Stop, Olivia Steer !

      Doamnă Olivia Steer,

      Recunosc că până acum câteva zile, nu am auzit despre tine. Nu sunt interesat de viaţa şi activităţile celebrităţilor care fac deliciul atâtor ziare sau televiziuni specializate în a promova diverse persoane… doar pentru că sunt acele persoane.
      Te-am remarcat când ai început să atragi atenţia pe internet, când ai început să dai sfaturi medicale, şi să promovezi erori ştiinţifice şi apeluri la sentimente pe post de argumente împotriva vaccinărilor.
      Ah, da, am uitat, pretinzi că „nu-ţi propui să diagnostichezi, să tratezi sau să oferi sfaturi medicale”. Noroc că ai spus asta, pentru că altfel, citind comentariile de pe blog, aş fi putut jura că dai sfaturi medicale:

Da. Ce vedem aici sunt… „ne-sfaturile” tale şi „ne-tratamentele” pe care „nu” le recomanzi. Chiar şi cititoarele tale fidele fac chiar referire la ziua de joi ca fiind „zi de consult şi sfaturi”. Faptul că îţi completezi recomandările şi tratamentele cu „asta e ce-aş face eu, tu alegi ce vrei” nu înseamnă că nu dai sfaturi, înseamnă doar o tentativă puerilă de-a scăpa de răspunderea pentru ceea ce ai recomandat.
      Suc de fructe pentru cancer ? Cure pentru un (ipotetic) bolnav de ficat… sau pentru o reală infecţie cu streptococ ? Amenoreea, „motiv de încântare” ? Dragă Olivia, să spui că nu dai sfaturi medicale, apoi să postezi asemenea comentarii, este doar o insultă adusă bunului simţ, adăugată răului pe care sfaturile tale îl vor provoca - sfaturi medicale care duc la agravarea bolilor sau chiar la moartea pacienţilor.
      Există un motiv pentru care durează foarte mult timp pentru pregătirea cuiva în medicină. Este necesar ca viitorul medic să înţeleagă în amănunţime funcţionarea fizică şi biochimică a organismului, numeroasele modalităţi în care ceva se poate „defecta”, cum se identifică problema, şi cum se remediază. Fără toate aceste cunoştinţe, riscă să recomande tratamentul greşit, şi să facă mai mult rău decât bine. Or, cum tu nu ai aceste cunoştinţe, este lesne de dedus la ce rezultate vor duce opiniile tale, dacă vor fi puse în practică.
       Sunt convins că tu-ţi închipui că sfaturile tale chiar fac bine. Doar că bunăvoinţa din spatele intenţiei nu contează. Unicul criteriu important este validitatea informaţiei pe care o expui. Şi nu este suficient ca cineva a cărui calificare profesională este limitată la prezentarea de emisiuni TV să lectureze câteva cărţi sau articole de pe net pentru a egala sau a depăşi cunoştinţele a zeci sau sute de mii de cercetători şi de medici din câteva domenii extraordinar de complexe, de la anatomie şi fiziologie, până la microbiologie şi imunologie. Atunci când dai de înţeles aşa ceva, nu trebuie să te mire că eşti criticată atât de aspru de atât de multe persoane, mai ales medici sau viitori medici. Ceea ce le transmiţi este că întreg subiectul, atât de dificil şi complex (pe care nu-l înţelegi) şi implicând o responsabilitate enormă (pe care nu ţi-o asumi), este de fapt o nimica toată, pe care oricine îl poate stăpâni în câteva zile, lecturând două-trei cărţi. Or, o asemenea aroganţă nu va rămâne fără un răspuns pe măsură, la fel cum un programator nu te-ar ierta dacă i-ai da de înţeles că eşti egala lui ca pregătire şi calificare pentru că ai citit un articol despre limbajul html.
      Nu mă îndoiesc că tu chiar doreşti să ajuţi persoanele care îţi solicită ajutorul, cărora le recomanzi „tratamente prin regim alimentar” pentru apendicită, sau „sare amară” pentru litiaza biliară:

…doar că aplicarea practică a acestor recomandări nu va duce la vreo remediere a afecţiunii, doar va întârzia prezentarea pacientului la medic, cu posibile complicaţii ale afecţiunii iniţiale. Încă o dată, unicul standard este reprezentat de corectitudinea sfaturilor, şi de eficienţa lor în a duce la remedierea afecţiunilor, nu bunăvoinţa celui care-l dă. Nu ai lăsa pe cineva să-ţi repare televizorul cu târnăcopul, chiar dacă ai fi ferm convinsă că nu doreşte decât să-l repare. Bunăvoinţa lui este irelevantă, dacă te interesează să obţii un televizor funcţional, şi unica normă aplicabilă este dacă reparatorul are cunoştinţele necesare. Or, ca şi în cazul amicului cu târnăcopul, este evident că ai o perspectivă extrem de simplistă şi deloc realistă privind bolile şi tratamentul lor.
      Şi aceeaşi viziune superficială o ai şi faţă de vaccinuri. Din ceea ce ai scris, pari să consideri vaccinurile un cocktail diavolesc, plin de „toxine” precum mercurul, aluminiul, formolul, cu un adaos de virusuri, injectat de „Big Pharma” pentru a se-mbogăţi de pe urma bolilor pe care aceste vaccinuri le vor produce. Este un caz tipic de chemofobie, adică frica cuiva neştiutor în ale chimiei, de toate aceste denumiri teribile. În realitate, „doza face toxicul”, cu alte cuvinte nu e periculoasă substanţa în sine, ci doza. Chiar şi apa, în cantităţi suficient de mari, poate ucide; şi aproape nici un element, sau substanţă, în doze suficient de mici, nu va avea efecte negative. Iar în cazul substanţelor din vaccin, cantităţile sunt de ordinul microgramelor. Ajunge în organism mai mult aluminiu dacă bei o doză de suc dintr-o conservă de aluminiu decât îţi este introdusă în organism printr-un vaccin, dar, chiar dacă nu consumi asemenea produse, nu consideri că o doză de suc este otrăvire. Prin mercur, bănuiesc că te referi la Thiomersal, care nu mai este folosit de câteva zeci de ani în vaccinuri; când era folosit, era, la fel, în doze minuscule, de ordinul câtorva micrograme. Mult mai important, faptul că molecula de Thiomersal conţine un atom de mercur nu e totuna cu a injecta mercur pur. La urma urmei, sarea de bucătărie conţine un atom de clor şi unul de sodiu. Clorul este un gaz foarte iritant, iar sodiul este un metal extraordinar de reactiv, care literalmente explodează în contact cu apa. Şi totuşi, dacă pui sare în mâncare, nu înseamnă că îţi condimentezi mâncarea cu gaze iritante şi explozivi. Asta pentru că proprietăţile unui element sunt diferite de proprietăţile unei molecule care conţine acel element. Asta s-a învăţat la chimie, în şcoala generală. Iar formaldehida… pe de o parte, şi aceasta este în catităţi extrem de mici. Pe de altă parte, organismul uman produce formaldehidă şi o metabolizează permanent. Găseşti mai puţină formaldehidă într-un vaccin decât ai produs în organism în câteva minute.
      În privinţa conspiraţiei Big Pharma, reprezentată de producătorii de medicamente, care ar avea interesul îmbolnăvirii populaţiei, nu pot spune decât că Big Pharma este foarte stupidă. A produs vaccinuri care, dacă-mi permiţi ironia, în loc să îmbolnăvească oamenii, au eradicat variola. Apoi, în loc să înveţe din greşeala asta, a dus şi poliomielita la un pas de dispariţie… au fost câţiva anti-vaxeri, de data asta musulmani, care au reuşit să o salveze, prin câteva sate din Africa. Din nou şi din nou, vaccinurile pe care le-a produs această conspiraţie de netoţi au făcut ce trebuia şi au redus numărul de îmbolnăviri pentru numeroase boli, de la zeci de milioane la zeci de mii. Dacă Big Pharma ne vrea bolnavi, a greşit rău de tot, săraca !
      Şi totuşi, în ciuda faptului evident că bolile dispar în urma vaccinărilor, antivaxerii ne spun că vaccinurile nu funcţionează. Aş fi curios, câte persoane care au contactat variolă sau poliomielită au văzut în ultimii ani ?
      Deşi ţi s-a explicat în numeroase comentarii unde greşeşti, am să explic încă o dată elementele de bază care trebuie cunoscute despre vaccinuri şi despre cum funcţionează ele.
      Un vaccin constă într-o cantitate oarecare de virusuri inactivate, care sunt introduse în organism. Sistemul imunitar va reacţiona faţă de aceşti intruşi, producând nişte proteine (anticorpi) care recunosc şi atacă exclusiv acea formă de „parazit”. Producerea anticorpilor poate dura câteva zile, şi pe lângă anticorpi, numeroase alte elemente ale sistemului imunitar vor acţiona pentru a anihila intruşii.
      În momentul în care un virus activ va ajunge în corp, va încerca să găsească o celulă pe care să o atace pentru a se reproduce. Dacă organismul deja are anticorpi care să recunoască acel virus, există şanse destul de mari ca infecţia să fie eliminată „din faşă”, adică să fie anihilat de anticorpi, înainte ca virusul să ajungă la o celulă în care să se poată reproduce. Evident, contează foarte mult şi sistemul imunitar al celui vaccinat, care poate fi mai activ sau mai puţin activ, contează şi starea generală de sănătate, contează foarte mult şi numărul de virusuri intrate în organism - dacă sursa de infecţie este strănutul cuiva pe stradă la câţiva metri depărtare, probabil că e vorba de câteva sute de virusuri; dacă însă sursa de infecţie este, să spunem, colegul de bancă al unui copil, care tuşeşte şi strănută timp de câteva ore la nici un metru depărtare, îi va transmite o porţie de virusuri mult mai mare, şi creşte posibilitatea ca o parte din virusuri să se strecoare prin bariera sistemului imunitar, să ajungă la destinaţie, şi să înceapă să se reproducă.

      Deci, indiferent dacă este sau nu vaccinată, dacă o persoană este expusă unei contaminări suficient de intense, se va îmbolnăvi.

