacul. Imaginaţi-vă un om care taie un cireş pentru că nu găseşte cireşe-n el iarna. Cum l-aţi putea descrie ? În nici un caz cu vreun atribut pozitiv, asta e cert. „Patologic de impulsiv” pare a fi cel mai blând epitet; însă cineva cu asemenea activităţi la activ poate fi foarte serios bănuit de dezechilibru mental. Aşadar, varianta nebuniei din trilemă îşi găseşte confirmarea în biblie.
      Să căutăm prin evanghelii ceea ce este poate cel mai important element pentru un credincios: ce anume ar trebui să facă un creştin pentru a fi mântuit ? Ar fi de aşteptat ca măcar aici Isus, ca un învăţător bun, să fie limpede şi cât se poate de lămurit. Ia să vedem, e necesar să…
Luca 10:27 „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” ,
dar altcuiva îi spune că e necesar…
Luca 18:20-22 „…să ţii poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta… Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor […], şi mergi de-i urmează lui Isus”
deşi, am văzut că cel ce nu le respectă „foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor”, în nici un caz nu va fi oprit de la a intra; de asemenea, cât de mult trebuie să-ţi iubeşti aproapele ne spune tot Isus:
Luca 14:26 „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu”
Limpede, nu ? trebuie să-ţi respecţi familia până urăşti toţi membrii ei, iar iubirea de aproape trebuie şi ea să se confunde cu ura faţă de toată lumea. Însă cu altă ocazie, Isus spune cu totul altceva:
Matei 18:3 „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”
În ce sens să „fii asemenea unui copil” ? şi de unde a apărut această nouă condiţie ? Şi, dacă tot era vorba de condiţii noi…
Matei 5:20 „că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”
spune Isus altcuiva. Pentru ca, în altă parte, să mai adauge câteva criterii noi:
Ioan 3:5 „de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.”
apoi, mai târziu, completează cu o cerinţă de canibalism:
Ioan 6:53 „dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi”
şi, desigur, mai e şi faimosul
Ioan 3:16„Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”
      Aşadar, se pare că de fiecare dată când era întrebat despre mântuirie, „învăţătorul” acesta inventa pe moment un răspuns, ignorând tot ceea ce a spus cu alte ocazii. Cum ar putea fi numit „învăţător”, cum ar putea fi urmat un asemenea inconsecvent care, în loc să informeze, se autocontrazice permanent, iscă confuzii şi nu ajunge a da nici o informaţie utilă ?
      Nici nu e de mirare că diferite denominaţii creştine nu reuşesc să ajungă la un acord, când iată, chiar întemeietorul creştinismului nu se poate pune în acord… cu el însuşi !
      Această serie de contradicţii este, ea însăşi, suficientă pentru a demola iremediabil varianta „salvatorului” din trilema de mai devreme, deşi nu este foarte limpede dacă Isus a dat sfaturi contradictorii intenţionat, adică a minţit, sau pur şi simplu nu mai ştia ce a spus cu alte ocazii, adică avea probleme psihice.
      Mai pot fi enumerate şi alte ocazii în care Isus s-a autocontrazis:
Marcu 9:40 „Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi.”
Luca 11:23 „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea”,
… a minţit:
Marcu 11:23-24 „Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.
…sau a dat sfaturi rele:
Matei 6:25-31 „De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele ? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc… Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.
      Aici Isus promovează iresponsabilitatea totală, credincioşii fiind îndemnaţi să se lase în voia sorţii, precum „păsările cerului”, care sunt hrănite de „tatăl ceresc”… sau nu, şi care, datorită acestei „griji” deosebite, mor în număr impresionant, tocmai pentru că nu reuşesc să-şi găsească hrana necesară.
      În încheiere, să vedem cum Isus a ordonat un furt:
Matei 21:1-3 „…Isus a trimes doi ucenici, şi le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: în el veţi găsi îndată o măgăriţă legată, şi un măgăruş împreună cu ea; deslegaţi-i şi aduceţi-i la Mine”.
      Acei măgari aveau, fără îndoială, un proprietar; însă Isus a decis că acei măgari îi sunt necesari, deci i-a confiscat. Oricum ar încerca credincioşii să justifice versetele, aceste versete descriu pur şi simplu o hoţie ordinară.
      Se pot găsi şi alte versete cu autocontradicţii, absurdităţi sau minciuni, dar consider analiza suficient de amănunţită pentru a putea încheia adevăratul potrtet al personajului din evanghelii.
      Răzbunător, ipocrit, bigot, promovând iresponsabilitatea şi ignorarea moralităţii în favoarea naivităţii, inconsecvent până la autocontradicţie, iraţional de impulsiv, Isus, aşa cum este prezentat în biblie, nu doar că nu este vreun model moral extraordinar, dar avea foarte multe defecte majore de corectat şi controlat la propria sa persoană, înainte de-a încerca să îndrume viaţa altora.

marți, 18 martie 2014

Vremurile bune de-odinioară

„Trăim în timpuri decadente. Tinerii nu-i mai respectă pe părinţi.
Sunt obraznici şi repeziţi, frecventează bodegi, şi nu au autocontrol.”

„Nu mai văd nici o speranţă pentru viitor, dacă vom ajunge să depindem
de tinerii uşuratici de astăzi, pentru că, cu siguranţă, toţi sunt nesăbuiţi
dincolo de orice închipuire… Când eu eram tânăr, eram învăţaţi să fim
modeşti şi respectuoşi cu cei bătrâni, dar tinerii de azi
sunt lipsiţi de respect şi nu admit nici o restricţie.”

„Ce se întâmplă cu tinerii noştri ? Nu-i respectă pe cei mai în vârstă,
nu-i ascultă pe părinţi. Ignoră legile, şi aleargă pe străzi aprinşi de idei nebuneşti.
Moralitatea lor decade tot mai mult. Ce se va alege de ei ?”

„Lumea trece prin vremuri tulburi. Tinerii din ziua de azi nu se gândesc
decât la ei înşişi. Nu au respect pentru părinţi sau pentru cei bătrâni.
Nu acceptă nici o interdicţie, vorbesc de parcă ştiu totul,
şi iau înţelepciunea noastră drept nebunie.”

