Erori Creaţioniste 5: Teoria evoluţiei ( partea 1 )

     Teoria evoluţiei a oferit cadrul necesar pentru înţelegerea biologiei. Totodată, a fost teoria care a îngenuncheat religia, coborând omul din „capodopera creaţiei” la o simplă primată înrudită cu toate celelalte animale, şi a oferit un răspuns ştiinţific la întrebarea privind originea omului… deşi acest răspuns a fost, şi încă este greu de acceptat de mulţi.
     Evoluţia este definită ca fiind variaţia în caracteristicile ereditare ale populaţiilor biologice în decursul generaţiilor. Evoluţia este schimbarea graduală a caracteristicilor unei întregi populaţii sub presiunea diferiţilor factori: climă, prădători, hrana disponibilă ( toate acestea contribuie la selecţia naturală ), selecţia sexuală realizată în cadrul propriei specii, şi alte elemente.

• Evoluţia înseamnă întâmplare.

     Unul dintre cei mai nereuşiţi strawmani, este totodată unul foarte des invocat de creaţionişti.
     Este adevărat că unul din elementele evoluţiei are la bază întâmplarea: mutaţiile care produc variaţia se produc aleatoriu. Dar ceea ce urmează imediat după este ceva opus întâmplării oarbe: selecţia naturală şi alte mecanisme ale evoluţiei intră în acţiune, şi determină dacă această caracteristică este utilă sau nu în mediul în care trăieşte animalul; în cazul în care nu este utilă, genele care o determină sunt retrase din fondul genetic prin moartea animalului, mai predispus să fie victimă a prădătorilor, să fie incapabil să-şi asigure hrana, sau să fie victima condiţiilor dificile ale mediului, tocmai datorită handicapului determinat de acea caracteristică negativă. Iar dacă mutaţia are un efect pozitiv, fiinţa care posedă acea caracteristică va avea un avantaj asupra altor membri ai populaţiei, fiind mult mai probabil să ajungă să se reproducă cu succes şi deci să împrăştie varianta îmbunătăţită a genei în fondul genetic al populaţiei.

• Evoluţia e precum o tornadă lovind o groapă de gunoi şi asamblând un avion.

     O reformulare mai poetică a strawman-ului de mai sus, analogia cu tornada omite şi ea partea esenţială a evoluţiei: selecţia, favorizarea elementelor pozitive, păstrarea lor, şi „decartarea” celor negative. Să ignorăm pentru moment faptul că evoluţia nu are un scop finit bine definit, spre deosebire de tornada propusă în analogia aceasta, şi să adăugăm ceva similar selecţiei naturale, un mecanism care să selecteze şi să păstreze combinaţiile sau caracteristicile utile. De pildă, dacă două piese care se unesc în proiectul avionului se ating în timpul tornadei, atunci se vor lipi, şi nu se vor mai deplasa decât pentru a se aşeza în poziţia corectă. Pare exagerat, ştiu, dar este vina analogiei nepotrivite, care a omis tocmai elementul central al evoluţiei, pe care încerca s-o descrie.
     Aşa, acum, având şi o modalitate de a favoriza combinaţiile potrivite, să dăm drumul tornadei, şi să o lăsăm să acţioneze în voie. La fiecare aranjament nou, câteva din piesele viitorului avion se vor lipi, se vor aranja în poziţia corectă, şi vor rămâne astfel; nu va dura mult şi vom vedea cum tot mai multe piese se asamblează, se unesc, şi încetul cu încetul avionul va „evolua” în faţa ochilor noştri.
     Încă o dată, dacă scenariul aşa cum l-am prezentat pare deplasat, este doar datorită eşecului analogiei anterioare de a surprinde exact partea esenţială a evoluţiei.

• Definiţia teoriei evoluţiei include Big Bang-ul.
• Definiţia teoriei evoluţiei include abiogeneza.
• Definiţia teoriei evoluţiei include ateismul.
• Definiţia teoriei evoluţiei este că un individ dintr-o specie naşte un individ din altă specie.
• Definiţia teoriei evoluţiei este că omul se trage din maimuţă.