      Asta îţi explică de ce copiii nevaccinaţi sunt un pericol; consideri că un copil vaccinat nu ar trebui să se teamă de unul bolnav, pentru că „e vaccinat”. Dar niciodată nu s-a pretins despre vreun vaccin că ar fi un soi de talisman magic, care să îndepărteze duhurile-bolii de cel ce-l poartă, şi că ar conferi imunitate 100%.
      Scopul vaccinării nu este de a-i face pe toţi cei vaccinaţi total imuni la boală, ci de a reduce probabilitatea contaminării de la un individ la altul. Astfel, chiar şi în cazul apariţiei unei infecţii, cel infectat nu va transmite boala prea departe. În cazul unor boli suficient de serioase, există chiar şanse să moară. Dar într-un grup nevaccinat, de la acel unic individ se vor îmbolnăvi aproape toţi cei ce intră în contact cu el, apoi toţi cei ce intră în contact cu vreunul dintre aceşti noi bonavi, apoi următorii, şi tot aşa, până când epidemia se împrăştie în întreaga populaţie, în timp ce într-un grup vaccinat îmbolnăvirile vor fi limitate la doar câteva persoane, care au intrat suficient de mult în contact cu persoana contaminată iniţial.
      O analogie ar fi o pajişte cu fân. Dacă fânul este uscat, un chibrit aruncat va transforma rapid tot fânul în scrum, la fel cum o epidemie se poate răspândi pe un întreg continent, afectând milioane de oameni. Pentru a preveni un incendiu, nu trebuie să acoperi fiecare fir cu azbest, nu trebuie să-l faci complet ignifug, ci ajunge să-l „vaccinezi”, udându-l. Da, chiar dacă e ud, nu este imun la foc - dacă ţii firul în flacără suficient, se va aprinde oricum; însă pentru a aprinde un fir ud, e nevoie de mai multă expunere la foc. Dar chiar dacă aprinzi unul, sau două, sau nouă fire de pe pajişte, focul se va stinge repede, pentru că probabilitatea oricărui fir de a se „contamina” de la un vecin este mult mai mică.
      Aceasta este ideea „imunităţii de grup”, cea pe care o conferă vaccinurile, în care un individ nu este protejat de vaccinul în sine, ci de vaccinurile celor din jur, adică de reducerea probabilităţii de contaminare între oricare doi indivizi din grup, astfel încât o epidemie nu se poate declanşa pentru că nu mai este suficient de contagioasă.
      Procentajul din populaţie care trebuie vaccinat pentru a atinge acest prag variază în funcţie de virusul care o cauzează, dar pentru majoritatea bolilor, este în jur de 85-90%. Nu trebuie uitat că nu orice persoană poate fi vaccinată - bolnavii de SIDA, cei care sunt trataţi cu imunosupresoare, cei cu afecţiuni imunitare, copiii prea mici pentru a fi vaccinaţi. Toţi aceştia sunt vulnerabili la îmbolnăviri, şi sunt nevoiţi să se bazeze pe imunitatea de grup, conferită de vaccinarea celorlalţi. Este evident că în pajiştea noastră virtuală, nu ajută ca doar jumătate din indivizi să fie udaţi, iar ceilalţi să rămână vulnerabili. Când imunitatea de grup este compromisă, cei expuşi îşi vor transmite boala de la unul la altul, formând zeci sau sute de focare de infecţie, şi nu va mai conta dacă cineva este vaccinat sau nu, boala permeând pe „cărările” reprezentate de cei nevaccinaţi prin întreaga populaţie.
      Propaganda anti-vaxerilor este plină de exemple în care unul sau câteva fire din pajişte s-au aprins, adică de cazuri de îmbolnăviri în cadrul unor populaţii vaccinate, ignorând să menţioneze că, în absenţa vaccinărilor, aceleaşi boli au afectat nu câteva zeci de persoane, ci zeci, sute de mii sau chiar milioane.
      O altă ameninţare des invocată de antivaxeri este legătura dintre vaccinuri şi autism. Doar că, şi aici, anti-vaxerii se autocontrazic, şi practică o selecţie a datelor, ignorând o bună parte a informaţiilor cunoscute pentru a-şi putea susţine cauza. După ce au decretat că vaccinurile sunt promovate de medici şi de Big Pharma pentru câştig, prezintă un studiu realizat de un medic, Wakefield, care a fost plătit de o companie concurentă celei care produce vaccinul MMR pentru a găsi probleme la acel vaccin. Studiul a fost defectuos din toate punctele de vedere, analizând 12 copii care au fost iniţial găsiţi sănătoşi… de părinţii lor; or, în acea perioadă, autismul nu putea fi diagnosticat la o vârstă atât de fragedă nici măcar de experţi. De atunci, studii implicând sute de mii de copii au indicat absenţa totală a oricărei corelaţii între autism şi vaccinare. Dar antivaxerii ignoră studiile serioase şi se agaţă de un unic studiu defectuos, despre care se ştie că a fost plătit, pentru a demonstra că vaccinurile cauzează boala.
      În realitate, cauzele autismului nu sunt încă pe deplin cunoscute - se ştie doar că nu sunt vaccinurile, întrucât prevalenţa bolii este aceeaşi în populaţii vaccinate sau nevaccinate. Studii recente par a indica o cauză genetică, în care caz un copil are boala încă de când se naşte, dar aceasta nu devine evidentă decât după o anumită vârstă. Or, dacă cam la aceeaşi vârstă se face un vaccin, părinţii vor remarca apariţia simptomelor autismului în perioada imediat următoare vaccinării. Concluzia lor ? „Vaccinul mi-a îmbolnăvit copilul !”
      Un alt aspect priveşte mărirea numărului de cazuri diagnosticate cu autism în decursul anilor. Repet, mărirea numărului de cazuri diagnosticate. Nu de cazuri pur şi simplu. Cu alte cuvinte, pe măsură ce boala este cunoscută şi înţeleasă mai bine, sunt diagnosticate şi considerate ca manifestări ale bolii şi bolnavii care manifestă forme mai uşoare, care existau şi acum 100 ani dar nu erau consideraţi ca având vreo afecţiune, ci erau pur şi simplu decretaţi „mai înceţi la minte”, „mai timoraţi” sau „mai ciudaţi”.
      Oricât de bine intenţionaţi ar fi antivaxerii, propaganda lor afectează atât campaniile de realizare a vaccinărilor… cât şi aplicarea cercetărilor privind diagnosticarea autismului. Cât timp induc publicului ideea că vaccinările ar fi cauza, sau una dintre principalele cauze ale bolii, părinţii ignoră adevăratele cauze; induşi în eroare de antivaxeri, vor lua deciziile cele mai nepotrivite, evitând vaccinările, şi totodată neobosindu-se să apeleze la testele cele mai recente, capabile să detecteze boala cu mult înaintea manifestării ei.
      Motivul pentru care nu am scris pe blogul tău, Olivia, sau pe pagina de Facebook, este pentru că am remarcat că, pentru o… jurnalistă - aşa te-ai declarat - eşti departe de imparţialitate şi de exprimarea liberă a opiniilor, pe care le pretinzi de la alţii, şi ştergi orice comentariu critic, care-ţi explică unde greşeşti. Am remarcat aceeaşi atitudine, de a ignora sau bloca criticile valide pentru a putea promova în continuare aceleaşi erori, şi la ceilalţi promotori ai pseudoştiinţei, ai anti-ştiinţei sau anti-logicii, de la creaţionişti la conspiraţionişti, anti-GMO-işti sau fanatici ai vegetarianismului. Toţi aceştia consideră că este mai important ca oamenii să creadă ce le spun ei, indiferent dacă e adevărat sau nu, şi îşi apără Adevărul™ împotriva oricărui argument logic, şi chiar împotriva realităţii, atunci când aceasta îi contrazice.
Iar cauza pe care încerci să o aperi poate fi susţinută doar prin ignorarea unor date, şi prezentarea distorsionată a altora, dar este zdrobită atunci când sunt luate în calcul toate informaţiile.

      De pildă,
      Fapt: În Statele Unite, înainte de 1963, între 3 şi 4 milioane de persoane se îmbolnăveau anual de pojar.
      Fapt: O campanie de vaccinare persistentă împotriva pojarului, începută în 1963, a dus la eradicarea completă a bolii de pe teritoriul Statelor Unite, unicele cazuri înregistrate după anul 2000 fiind importate din alte ţări de persoane care fie au călătorit şi s-au îmbolnăvit, fie au luat boala de la o persoană recent revenită dintr-o călătorie. Numărul de cazuri anuale era de ordinul câtorva zeci (37 cazuri în 2004, de exemplu).
      Fapt: Dezinformarea antivaxerilor a dus la scăderea numărului de vaccinări în ultimii ani, până când a atins un număr critic de părinţi, speriaţi de informaţiile trunchiate sau false, şi convinşi şi de faptul că boala oricum părea eradicată; astfel, acoperirea vaccinului a scăzut sub limita necesară, iar imunitatea de grup a întregii populaţii a dispărut.
      Fapt: o dată imunitatea de grup dispărută, pojarul a început să afecteze din nou populaţia, înregistrându-se un focar în 2011 şi 11 focare în 2013, ca în 2014 să se ajungă la 23 de focare, care au afectat peste 600 persoane. În prezent, epidemia de pojar din SUA a afectat deja 125 persoane din 7 state diferite. Trebuie subliniat, marea majoritate a celor infectaţi nu erau vaccinaţi.

      Contraargumentele antivaxerilor îmi sunt cunoscute: pojarul nu este o boală prea serioasă, este mai bine pentru copii să facă boala, imunitatea dobândită în urma bolii este mai grozavă decât…
      NU. Nu are rost să demonstrez că fiecare din afirmaţii este falsă; am să subliniez încă o dată elementul esenţial, cel pe care antivaxerii refuză să-l recunoască şi să-l admită:

      Vaccinarea a eradicat boala, iar lipsa vaccinărilor a adus-o înapoi.

      Acesta este elementul cel mai important. Aş putea completa cu referiri la persoanele imunocompromise pentru care boala poate fi fatală, la complicaţiile care pot apare - de la orbire la pneumonie sau chiar afectarea creierului, la costurile spitalizărilor, sau la copiii care au murit datorită pojarului (conform WHO, peste 145.000 copii din toată lumea au murit de pojar în 2013, în timp ce în 1980, când vaccinările erau într-o proporţie mult mai mică, au murit peste 2,5 milioane copii). Dar toate „răspunsurile” antivaxerilor nu sunt doar contrazise de realitate, dar sunt o tentativă de distragere a atenţiei de la un exemplu evident, clar, şi care demonstrează cel mai limpede cât de dăunătoare şi falsă este propaganda lor, şi anume că vaccinarea a eradicat boala, iar lipsa vaccinărilor a adus-o înapoi.
      Ţelul pe care te străduieşti să-l atingi, draga mea Olivia, este unul de care am scăpat cu greu. De-a lungul istoriei, până la începutul secolului XX, toată lumea mânca doar bio, nu se vaccina pentru că nu existau vaccinuri, se trata exclusiv naturist, cu ceaiuri şi decocturi din plante, iar în caz de boală, diagnosticul şi tratamentul pentru orice copil bolnav erau bazate exclusiv pe intuiţia părinţilor ( unul din argumentele frecvent invocate de antivaxeri este că părinţii ar şti cel mai bine cum să-şi trateze copiii, chiar mai bine decât cei ce au studiat medicina; e ca şi cum ar pretinde că utilizarea unui calculator transformă pe cineva în programator, sau că un carnet de şofer conferă automat şi abilităţi de mecanic auto ).
      Rezultatul concret al aplicării tuturor acestor „idealuri” pe care le promovezi şi tu consta într-o rată a mortalităţii infantile infernal de mare - între 30% şi 50%, adică între o treime şi jumătate din copii mureau înainte de a împlini un an. Speranţa de viaţă era sub 40 ani, iar epidemiile făceau ravagii, secerând milioane de vieţi, deseori măturând câte un întreg continent.
      Şi totuşi, în ciuda tuturor dovezilor, pe care preferi să le ignori, tu alegi să te erijezi în formator de opinie într-un subiect care ţi-este străin, alegi să dezinformezi şi să reînvii acele vremuri teribile.
      Nu este o crimă să nu cunoşti ceva, dar a pretinde că deţii cunoaştere şi a răspândi informaţii false poate duce la dezastru !