      De câte ori n-aţi auzit asemenea replici ? Un număr impresionant de oameni, mai bine zis majoritatea oamenilor, priveşte cu nostalgie spre „zilele bune de-odinioară”, şi-şi exprimă foarte limpede dezaprobarea faţă de decăderea şi prăbuşirea societăţii din ziua de astăzi.
      Ceea ce nu este foarte evident este că această impresie a decăderii tot mai tragice a societăţii nu este ceva modern. Primul citat din motto este o inscripţie dintr-un mormânt egiptean de acum circa 6000 ani, următoarele două citate, în ordine, aparţin lui Hesiod ( sec. 8 ien ) şi lui Plato ( sec. 4 ien ), iar ultimul citat îi este atribuit lui Petru Pustnicul, care a trăit în sec. XI-XII.
      Aparent lumea se duce de râpă de mii de ani… şi totuşi, fiecare dintre cei ce se plâng de această prăbuşire vorbeşte de parcă totul ar fi fost perfect până foarte recent, de parcă generaţia lui a fost ultima care a fost „cum trebuie”.
      Şi unde anume greşesc „tinerii de azi” ? Pe primul loc pare a fi lipsa de respect faţă de cei mai în vârstă. Dar respectul se câştigă, nu se acordă automat o dată cu avansarea în ani - deşi sunt convins că asta nu le convine… tocmai celor care nu reuşesc a-şi câştiga altfel respectul pe care-l doresc. Ce anume ar trebui respectat la ceea ce par a fi nişte bătrâni depăşiţi de prezent, care se luptă să menţină sau chiar să tragă înapoi societatea la nivelul lor tocmai pentru că nu sunt în stare să se adapteze la schimbare ? Aroganţa cu care au calificat o întreagă generaţie drept „nesăbuită” şi „decăzută” ? Mai mult, nu desconsideră o generaţie oarecare, ci exact generaţia pe care au crescut-o chiar ei ! Şi, după cum vom vedea, aprecierile lor nu au fost doar arogante, ci complet opuse realităţii.
      Un alt reproş adus tinerilor este că nu mai respectă tradiţiile. Chiar aşa să fie ? Atunci, foarte bine fac ! Tradiţiile reprezintă obiceiuri din vechime, care ar trebui apreciate pentru că… sunt vechi ? doar atât ? Nu ar trebui analizate dacă mai au vreun sens în ziua de azi ? Dacă da, atunci vor fi oricum menţinute. Iar dacă nu, atunci pot să-şi ia locul în manualele de istorie, nu trebuie păstrate de dragul de-a le păstra. Nu tot ceea ce se practica în societatea de acum 200 ani este bun, util sau moral în societatea de astăzi. A pretinde respectarea orbească a unor tradiţii fără înţeles sau chiar negative astăzi doar pentru că erau practicate de strămoşi nu este decât un banal argument din vechime, în care se presupune că tot ceea ce se făcea în trecut este neapărat pozitiv. Societatea s-a schimbat enorm, şi multe din tradiţii sunt pur şi simplu incompatibile cu prezentul. Ce sens ar mai putea păstra pentru locuitorii de la oraş sărbătorirea Zilei Recoltei ? Acestă acuzaţie pare a fi dorinţa celor bătrâni de-a păstra punctele de reper familiare lor cu orice preţ, chiar dacă asta implică o stagnare a întregii societăţi. De altfel, dacă s-ar respecta cu stricteţe toate obiceiurile strămoşeşti, bărbaţii încă şi-ar cumpăra soţii… şi sclavi !
      Circulă pe net o memă aparent creată de un nostalgic, care enumeră jocuri practicate prin anii '80-'90, şi deplânge bieţii copii din ziua de azi, care nu mai ştiu să se joace. În primul rând, îl deplâng pe cel ce a creat mema, şi pe cei ce o distribuie mai departe cu melancolie: ei nu vor şti niciodată sentimentul pe care-l are un copil ( nu un om matur ) atunci când „bietul copil” îşi joacă jocurile de azi pe un PC, rezolvând puzzle-uri sau rulând un simulator de maşină sau de avion, având acces facil la ceea ce ei nici nu au visat că ar fi posibil. Ei nu înţeleg că lumea s-a schimbat, că interacţiunea cu computerul de la vârste cât mai fragede e esenţială pentru ca viitorul adult să poată face faţă în ziua de mâine.
      În al doilea rând, nostalgicul nostru ignoră cu seninătate sentimentele similare pe care le aveau cei mai în vârstă faţă de generaţia lui: „vai, copiii de azi ! au maşinuţe, biciclete, filme la TV ! vai ! pe vremea mea, ne făceam singuri păpuşi din cârpe, pistoale din soc, mergeam la gârlă să ne scăldăm, vai, câte mai făceam ! oh, săracii de ei, nu ştiu ei ce bine ne simţeam noi !”. Şi compătimirea aceasta probabil persistă şi poate fi urmărită în trecut de la o generaţie la alta, până la origini.
      Recent, am avut ocazia să aud o colegă explicând că „ea i-a luat laptop fiicei ei abia când a intrat la facultate ! ce, ea n-a avut toate astea, mobil, calculator, internet ! ce-i cu copiii ăştia ??!”
      Nu m-am putut abţine să nu-i atrag atenţia că ea s-a născut cu un televizor şi telefon în casă, şi că probabil şi părinţii ei au gândit cam acelaşi lucru despre ea. Şi că, la rândul lor, bunicii ei au spus cam aceleaşi lucruri faţă de „răsfăţaţii” ei părinţi, care, ce chestie, mergeau la cinema în loc să meargă la şezători sau la hore în mijlocul satului, „ca pe vremuri !”. Că asta este consecinţa directă a progresului, şi că nu poate să crească astăzi un copil în mod identic cu modul în care a crescut ea, pentru că societatea s-a schimbat de atunci, şi toate eforturile ei de-a ignora asta se vor reflecta negativ asupra copiilor.
      Alt reproş este legat de aroganţa tinerilor care „se poartă de parcă le-ar şti pe toate”, şi aici e uşor de văzut că aroganţa aparţine într-o măsură chiar mai mare acuzatorilor. Am văzut deja că nu, ei nu ( mai ) ştiu mai bine decât tinerii, tocmai pentru că sunt prea ancoraţi de trecut, prezentul le întrece puterea de adaptare, şi, mai important, interesul lor primar pare a fi să forţeze noua generaţie să le asigure lor confortul prin „îngheţarea” societăţii.