     Nici una din toate acestea nu este corectă. Teoria evoluţiei e o teorie exclusiv biologică, care nu încearcă să explice fenomene fizice sau biochimice. Este o teorie ştiinţifică, nu una teologică sau filozofică, deci nu are tangenţe cu religia… deşi explicaţiile religioase ale variaţiei formelor de viaţă se „împiedică” frecvent de ea. Descrie schimbarea caracteristicilor, dar această schimbare este graduală, în nici un caz nu apare un individ dintr-o specie nouă dintr-una veche „peste noapte”, ci o întreagă populaţie se schimbă încetul cu încetul; în fine, antropocentrismul, definirea teoriei în raport cu specia umană, indică motivul principal al multora pentru atacarea teoriei: mulţi nu o fac pentru că ar avea ceva împotriva variaţiei caracteristicilor populaţiilor diverselor specii… ci datorită faptului că una din implicaţii este înrudirea omului cu celelalte primate. Asta este ceea ce îi deranjează !
     De remarcat că teoria evoluţiei descrie variaţia caracteristicilor unei populaţii, nu atinge direct nici măcar procesul de speciaţie, procesul de formare a unor specii noi, acesta fiind un efect al acestei variaţii. Dacă aceeaşi populaţie este împărţită în două, astfel încât variaţiile din fondul genetic al unei grupe să nu influenţeze cealaltă grupă, variaţii diferite se vor acumula în ambele populaţii, mai ales dacă cele două grupe sunt în medii diferite. Cu cât există mai multe diferenţe între cele două populaţii, cu atât mai greu va fi să se poată amesteca din nou, până când, după trecerea unei perioade de timp suficient de mari, cele două populaţii vor fi incompatibile genetic, rezultând două specii diferite.
     Trebuie reţinut că încadrarea biologică în cadrul unei specii nu este una fixă. Spre deosebire de mărcile de maşini, de exemplu, unde un autovehicul este fie produs de firma X, fie de firma Y, şi este sau modelul A, sau modelul B, atunci când este vorba de specie, nu există limite clare care să împartă indivizii într-o anumită specie sau în alta. Limitele speciilor sunt vagi, cu suprapuneri şi treceri graduale, ba mai mult, variază în timp. Exact aşa cum ar trebui să fie dacă speciile s-ar modifica, după cum spune teoria evoluţiei, dar complet opus modelului creaţionist, unde fiecare specie apare independent şi nu are legătură cu nici o altă specie.
     Exemplul cel mai elocvent este oferit de speciile-inel. Acestea sunt populaţii de indivizi al căror areal de răspândire are de obicei o formă inelară - de aici şi numele. De pildă, o populaţie de salamandre care găseşte condiţiile necesare la baza unui munte, dar nu urcă dincolo de o anumită altitudine. Pe măsură ce populaţia creşte, va ocupa o zonă tot mai mare de jur-împrejurul muntelui, întinzându-se în jurul acestuia, până când cele două „ramuri” ale suprafeţei pe care aceasta trăieşte se vor întâlni în partea opusă a muntelui. Şi aici apare problema: salamandrele dintr-o anumită regiune se pot reproduce cu succes cu cele din regiunea următoare, deci sunt din aceeaşi specie. Cele din a doua regiune se pot reproduce cu cele din următoarea regiune învecinată - în continuare, aceeaşi specie. Situaţia e aceeaşi pentru fiecare din zonele adiacente: salamandrele se pot reproduce între ele… dar cele de la vârfurile ramurilor, cele care au ajuns să se întâlnească după o separaţie de prea multe generaţii, nu se pot reproduce cu membrii „venind” din direcţia opusă !
     Altfel spus, A se poate reproduce cu B, B cu C, C cu D, D cu E - sunt aceeaşi specie. Dar A şi E nu se pot reproduce, şi deci sunt specii diferite. O imposibilitate care nu poate exista în modelul creaţionist, aceste specii-inel demonstrează cel mai bine speciaţia: A şi E sunt specii în curs de separaţie, iar indivizii din B, C şi D pot fi văzuţi pur şi simplu ca formele de tranziţie între cele două specii.
     Salamandra din exemplul de mai sus se numeşte Ensatina, cu habitatul în jurul munţilor din Valea Centrală din California. Au fost identificate nu 5, ci 19 populaţii, fiecare interfertilă cu cele din regiunile învecinate, evident, cu excepţia celor din ultimele regiuni populate. Se cunosc şi alte exemple de specii-inel, cele mai multe la păsări, dar au fost identificate şi plante prezentând această ciudată particularitate.