Memetica: simbioza cu omul

      Acum foarte mult timp, cu mai mult de 2 miliarde de ani în urmă, s-a petrecut un eveniment remarcabil, deşi în aparenţă minor. O celulă eucariotă a absorbit o celulă bacteriană, dar în loc să o digere, aceasta a rămas, vie şi în siguranţă, în citoplasma „atacatorului”, ba mai mult, s-a şi reprodus aici. Celula eucariotă s-a divizat, iar celulele-fiice au moştenit la rândul lor câte o parte din bacteriile care colonizau citoplasma celulei-mamă. În timp, relaţia dintre gazda eucariotă şi „musafirii”-bacterii s-a întărit tot mai mult; gazda le-a asigurat hrana şi protecţia, iar bacteriile, la rândul lor, au ajutat gazda specializându-se în producerea de adenozin trifosfat, molecula care asigură energia celulelor eucariote.
      În prezent, simbioza cu bacteria respectivă a devenit atât de profundă, încât o parte din genele bacteriei s-au pierdut, iar altele au fost trasferate celulei-gazdă. În absenţa acestui simbiont, celula nici nu ar mai putea funcţiona. Cu excepţia câtorva specii de amibe, fiecare celulă a fiecărui organism eucariot se bazează pe aceşti endosimbionţi pentru funcţionare; aşadar, se poate concluziona că simbioza dintre celula eucariotă şi mitocondriile care o colonizează este una de foarte mare succes.
      Un proces aproape identic a fost şi cel care a dus la absorbirea unor cyanobacterii de către celulele unor alge, rezultând o simbioză la fel de reuşită între ceea ce astăzi sunt plantele verzi şi cloroplastele cu care acestea realizează fotosinteza.
      Biologii au avut nevoie de foarte mult timp pentru a realiza că aceste organite ale celulei eucariote, respectiv ale celulei plantelor verzi sunt de fapt endosimbionţi, şi nu sunt simple organite ale celulei, precum ribozomii sau lizozomul. Gazdele au evoluat împreună cu simbionţii timp îndelungat, adaptându-se la necesităţile acestora în aceeaşi măsură în care simbionţii s-au adaptat la gazda lor, şi împreună cu aceştia. E imposibil de imaginat cum ar putea arăta un om, sau dacă ar putea exista un om, în absenţa mitocondriilor care au susţinut aproape întreaga evoluţie a eucariotelor, încă de la faza de organisme unicelulare. Organismele pluricelulare, toate organismele pluricelulare, sunt în realitate formate din celulele gazdei plus mitocondriile care le sprijină din punct de vedere energetic. La fel, atunci când vorbim despre plantele verzi, vorbim în realitate despre o entitate formată prin simbioza a trei organisme diferite, cu planta propriu-zisă ca gazdă, şi mitocondriile şi cloroplastele endosimbionte.

      Un om, un singur om, e incapabil să producă de la zero un creion:

      Un obiect aparent extrem de simplu reprezintă de fapt o culme a tehnicii, la intersecţia mai multor domenii diferite, fiecare solicitând cunoştinţe diferite, specializări şi munci diferite, şi unelte diferite. E nevoie de o industrie a lemnului pentru fabricarea corpului propriu-zis al creionului; producerea grafitului presupune extragerea cărbunelui, şi o industrie chimică pentru prelucrarea şi transformarea acestuia. Vopseaua care-l acoperă, dar şi bucăţica de gumă de şters de la capăt, presupun la rândul lor o industrie petrochimică. Fâşia de tablă care fixează guma necesită extragerea şi prelucrarea metalului.
      La rândul lor, fiecare din aceste industrii necesită unelte care la rândul lor sunt confecţionate din metal, ceramică, sticlă, plastic şi alte materiale, la rândul lor revendicând alte şi alte cunoştinţe, alte şi alte procese.
      Un instrument de scris poate fi improvizat cu foarte mare uşurinţă, dintr-o bucăţică de lemn ars, dintr-o aşchie de lemn sau piatră cu care să se imprime semne pe o tăbliţă de lut, sau într-o mie de alte moduri. Dar un creion, aşa cum poate fi el achiziţionat în orice librărie pentru câţiva bani, depăşeşte cu mult capacitatea de producere a unui singur om, a oricărui om.
      Care să fie legătura dintre eucariote, dintre mitocondrii şi cloroplaste, şi tehnologia umană ?
      În acelaşi mod în care eucariotele în simbioză cu mitocondriile au obţinut o eficienţă mult mai mare din punct de vedere energetic, iar plantele verzi în simbioză cu cloroplastele au putut să folosească energia luminoasă disponibilă pentru a-şi produce substanţele organice necesare, specia umană a evoluat în direcţia unei simbioze cu memele. Deşi câteva meme simple au fost observate şi la alte animale, specia umană este singura care trăieşte cu adevărat în simbioză cu acestea.
      În orice simbioză, atunci când unul dintre simbionţi preia o anumită funcţie, celălalt şi-o va reduce tot mai mult, până la pierderea funcţiei. Şi, într-adevăr, una dintre schimbările pe care le-a suferit specia umană datorită simbiozei cu memele a fost diminuarea unor instincte, a informaţiilor transmise genetic de la strămoşi. Nu mai sunt necesare mii de generaţii în care un anumit comportament să fie selectat şi accentuat încetul cu încetul de evoluţie, e suficient un instinct foarte generic, care determină membrii tineri ai speciei să absoarbă cât mai uşor memele primite de la membrii mai vârstnici; nu mai e necesar ca genele să codifice sute de „programe” în creier, ci ajunge doar un singur „program” de preluare al informaţiei de la alte creiere.
      Evident, un număr de instincte esenţiale au rămas - instinctul de hrănire, de evitare al durerii, cel sexual, şi altele. Dar comportamentele instinctive au cedat locul memelor deja existente în cultura în care individul se naşte.
      În absenţa memelor, adică fără a prelua din cunoştinţele altora, cel puţin ipotetic, o fiinţă umană ar putea da dovadă de suficientă inteligenţă pentru a prelucra o piatră şi pentru a construi câteva unelte primitive, dar pentru a putea redescoperi o tehnică mai „modernă”, precum metalurgia - fie ea şi la nivelul epocii cuprului, precursoarea epocii bronzului, deja e necesară o colaborare între mai mulţi indivizi, adică comunicare, iar asta presupune deja schimburi de informaţie şi deci un limbaj comun - adică meme. Dar în realitate, un individ din specia umană depinde total de ceilalţi membri ai grupului, mai ales la vârste foarte mici, iar în absenţa acestora nu se va putea dezvolta normal - creierul necesită aceste meme pentru a putea funcţiona la întreaga capacitate. În cazurile copiilor care au fost crescuţi de animale, sau chiar de oameni, dar într-un mod care nu le permite această contaminare cu meme, copiii fie nu au supravieţuit, fie s-au dezvoltat cu grave deficienţe mentale.
      Cultura noastră modernă a fost construită pe un eşafodaj complex, ale cărui baze au fost puse acum câteva milioane de ani în urmă, de către strămoşii noştri Homo erectus, atunci când aceştia au început să folosească focul, şi chiar mai devreme, poate chiar strămoşii Australopitheci, primii - din câte ştim - care au început să cioplească unelte din piatră.
      Încă o dată, descoperiri precum uneltele de piatră şi focul predatează specia noastră. Homo sapiens a preluat aceste descoperiri, şi pe această fundaţie au fost adăugate noi şi noi elemente. Iar întregul complex de cunoştinţe actuale se bazează în continuare pe simbioza dintre meme şi cei care ce-au descoperit şi apoi au folosit aceşti simbionţi pentru a transmite informaţiile necesare pentru cioplirea pietrei, a producerii focului, construirea roţii, practicarea agriculturii, apoi a metalurgiei, pentru elaborarea matematicii, şi pentru naşterea ştiinţei. Sute de generaţii de oameni şi-au adus contribuţia, completând cu meme tot mai complexe despre medicină, astronomie, fizică sau chimie; iar astăzi genetica, informatica, nanotehnologia sau fizica cuantică sunt doar noi şi noi meme care se acumulează peste alte două milioane de ani de informaţii.

      Chiar gândurile proprii, de zi cu zi sau de la minut la minut ale cuiva, sunt bazate pe cuvinte, concepte şi imagini preluate ca meme. Întreaga personalitate a unui om este doar rezultatul extraordinar de complex al interacţiunii dintre mii de meme preluate, modificate, sau create pe baza altor meme.
      Civilizaţia, tehnologia şi însăşi fiinţa umană sunt în realitate produsul interacţiunii dintre creierul uman ca suport fizic, precum hardware-ul unui computer, şi cultura de meme care a „contaminat” strămoşii pre-umani ca software necesar pentru a pune în funcţiune acest hardware.

      Astfel, a răspândi convingeri nejustificate, sau mai rău, contrazise de dovezi, şi a le prezenta drept adevărate înseamnă mult mai mult decât a-ţi exercita „dreptul la opinie” sau „dreptul la libera exprimare”. Înseamnă a răspândi o memă parazită în „fondul memetic” al speciei, înseamnă a abuza simbiontul de care depinde nu doar avansul tehnologic, nu doar progresul, dar care chiar defineşte specia umană. Este echivalentul împrăştierii unui virus în sursa de apă a unui oraş - un gest criminal, care trebuie pedepsit ca atare.
      Şi acesta este motivul pentru care nici un om raţional nu are voie să se ascundă după scuza că „fiecare are dreptul să creadă ce vrea”, şi să asiste indiferent la prezentarea, adică la replicarea vreuneia din nenumăratele meme eronate care au contaminat specia umană, de la religie la medicina alternativă şi superstiţii. Fiecare din ele implică consecinţe negative de un soi sau altul, şi trebuie combătute fără milă.

Presupoziţionalismul

      O variantă a argumentului din moralitate, argumentul transcendent pare să revină în vogă printre apologiştii creştini, doar că de această dată a înlocuit „moralitatea” cu „cunoaşterea”, mai precis „cunoaşterea absolută”:

Dacă nu există dumnezeu, cunoaşterea nu este posibilă
Cunoaşterea este posibilă.
Aşadar, dumnezeu există.

Într-o formă mai agresivă,

Cunoaşterea şi raţionarea nu sunt posibile decât prin dumnezeu.
Cunoaşterea şi raţionarea sunt posibile.
Aşadar, dumnezeu există.

      Astfel, orice discuţie raţională pe marginea argumentului este folosită de apologişti ca o armă cu care să contracareze: „Dacă foloseşti raţiunea, atunci admiţi că dumnezeu există, întrucât în absenţa lui raţionarea n-ar fi posibilă !”
      Un al doilea element al strategiei pe care o desfăşoară apologiştii care folosesc acest argument este un atac permanent asupra certitudinii oponentului, prin multiple interogări asupra certitudinii pentru fiecare afirmaţie, şi pentru fiecare răspuns. Cu alte cuvinte, oponentul argumentului e adus în poziţia de-a admite, onest, că nu deţine certitudinea absolută pentru convingerile sale, ceea ce oferă apologistului ocazia să proclame mândru că el deţine cunoaştere absolută, prin revelaţie divină.
      Şi aici discuţia se încheie: apologistul ştie cu 100% siguranţă ceea ce afirmă, în timp ce oponentul său a recunoscut că nu este sigur de nimic ( adică că „nu ştie nimic” ), nici măcar dacă eventualele obiecţii ce le-ar putea avea sunt sau nu valide.
      Sau nu.
      Nu e o dezbatere serioasă cea în care una din părţi doar proclamă că are dreptate, iar argumentul propriu-zis conţine mai multe erori - raţionament circular, pledoarie specială, apeluri la ignoranţă - doar că, în acest caz, tactica apologistului este să respingă contraargumentele care-i sunt aduse, sub motiv că dacă foloseşti raţionamente nu faci altceva decât să demonstrezi că eu am dreptate !.
      O metodă eficientă de combatere a acestui tip de argument este „oglindirea”, întoarcerea afirmaţiilor, dar cu creditarea altei entităţi similare, de pildă FSM: este FSM cel ce reprezintă baza raţiunii. Orice raţionament ar folosi apologistul nu face decât să demonstreze existenţa lui FSM. Certitudinea revelaţiei divine este doar o credinţă falsă a apologistului, asta o ştie oponentul lui cu certitudine: FSM i-a revelat-o personal !
      Această strategie poate arăta cât de lipsit de substanţă e argumentul iniţial: în absenţa oricărei dovezi care să indice într-o direcţie sau alta, orice entitate, zeu sau concept fantasmagoric poate fi declarat ca fiind sursa cunoaşterii şi a raţiunii; în absenţa oricărei dovezi, oricine poate pretinde revelaţie divină de la entitatea respectivă, revelaţie care să-i confere 100% siguranţă pentru o afirmaţie sau alta… dar în absenţa oricărei dovezi, toate acestea reprezintă doar aserţiuni goale.