      Decăderea moralităţii este o altă imputare adusă noii generaţii de către cea veche. Iar aici subiectul trebuie discutat mai pe larg, de la începutul istoriei, pentru că dacă analizăm datele obiective, se constată un trend opus. Speranţa de viaţă, bunăstarea, progresul tehnologic sunt în continuă creştere. Surprinzător, criminalitatea este în scădere. Ah, da, imaginea uzuală este alta, dar acum e vorba de informaţiile obiective, nu de impresii formate datorită mass-mediei mereu dornice de senzaţional: ziarele şi televiziunile se străduie să prezinte caz după caz după caz de crime, cu cât mai brutale cu-atât mai bine. Dar ajunge să comparăm statistici realizate pe populaţiile de acum câteva mii sau sute de ani, pentru a vedea care este tendinţa generală reală.
      Bazându-se pe proporţia de răni letale identificate pe scheletele din perioada tribală, de acum câteva mii de ani, arheologii au estimat că aproximativ 15% din populaţie a avut parte de o moarte brutală.
      De asemenea, cei care nu mureau decapitaţi, ciuruiţi de săgeţi sau cu capetele sfărâmate de securile sau spadele inamice aveau parte de o viaţă extrem de grea, murind de diverse boli, de infecţii, datorită foametei, sau din nenumărate alte cauze; proporţia de copii morţi la naştere era înspăimântătoare; astfel, în această perioadă, speranţa de viaţă nu depăşea 20-25 ani, ajungând la 28-30 în situaţiile cele mai favorabile, de pildă în „Pax Romana”, „pacea romană” de care s-a bucurat Europa în perioada în care Imperiul Roman controla cea mai mare parte a continentului, şi războaiele dintre diversele regiuni până atunci independente şi adversare s-au redus.
      Cifrele devin mai blânde în perioada Evului Mediu, deşi viaţa a rămas în continuare extrem de brutală comparativ cu standardele din prezent. Tortura, mutilarea şi execuţia publică oficială, prin decapitare, sfârtecare, tragere pe roată sau ardere pe rug, totul autorizat şi realizat de autorităţi, este ceva de neimaginat astăzi, dar era o procedură standard în Evul Mediu. Duelurile erau la ordinea zilei. Tâlharii şi haiducii transformau orice călătorie între două oraşe într-o ruletă rusească. Pe baza înregistrărilor cauzelor de deces din actele din această perioadă, se estimează rata omuciderilor era în jurul valorii de aproximativ 35 la 100.000 locuitori.
      Războaiele erau frecvente: principalele puteri europene erau într-un război aproape permanent, cu alianţe create şi desfăcute, cu veşnice raiduri ale soldaţilor unui imperiu atacând graniţele celuilalt, totul pe fondul invaziilor diverselor triburi migratoare în căutare de pradă. Speranţa de viaţă se menţine în jurul valorii de 30 ani.
      În afara violenţei umane, foametea şi epidemiile făceau la rândul lor ravagii: ciuma, holera şi tifosul au secerat milioane de victime. Opere din această perioadă, fie ele piese de teatru, autobiografii sau chiar basme, repetă acelaşi laitmotiv: mortalitatea infantilă depăşea orice imaginaţie: se estimează că în anul 1600, două treimi din copii mureau înainte de a ajunge la vârsta de 4 ani; multe din basmele scrise în aceste vremuri includ ca premiză moartea mamei la naşterea unui copil, pentru că asta era situaţia până spre secolul XIX.
      Abia în epoca modernă, de după 1800, asistăm la începutul unei perioade mult mai paşnice decât a existat vreodată în istorie. O dată cu avansul medicinei şi al agriculturii, bolile şi foametea au început să aibă un impact mult mai redus. Războaiele s-au redus ca număr şi totodată ca număr de victime. Al doilea război mondial a implicat moartea câtorva zeci de milioane de oameni; Blitzkrieg-ul nazist s-a împrăştiat în întreaga Europă, şi expansiunea forţelor naziste a însemnat uciderea a nenumăraţi civili din teritoriile ocupate. Dar chiar şi aici, în cea mai sângeroasă încleştare din secolul XX, se poate remarca un evident progres al moralităţii. Ajunge să facem o comparaţie cu alte războaie purtate în trecut, când cucerirea unei aşezări inamice implica automat executarea locuitorilor, violarea şi înrobirea sau uciderea femeilor, urmată de jefuirea şi nimicirea întregii aşezări, eventual alături de înrobirea copiilor. Ideea de a executa doar câţiva săteni dintr-o localitate cucerită ar fi fost străină pentru un război din secolul XI.
      De altfel, numeroşi istorici au calculat că, dacă Al Doilea Război Mondial ar fi fost purtat „ca pe vremuri”, după „regulile” din secolele anterioare, numărul de victime ar fi fost de aproximativ zece ori mai mare !
      Numărul imens de victime a fost datorat în primul rând numărului imens de soldaţi implicaţi, dar proporţia victimelor la numărul de combatanţi a fost foarte scăzută comparativ cu alte războaie, atât datorită îmbunătăţirii sistemului medical, dar şi datorită introducerii legilor războiului, legi care să limiteze şi să protejeze civilii, non-combatanţii, prizonierii sau personalul medical. Chiar dacă aceste legi au fost încălcate în lupte, simpla lor existenţă a reprezentat un alt mare avans faţă de trecut. O societate care încriminează furtul, de pildă, este mult mai avansată moral decât una care nu o face. Legile respective nu vor opri furtul, dar este mai important că acţiunea este catalogată drept greşită.
      În prezent, speranţa de viaţă a crescut de mai mult de două ori comparativ cu Evul Mediu, fiind de ~67 ani (faţă de ~30 ani). în mare parte şi din cauza reducerii mortalităţii infantile în urma îmbunătăţirii igienei şi a dezvoltării medicinei, ambele mult superioare faţă de perioada anterioară.
      În ţările civilizate, rata violenţei a atins o valoare extrem mică comparativ cu trecutul, media pentru secolul 20 oscilând în jurul valorii de 2 omucideri la 100.000 locuitori.
      „Ah, dar astăzi sunt mult mai multe cazuri de cancer şi de boli de inimă !”, ar putea spune cineva. Şi ar avea dreptate… dar asta nu înseamnă decât că, fără să-şi dea seama, recunoaşte că a avut loc o schimbare în bine. Fiecare om care se naşte trebuie să moară, asta e evident, şi fiecare deces trebuie să aibă o cauză. Dacă există o sută de cauze diferite, fiecare acţionând în voie, este mult mai probabil ca cineva să moară mai devreme datorită uneia din zeci de potenţiale cauze. Dar dacă aproape toate pericolele dispar, atunci cele câteva cauze rămase vor provoca majoritatea deceselor. Da, astăzi mor mai mulţi oameni de cancer tocmai pentru că nu mai mor de o sută de alte cauze înainte de-a face cancerul respectiv !
      Cei ce mor astăzi de cancer (de regulă, la vârste înaintate, 40 de ani sau mai mult ) au ajuns la 40 ani sau mai mult tocmai pentru că nu au murit când s-au născut datorită unei infecţii cu streptococ, nici la 3 ani de tetanos pentru că s-au julit la picior, nici la 5 ani datorită foametei, nici la 10 ani de variolă, nici la 14 ani de mâna unor bandiţi, nici la 16 ani datorită unei naşteri dificile ( la 15-16 ani, o „femeie” era deja mamă; Julieta din opera lui Shakespeare e descrisă ca având 13 ani !), nici la 19 ani din cauza carenţelor alimentare, nici la 22 de ani de tuberculoză, nici la 25 de tifos, nici la… şi lista poate continua.
      Instituţia sclaviei, care a însoţit specia umană de la începutul istoriei, a fost respinsă şi desfiinţată de pe aproape întreg mapamondul tot prin secolul XVIII. Fără îndoială, există sclavi şi în ziua de astăzi, dar, din nou, este o diferenţă majoră între un număr mic de sclavi abuzaţi în câteva ţări înapoiate, şi sclavia recunoscută oficial, practicată deschis şi chiar încurajată de majoritatea statelor.
      Recunoaşterea egalităţii sexelor a fost tot un succes al secolelor XIX-XX. Înainte de acest moment, de-a lungul întregii istorii, femeia a fost dependentă total, din toate punctele de vedere, de proprietar - tatăl, apoi soţul ei. Asta în sine a reprezentat o formă de sclavie, în care jumătate din populaţie era discriminată de la naştere până la moarte.
      Toleranţa faţă de alte orientări sexuale sau faţă de alte religii sunt, la rândul lor, apariţii foarte noi în istorie. Până nu demult, legea cerea uciderea sau în cel mai fericit caz întemniţarea homosexualilor şi a ateilor; iar istoria e construită într-o proporţie mult prea mare de cruciade şi de nesfârşite lupte dintre diferitele denominaţii religioase care au însângerat atât Europa, cât şi restul lumii, vreme de sute de ani..
      Peisajul istoriei devine mult mai sumbru când este analizat în mod realist, şi nu prin evocările unor visători care evocă o imagine a „vremurilor bune de-odinioară” idealizată, în care oamenii trăiau natural, aproape de pământ, şi duceau un trai simplu şi cinstit, nu ca acum, când viaţa a devenit prea complicată, artificială şi dependentă de tehnologie. În realitate, oamenii trăiau puţin şi duceau o viaţă extraordinar de dificilă; marea majoritate a populaţiei nu ştia să scrie sau să citească; bolile şi mortalitatea infantilă depăşeau imaginaţia; complexitatea tehnologiei a însemnat eliberarea majorităţii populaţiei de o eternă luptă cu clima, cu slujbaşii propriului conducător trimişi să acapareze zeciuieli şi biruri, cu ghinionul şi cu invadatorii, pentru a nu muri de foame. Literalmente.
      Iar cei ce deplâng „decăderea” de astăzi o fac exploatând toate beneficiile aduse de progresul şi ştiinţa pe care le blamează, de la hrana de zi cu zi la comunicaţii şi mijloace de transport moderne, de la sănătatea asigurată de medicina modernă la drepturile şi libertăţile care au venit o dată cu avansul întregii societăţi.