• Dar apariţia unei specii noi nu a fost observată niciodată !

     Fals. În mod normal, formarea unei specii noi necesită zeci sau sute de mii de generaţii, deci într-adevăr durează o perioadă destul de lungă de timp. Dar acest lucru nu este obligatoriu. In cazul în care o populaţie este suficient de mică, variaţiile genetice se împrăştie în fondul genetic al populaţiei suficient de repede; dacă mediul este suficient de dur, selecţia naturală va fi foarte strictă, ducând la o evoluţie foarte rapidă. În aceste condiţii, speciaţia, formarea unei specii noi, poate avea loc în doar câţiva ani; în cadrul unui experiment, în 1971 câteva şopârle din specia Podarcis sicula au fost mutate pe o insulă pe care nu se găseau înainte. În doar 36 ani, şopârlele de pe insulă s-au modificat faţă de specia iniţială, prezentând un cap mai mare, o muşcătură mai puternică, şi formaţiuni noi la nivelul intestinului, inexistente la specia iniţială, pentru a face faţă unei schimbări de dietă de la insectivoră la predominant vegetariană. Alte exemple de speciaţie includ o specie nouă de ţânţari care s-a separat din specia Culex pipiens, modificându-şi comportamentul pentru un ecosistem bazat pe sursele de apă din liniile de metrou londoneze, fiind astăzi diferită genetic de specia iniţială; o specie de Mimulus endemică pe deşeurile unei mine de cupru care nu exista înainte de 1859, şi numeroase alte cazuri. De fapt, există atât de multe cazuri de speciaţie, în laborator sau în natură, încât biologii deja diferenţiază mai multe tipuri de speciaţie.

• Dar în exemplele alea şopârla a rămas tot şopârlă, ţânţarul - tot ţântar, iar cintezele lui Darwin au rămas tot cinteze ! N-au evoluat deloc !

     S-au schimbat ? S-au produs modificări în dimensiunile craniului, în comportament, în dimensiunile şi forma ciocului. Atunci au evoluat. O specie este definită ca fiind „un grup de organisme capabile să se reproducă între ele şi să producă urmaşi fertili.” Iar în cazurile discutate, şopârla sau ţânţarul respectiv nu mai pot să se încrucişeze cu indivizi din specia iniţială, au apărut prea multe diferenţe genetice. Au apărut caracteristici noi, inexistente la specia-mamă, iar acestea caracterizează şi deosebesc specia nouă de cea veche din care provin.
     În plus, dacă „o şopârlă rămâne tot o şopârlă”, atunci, aplicând acelaşi standard, s-ar putea spune că nici omul n-a evoluat, ci a rămas tot o primată, şi tot un mamifer; dar aici deja e o confuzie din partea creaţionistului în privinţa a ce înseamnă „evoluţie” şi „speciaţie”.

• Există două feluri de evoluţie, microevoluţie şi macroevoluţie.

     „Micro-” şi „macro-evoluţia” sunt lucruri diferite, cu sensuri diferite, dar având la bază exact aceleaşi procese de schimbare graduală. Microevoluţia este schimbarea în cadrul unei specii, iar macroevoluţia - schimbare la nivel de specie ( speciaţie ) sau chiar mai mare. Macroevoluţia este doar microevoluţie cumulată. Creaţioniştii folosesc uneori trucul de de a încadra toate modificările observate şi demonstrate la „microevoluţie” şi de a susţine că macroevoluţia „nu a fost observată”, dar atunci când fac asta fie nu ştiu nimic despre exemplele de speciaţie observate, fie sunt sunt nevoiţi să redefinească macroevoluţia ca fiind „schimbare dincolo de gen”, apoi, când li se prezintă şi aceste cazuri, să urce tot mai sus în încadrările cladistice, la nivel de familie sau ordin, omiţând că singura încadrare obiectivă din cadrul biologiei este specia. Restul, de la gen la regn, sunt doar construcţii arbitrare, convenţii pentru uşurarea clasificării. Dacă o specie se poate separa în alte două specii, atunci nimic nu poate împiedica aceste specii să se diferenţieze suficient de mult încât să fie la un moment dat încadrate în ordine sau chiar sau clase diferite. A accepta microevoluţia dar dar a nega macroevoluţia este totuna cu a accepta că un om e capabil să meargă câţiva metri, dar a susţine că o plimbare de un kilometru este imposibilă.