      Pentru o demontare mai serioasă a argumentului, e necesară o abordare foarte atentă a răspunsurilor oferite.
      Un element care necesită atenţie este falsa dihotomie care este deseori strecurată. Nu există doar două valori posibile pentru o convingere, „certitudine absolută” sau „incertitudine totală”; dacă nu ştii ceva cu 100% siguranţă nu înseamnă că nu ai nici cea mai vagă idee în privinţa unei anumite întrebări. În această poziţie va încerca apologistul să îşi împingă oponentul, dar evident există şi alte nivele. Cel la care se operează în majoritatea domeniilor este „certitudinea dincolo de orice îndoială rezonabilă”, care nu doar că oferă un cadru coerent în care să putem opera şi lua decizii, dar acceptă şi permite corectarea eventualelor erori. Într-adevăr, nu putem şti că nu trăim într-un univers simulat, ca în filmul „Matrix”, pentru că scenariul respectiv este, cel puţin teoretic, non-falsifiabil. Dar faptul că nu putem demonstra că ceva este fals nu înseamnă că este automat adevărat, sau măcar posibil. Este de datoria celui ce încearcă să propună scenariul să îl şi demonstreze, iar dacă nu o face, Briciul lui Occam este o justificare suficientă pentru a respinge solipsismul, Lumea-de-tip-Matrix, „realitatea de dincolo de realitate” sau alte scenarii similare. Cât timp realitatea percepută pare a fi unica „realitate reală”, speculaţiile despre ce-ar putea fi nu-şi au rostul.
      De aici, trebuie să investigăm cum s-a determinat că cunoaşterea şi raţionarea sunt posibile doar prin dumnezeu. Asta presupune că e necesar să pornim de la presupoziţia că dumnezeu există, sau mai precis că dumnezeul X (cel în favoarea căruia se prezintă argumentul ) există. De altfel, de aici provine numele tipului de argumentaţie: „presupoziţional”, din englezescul "presuppositional", este o şcoală de gândire creştină care declară că dumnezeul biblic şi adevărul revelat în scriptură sunt obligatorii ca presupoziţie pentru orice gând raţional. Dar, evident, acesta este doar un raţionament circular: o dată ce zeul este introdus printre premize, va apărea şi-n concluzie. Iar justificarea pentru a introduce zeul biblic printre premize este… un verset din biblie !
      Următorul punct de interes este cum se poate demonstra că nu există vreo altă metodă de a cunoaşte ceva decât exclusiv prin revelaţie de la o entitate omniscientă. Eric Hovind, fiul lui Kent Hovind, a apelat la această tactică în mai multe dezbateri, atacându-şi adversarii cu întrebări privind posibilitatea ca ei să se înşele în privinţa a tot ceea ce cred că cunosc, ca apoi să declare triumfător că el nu se înşeală, că unica sursă posibilă de cunoaştere este de-a primi cunoaşterea de la cineva omniscient. Evident, nu a demonstrat că nici o altă sursă nu poate exista, şi nici nu a precizat dacă el s-ar putea înşela, măcar în această privinţă. Deşi, probabil, dacă ar fi fost întrebat, ar fi spus că omniscientul i-a oferit certitudine… dar aici se poate întoarce roata întrebărilor: „eşti sigur ? eşti sigur că eşti sigur ? eşti sigur că…”, şi s-ar putea insista pentru a afla exact în privinţa a cât de multe informaţii i-au fost revelate, şi câte nivele de siguranţă deţine de la omniscient.
      Pentru că aici e o altă problemă: minţile umane sunt limitate. Ar trebui demonstrat şi că un creier uman poate cunoaşte cu 100% certitudine o informaţie, fie ea şi revelată divin, în condiţiile în care toate informaţiile cu care operează creierul în mod normal îi parvin prin simţuri imperfecte, care pot fi înşelate cu uşurinţă. Unicul lucru de care o persoană poate fi sigură este propria existenţă (iată un lucru de care cineva poate fi 100% sigur !), dar acest lucru este axiomatic. În rest, orice altă convingere, oricât de fermă, poate fi o iluzie, poate fi ceva ce persoana respectivă crede că ştie cu 100% certitudine dar totuşi să se-nşele, poate fi o convingere care i-a fost introdusă în creier de computerul care operează Matrix-ul.
      Oponentul a admis de la bun început că s-ar putea înşela, în timp ce apologistul presupozitionalist a pornit de pe o pretinsă poziţie de certitudine absolută, dar iată că acum apologistul se găseşte în neplăcuta postură de-a trebui să justifice certitudinea pe care-o are, şi să explice de ce el n-ar putea fi victima unei alte entităţi care se prezintă ca fiind omniscientă deşi nu este, şi-i relevă lucruri eronate împreună cu asigurarea că sunt adevărate. În ultimă instanţă, să explice de ce el n-ar putea fi victima Matrix-ului.
      Iar dacă s-a ajuns aici, chiar mai dificil de justificat şi explicat ar fi motivul pentru care ipotetica entitate care se crede omniscientă şi care-i „şopteşte” lucruri nu ar fi, chiar ea, victima iluziei că e omniscientă sau a unei realităţi de tip Matrix !
      Având doar o iluzie a certitudinii, indus în eroare de o entitate malevolentă - fie ea un demon, un dumnezeu care „operează pe căi necunoscute” sau computerul care controlează realitatea Matrix, indus în eroare de o entitate care la rândul ei se înşeală, sau având adevărata revelaţie de la o entitate cu-adevărat omniscientă - în oricare din cazuri, rezultatul este acelaşi: apologistul este încredinţat că deţine certitudine absolută, dar fără nici o posibilitate de-a exclude vreuna din celelalte variante… decât chiar propria convingere că nu se-nşeală. Şi de pe această poziţie şubredă, pretinde de la oponent adevăruri absolute şi o certitudine 100% pe care apologistul însuşi nu reuşeşte să le prezinte, şi eşuează a se ridica la standardele pe care le-a stabilit ca fiind necesare pentru oponent. Simpla pretenţie că „revelaţia a oferit siguranţa respectivă” este, în cel mai bun caz, doar o dovadă anecdotică, ceva ce doar apologistul a experimentat, fără a putea deosebi între cunoaşterea absolută şi iluzia cunoaşterii absolute, pentru că nu poate fi verificat; iar în cel mai rău caz este doar un ipse dixit.
      Astfel, întregul argument este o formulare foarte bombastică pentru infantilul „eu am dreptate pentru că aşa zic eu, şi orice-ai zice tu nu mai contează”.
      În perspectiva presupoziţionalistă, toate eforturile autentice depuse pentru a încerca să înţelegem Universul nu valorează nimic; toată cunoaşterea pe care am acumulat-o până azi nu are nici o valoare; rezultatele concrete pe care le-am obţinut sunt complet irelevante. Ni se spune că trebuie să abandonăm tot ceea ce ne face oameni, şi asta doar pentru ca asemenea apologişti să poată pretinde, cu aroganţă, superioritatea absolută cunoaşterii.

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam
Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Ceasul lui Paley
Argumentul din Moralitate
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat

Vremurile bune de-odinioară

„Trăim în timpuri decadente. Tinerii nu-i mai respectă pe părinţi.
Sunt obraznici şi repeziţi, frecventează bodegi, şi nu au autocontrol.”

„Nu mai văd nici o speranţă pentru viitor, dacă vom ajunge să depindem
de tinerii uşuratici de astăzi, pentru că, cu siguranţă, toţi sunt nesăbuiţi
dincolo de orice închipuire… Când eu eram tânăr, eram învăţaţi să fim
modeşti şi respectuoşi cu cei bătrâni, dar tinerii de azi
sunt lipsiţi de respect şi nu admit nici o restricţie.”

„Ce se întâmplă cu tinerii noştri ? Nu-i respectă pe cei mai în vârstă,
nu-i ascultă pe părinţi. Ignoră legile, şi aleargă pe străzi aprinşi de idei nebuneşti.
Moralitatea lor decade tot mai mult. Ce se va alege de ei ?”

„Lumea trece prin vremuri tulburi. Tinerii din ziua de azi nu se gândesc
decât la ei înşişi. Nu au respect pentru părinţi sau pentru cei bătrâni.
Nu acceptă nici o interdicţie, vorbesc de parcă ştiu totul,
şi iau înţelepciunea noastră drept nebunie.”