      Plato, Petre Pustnicul, dar şi nostalgicii care au impresia că „pe vremea lor” totul era mai grozav, şi că acum moralitatea societăţii s-a dus naibii, fac pur şi simplu selecţie observaţională printre amintiri.
      Pentru un copil de 10 ani, ştirile şi ziarele care mustesc de tragedii sunt complet irelevante; din perspectiva lui, crima există doar la televizor, programul de desene animate este mai atractiv decât ştirile, iar adulţii evită subiectele brutale când sunt copii în jur. Mai târziu, când începe să acorde atenţie ştirilor, va trece în extrema cealaltă, şi va avea impresia că în ultima vreme sunt tot mai multe relatări despre violenţă. Este doar o impresie: crime şi războaie s-au produs dintotdeauna, doar că atunci când aţi fost foarte mici n-aţi fost atenţi la ele !
      Şi acelaşi lucru e valabil şi pentru sexualitate: situaţia este şi acum cam aceeaşi ca atunci când eraţi copil. Doar că ceea ce pentru un copil de câţiva ani este doar o persoană pur şi simplu, luată ca atare, va fi interpretată diferit de un adult, care va judeca vestimentaţia, gesturile şi vorbirea, şi va declara ferm: „vai, ce e cu fetele astea ! uite cum se-mbracă ! pe vremea mea nu se pomenea aşa ceva ! of, cum a decăzut moralitatea !”
      Astăzi trăim în perioada cea mai paşnică şi mai favorabilă din întreaga istorie. E necesar să ne informăm obiectiv despre trecutul istoric şi trecutul nostru personal, pentru a înţelege toate dezavantajele care au existat şi pentru a şti cum să facem următorul pas înainte, în loc să deplângem şi să regretăm o imagine distorsionată a unui trecut idealizat.

miercuri, 29 ianuarie 2014

An open letter to Facebook:



We, the undersigned, are writing to express our dismay and to request explanations for the recent wave of attacks against Romanian atheist Facebook pages and groups.



In the last few days, two of the main pages administered by the Romanian atheist community have been closed for allegedly posting content not complying to the Facebook guidelines. The main Facebook group used by the Romanian atheist community has also been shut down, as well as some personal accounts of people involved in the community.



While we understand that community guidelines are important on a communication plaform such as Facebook, we fail to see how these latest decisions follow regular procedures as they all seem to be part of the same purposeful campaign to silence the atheist voice in the Romanian online media. We should also point out that several similar pages and groups exist and that on many occasions the content provided on the Romanian pages has been inspired, translated or adapted from those pages that still seem to be doing well.



We have always considered that Facebook guarantees our freedom of speech and that personal sensibilities, even religious in nature, are not enough to completely shut down the means of expression for a whole community. The atheist community has never posted racist materials, has never promoted any kind of hate speech against any religious people and has always attempted to only ridicule ideas and not attack the people that were promoting those ideas.



It is clear that some religious groups might not want their propaganda to be criticized in any way.

We have even seen communications in religious groups that referred to a concerted action of reports against atheist pages and groups.

This is not the outcome of just a number of individuals feeling they are "harassed" or "discriminated" against, but the intentional and organized action of a group that feels they can and should dictate what the public discourse should be like.



We also understand that their numbers might be vastly larger than ours. But this should not be a factor in any decision to shut down pages or groups, as minorities of any kind also have a right to express themselves and not be silenced by the majority.



All things considered, we feel Facebook was wrong on allowing this to happen without giving detailed explanations or any specific instructions on how we could remedy the situation.



We are saddened by this turn of events and hope the international community will take a stand with us for our right to express ourselves which should indeed include the right to poke fun at any ideas, including religious beliefs.



Yours truly,



Ciprian Cucu, PhD., Assistant Professor

Marius Hanganu, Refugee Caseworker (Nürnberg, Germany)

Alin Andries, Software developer (Milan, Italy)

Eduard Longier, Freelance translator (Cracow, Poland)

Cornel Creţu, Blogger profudereligie.blogspot.ro (Braşov, Romania)

Andreea Băncioiu, Blogger korallion.blogspot.ro (Sibiu, Romania)

Alexandru Toma Patrascu, Marketing Manager (Bucharest, Romania)Monica Belitoiu, Communication Specialist (Bucharest, Romania)

Calin Miclaus, System administrator (Arad, Romania)Adrian Avarvarei, Software company owner (Cluj, Romania)

Laura Negoi, Sales Responsible (Galați, Romania)

luni, 13 ianuarie 2014

Vreau să mor.

Nu astăzi.

Nu acum.

Nu în curând.

De fapt, ideal ar fi să mai pot trăi 2-3-5 sute de ani. Aș avea cu ce sa îmi ocup timpul. Dar când găsesc întrebări de genul:"Dacă ați putea trăi veșnic, ați alege această posibilitate?", răspunsul este un "NU!" categoric.

Nu aș vrea să trăiesc veșnic nici în Raiul Ortodox (wwwah, ce plictiseală!), nici pe "tărâmul paradisiac" pe care îl promit mormonii, nici pe Pământul nostru super-tehnologizat din viitor, nici în Gaia-Galaxia a lui Asimov.

De ce?

Pur și simplu, pentru mine, valoarea vietii stă în însăși perisabilitatea ei. Se poate încheia oricând, violent, neprevăzut, dureros și chinuitor. Clipa asta, pe care o petrec notându-mi gândurile, ar putea fi una dintre ultimele mele clipe. Și atunci, cum pot alege să o petrec? Cum pot alege să dau sens unor clipe prea scurte și unor acțiuni prea lipsite de semnificație în imensul tablou al Universului?

Mi s-a spus de prea multe ori că sunt "hedonistă". Aparent, religioșii cred că asta este o formă de înjurătură, că este ceva inerent rău în placere, în a face sau a avea lucruri care îți plac și care îți provoacă satisfacție, dar, pentru mine, ăsta e scopul: să trăiesc bine și frumos. Să fiu fericită și mulțumită acum și în viitor. Să fac lucrurile care îmi dau o stare de bine, fie că este vorba de mâncat înghețată sau de salvat Universul. Dacă urmează să mai trăiesc 3 zile, 30 de ani sau 300 de ani, vreau ca la sfârșit să mă pot uita înapoi gândindu-mă că am luat mereu cele mai bune decizii în contextul datelor disponibile, și că am făcut mereu ce am putut mai bine. Și că am fost fericită făcând asta.


Să îți dorești o permanență a vietii, indiferent de ce înțelegi prin "rai", pentru mine e absurd. "Veșnicia" e a dracu' de lungă, suficient de lungă încât să facă și petrecerile din Valhalla să devină plictisitoare de la un punct. Dorința asta de a "trăi veșnic" mi se pare nu doar expresia unui egocentrism absurd, care nu lasă victima să își închipuie un Univers făra persoana lui la loc de cinste, dar și dovada unor instincte negândite. Da, e normal să îți fie frică de moarte și de non-existență, dar e la fel de normal să îți controlezi și să îți înțelegi instinctele, nu să te lași pradă unor dorinte nedigerate, bazate pe frică.