• Nu, nu ! microevoluţia este schimbarea în cadrul soiului, iar macroevoluţia - un soi care devine alt soi. Or, aceasta nu este observată niciodată !

     Ah, da, „soiul”, fenomenala construcţie creaţionistă bazată pe interpretarea biblică, care se vrea un fel de încadrare taxonomică alternativă; cum ar veni, un soi conţine mai multe specii care, chiar dacă evoluează, rămân totuşi „acelaşi soi”. Un fel de limitare sau o barieră a evoluţiei, una care să împiedice evoluţia dincolo de un anumit nivel. Din păcate, până în prezent nici un creaţionist nu a reuşit să definească termenul. Aşadar, dacă chiar cei ce-l propun sunt incapabili să ne spună exact ce este acela un „soi”, sau cum îl putem recunoaşte, ei cum ar putea şti că evoluţia unei anumite specii nu a depăşit şi nivelul soiului ?
     Foarte simplu: creaţioniştii nu vor să îl definească clar, pentru că realizează că orice definiţie ar oferi, se vor găsi cu uşurinţă exemple care să demonteze afirmaţia. Dar ei preferă să-l ţină aşa, vag, nedefinit, pentru a-l putea folosi ca pe un pretext de a respinge orice exemplu li s-ar prezenta. „Soiul” acesta nu este altceva decât un mod mai frumos de a-şi băga degetele în urechi ca să nu audă ce li se spune.
     Din păcate pentru creaţionişti, se poate demonstra uşor că aceste „soiuri” nu există. Ar fi necesară existenţa unui set de cromozomi care să codeze trăsăturile caracteristice „soiului”, iar acest set de cromozomi să fie blocat, să nu poată suferi nici o mutaţie, pentru a menţine fixe limitele soiului. În realitate, există un singur genom, un singur set de cromozomi care determină toate caracteristicile unui animal, iar acest set permite evoluţia atât în cadrul speciei, cât şi dincolo de aceasta. Aşadar, nu există nimic care să împiedice divergenţa tot mai mare a două specii provenind din acelaşi strămoş.

• Teoria evoluţiei spune o maimuţă a născut un om.
• Evoluţie înseamnă pisici care fată căţei.

     Un alt strawman. Teoria evoluţiei descrie schimbări graduale. Chiar şi după ipoteza echilibrului punctat, propusă de Gould, conform căreia o specie este în echilibru, suferind puţine modificări, până în momentul unei schimbări a mediului, moment în care evoluţia se produce brusc, până la găsirea unui nou echilibru, acel „brusc” se referă la perioade de timp geologice, reprezentând zeci sau sute de mii de ani; din punct de vedere biologic, chiar şi această evoluţie rapidă este în continuare graduală.
     În realitate, dacă o maimuţă ar naşte un om, sau dacă un individ dintr-o specie ar naşte indivizi dintr-o altă specie diferită, ar însemna că specii noi pot apărea printr-un alt mecanism decât cel al schimbărilor graduale acumulate la nivelul populaţiei, adică altfel decât prin evoluţie. Deci, dacă s-ar produce fenomenul despre care creaţioniştii spun că ar confirma teoria evoluţiei, acesta ar infirma teoria evoluţiei !
     Din acelaşi motiv, „crocoraţa” despre care creaţioniştii spun că ar avea nevoie „evoluţioniştii” pentru a demonstra teoria evoluţiei ar trebui căutată de fapt de creaţionişti: o asemenea himeră obţinută prin mixarea caracterelor a două grupe depărtate nu va dovedi evoluţia, o va infirma ! „Crocoraţa” adevărată ar arăta cu totul altfel: raţele nu au evoluat din crocodili, nici crocodilii din raţe; cele două au un strămoş comun, strămoşul comun al taxei crocodililor şi al taxei dinosaurienilor ( din care fac parte şi păsările ), iar ca aspect nu aminteşte prea mult de raţă; probabil semăna destul de bine cu un Phytosaur, care, după unii experţi, pare să fie printre cele mai apropiate rude ale acestui strămoş comun.
     Taxonomia lumii vii se aseamănă destul de mult cu ierarhia de directoare şi subdirectoare folosită în computere. O grupă poate să dea naştere mai multor grupe, adică poate conţine mai multe „subdirectoare”, dar fiecare din ele va rămâne pentru totdeauna în categoria mai mare şi în toate supra-grupele care conţin grupa-mamă. Astfel, o pisică este un mamifer din ordinul Carnivora, subordinul Feliforma, familia Felidae, dar indiferent în câte grupe, sau taxe, se va ramifica această specie, toate acestea vor rămâne întotdeauna vertebrate, mamifere, Carnivore, Feliforme şi Felidae. Aşadar, o feliformă care să nască o caniformă ar încălca teoria evoluţiei, deşi creaţioniştii susţin că acest fenomen ar fi necesar pentru a o confirma.