      De câte ori n-aţi auzit asemenea replici ? Un număr impresionant de oameni, mai bine zis majoritatea oamenilor, priveşte cu nostalgie spre „zilele bune de-odinioară”, şi-şi exprimă foarte limpede dezaprobarea faţă de decăderea şi prăbuşirea societăţii din ziua de astăzi.
      Ceea ce nu este foarte evident este că această impresie a decăderii tot mai tragice a societăţii nu este ceva modern. Primul citat din motto este o inscripţie dintr-un mormânt egiptean de acum circa 6000 ani, următoarele două citate, în ordine, aparţin lui Hesiod ( sec. 8 ien ) şi lui Plato ( sec. 4 ien ), iar ultimul citat îi este atribuit lui Petru Pustnicul, care a trăit în sec. XI-XII.
      Aparent lumea se duce de râpă de mii de ani… şi totuşi, fiecare dintre cei ce se plâng de această prăbuşire vorbeşte de parcă totul ar fi fost perfect până foarte recent, de parcă generaţia lui a fost ultima care a fost „cum trebuie”.
      Şi unde anume greşesc „tinerii de azi” ? Pe primul loc pare a fi lipsa de respect faţă de cei mai în vârstă. Dar respectul se câştigă, nu se acordă automat o dată cu avansarea în ani - deşi sunt convins că asta nu le convine… tocmai celor care nu reuşesc a-şi câştiga altfel respectul pe care-l doresc. Ce anume ar trebui respectat la ceea ce par a fi nişte bătrâni depăşiţi de prezent, care se luptă să menţină sau chiar să tragă înapoi societatea la nivelul lor tocmai pentru că nu sunt în stare să se adapteze la schimbare ? Aroganţa cu care au calificat o întreagă generaţie drept „nesăbuită” şi „decăzută” ? Mai mult, nu desconsideră o generaţie oarecare, ci exact generaţia pe care au crescut-o chiar ei ! Şi, după cum vom vedea, aprecierile lor nu au fost doar arogante, ci complet opuse realităţii.
      Un alt reproş adus tinerilor este că nu mai respectă tradiţiile. Chiar aşa să fie ? Atunci, foarte bine fac ! Tradiţiile reprezintă obiceiuri din vechime, care ar trebui apreciate pentru că… sunt vechi ? doar atât ? Nu ar trebui analizate dacă mai au vreun sens în ziua de azi ? Dacă da, atunci vor fi oricum menţinute. Iar dacă nu, atunci pot să-şi ia locul în manualele de istorie, nu trebuie păstrate de dragul de-a le păstra. Nu tot ceea ce se practica în societatea de acum 200 ani este bun, util sau moral în societatea de astăzi. A pretinde respectarea orbească a unor tradiţii fără înţeles sau chiar negative astăzi doar pentru că erau practicate de strămoşi nu este decât un banal argument din vechime, în care se presupune că tot ceea ce se făcea în trecut este neapărat pozitiv. Societatea s-a schimbat enorm, şi multe din tradiţii sunt pur şi simplu incompatibile cu prezentul. Ce sens ar mai putea păstra pentru locuitorii de la oraş sărbătorirea Zilei Recoltei ? Acestă acuzaţie pare a fi dorinţa celor bătrâni de-a păstra punctele de reper familiare lor cu orice preţ, chiar dacă asta implică o stagnare a întregii societăţi. De altfel, dacă s-ar respecta cu stricteţe toate obiceiurile strămoşeşti, bărbaţii încă şi-ar cumpăra soţii… şi sclavi !
      Circulă pe net o memă aparent creată de un nostalgic, care enumeră jocuri practicate prin anii '80-'90, şi deplânge bieţii copii din ziua de azi, care nu mai ştiu să se joace. În primul rând, îl deplâng pe cel ce a creat mema, şi pe cei ce o distribuie mai departe cu melancolie: ei nu vor şti niciodată sentimentul pe care-l are un copil ( nu un om matur ) atunci când „bietul copil” îşi joacă jocurile de azi pe un PC, rezolvând puzzle-uri sau rulând un simulator de maşină sau de avion, având acces facil la ceea ce ei nici nu au visat că ar fi posibil. Ei nu înţeleg că lumea s-a schimbat, că interacţiunea cu computerul de la vârste cât mai fragede e esenţială pentru ca viitorul adult să poată face faţă în ziua de mâine.
      În al doilea rând, nostalgicul nostru ignoră cu seninătate sentimentele similare pe care le aveau cei mai în vârstă faţă de generaţia lui: „vai, copiii de azi ! au maşinuţe, biciclete, filme la TV ! vai ! pe vremea mea, ne făceam singuri păpuşi din cârpe, pistoale din soc, mergeam la gârlă să ne scăldăm, vai, câte mai făceam ! oh, săracii de ei, nu ştiu ei ce bine ne simţeam noi !”. Şi compătimirea aceasta probabil persistă şi poate fi urmărită în trecut de la o generaţie la alta, până la origini.
      Recent, am avut ocazia să aud o colegă explicând că „ea i-a luat laptop fiicei ei abia când a intrat la facultate ! ce, ea n-a avut toate astea, mobil, calculator, internet ! ce-i cu copiii ăştia ??!”
      Nu m-am putut abţine să nu-i atrag atenţia că ea s-a născut cu un televizor şi telefon în casă, şi că probabil şi părinţii ei au gândit cam acelaşi lucru despre ea. Şi că, la rândul lor, bunicii ei au spus cam aceleaşi lucruri faţă de „răsfăţaţii” ei părinţi, care, ce chestie, mergeau la cinema în loc să meargă la şezători sau la hore în mijlocul satului, „ca pe vremuri !”. Că asta este consecinţa directă a progresului, şi că nu poate să crească astăzi un copil în mod identic cu modul în care a crescut ea, pentru că societatea s-a schimbat de atunci, şi toate eforturile ei de-a ignora asta se vor reflecta negativ asupra copiilor.
      Alt reproş este legat de aroganţa tinerilor care „se poartă de parcă le-ar şti pe toate”, şi aici e uşor de văzut că aroganţa aparţine într-o măsură chiar mai mare acuzatorilor. Am văzut deja că nu, ei nu ( mai ) ştiu mai bine decât tinerii, tocmai pentru că sunt prea ancoraţi de trecut, prezentul le întrece puterea de adaptare, şi, mai important, interesul lor primar pare a fi să forţeze noua generaţie să le asigure lor confortul prin „îngheţarea” societăţii.

      Decăderea moralităţii este o altă imputare adusă noii generaţii de către cea veche. Iar aici subiectul trebuie discutat mai pe larg, de la începutul istoriei, pentru că dacă analizăm datele obiective, se constată un trend opus. Speranţa de viaţă, bunăstarea, progresul tehnologic sunt în continuă creştere. Surprinzător, criminalitatea este în scădere. Ah, da, imaginea uzuală este alta, dar acum e vorba de informaţiile obiective, nu de impresii formate datorită mass-mediei mereu dornice de senzaţional: ziarele şi televiziunile se străduie să prezinte caz după caz după caz de crime, cu cât mai brutale cu-atât mai bine. Dar ajunge să comparăm statistici realizate pe populaţiile de acum câteva mii sau sute de ani, pentru a vedea care este tendinţa generală reală.
      Bazându-se pe proporţia de răni letale identificate pe scheletele din perioada tribală, de acum câteva mii de ani, arheologii au estimat că aproximativ 15% din populaţie a avut parte de o moarte brutală.
      De asemenea, cei care nu mureau decapitaţi, ciuruiţi de săgeţi sau cu capetele sfărâmate de securile sau spadele inamice aveau parte de o viaţă extrem de grea, murind de diverse boli, de infecţii, datorită foametei, sau din nenumărate alte cauze; proporţia de copii morţi la naştere era înspăimântătoare; astfel, în această perioadă, speranţa de viaţă nu depăşea 20-25 ani, ajungând la 28-30 în situaţiile cele mai favorabile, de pildă în „Pax Romana”, „pacea romană” de care s-a bucurat Europa în perioada în care Imperiul Roman controla cea mai mare parte a continentului, şi războaiele dintre diversele regiuni până atunci independente şi adversare s-au redus.
      Cifrele devin mai blânde în perioada Evului Mediu, deşi viaţa a rămas în continuare extrem de brutală comparativ cu standardele din prezent. Tortura, mutilarea şi execuţia publică oficială, prin decapitare, sfârtecare, tragere pe roată sau ardere pe rug, totul autorizat şi realizat de autorităţi, este ceva de neimaginat astăzi, dar era o procedură standard în Evul Mediu. Duelurile erau la ordinea zilei. Tâlharii şi haiducii transformau orice călătorie între două oraşe într-o ruletă rusească. Pe baza înregistrărilor cauzelor de deces din actele din această perioadă, se estimează rata omuciderilor era în jurul valorii de aproximativ 35 la 100.000 locuitori.
      Războaiele erau frecvente: principalele puteri europene erau într-un război aproape permanent, cu alianţe create şi desfăcute, cu veşnice raiduri ale soldaţilor unui imperiu atacând graniţele celuilalt, totul pe fondul invaziilor diverselor triburi migratoare în căutare de pradă. Speranţa de viaţă se menţine în jurul valorii de 30 ani.
      În afara violenţei umane, foametea şi epidemiile făceau la rândul lor ravagii: ciuma, holera şi tifosul au secerat milioane de victime. Opere din această perioadă, fie ele piese de teatru, autobiografii sau chiar basme, repetă acelaşi laitmotiv: mortalitatea infantilă depăşea orice imaginaţie: se estimează că în anul 1600, două treimi din copii mureau înainte de a ajunge la vârsta de 4 ani; multe din basmele scrise în aceste vremuri includ ca premiză moartea mamei la naşterea unui copil, pentru că asta era situaţia până spre secolul XIX.
      Abia în epoca modernă, de după 1800, asistăm la începutul unei perioade mult mai paşnice decât a existat vreodată în istorie. O dată cu avansul medicinei şi al agriculturii, bolile şi foametea au început să aibă un impact mult mai redus. Războaiele s-au redus ca număr şi totodată ca număr de victime. Al doilea război mondial a implicat moartea câtorva zeci de milioane de oameni; Blitzkrieg-ul nazist s-a împrăştiat în întreaga Europă, şi expansiunea forţelor naziste a însemnat uciderea a nenumăraţi civili din teritoriile ocupate. Dar chiar şi aici, în cea mai sângeroasă încleştare din secolul XX, se poate remarca un evident progres al moralităţii. Ajunge să facem o comparaţie cu alte războaie purtate în trecut, când cucerirea unei aşezări inamice implica automat executarea locuitorilor, violarea şi înrobirea sau uciderea femeilor, urmată de jefuirea şi nimicirea întregii aşezări, eventual alături de înrobirea copiilor. Ideea de a executa doar câţiva săteni dintr-o localitate cucerită ar fi fost străină pentru un război din secolul XI.
      De altfel, numeroşi istorici au calculat că, dacă Al Doilea Război Mondial ar fi fost purtat „ca pe vremuri”, după „regulile” din secolele anterioare, numărul de victime ar fi fost de aproximativ zece ori mai mare !
      Numărul imens de victime a fost datorat în primul rând numărului imens de soldaţi implicaţi, dar proporţia victimelor la numărul de combatanţi a fost foarte scăzută comparativ cu alte războaie, atât datorită îmbunătăţirii sistemului medical, dar şi datorită introducerii legilor războiului, legi care să limiteze şi să protejeze civilii, non-combatanţii, prizonierii sau personalul medical. Chiar dacă aceste legi au fost încălcate în lupte, simpla lor existenţă a reprezentat un alt mare avans faţă de trecut. O societate care încriminează furtul, de pildă, este mult mai avansată moral decât una care nu o face. Legile respective nu vor opri furtul, dar este mai important că acţiunea este catalogată drept greşită.
      În prezent, speranţa de viaţă a crescut de mai mult de două ori comparativ cu Evul Mediu, fiind de ~67 ani (faţă de ~30 ani). în mare parte şi din cauza reducerii mortalităţii infantile în urma îmbunătăţirii igienei şi a dezvoltării medicinei, ambele mult superioare faţă de perioada anterioară.
      În ţările civilizate, rata violenţei a atins o valoare extrem mică comparativ cu trecutul, media pentru secolul 20 oscilând în jurul valorii de 2 omucideri la 100.000 locuitori.
      „Ah, dar astăzi sunt mult mai multe cazuri de cancer şi de boli de inimă !”, ar putea spune cineva. Şi ar avea dreptate… dar asta nu înseamnă decât că, fără să-şi dea seama, recunoaşte că a avut loc o schimbare în bine. Fiecare om care se naşte trebuie să moară, asta e evident, şi fiecare deces trebuie să aibă o cauză. Dacă există o sută de cauze diferite, fiecare acţionând în voie, este mult mai probabil ca cineva să moară mai devreme datorită uneia din zeci de potenţiale cauze. Dar dacă aproape toate pericolele dispar, atunci cele câteva cauze rămase vor provoca majoritatea deceselor. Da, astăzi mor mai mulţi oameni de cancer tocmai pentru că nu mai mor de o sută de alte cauze înainte de-a face cancerul respectiv !
      Cei ce mor astăzi de cancer (de regulă, la vârste înaintate, 40 de ani sau mai mult ) au ajuns la 40 ani sau mai mult tocmai pentru că nu au murit când s-au născut datorită unei infecţii cu streptococ, nici la 3 ani de tetanos pentru că s-au julit la picior, nici la 5 ani datorită foametei, nici la 10 ani de variolă, nici la 14 ani de mâna unor bandiţi, nici la 16 ani datorită unei naşteri dificile ( la 15-16 ani, o „femeie” era deja mamă; Julieta din opera lui Shakespeare e descrisă ca având 13 ani !), nici la 19 ani din cauza carenţelor alimentare, nici la 22 de ani de tuberculoză, nici la 25 de tifos, nici la… şi lista poate continua.
      Instituţia sclaviei, care a însoţit specia umană de la începutul istoriei, a fost respinsă şi desfiinţată de pe aproape întreg mapamondul tot prin secolul XVIII. Fără îndoială, există sclavi şi în ziua de astăzi, dar, din nou, este o diferenţă majoră între un număr mic de sclavi abuzaţi în câteva ţări înapoiate, şi sclavia recunoscută oficial, practicată deschis şi chiar încurajată de majoritatea statelor.
      Recunoaşterea egalităţii sexelor a fost tot un succes al secolelor XIX-XX. Înainte de acest moment, de-a lungul întregii istorii, femeia a fost dependentă total, din toate punctele de vedere, de proprietar - tatăl, apoi soţul ei. Asta în sine a reprezentat o formă de sclavie, în care jumătate din populaţie era discriminată de la naştere până la moarte.
      Toleranţa faţă de alte orientări sexuale sau faţă de alte religii sunt, la rândul lor, apariţii foarte noi în istorie. Până nu demult, legea cerea uciderea sau în cel mai fericit caz întemniţarea homosexualilor şi a ateilor; iar istoria e construită într-o proporţie mult prea mare de cruciade şi de nesfârşite lupte dintre diferitele denominaţii religioase care au însângerat atât Europa, cât şi restul lumii, vreme de sute de ani..
      Peisajul istoriei devine mult mai sumbru când este analizat în mod realist, şi nu prin evocările unor visători care evocă o imagine a „vremurilor bune de-odinioară” idealizată, în care oamenii trăiau natural, aproape de pământ, şi duceau un trai simplu şi cinstit, nu ca acum, când viaţa a devenit prea complicată, artificială şi dependentă de tehnologie. În realitate, oamenii trăiau puţin şi duceau o viaţă extraordinar de dificilă; marea majoritate a populaţiei nu ştia să scrie sau să citească; bolile şi mortalitatea infantilă depăşeau imaginaţia; complexitatea tehnologiei a însemnat eliberarea majorităţii populaţiei de o eternă luptă cu clima, cu slujbaşii propriului conducător trimişi să acapareze zeciuieli şi biruri, cu ghinionul şi cu invadatorii, pentru a nu muri de foame. Literalmente.
      Iar cei ce deplâng „decăderea” de astăzi o fac exploatând toate beneficiile aduse de progresul şi ştiinţa pe care le blamează, de la hrana de zi cu zi la comunicaţii şi mijloace de transport moderne, de la sănătatea asigurată de medicina modernă la drepturile şi libertăţile care au venit o dată cu avansul întregii societăţi.