Raiul poate fi o înghețată consumată pe balcon, în compania cuiva drag, privind apusul si povestind vrute și nevrute, dar un apus veșnic, cu aceeași înghețată veșnică și cu aceeași discuție veșnică, ei bine, acestea intră deja în definiția Iadului.

marți, 31 decembrie 2013

Comunism şi ateism

      Mult prea des aud comparaţia „Comunismul a fost anti-religie, deci atei = comunişti !”.
      Analogia este repede completată: comuniştii au dărâmat biserici, au închis preoţi şi în general credincioşi, s-au opus din răsputeri religiei, au încercat să „îndoctrineze întru ateism” populaţia, ateismul era religia de stat… şi câte şi mai câte. Aproape că vezi scene din Roma antică, cu bieţi creştini târâţi în arene ca să fie daţi leilor.
      Eu personal găsesc asemenea ieşiri ofensatoare: cineva care prezintă asemenea argumente pare a fi ferm convins că sunt fie extrem de prost, fie amnezic.
      Să o luăm în ordine: în primul rând, dărâmărea bisericilor. Da, în perioada comunistă au fost dărâmate nişte biserici. În ce context ? păi, atunci când câte-un întreg sat era distrus pentru a face loc construcţiei de blocuri. Biserica satului era şi ea dărâmată, nu doar aşa, pentru că era biserică, ci pur şi simplu pentru că era construită în zona destinată noului cartier.
      Dar cam câte biserici au fost dărâmate ?
au fost demolate peste 20 de lăcaşuri de închinare
şi tototdată, mult mai important,
în acelaşi timp, s-au construit peste 500 de biserici noi,
găsim pe chiar site-ul Patriarhiei Române.
      Încă o dată: în perioada comunistă au fost dărâmate ~20 biserici şi mănăstiri ortodoxe, şi au fost construite ~500 !
      Pe de altă parte, situaţia celorlalte culte nu era la fel de strălucită. Zeci de biserici aparţinând în principal cultului greco-catolic ( dar şi altor culte ) au fost confiscate… şi date, aţi ghicit, tot Bisericii Ortodoxe. Chiar şi în prezent, sunt pe rol nenumărate procese, în diverse faze, între catolicii care luptă să-şi recapete proprietăţile, şi BOR care pur şi simplu refuză să le înapoieze.
      De asemenea, tot de pe site-ul Patriarhiei, aflăm că tot în perioada 1948-1989:
au funcţionat şase seminarii teologice… şi doua Institute Teologice de grad universitar
      Aşadar, în realitate, în perioada comunistă, BOR a construit sute de biserici, a primit zeci de clădiri ale altor culte pe care nu vrea să le mai returneze nici în ziua de azi, uneori chiar sfidând decizii judecătoreşti, şi avea institute de pregătire a preoţilor.
      Au fost închişi preoţi ? Fără îndoială. Din ce motiv ? Din acelaşi motiv pentru care zeci de mii de persoane care aveau opinii politice diferite sau opuse celor ale partidului au fost urmărite, închise, uneori executate. Faptul că unii dintre cei urmăriţi de poliţia politică erau, cu totul întâmplător, preoţi ( sau credincioşi) nu înseamnă că „comuniştii au închis preoţi”. Au persecutat persoanele disidente, indiferent de orientarea religioasă.
      E ca şi cum cineva ar descrie perioada prezentă ca fiind o perioadă în care „creştinii sunt urmăriţi de poliţie şi amendaţi sau închişi” pentru că majoritatea contravenienţilor şi infractorilor se-ntâmplă să fie creştini. Motivul pentru care sunt pedepsiţi nu are tangenţă cu religia lor, ci cu faptele lor. Iar, în perioada comunistă, una din cele mai serioase crime era dezacordul cu politica oficială, şi nu conta dacă „făptaşul” era ateu sau creştin-ortodox.
      Tot în cadrul „persecuţiei preoţilor” trebuie amintiţi şi preoţii informatori. Atât de „persecutaţi” au fost preoţii, că un număr necunoscut din ei erau colaboratori cu Securitatea. Merită subliniată ipocrizia conducătorilor actuali ai Bisericii Ortodoxe, care se luptă din răsputeri să menţină secrete numele acestora - cu alte cuvinte, conducerea de acum nu doreşte să se detaşeze de acei preoţi care au colaborat, ci îi acoperă în continuare. Putem doar bănui că o mare parte a actualilor preoţi au fost şi-n trecut informatori ai Securităţii.
      Cu atât mai bizară este pretenţia purtătorilor de cuvânt ai bisericii, atunci când fac declaraţii referitoare la o ipotetică „persecuţie” a BOR, când exact aceşti preoţi au urmat cursurile unui institut teologic funcţionând în perfectă legalitate în perioada comunistă, au slujit în biserici construite perfect legal în perioada comunistă, şi se prea poate să fi fost chiar informatori ai Securităţii. Dacă asta e „persecuţie”, atunci aceşti preoţi fie nu înţeleg sensul cuvântului, fie pur şi simplu îşi bat joc şi sfidează întreaga populaţie, de fiecare dată când menţionează subiectul „persecuţiilor” comuniste.
      Pentru că „o imagine face cât o mie de cuvinte”, iată o fotografie realizată în 23 august 1989:

Teoctist nu pare să fie foarte oropsit; este destul de evident că funcţia de patriarh avea o însemnătate suficient de mare încât să fie invitat la masa festivă a conducătorilor de cel mai înalt rang din cadrul Partidului Comunist.
      Concluzia este limpede: în ciuda minciunilor sfruntate pe care le înaintează de zeci de ani, adevărul este că pentru Biserica Ortodoxă Revoluţia din 1989 a însemnat o schimbare minoră: şi înainte de revoluţie BOR a fost implicată în politică şi a manevrat şi manipulat liderii politici pentru a-şi asigura avantaje. Diferenţa este doar de anvengură: abia după revoluţie şi-a permis să lanseze cele mai sfruntate pretenţii, să pretindă sume imense de la buget şi să intervină şi mai pe faţă în politică.

      Al doilea punct este legat de presupusul „ateism” al comunismului. Conform scenariului fantastic pe care ni-l prezintă reprezentanţii şi apărătorii BOR, înainte de revoluţie marea majoritate a populaţiei era atee, mai existau câţiva creştini persecutaţi, care se temeau să meargă la biserică. După care, pac, are loc revoluţia, şi milioanele alea de atei de mai ieri s-au creştinat cu toţii peste noapte ! Şi aşa, aproape 90% din populaţia României a devenit subit ortodoxă !
      Sau, mult mai realist, majoritatea populaţiei a fost religioasă dintotdeauna, şi milioanele de atei care-i persecutau pe creştini sunt doar o altă scorneală. Cele „peste 500 de biserici” construite în perioada comunistă… n-ar fi fost construite, dacă nu ar fi fost necesare.
      După cum am văzut, „persecuţia” comunistă a însemnat mai degrabă o laicitate a statului, în care Bisericii Ortodoxe nu i se permiteau chiar atâtea abuzuri şi pretenţii exagerate ( solicitări nesfârşite de fonduri publice, îndoctrinare în şcoli ), deşi pe de altă parte comuniştii au privilegiat BOR în defavoarea celorlalte culte.
      Şi motivul principal pentru care în România comunistă ortodoxia nu a fost lăsată să-şi facă de cap cum voia, este pentru că comuniştii nu doreau concurenţă.
      Într-adevăr, deşi se repetă la nesfârşit că „comuniştii erau atei”, în realitate afirmaţia este falsă. BOR nu susţine nici un alt cult, dar asta nu înseamnă că BOR ar fi atee. Iar comunismul în sine este foarte apropiat de un cult religios. Societatea perfectă visată de religie este aceeaşi societate pe care o urmăreşte şi comunismul.

E o societate în care există un lider suprem.
Nimeni nu l-a ales, nimeni nu are nimic de spus legat de modul în care acest lider conduce.
Pentru că conducerea lui este perfectă.
Liderul, prin reprezentanţii lui, ştie ce e cel mai bine pentru fiecare.
Liderul, prin reprezentanţii lui, are grijă de fiecare om în parte.
Pentru că liderul deja are un plan în care sunt incluse toate persoanele.
Liderul, prin reprezentanţii lui, pregăteşte şi supraveghează îndeplinirea planului.
Oamenii trebuie să se supună poruncilor pentru a realiza acest plan, chiar dacă nu-l cunosc.
Pentru că atunci când planul va fi realizat, totul va fi perfect !
Liderul decide pe cine să răsplătească şi pe cine să pedepsească.
Răsplata şi pedeapsa nu depind de acţiuni, ci de ceea ce gândeşte o anumită persoană.
Pentru că liderul şi reprezentanţii lui supraveghează şi cunosc tot ceea ce oamenii spun, tot ceea ce fac, tot ceea ce gândesc.
Pentru că oamenii trebuie să îl iubească pe lider, conducerea şi planul cel măreţ.
Şi trebuie să o spună, să o repete, să o gândească şi să o creadă.
Dacă cineva nu-şi iubeşte liderul, dacă nu apreciază tot acest efort depus special pentru el, acela este un duşman.
Simplul dezacord cu oricare din prevederile atât de atent gândite de lider este o crimă.
Şi liderul cel grozav are grijă să se descotorosească de toţi duşmanii care vor să-i saboteze munca.