     Pretenţia că „evoluţia necesită un individ dintr-o specie naşte un individ din altă specie” se datorează modelului greşit al evoluţiei imaginat de creaţionişti, foarte diferit de cel real. După cum am văzut, creaţioniştii îşi imaginează că speciaţia are loc prin desprinderea spontană a unei specii diferite din specia iniţială, uneori printr-un singur individ din altă specie, total diferit de părinţii lui. În realitate, toate transformările sunt graduale:

     În modelul evoluţionist, nu există nici un punct anume în care o culoare se termină şî începe cealaltă. Fiecare pixel îşi schimbă culoarea insesizabil faţă de cei din jurul lui, încât schimbarea nu este vizibilă cu ochiul liber; abia după câteva zeci sau sute de „generaţii”, adică de pixeli consecutivi, este evident că nu mai e vorba de aceeaşi culoare.
     Ar putea oare un creaţionist să spună care este „veriga-lipsă” dintre albastru şi galben ? şi la ce coordonate se găseşte ea ? Sau dintre galben şi verde ? Între galben şi roşu, sau galben şi mov ? Ce pot face ei este să indice un punct complet arbitrar, dar şi acel punct ar fi aproape identic cu cei de dinaintea lui şi cu cei ce urmează după el, în nici un caz nu începe de acolo o culoare complet diferită !

• Dacă încrucişăm un cal şi un măgar, obţinem un catâr; acesta este însă steril, deci un „drum închis” pentru evoluţie; aşadar, speciaţia este imposibilă !

     Doar dacă teoria evoluţiei ar presupune speciaţia ca fiind rezultatul hibridizării a două specii distincte. Dar nici un biolog nu a propus hibridizarea ca fiind originea speciilor noi ! O specie se va separa în două specii distincte datorită altor factori, separaţie geografică de pildă, în nici un caz pentru că două specii distincte s-ar hibridiza !
     Că tot veni vorba… din punct de vedere biologic, calul şi măgarul sunt specii distincte, dar care nu s-au separat de suficient de mult timp încât să devină complet sterile una faţă de cealaltă. Dar din punct de vedere creaţionist, unde lucrurile sunt văzute în alb şi negru, „din acelaşi soi” ( complet fertile între ele ) sau „din soiuri diferite” ( complet sterile între ele ), catârul este un paradox. Unde ar încadra creaţioniştii calul şi măgarul ? în acelaşi soi, sau în soiuri diferite ?

• Dacă omul se trage din maimuţe, de ce mai există maimuţe ?

     Din acelaşi motiv pentru care încă există europeni, deşi americanii provin din englezi, care sunt o subcategorie a europenilor. Nu toţi europenii au plecat în America. Şi nu toate maimuţele au fost puse în faţa condiţiilor de mediu care au obligat o populaţie de maimuţe să renunţe la viaţa arboricolă şi să se adapteze la condiţiile savanei.