      Plato, Petre Pustnicul, dar şi nostalgicii care au impresia că „pe vremea lor” totul era mai grozav, şi că acum moralitatea societăţii s-a dus naibii, fac pur şi simplu selecţie observaţională printre amintiri.
      Pentru un copil de 10 ani, ştirile şi ziarele care mustesc de tragedii sunt complet irelevante; din perspectiva lui, crima există doar la televizor, programul de desene animate este mai atractiv decât ştirile, iar adulţii evită subiectele brutale când sunt copii în jur. Mai târziu, când începe să acorde atenţie ştirilor, va trece în extrema cealaltă, şi va avea impresia că în ultima vreme sunt tot mai multe relatări despre violenţă. Este doar o impresie: crime şi războaie s-au produs dintotdeauna, doar că atunci când aţi fost foarte mici n-aţi fost atenţi la ele !
      Şi acelaşi lucru e valabil şi pentru sexualitate: situaţia este şi acum cam aceeaşi ca atunci când eraţi copil. Doar că ceea ce pentru un copil de câţiva ani este doar o persoană pur şi simplu, luată ca atare, va fi interpretată diferit de un adult, care va judeca vestimentaţia, gesturile şi vorbirea, şi va declara ferm: „vai, ce e cu fetele astea ! uite cum se-mbracă ! pe vremea mea nu se pomenea aşa ceva ! of, cum a decăzut moralitatea !”
      Astăzi trăim în perioada cea mai paşnică şi mai favorabilă din întreaga istorie. E necesar să ne informăm obiectiv despre trecutul istoric şi trecutul nostru personal, pentru a înţelege toate dezavantajele care au existat şi pentru a şti cum să facem următorul pas înainte, în loc să deplângem şi să regretăm o imagine distorsionată a unui trecut idealizat.

Comunism şi ateism

      Mult prea des aud comparaţia „Comunismul a fost anti-religie, deci atei = comunişti !”.
      Analogia este repede completată: comuniştii au dărâmat biserici, au închis preoţi şi în general credincioşi, s-au opus din răsputeri religiei, au încercat să „îndoctrineze întru ateism” populaţia, ateismul era religia de stat… şi câte şi mai câte. Aproape că vezi scene din Roma antică, cu bieţi creştini târâţi în arene ca să fie daţi leilor.
      Eu personal găsesc asemenea ieşiri ofensatoare: cineva care prezintă asemenea argumente pare a fi ferm convins că sunt fie extrem de prost, fie amnezic.
      Să o luăm în ordine: în primul rând, dărâmărea bisericilor. Da, în perioada comunistă au fost dărâmate nişte biserici. În ce context ? păi, atunci când câte-un întreg sat era distrus pentru a face loc construcţiei de blocuri. Biserica satului era şi ea dărâmată, nu doar aşa, pentru că era biserică, ci pur şi simplu pentru că era construită în zona destinată noului cartier.
      Dar cam câte biserici au fost dărâmate ?

au fost demolate peste 20 de lăcaşuri de închinare

şi tototdată, mult mai important,

în acelaşi timp, s-au construit peste 500 de biserici noi,

găsim pe chiar site-ul Patriarhiei Române.
      Încă o dată: în perioada comunistă au fost dărâmate ~20 biserici şi mănăstiri ortodoxe, şi au fost construite ~500 !
      Pe de altă parte, situaţia celorlalte culte nu era la fel de strălucită. Zeci de biserici aparţinând în principal cultului greco-catolic ( dar şi altor culte ) au fost confiscate… şi date, aţi ghicit, tot Bisericii Ortodoxe. Chiar şi în prezent, sunt pe rol nenumărate procese, în diverse faze, între catolicii care luptă să-şi recapete proprietăţile, şi BOR care pur şi simplu refuză să le înapoieze.
      De asemenea, tot de pe site-ul Patriarhiei, aflăm că tot în perioada 1948-1989:

au funcţionat şase seminarii teologice… şi doua Institute Teologice de grad universitar

      Aşadar, în realitate, în perioada comunistă, BOR a construit sute de biserici, a primit zeci de clădiri ale altor culte pe care nu vrea să le mai returneze nici în ziua de azi, uneori chiar sfidând decizii judecătoreşti, şi avea institute de pregătire a preoţilor.
      Au fost închişi preoţi ? Fără îndoială. Din ce motiv ? Din acelaşi motiv pentru care zeci de mii de persoane care aveau opinii politice diferite sau opuse celor ale partidului au fost urmărite, închise, uneori executate. Faptul că unii dintre cei urmăriţi de poliţia politică erau, cu totul întâmplător, preoţi ( sau credincioşi) nu înseamnă că „comuniştii au închis preoţi”. Au persecutat persoanele disidente, indiferent de orientarea religioasă.
      E ca şi cum cineva ar descrie perioada prezentă ca fiind o perioadă în care „creştinii sunt urmăriţi de poliţie şi amendaţi sau închişi” pentru că majoritatea contravenienţilor şi infractorilor se-ntâmplă să fie creştini. Motivul pentru care sunt pedepsiţi nu are tangenţă cu religia lor, ci cu faptele lor. Iar, în perioada comunistă, una din cele mai serioase crime era dezacordul cu politica oficială, şi nu conta dacă „făptaşul” era ateu sau creştin-ortodox.
      Tot în cadrul „persecuţiei preoţilor” trebuie amintiţi şi preoţii informatori. Atât de „persecutaţi” au fost preoţii, că un număr necunoscut din ei erau colaboratori cu Securitatea. Merită subliniată ipocrizia conducătorilor actuali ai Bisericii Ortodoxe, care se luptă din răsputeri să menţină secrete numele acestora - cu alte cuvinte, conducerea de acum nu doreşte să se detaşeze de acei preoţi care au colaborat, ci îi acoperă în continuare. Putem doar bănui că o mare parte a actualilor preoţi au fost şi-n trecut informatori ai Securităţii.
      Cu atât mai bizară este pretenţia purtătorilor de cuvânt ai bisericii, atunci când fac declaraţii referitoare la o ipotetică „persecuţie” a BOR, când exact aceşti preoţi au urmat cursurile unui institut teologic funcţionând în perfectă legalitate în perioada comunistă, au slujit în biserici construite perfect legal în perioada comunistă, şi se prea poate să fi fost chiar informatori ai Securităţii. Dacă asta e „persecuţie”, atunci aceşti preoţi fie nu înţeleg sensul cuvântului, fie pur şi simplu îşi bat joc şi sfidează întreaga populaţie, de fiecare dată când menţionează subiectul „persecuţiilor” comuniste.
      Pentru că „o imagine face cât o mie de cuvinte”, iată o fotografie realizată în 23 august 1989:

Teoctist nu pare să fie foarte oropsit; este destul de evident că funcţia de patriarh avea o însemnătate suficient de mare încât să fie invitat la masa festivă a conducătorilor de cel mai înalt rang din cadrul Partidului Comunist.
      Concluzia este limpede: în ciuda minciunilor sfruntate pe care le înaintează de zeci de ani, adevărul este că pentru Biserica Ortodoxă Revoluţia din 1989 a însemnat o schimbare minoră: şi înainte de revoluţie BOR a fost implicată în politică şi a manevrat şi manipulat liderii politici pentru a-şi asigura avantaje. Diferenţa este doar de anvengură: abia după revoluţie şi-a permis să lanseze cele mai sfruntate pretenţii, să pretindă sume imense de la buget şi să intervină şi mai pe faţă în politică.

      Al doilea punct este legat de presupusul „ateism” al comunismului. Conform scenariului fantastic pe care ni-l prezintă reprezentanţii şi apărătorii BOR, înainte de revoluţie marea majoritate a populaţiei era atee, mai existau câţiva creştini persecutaţi, care se temeau să meargă la biserică. După care, pac, are loc revoluţia, şi milioanele alea de atei de mai ieri s-au creştinat cu toţii peste noapte ! Şi aşa, aproape 90% din populaţia României a devenit subit ortodoxă !
      Sau, mult mai realist, majoritatea populaţiei a fost religioasă dintotdeauna, şi milioanele de atei care-i persecutau pe creştini sunt doar o altă scorneală. Cele „peste 500 de biserici” construite în perioada comunistă… n-ar fi fost construite, dacă nu ar fi fost necesare.
      După cum am văzut, „persecuţia” comunistă a însemnat mai degrabă o laicitate a statului, în care Bisericii Ortodoxe nu i se permiteau chiar atâtea abuzuri şi pretenţii exagerate ( solicitări nesfârşite de fonduri publice, îndoctrinare în şcoli ), deşi pe de altă parte comuniştii au privilegiat BOR în defavoarea celorlalte culte.
      Şi motivul principal pentru care în România comunistă ortodoxia nu a fost lăsată să-şi facă de cap cum voia, este pentru că comuniştii nu doreau concurenţă.
      Într-adevăr, deşi se repetă la nesfârşit că „comuniştii erau atei”, în realitate afirmaţia este falsă. BOR nu susţine nici un alt cult, dar asta nu înseamnă că BOR ar fi atee. Iar comunismul în sine este foarte apropiat de un cult religios. Societatea perfectă visată de religie este aceeaşi societate pe care o urmăreşte şi comunismul.