      E greu de deosebit comunismul totalitar de raiul descris de preoţi !
      Aşadar, cum ar putea un sistem care e oglindirea promisiunii religiei să fie „ateu” ? Religia comunismului este atee exact în măsura în care orice altă religie este atee faţă de celelate religii !
      Comunismul nu reflectă valorile susţinute de majoritatea ateilor - raţiunea, logica, autocorectarea, cunoaşterea. În schimb a promovat exact valorile religiei - dogmatismul, cenzurarea şi interzicerea oricărei opinii contrare, credinţa oarbă (în conducători, în construirea societăţii perfecte), acceptarea unui şir nesfârşit de privaţiuni în prezent pentru a ajunge la starea perfectă în viitor, ritualuri de venerare, etc etc etc.

sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Nu îmi place noul papă.

Am zâmbit sardonic prima dată când am văzut un articol despre cât de "cool si tolerant" este noul papă. Nu îmi mai amintesc dacă era cel despre cât de tolerant este el cu homosexualii sau cel despre cum a zis papa că și ateii sunt oameni.

În primul rând, mi se pare penibil să lăudăm un om și să picăm în bot de admirație pentru că a spus o chestie care este non-cretină. Îl lăudăm că a avut o reacție decentă. WOW! În timpul asta, milioane de oameni au reacții decente, fară a fi titluri principale pe pagina întâi a ziarelor. Ăia nu primesc o bombonică pentru ca nu sunt dobitoci?

Apoi, eu nu pricep cum de nu pricep alții că "papa" nu este o persoană, ci un produs.

Personajul acesta, "Papa Francis I", este un proiect la care participă intens echipe întregi de specialiști în marketing și media, care au ca scop restaurarea imaginii de rahat pe care și-a făcut-o catolicismul în sute de ani de abuzuri politice și sexuale. Adică oamenii încearcă din răsputeri să ne facă să uităm cum s-au pus ei împotriva științei, cum au protejat popi pedofili, cum i-au serbat ziua lu' Hitler și cum au interzis credincioșilor să folosească prezervativul în cel mai mare focar HIV. Treabă grea, când ai victime ale violurilor ieșind la lumină în toată lumea și armate de seculariști făcând campanie împotriva ta și dezgropând toate rahaturile pe care le-ai asuns timp de zeci de ani sub covoare de cashmir.

Cum facem asta? Cum curățăm imaginea Bisericii Catolice? Uite rețeta:

1: Se ia un cardinal cu trecut ~ curat, care aparține unei minorități, eventual dintr-o țară exotică. (De data asta au avut de ales dintre un negru și un latino.) Recomandabil să fie din ceva subdiviziune catolică faimoasă pentru simplitate și modestie, pentru că așa vrem să fie și imaginea BC.

2: Se mazilește "fără tam-tam" papa actual, care, brusc și dintr-o dată, se retrage și se face nevăzut din media, mai ceva ca pantofii din colecția sezonului trecut.

3: Se prezintă noul papă ca viitor "revoluționar" al catolicismului, ca să știe lumea la ce să se aștepte. Apoi se atacă problemele punctual:

a) Problemă:
Biserica Catolică acuzată că adună bogății în loc să ajute săracii cu banii enoriașilor.
Soluție:
Noul papă se îmbracă doar în alb, fără perle și haur. Înlocuiește tronul de aur cu un scaun. Se laudă în public ca este influențat de Francis de Assisi, și deci e plin de modestie și urăște bogăția. Gata! BC nu mai este ze evil treasure monger! Acum Biserica este brusc săracă și apărătoarea tuturor nevoiașilor!



b) Problemă:
 Biserica Catolică are o îndelungată istorie de intoleranță religioasă și a dovedit în mai multe rânduri că nu pricepe ideea de "libertate religioasă".
Soluție:
Papa declară în presă că "Ateii pot fi vazuti ca oameni de bine daca fac fapte bune” și că “Ma intrebi daca Dumnezeul Crestinilor ii iarta pe cei ce nu cred si nu cauta credinta. Incep prin a spune – si acesta este lucrul fundamental – ca mila Lui Dumnezeu nu are limite daca mergi la el cu o inima sincera si smerita. Problema pentru cei ce nu cred in Dumnezeu este sa se supuna constiintei lor”
Gata! Acum suntem ecumenici și toleranți cu toată lumea! (Scoateți banu'!)

c) Problemă:
Biserica Catolică este cunoscută pentru o atitudine homofobă și pentru militantismul ei anti drepturi egale.
Soluția:
Papa adună toți plătitorii de taxe homosexuali înapoi în sânul bisericii declarând că: “Daca cineva este homosexual si Il cauta pe Dumnezeu, cine sunt eu sa il judec?” (Nu că nu am ști că s-a opus activ legalizării căsătoriilor între persoane de același sex. Dar ce e un pic de ipocrizie între prieteni?)

d) Problemă:
Papii precedenți au bubuit scoru' îndemnând africanii săraci să se ferească de prezervative ca de focurile iadului, deși zona este decimată de HIV.
Soluție:
Aducerea în presă a unui video cu nenea care sărută și spală picioarele unor oameni infectați cu SIDA. Dar prezervativele încă mai sunt rele.

e) Problemă:
Biserica Catolică este acuzată de sexism deoarece interzice femeilor să fie preoți.
Soluție:
Nup, nu lăsăm femeile să fie preoți. Dar le lăudăm și zicem că sunt "speciale", fără a oferi vreo soluție.
"As far as the ordination of women, the Church has already spoken out and the answer is no. John Paul II made the Church's stance definitive. The door is closed. But let me tell you something, Our Lady, was more important than the apostles, bishops, deacons and priests. Women play a role that's more important than that of bishops, or priests. How? This is what we have to explain better publicly."

f) Problemă:
Biserica Catolică a fost acuzată în numeroase rânduri că i-a protejat pe preoții pedofili.
Soluție:
Uhm...Nimic. Nimic ar trebui sa fie suficient. Ah, și am putea să facem agresiunea sexuală asupra minorilor ilegala în Vatican, de la 1 Septembrie. Yea, suficient.
Nu știu ce ziceți voi, dar mie mi se pare prea puțin și prea târziu. Văd aici o mare putere politică ce încearcă să distragă atenția de la sute de ani de comportament reprobabil oferind o felie de cozonac, de parcă 3 articole de presă și schimbarea mobilierului fac brusc să dispară suferințele tuturor celor care au avut sau încă mai au de suferit de pe urma doctrinei și organizației catolice, de la victimele preoților pedofili și ai măicuțelor abuzive până la tinerii alungați de familie pentru că părinții au fost îndoctrinați să creadă că homosexualitatea este lucrarea diavolului, de la africanii convinși că vor arde în iad daca folosesc prezervativul pâna la mamele de 13 ani cărora li s-a refuzat avortul.

Nu, dragii mei, nu ne cumpărați cu firmituri. Nu ne momiți cu felioare de cozonac. Cultul vostru se va prăbuși în ciuda proiectului ăstuia disperat. Brusc, covoarele voastre au devenit transparente și putem cu toții vedea mizeria pe care ați îngrămădit-o sub ele.