• De ce nu evoluează şi azi maimuţele în oameni ?

     A se vedea argumentul anterior. Acum câteva milioane de ani, datorită schimbărilor de climă, pădurea tropicală a început să se retragă în faţa savanei. Maimuţele din regiunea respectivă au fost confruntate cu pierderea habitatului, ceea ce pentru majoritatea a insemnat extincţia. O mică parte din ele însă s-au adaptat treptat la noile condiţii, şi în decurs de câteva milioane de ani au suferit modificări precum trecerea la poziţia bipedă, pierderea blănii, creşterea capacităţii craniene, şi în cele din urmă, au dus la apariţia lui Homo sapiens.
     Maimuţele din ziua de astăzi trăiesc în jungla ecuatorială şi sunt adaptate la acest mod de viaţă, deci de ce ar evolua pentru a se adapta la alt mediu, în care nu trăiesc ?

• Străbunicul meu n-a fost maimuţă !

     Dacă prin „maimuţă” creaţionistul se referă la categoria parafiletică care exclude genul Homo, atunci, într-adevăr, străbunicul nu a fost o maimuţă. Nici nu ar fi putut fi, a fost necesar să treacă câteva zeci sau sute de mii de generaţii pentru acumularea a suficient de multe schimbări graduale de la o primată asemănătoare unui cimpanzeu până la Homo sapiens. Nici vorbă de câteva generaţii !
     Iar dacă creaţionistul se referă la termenul mai corect de „primată”… prin definiţie, Homo sapiens este o primată, la fel cum este un mamifer placentar, un vertebrat şi un metazoar, adică un animal. Dacă străbunicul lui nu a fost primată, sau mai rău, nu a fost nici animal, sau dacă creaţionistul pretinde că el nu este încadrat astfel, atunci nu poate fi om, iar biologii din întreaga lume ar fi foarte interesaţi să îl studieze cu multă atenţie, pentru a determina dacă este plantă, ciupercă sau poate un descendent al bacteriilor.

• Eu nu sunt primată ! nu arunc fecale, nu stau în copaci, nu mă comport ca o maimuţă !

     Din păcate, încadrarea într-un gen sau altul nu se face pe baza unei descrieri ridicole a comportamentului, ci pe baze mai obiective.
     Aşadar, dacă creaţionistul nostru are celule cu nucleu, este eucariotă; dacă este heterotrof şi a trecut, ca embrion, prin stadiul de blastulă, este un animal; dacă are craniu, mandibule şi coloană vertebrală, este un vertebrat gnatostom; dacă a fost născut viu într-o placentă şi mama sa l-a hrănit ( sau ar fi putut să îl hrănească ) cu lapte produs în glandele mamare, este un mamifer. Oricât ar fi de indignat un creaţionist de idee, aceste caracteristici exclusive ale fiecărei categorii sunt ceea ce definesc încadrarea unui individ, sau a unei specii, într-un anumită taxon !
     O dată ajunşi aici, creaţionistul poate analiza cu atenţie toate mamiferele placentare; există un singură încadrare posibilă pentru o specie hemochorială, fără coadă, cu dietă omnivoră, cu mâini cu degete opozabile, cu unghii la degete, care trăiesc în grupuri şi posedă un creier foarte dezvoltat: în grupul primatelor, mai precis, în familia Hominidae. De altfel, ceilalţi membri ai familiei „Hominidae”, orangutanul, gorila şi cimpanzeul, au fost incluşi aici tocmai pentru că aveau „caracteristici asemănătoare celor umane”; aşadar, cum ar putea să fie exclus tocmai omul din acest grup ?
     ( În plus, dacă-mi este permis, ceea ce fac foarte mulţi creaţionişti atunci când sunt prezentaţi cu argumente ştiinţifice care nu le sunt pe plac aminteşte destul de mult de „aruncatul cu fecale”… ce-i drept, nu la propriu, dar în sensul figurat exact asta fac… )

• Cazul fluturelui Biston betularia din Anglia nu demonstrează evoluţia. Fluturele a rămas tot fluture !