E o societate în care există un lider suprem.
Nimeni nu l-a ales, nimeni nu are nimic de spus legat de modul în care acest lider conduce.
Pentru că conducerea lui este perfectă.
Liderul, prin reprezentanţii lui, ştie ce e cel mai bine pentru fiecare.
Liderul, prin reprezentanţii lui, are grijă de fiecare om în parte.
Pentru că liderul deja are un plan în care sunt incluse toate persoanele.
Liderul, prin reprezentanţii lui, pregăteşte şi supraveghează îndeplinirea planului.
Oamenii trebuie să se supună poruncilor pentru a realiza acest plan, chiar dacă nu-l cunosc.
Pentru că atunci când planul va fi realizat, totul va fi perfect !
Liderul decide pe cine să răsplătească şi pe cine să pedepsească.
Răsplata şi pedeapsa nu depind de acţiuni, ci de ceea ce gândeşte o anumită persoană.
Pentru că liderul şi reprezentanţii lui supraveghează şi cunosc tot ceea ce oamenii spun, tot ceea ce fac, tot ceea ce gândesc.
Pentru că oamenii trebuie să îl iubească pe lider, conducerea şi planul cel măreţ.
Şi trebuie să o spună, să o repete, să o gândească şi să o creadă.
Dacă cineva nu-şi iubeşte liderul, dacă nu apreciază tot acest efort depus special pentru el, acela este un duşman.
Simplul dezacord cu oricare din prevederile atât de atent gândite de lider este o crimă.
Şi liderul cel grozav are grijă să se descotorosească de toţi duşmanii care vor să-i saboteze munca.

      E greu de deosebit comunismul totalitar de raiul descris de preoţi !
      Aşadar, cum ar putea un sistem care e oglindirea promisiunii religiei să fie „ateu” ? Religia comunismului este atee exact în măsura în care orice altă religie este atee faţă de celelate religii !
      Comunismul nu reflectă valorile susţinute de majoritatea ateilor - raţiunea, logica, autocorectarea, cunoaşterea. În schimb a promovat exact valorile religiei - dogmatismul, cenzurarea şi interzicerea oricărei opinii contrare, credinţa oarbă (în conducători, în construirea societăţii perfecte), acceptarea unui şir nesfârşit de privaţiuni în prezent pentru a ajunge la starea perfectă în viitor, ritualuri de venerare, etc etc etc.

„Străinul Misterios”

      Personaje:
      Povestitorul, Theodor Fischer, un adolescent dintr-un sătuc în mijlocul Austriei anilor 1590;
      Satana, un înger, numit după unchiul său, Satana cel biblic ( „singurul din famile care a păcătuit” ); este înzestrat cu numeroase abilităţi supranaturale, printre altele şi cu darul telepatiei, dar şi al precogniţiei.

      Context:
      Un grup de ţărani din sat au acuzat o femeie de vrăjitorie, au urmărit-o, au prins-o şi se pregătesc să o linşeze:

      „Au târât-o până la un copac, au aruncat o funie peste o creangă, şi au început să facă un laţ la capătul acesteia; unii dintre ei o ţineau, în timp ce ea plângea şi se ruga, iar fiica ei plângea şi privea dar se temea să facă sau să spună ceva.
      Au spânzurat-o pe femeie, şi eu am aruncat o piatră în ea, deşi în sinea mea mi-era milă de ea; dar toţi aruncau cu pietre, şi fiecare îşi privea vecinul, şi dacă nu aş fi făcut şi eu asemenea lor, ar fi văzut şi-ar fi vorbit. Satana a izbucnit în râs…
[…]
      A spus:
      —Da, râdeam de tine, pentru că, de frica a ceea ce ar putea spune alţii despre tine, ai aruncat piatra aia în femeie, deşi în inima ta erai revoltat de propria acţiune - dar râdeam şi de ceilalţi.
      —Cum aşa ?
      —Deoarece cazul lor era al tău.
      —Cum adică ?
      —Păi, erau şaizeci şi opt de oameni acolo, şi şaizeci şi doi dintre ei nu doreau să arunce cu pietre mai mult decât doreai tu.
      —Satana !
      —Oh, e adevărat ! Cunosc omenirea. E formată din oi. E guvernată de minorităţi, arareori sau chiar niciodată de vreo majoritate. Îşi înăbuşă sentimentele şi credinţele şi îi urmează pe cei câţiva care fac cel mai mult zgomot. Câteodată cei puţini şi zgomotoşi au dreptate, câteodată nu; dar nu contează, mulţimea îi urmează. Marea majoritate a omenirii, fie sălbatică sau civilizată, este în secret bună la suflet şi nu vrea să producă durere, dar în prezenţa minorităţii agresive şi fără de milă, nu îndrăzneşte să se impună. Gândeşte-te ! Un om bun îl supraveghează pe altul, şi se asigură că se ajută reciproc într-o nelegiuire care îi revoltă pe amândoi. Vorbind ca un cunoscător, ştiu că nouăzeci şi nouă dintr-o sută de oameni au fost cu toată hotărârea împotriva uciderii vrăjitoarelor la început, când prostia asta a fost fluturată de o mână de lunatici pioşi, acum mult timp. Şi ştiu că şi astăzi, după ani de prejudecăţi şi învăţături prosteşti, doar o persoană din douăzeci chiar pune suflet, cu sinceritate, la torturarea unei vrăjitoare. Şi totuşi, aparent toată lumea urăşte vrăjitoarele şi le vrea ucise. Într-o bună zi, o mână de oameni se va ridica de partea celalată şi va face mai multă gălăgie - poate chiar un singur om îndrăzneţ, cu o voce puternică şi o faţă hotărâtă o va face - şi într-o săptămână toate oile vor schimba direcţia şi-l vor urma, iar vânătoarea de vrăjitoare va ajunge la o bruscă încheiere.
      Monarhiile, aristocraţiile şi religiile, toate se bazează pe acest mare defect al speciei tale - neîncrederea individului în vecinul lui, şi dorinţa sa, de dragul siguranţei sau al confortului, de a fi bine văzut de vecin. Întotdeauna aceste instituţii vor rămâne şi vor înflori, şi vă vor opresa, insulta şi umili, pentru că sunteţi şi veţi rămâne sclavii minorităţilor. Nu a existat nici o ţară în care cei mai mulţi oamenilor să fie cu adevărat loiali oricărei din aceste instituţii.”

( Mark Twain, Străinul misterios, cap. 9 )

"Oamenii ăștia nu merită să trăiască!"

Ieri, 22 septembrie, doi bărbați au decis să pună pe ei veste explozive, să meargă în fața unei biserici din orașul pakistanez Peshawar, să aștepte până când se termină slujba și oamenii ies din biserică și să se detoneze. Mai mult de o sută de oameni au fost răniți și 78 alții au murit, deoarece au îndrăznit să nu aibă aceeași religie cu cei doi indivizi.

Grupul militant TTP Jundullah, grup care e afiliat talibanilor, și-a asumat responsabilitatea, sau, în mintea lor bolnavă, "meritul" pentru această acțiune.

"Erau dușmanii Islamului, deci sunt țintele noastre." A spus purtătorul lor de cuvânt, Ahmed Marwat,  despre bărbații, femeile și copiii răniți și uciși astăzi, dar și despre cei care au scăpat teferi, dar nu pentru multă vreme:

"Vom continua atacurile asupra ne-musulmanilor de pe teritoriul pakistanez."

Nu este, în nici un caz prima sau ultima astfel de acțiune a extremiștilor musulmani suniți care își îndreaptă ura împotriva creștinilor, sufiților și șhiiților. În 2009, 40 de case și o biserică au fost incendiate de o mulțime de 1000 de musulmani în orașul Gojra, din provincia Punjab. Cel puțin șapte creștini au fost arși de vii. Alți șaptisprezece au fost uciși în cursul unui atac în  Bahawalpur în 2001.
Chiar acum, în Kenia, încă se mai caută victimele unei situatii cu luare de ostateci, condimentată cu grenade și arme de asalt și urmată, bineînțeles, de o detonare: până acum s-au recuperat 68 de cadavre și au fost salvați 178 de răniți.

Nu, nu cred ca musulmanii sunt toți niște sălbatici criminali și capabili de atrocități, cum nu cred nici că toți creștinii sunt niște creiere slabe și încuiate. Dar v-am mai spus în multiple ocazii că cei infectați cu acest virus memetic numit religie, fie ei chiar și oameni buni și inteligenți în orice alt domeniu, pot fi transformați de religie în niște bestii, cu sau fără voia lor. 

Avem oameni care  vor să își slujească zeul, care vor sa salveze lumea, care vor ce e mai bine pentru familia lor, dar care aleg să facă asta prin crime, atacuri, distrugeri și mutilări. Uneori, prin mutilarea propriilor copii, tăindu-le bucăți din organele genitale. Sau ucigându-și fiica sau nevasta cu pietre. Și privind lucrurile astea, am avut, inițial, reacția pe care o aveti mulți:

"Oamenii ăștia nu merită să trăiască!"

Mi se încrânceneaza carnea pe mine gândindu-mă câte crime monstruoase s-au comis și se comit încă în numele religiei, fie că această religie e una mistică, precum religiile abrahamice sau religiile antice, ori ori o religie de stat, cum sunt fascismul și comunismul. Desigur, sunt religii care reunesc aspectul statal si cel mistic, precum comedia din Koreea de Nord, unde președintele îsi păstreaza funcția și după moarte.
Nu e greu să mă îngrețoșeze Inchiziția, măcelărirea "ereticilor", progromurile, holocaustul și alte manifestări ale gândirii dogmatice sintetizată în "Noi avem dreptate și cine nu recunoaște asta trebuie sa moară" sau "cine nu e din tribul nostru trebuie distrus".

Nu e greu să ți se întunece privirea de furie, gândindu-te la ceremonii în care, una dupa alta, sute de fetițe sunt mutilate genital cu cuțite pentru a ajuta la "păstrarea puritatii", unde este o practica curentă să tai bucăți din penisul unui băiețel și, mai mult, ca un bătrân zăbălos să oprească sângerarea cu gura, unde cretini care au dreptul de a purta arme împușcă medici pentru că ei sunt "pro-life", unde copiilor li se refuză tratamente medicale care le-ar putea salva viața pentru că părinții aderă la un cult cretin, unde violul e vina victimei și crima este justificată prin comandă divină. Și nu, nu puteți justifica enormitatile astea prin obosita sintagmă "diversitate culturală", nici prin noțiunea cretină de "relativism moral". Nu se aplică. În mod obiectiv este vorba de atrocități, de suferința și de acțiuni care afectează negativ o altă persoană.

"Deci oamenii ăștia nu merită să trăiască!"
Nu, dragii mei. Nu. Oamenii ăia nu merită să moară. Ei sunt cei care îi ucid pe alții pentru că nu aderă la reigiile lor pașnice și pline de iubire, nu noi. Știți ce merită? Merită să îi apuce disperarea văzând cum educația și prosperitatea le iau de sub nas posibilii acoliti, aceștia devenind prea inteligenți pentru a le mai cădea sub ghiare. Merită să trăiască în țări seculare, unde populatia educată practică liber și doar dacă vor forme de spiritualitate care nu includ rănirea și măcelărirea altor oameni. Și merita să trăiască după gratii, și să vadă asta doar la televizor.

Majoritatea musulmanilor nu sunt descreierați. Sunt doar un popor needucat, care crede că mutilarea genitala e o parte valoroasă din cultura lor, dar care pot sa învețe că nu este așa. Sunt un popor care poate să învețe anume valor vestice compatibile culturii lor și sa trăiasca în pace cu cei din jur, așa cun trăiesc musulmanii din Dobrogea.

Majoritatea creștinilor nu sunt niște limitați anti-libertăți personale și anti-știintă. Chiar și dintre cei intens practicanți ("multumim lui dumnezeu" că nu mai sunt prea mulți), marea majoritate sunt doar, repet, needucați care cred că fac bine negând realitatea și încercând să își impună moralitatea schilodită asupra altora.