E timpul să faceți curat.

luni, 4 noiembrie 2013

„Străinul Misterios”

      Personaje:
      Povestitorul
, Theodor Fischer, un adolescent dintr-un sătuc în mijlocul Austriei anilor 1590;
      Satana, un înger, numit după unchiul său, Satana cel biblic ( „singurul din famile care a păcătuit” ); este înzestrat cu numeroase abilităţi supranaturale, printre altele şi cu darul telepatiei, dar şi al precogniţiei.

      Context:
      Un grup de ţărani din sat au acuzat o femeie de vrăjitorie, au urmărit-o, au prins-o şi se pregătesc să o linşeze:

      „Au târât-o până la un copac, au aruncat o funie peste o creangă, şi au început să facă un laţ la capătul acesteia; unii dintre ei o ţineau, în timp ce ea plângea şi se ruga, iar fiica ei plângea şi privea dar se temea să facă sau să spună ceva.
      Au spânzurat-o pe femeie, şi eu am aruncat o piatră în ea, deşi în sinea mea mi-era milă de ea; dar toţi aruncau cu pietre, şi fiecare îşi privea vecinul, şi dacă nu aş fi făcut şi eu asemenea lor, ar fi văzut şi-ar fi vorbit. Satana a izbucnit în râs…
[…]
      A spus:
      —Da, râdeam de tine, pentru că, de frica a ceea ce ar putea spune alţii despre tine, ai aruncat piatra aia în femeie, deşi în inima ta erai revoltat de propria acţiune - dar râdeam şi de ceilalţi.
      —Cum aşa ?
      —Deoarece cazul lor era al tău.
      —Cum adică ?
      —Păi, erau şaizeci şi opt de oameni acolo, şi şaizeci şi doi dintre ei nu doreau să arunce cu pietre mai mult decât doreai tu.
      —Satana !
      —Oh, e adevărat ! Cunosc omenirea. E formată din oi. E guvernată de minorităţi, arareori sau chiar niciodată de vreo majoritate. Îşi înăbuşă sentimentele şi credinţele şi îi urmează pe cei câţiva care fac cel mai mult zgomot. Câteodată cei puţini şi zgomotoşi au dreptate, câteodată nu; dar nu contează, mulţimea îi urmează. Marea majoritate a omenirii, fie sălbatică sau civilizată, este în secret bună la suflet şi nu vrea să producă durere, dar în prezenţa minorităţii agresive şi fără de milă, nu îndrăzneşte să se impună. Gândeşte-te ! Un om bun îl supraveghează pe altul, şi se asigură că se ajută reciproc într-o nelegiuire care îi revoltă pe amândoi. Vorbind ca un cunoscător, ştiu că nouăzeci şi nouă dintr-o sută de oameni au fost cu toată hotărârea împotriva uciderii vrăjitoarelor la început, când prostia asta a fost fluturată de o mână de lunatici pioşi, acum mult timp. Şi ştiu că şi astăzi, după ani de prejudecăţi şi învăţături prosteşti, doar o persoană din douăzeci chiar pune suflet, cu sinceritate, la torturarea unei vrăjitoare. Şi totuşi, aparent toată lumea urăşte vrăjitoarele şi le vrea ucise. Într-o bună zi, o mână de oameni se va ridica de partea celalată şi va face mai multă gălăgie - poate chiar un singur om îndrăzneţ, cu o voce puternică şi o faţă hotărâtă o va face - şi într-o săptămână toate oile vor schimba direcţia şi-l vor urma, iar vânătoarea de vrăjitoare va ajunge la o bruscă încheiere.
      Monarhiile, aristocraţiile şi religiile, toate se bazează pe acest mare defect al speciei tale - neîncrederea individului în vecinul lui, şi dorinţa sa, de dragul siguranţei sau al confortului, de a fi bine văzut de vecin. Întotdeauna aceste instituţii vor rămâne şi vor înflori, şi vă vor opresa, insulta şi umili, pentru că sunteţi şi veţi rămâne sclavii minorităţilor. Nu a existat nici o ţară în care cei mai mulţi oamenilor să fie cu adevărat loiali oricărei din aceste instituţii.”

( Mark Twain, Străinul misterios, cap. 9 )

marți, 29 octombrie 2013

Urăsc creștinii?

Azi îmi vine să spun că urăsc creștinii.
Desigur, acesta ar fi un neadevăr, pentru că nu urăsc o categorie de oameni pe care nu îi cunosc. Nu pot face asta, pentru că mintea mea nu mă lasă. Poate am studiat prea mult dicționarul de erori logice.

Știți ce urăsc?


Urăsc incapacitatea oamenilor de a înțelege că fiecare om are dreptul de a-și alege religia, sau de a nu alege nici o religie,  și că este nepoliticos să încerci să îi îndeși concepțiile tale pe gât altuia, chiar dacă îi vrei binele. Și, mai ales, să încerci să i le îndeși pe gât amenințându-l, înjurându-l si calomniindu-l  Da, creștine, faptul ca îmi spui că toți ateii vin din familii dezorganizate și că probabil tata e bețiv și mama curvă nu mă va face brusc să îl iubesc pe hrisosul tău. Ce să-i faci?

Urăsc "educatia" dogmatică din școli și "dresajul" pe care l-am văzut deunăzi într-o grădiniță, unde copiii de 3-4 ani au fost duși "în pelerinaj" și puși să se târască prin biserică. Nu mi se pare nimic mai grețos decât a învăța omul de mic că este o creatură care nu merită alcteva decât să se târască în genunchi, flămândă, pentru ca apoi sa prmească "ceiuț și pâinică" de la un popă cu aspect de pedofil evadat. Video.

Urăsc felul în care "ortodocșii" si "sectarii", care, se presupune, se închină aceluiasi zeu, își bagă reciproc bețe în roate, și felul în care se bucura fățiș de faptul că partea adversă va ajunge în iad.

Urăsc felul în care mințile înghesuite ale unora dintre ei resping "știința" ca fiind a lui "Satana", și fac asta de pe laptop, înghițind un hap de antibiotice și ascultând la radio ceva emisiune creștină.

Urăsc conceptiile tribalistice din seria "Ești român, ești ortodox", urmate, invariabil de "dacă nu ești ortodox, pleacă din țara noastră", chestie zbierată cu fenezie de o mână de sociopati vocali, naționaliști pâna în adâncul oaselor si, în mod ironic, adeseori complet agramați.



Urăsc habotnicia scârboasă a celor care se târăsc în genunchi în jurul unor oase de mort, a celor care ling icoane și, chiar mai rău, îsi târâie copiii cu ei. Mă îngrețoșează rândurile de superstițioși care trec de-a bușilea pe sub icoane sau își freacă batiste si portofele de racle cu morți, bodogănind vrăji.

Urăsc să văd oameni în toată firea  care își "tratează" boli grave pe la mânăstiri, sau, mai rău încă, își ucid lent copiii refuzându-le tratamentul, dar făcându-le molifte. Urăsc să îi văd pe cei care, deși au mers totuși la spital, mulțumesc prietenului lor imaginar și nu medicului care s-a căznit ore în șir să îi scape.

Urăsc interesul unor oameni pentru  ce fac alții în dormitor și felul în care îi judecă pe toți cei care nu fac sex în modul preferat lor, fie că este vorba de zilele "aprobate" ale săptamânii, de poziții sau orificii "potrivite", de sexul marital sau extramarital sau de orientarea sexuală a vecinului. Sunt de părere că acest interes excesiv pentru organele genitale ale altora denotă probleme la creier.

Urăsc amestecarea religiei în legi și în drepturile omului. Urăsc faptul că sunt destui care mi-ar lua dreptul la liberă exprimare, dreptul la opinie și dreptul asupra propriului meu corp, ca să mă aliniez la regulile lor din epoca de bronz, dar care se bucură exact de acele drepturi pe care vor să mi le ia mie. Pentru că dreptul la opinie este bun doar atâta vreme cât opinia este identică cu a lor.