Acești moderați nu fac, cu mâna lor, nici un rău. Sunt oameni normali, buni, dar care au niște chichițe urâte, induse de societatea în care trăiesc. Problema cu ei este că, prin tăcerea lor, prin liniște lor sfioasă atunci când vorbește un "leader spiritual", ei acordă unei a doua categorii un sprijin tacit și asumat mai degarbă decât oferit.

Trăind între acești moderați sunt niște oameni profund bolnavi, profund infectați de idei nocive care, poate, au accentuat o boală psihică ce nu avea, inițial, nicio legătură. Aceștia sunt, fără metafore și făra ocolișuri, oameni bolnavi, care trebuiesc adunați si tratați. Religia, în starea ei patologică, este un element periculos, care trebuie ținut sub control. Și asta trebuie să facem și noi, pe cât putem, nu doar guvernul.

Cum? Ce naiba putem face noi?

Nu multe, singuri. În Kenia și Pakistn guvernul trebuie sa se lase de negocieri de pace și sa spulbere, la propriu, daca e nevoie, cuiburile talibane. Nu știm dacă asta se va întâmpla, în special în Pakistan. Noi, însă, în loc să urlăm că musulmanii, toți, indiferent de vină sau implicare, sunt niște monștri și ca toți creștinii sunt niște babuini needucați, ar trebui să ne reorientăm eforturile nu spre revoltă facilă, ci spre o forma nouă și interesantă de revoltă: un război al informației.

Nu este ceva nou să văd creștini moderați ridicând vocea, la nevoie, împotriva abuzurilor unor extremiști. Un număr șocant de mic de americani evanghelici sunt de-acord, de exemplu, cu ilegalizarea avortului si a contraceptivelor, propusă în repetate rânduri de către extremiștii locali. Dimpotrivă, o americă majoritar creștină votează mereu și mereu pentru libertate, toleranță și echitate. Mi s-a părut șocant zilele astea să văd cu ce opozitie creștină s-au confruntat extremiștii creștini, atunci când au încercat să își impună preceptele absurde asupra populației. În mod echivalent, un numar imens de mic de musulmani susține acțiunile extremiste ale talibanilor și ale altor grupări criminale. Ați uitat de lanțul uman pe care l-au făcut musulmanii în jurul creștinilor adunați la slujbă? De ce s-a întâmplat asta? Pentru că, deși din "triburi" diferite, cele două grupuri de oameni s-au văzut ca ceea ce sunt: alți oameni, vecini, prieteni. Și exact asta trebuie să ne învățăm unul pe celălalt. Nu fizică atomică, ci faptul că cel de lângă noi, deși are alte opinii, alte conceptii, altă filozofie, e întâi de toate om, rudă a noastră, Și că trebuie să ne protejăm reciproc de cei care sunt, cu adevărat, din alt "trib": "tribul" celor care nu au respect pentru oameni, ci pentru conceptii, tribul celor dispuși sa îi ucidă pe cei care sunt de o altă opinie, tribul celor dezumanizați.

Până una alta, aveți grijă de voi, și de aproapele vostru. Și fie ca din ce în ce mai mulți oameni sa vă devina "aproape".

 Creștini egipteni, construind un "zid uman" pentru a-și proteja vecinii musulmani de un eventual atac, în timpul revoltelor din Egipt.

Reversul medaliei: musulmani egipteni, "zid uman" pentru protecția vecinilor creștini în timpul slujbei. 

Să vorrrbim precum pirrraţii !

„In the beginning was the Word,
and the Word was "Arrrgh !"
( „La început a fost Cuvântul
iar Cuvântul a fost „Arrrgh !"” )
—PIRATICUS 13:7

      Se pare că cineva a spus la un moment dat „Am vrut să mă fac ateu, dar am lăsat-o baltă - nu au nici o sărbătoare !”. Acest cineva era Henny Youngman, printre altele comediant. Nu ştiu dacă replica era intenţionată să fie serioasă, dar oricum, de când Henny a făcut afirmaţia, situaţia s-a schimbat.
      Există un calendar ştiinţific în care se expune câte o descoperire ştiinţifică, sau naşterea vreunui savant renumit, pentru fiecare zi din an. Întrucât de multe ori ateismul şi cultura ştiinţifică mai ridicată sunt de obicei reunite în aceleaşi persoane, date demne de memorat din istoria ştiinţei, ca de pildă 12 februarie sau 25 decembrie, pot oferi un motiv pentru o reuniune ateistă.
      20 mai, ziua „Să-l desenăm pe Mohamed”, o zi în care umorul şi libera exprimare au împins cu un pas înapoi intoleranţa mulsumană, sau 30 septembrie, „Ziua Blasfemiei”, care marchează confruntarea dintre intoleranţa religioasă şi dreptul la libera exprimare, sunt alte zile cu o importanţă deosebită pentru mişcarea ateistă.
      Iar 19 septembrie este „Ziua «Vorbiţi Precum Un Pirat»”, o zi dedicată Piraţilor, oameni consideraţi sfinţi în religia pastafariană, şi sărbătorită prin imitarea vorbirii unui pirat ( ce-i drept, unul teribil de romanţat ), prin prelungirea literei R în toate cuvintele care o conţin, şi adăugarea interjecţiei „Argh !” la câteva fraze.
      Ce ciudat ! de ce-ar susţine ateii o asemenea religie ? Să vedem întâi istoria pastafarianismului.
      În anul 2005, în Kansas, s-a pus în discuţie varianta introducerii creaţionismului ( mai exact, a Intelligent Designului ) drept „teorie ştiinţifică” care să fie predată în şcoli. Printre cei ce s-au opus acestei iniţiative, a fost şi un oarecare Bobby Henderson, care a conceput o scrisoare deschisă adresată comitetului care trebuia să decidă în privinţa programei şcolare. Aici, Henderson a descris o religie inventată atunci de el, credinţa în „Flying Spaghetti Monster”, sau FSM ( „Monstrul Zburător de Spaghete” ), şi revendica timp egal de predare în şcoli a mitului lui, alături de creaţionismul creştin: „e la fel de valid precum designul inteligent !”, explica Bobby Henderson.
      Conform acestei religii-parodie, FSM, care a creat Universul în urma unei beţii grozave, este o entitate invizibilă şi nedetectabilă, şi arată precum „o porţie de spaghete cu chiftele” ( de unde şi numele ):

      Scrisoarea conţinea şi alte „argumente” care susţin legitimitatea credinţei, argumente copiate după cele creaţioniste, şi bazându-se pe aceleaşi erori: argumentaţie circulară, ipse dixit, selecţie observaţională, şi altele.
      Una dintre afirmaţiile lui Henderson a fost legată de piraţi: conform pastafarianismului, piraţii au fost oameni sfinţi, care colindau lumea împărţind bomboane copiilor, dar au fost persecutaţi şi ucişi, iar imaginea lor a fost modificată de „inamici” ( Henderson atingând astfel şi nonfalsifiabilitatea unei ipoteze ). Drept „consecinţă”, temperatura globală a crescut. Şi există şi un grafic al numărului de piraţi corelat cu temperatura: cu cât numărul lor scade, cu atât temperatura creşte. Bazându-se pe această idee, pastafarienii au transformat piraţii într-un simbol pozitiv, şi de aceea ziua „sfântă” a pastafarienilor este dedicată piraţilor.
      Scopul scrisorii a fost evident: faptul că o idee este într-o oarecare măsură coerentă, şi oferă scuze şi raţionalizări pentru părţile mai slabe, nu o face în nici un caz ştiinţifică. Exact aceleaşi criterii care fac din pastafarianism o idee absurdă fac şi din creaţionism o poveste la fel de absurdă. Totodată, creaţioniştii se străduiesc a crea impresia unei false dihotomii între teoria ştiinţifică a evoluţiei şi povestea unei anumite religii. Dar nu există un motiv pentru a favoriza creaţionismul creştin în defavoarea miturilor altor religii. Dacă în şcoli începe a se preda o legendă drept ştiinţă, atunci se deschide calea şi pentru alte legende şi basme.
      În cele din urmă, opoziţia părinţilor şi a oamenilor de ştiinţă, ca şi legislaţia existentă, au scos creaţionismul din şcolile Kansasului, dar ideea Monstrului de Spaghete Zburător a prins la publicul larg, şi în prezent sunt sute de mii, poate chiar peste un milion de persoane care se declară adepţi ai pastafarianismului. De asemenea, Bobby Henderson a extins mitul, scriind o întreagă Evanghelie a Monstrului de Spaghete Zburător [link spre pdf], în care elaborează şi extinde cu mult mai multe detalii descrierea iniţială.
      Pastafarienii nu iau în serios cu adevărat religia FSM; majoritatea pastafarienilor sunt atei; există mai multe motive pentru care această „religie” are acest succes, şi este atât de frecvent folosită. Una dintre cauze este amuzamentul pe care-l produce. Un alt motiv, poate mai puţin nobil, dar lesne de înţeles, este cel produs de plăcerea unui ateu sătul de discuţii în care religioşii ignoră logica, care are ocazia de a trece în tabăra ilogicii, şi să îşi susţină credinţa în FSM cu exact aceleaşi argumente ca cele atât de des folosite de credincioşi. Dar în spatele amuzamentului este ceva mai profund.
      Atunci când credinţele lor sunt combătute logic, credincioşii intră automat în defensivă. Memeplexul religiei permează toate aspectele vieţii credinciosului contaminat, de la convingerile privind consecinţele acţiunilor sale sau viaţa de după moarte, la decizii aparent minore privind vestimentaţia sau mâncarea de mâine. Astfel, acceptarea de către religios a unui argument antiteist implică faptul că religiosul a investit enorm de mult timp şi resurse într-un scop inutil. Dacă religiosul nu e înzestrat cu onestitate, cu dorinţa de a afla adevărul chiar dacă acesta e neplăcut, şi cu suficientă putere pentru a rezista gândirii deziderative, atunci alternativa respingerii argumentului fără a-l analiza este întotdeauna mai ieftină din punct de vedere emoţional.
      Confruntaţi cu propriile argumente, dar de data asta aduse pentru a sprijini o altă religie, credincioşii cei mai convinşi nu au nici un fel de probleme în a remarca imediat că argumentele respective sunt găunoase. Când e prezentat cu o religie ( aparent ) diferită, mecanismele mentale defensive nu intră în acţiune; credinciosul va remarca cu uşurinţă erorile altei religii, şi, dacă încearcă să explice pastafarianului de ce argumentele în favoarea Monstrului sunt eronate, există o şansă destul de mare să realizeze că exact aceleaşi argumente sunt folosite şi de el, de credincios, atunci când îşi prezintă propria credinţă. Poate dura mult timp ca această disonanţă cognitivă să îşi facă simţite roadele; sistemul „imunitar” al memei poate opri introspecţia pe această temă; religiosul îşi poate inhiba chiar gânditul la FSM, ca „gânduri plantate de Satana, pentru a-i testa credinţa”, sau „a-l pierde”. Şi totuşi religiile parodie, precum pastafarianismul sau „biserica Inorogului Roz Invizibil”, au şansa de a lovi într-un punct sensibil, un punct pe care logica rece şi goală nu reuşeşte să îl ajungă, tocmai pentru că acel punct nu este ancorat în raţional, ci în emoţional.

      Aşadar, pentru că astăzi este Ziua «Vorbiţi Precum Un Pirat», să ne bucurrrăm şi să ciocnim un paharrr de grrrrog pentrrru Monstrrrul de Spaghete Zburrrător ! Lăudate să-i fie apendicele Lui !

      Ramen !