Urăsc părtinirea cu care, daca eu scot boxa pe balcon și le pun oamenilor ceva muzică clasică și un simpozion de poezie mă ia poliția, în timp ce popii își permit să deranjeze zilnic cu boxele lor cartiere întregi. Pentru că ei sunt mai egali decât alții.


Urăsc să văd cum tinerelul cantor agreseză o bătrânică să plătească cotizația la biserică din pensia ei care nu îi ajunge ca să se încălzeasca iarna, în timp ce preotul aceleiași biserici stă în casa parohiala cu încălzire în podelele de marmură.

Da, știu, nu toti creștinii sunt așa. Cunosc suficienți oameni de bun simț încât să nu generalizez. Dar, atâta timp cât oamenii de bun simț din toate cultele nu se dezic de bolnavi, de psihopați, de habotnici, simpla lor aderență la cult îi potențează pe acești scelerați care nu  vor nimic altceva decât o țară talibană, unde ei să facă regulile după cum "le șoptește lor dumnezeu" în cască. Cred că este în interesul nostru, al tuturora, ca acești bolnavi vocali să fie scoși din orice poziție în care pot influența pe cineva. Și nu se poate asta atâta timp cât "moderatul" și "omul de bun simț" îi protejează. Cred că e timpul, dragii mei, să le tăiem colacul și să îi lăsăm să înoate singuri.

duminică, 13 octombrie 2013

Diabolicul Satana

      Conform bibliei, Satana este mincinos; mai mult, este descris drept „tatăl minciunii”. ( în Ioan 8:44 ). Ne putem imagina o inteligenţă extraordinară, dar cu scopuri malefice; una care, mai târziu, în cartea Apocalipsei, va reuşi să inducă în eroare o mare parte a planetei.
      Deşi în biblie scrie despre şarpe ca animal, creştinii ne asigură că şarpele vorbitor din Geneză era chiar Satana în persoană. În acest caz, după ce dumnezeu a terminat de creat o lume perfectă lucrând din greu vreme de 6 zile, Satana a reuşit să… păi, să „dea dracului” toată perfecţiunea respectivă, şi să strice iremediabil tot ce dumnezeu a creat. Întrega biblie este doar povestea unui zeu care încearcă din răsputeri, dar eşuează de fiecare dată, să cârpească cumva ceea ce Satana a stricat cu un dialog scurt de câteva minute.
      În cartea lui Iov, dumnezeu şi Satana fac un pariu pe socoteala lui Iov: dumnezeu se arată sigur că, indiferent ce i-ar permite Satanei să-i facă bietului Iov, acesta va rămâne credincios. Dar în loc să-şi recite în continuare faimosul ”domnul a dat, domnul a luat”, după primele capitole Iov îşi schimbă poziţia, acuzându-l ( pe bună dreptate, de altfel ) pe dumnezeu că ar fi nedrept şi că l-ar fi pedepsit pe el, pe Iov, fără ca acesta să fi fost vinovat. Şi aici, câştigătorul pariului este Satana.
      Una peste alta, acest Satana pare a obţine cu uşurinţă victorii în „conflictul” dintre el şi dumnezeu, conflict care, cel puţin în Vechiul Testament, aminteşte mai degrabă de o partidă amicală de şah între cei doi, cu oamenii pe post de pioni, decât de o luptă adevărată.
      Spre deosebire de imaginea dracilor din multe poveşti din folclor, draci care amintesc mai degrabă de trollii şi căpcăunii din alte mitologii - namile puternice dar teribil de stupide şi lesne de păcălit de eroi, Satana cel descris în creştinism este un personaj cu-adevărat machiavelic, calculându-şi cu atenţie acţiunile pentru a obţine scopurile urmărite.
      Şi totuşi…
      Şi totuşi, acest „tată al minciunii”, acest maestru al manipulării, un personaj care, conform legendelor non-biblice ale creştinilor, a reuşit să corupă oameni dar şi îngeri, această şiretenie… diabolică, aş putea spune, e atât de transparentă ! acţiunile lui sunt atât de uşor de „mirosit” de către Creştinii Adevăraţi™ !
      Cel puţin asta este impresia pe care mi-o produc deseori creştinii când discută cu ateii. Viclenia extraordinară care îi este atribuită nu-i e de nici un folos atunci când un Creştin Adevărat e pus în faţa vreunei afirmaţii cu care nu e de acord. El, Creştinul, o va identifica instantaneu: „vicleşug de-al Satanei care vrea să mă ducă-n ispită !”
      Ah, cu câtă precizie îi sunt recunoscute faptele ! şi cât de lipsit de orice dubiu e Creştinul nostru ! În momentul în care află, de pildă, despre fosilele şi izotopii radioactivi, el ştieimediat: au fost plantate de Satana pentru a păcăli oamenii de ştiinţă; la fel, în secunda în care e pus în faţa uneia dintre numeroasele contradicţii biblice, va şti iarăşi imediat: e opera Satanei ! Continuarea discuţiei este inutilă: orice alte dovezi suplimentare sunt şi ele lucrări satanice, care doar îi confirmă opinia.
      La fel, orice opinie raţională nu este decât „minciună satanică”, pentru că toţi cei ce nu-i împărtăşesc exact setul de convingeri sunt şi ei, la rândul lor, cu minţile rătăcite de acelaşi Satana. Concluzia e simplă, dar defel strălucită pentru creştinii care văd o pereche de corniţe în spatele oricărei discrepanţe a religiei lor: Satana a reuşit a păcăli miliarde de oameni, a corupt, zice-se, o treime dintre îngeri într-o rebeliune împotriva dumnezeului, a fost şi este o problemă majoră pentru creaţia divină, dar e o joacă de copil pentru Creştinul nostru să-i reziste: e mai priceput decât miliarde de oameni, decât îngerii, ba chiar i-ar putea da câteva sfaturi înţelepte dumnezeului.
      O asemenea persoană care prezintă combinaţia de opacitate la argumente, naivitate şi credulitate faţă de dogmele oficiale, şi aroganţa auto-indusă că el, doar el deţine Adevărul Suprem… e cel mai uşor de indus în eroare şi de manipulat. Dacă acest personaj malefic supranatural chiar ar exista, tocmai aceşti creştini i-ar fi cele mai facile victime.
      Dragi creştini, Satana nu este un „Joker” pe care să-l scoateţi la-naintare de fiecare dată când nu aveţi argumente şi dovezi, deşi probabil că invocarea unei forţe malefice care doreşte să inducă în eroare şi produce dovezi false este o raţionalizare excelentă pentru protejarea de disonanţele cognitive dintre credinţă şi realitate.
      Dacă chiar credeţi că Satana vă pândeşte la orice pas, amintiţi-vă că e vorba despre un personaj extraordinar de inteligent, capabil să inducă în eroare pe oricine, şi mai mult decât dispus să folosească psihologia inversă:

      Altfel spus, când vă mai simţiţi tentaţi să invocaţi scuza „Satana !”, amintiţi-vă că poate asta e ceea ce aştepta Satana să faceţi… cu alte cuvinte, îi faceţi voia !

Notă: autorul acestui acest text nu crede în dumnezei, nici în draci.
Descrierea personajelor se bazează pe biblie şi pe relatările celor ce cred în dumnezei, în draci, şi în acurateţea bibliei.
Întregul articol trebuie văzut ca o analiză literară a unui basm; se poate face caracterizarea lui Făt-Frumos, a lui Greuceanu sau a Zmeului cel Mare pe baza unor poveşti, fără a fi nevoie ca cel ce o face să creadă că Făt-Frumos şi Zmeul ar fi persoane reale.