     Cazul fluturelui Biston betularia este unul excelent pentru demonstrarea forţei selecţiei naturale. Fluturele respectiv ( nocturn ) prezintă două forme, care diferă prin colorit: majoritatea fluturilor erau deschişi la culoare, şi o mică parte prezentau o mutaţie care ducea la un exces de melanină, deci la un colorit foarte întunecat. În timpul zilei, fluturii aşezaţi pe copaci pot fi atacaţi de păsări, dacă acestea îi observă. Şi, evident, pe o scoarţă deschisă la culoare, un fluture negru este mult mai vizibil, aşadar, aceştia erau mult mai frecvent atacaţi - selecţia naturală le limita numărul. O dată cu revoluţia industrială a crescut foarte mult poluarea; funinginea produsă prin arderea unor cantităţi foarte mari de cărbune s-a depus pe scoarţa copacilor, întunecând-o. Astfel, caracteristica până acum favorizată a devenit dintr-o dată un dezavantaj, fluturii deschişi la culoare au devenit mai vizibili decât cei întunecaţi, iar păsările au început să îi atace mai mult pe aceştia. Astfel, în doar câteva zeci de ani, mutaţia pentru culoarea închisă a devenit dominantă în populaţie, iar fluturii deschişi la culoare au ajuns să reprezinte doar o mică parte a populaţiei.
     Este acesta un caz de evoluţie ? Fireşte: a avut loc o variaţie a caracteristicilor ereditare a populaţiei. O alelă care reprezenta o minoritate a ajuns să reprezinte o majoritate. O populaţie de fluturi predominant albi a devenit, în decursul câtorva ani, o populaţie de fluturi predominant negri. Fireşte, pentru creaţionişti, în viziunea cărora evoluţia înseamnă „ceva devenind cu totul altceva”, iar o schimbare trebuie să implice un salt realizabil în vreun milion de generaţii, altfel „nu e evoluţie”. Dar pentru orice persoană deschisă la dovezi, acest fluture demonstrează limpede funcţionarea selecţiei naturale, şi capacitatea acesteia de a favoriza sau de a îndepărta o anumită caracteristică din populaţie.

• Dar fluturii aceştia nici nu stau pe trunchiurile copacilor ! Pozele care-i prezintă astfel sunt trucate !

     Din nou creaţioniştii au auzit vag ceva şi resping toată dovada pentru că ei nu au înţeles exact despre ce e vorba.
     În primul rând, aş fi curios, în imaginaţia creaţioniştilor, cam unde se aşează un fluture nocturn peste zi ? Oare trage la hotel ? se ascunde sub apă ? sapă vreo vizuină ? Afirmaţia este pur şi simplu falsă: studiu după studiu au găsit aceşti fluturi fie pe copaci, fie pe ramurile copacilor. Pe scoarţă, nu pe frunze sau în alte părţi.
     Iar în privinţa trucării fotografiilor, o echipă de entomologi care au efectuat nişte studii în privinţa populaţiei au realizat şi nişte fotografii pentru a exemplifica camuflajul fluturilor în contrast cu scoarţa copacilor din zone mai afectate de poluare, sau dimpotrivă, fără asemenea urme de poluare. Pentru o calitate mai bună a fotografiilor s-au folosit fluturi morţi, lipiţi în locurile şi condiţiile cele mai adecvate. Asta pentru că fluturii nu sunt foarte înţelegători, şi nu se aşează, la comandă, în locurile cele mai propice realizării unor fotografii. Acestea reprezintă exact ceea ce se găseşte în natură, iar „trucarea” a fost un artificiu necesar pentru realizarea unor fotografii mai bune, fără a influenţa cu ceva studiul în sine, sau concluziile acestuia.

• Dar cum ar putea apărea caracteristici noi ? la ce e bun o jumătate de ochi, sau o jumătate de aripă ?

     Conceptul de complexitate ireductibilă va fi aprofundat ulterior. Deocamdată, ajunge să spunem că, din nou, creaţioniştii încurcă lucrurile: evoluţia unui ochi nu înseamnă că apare din senin o secţiune de, să zicem, o sutime dintr-un ochi „normal”, apoi încă una, şi tot aşa, până când în final piesele puzzle-ului se combină şi apare un ochi întreg. Aşa, un ochi doar parţial format este, evident, nefuncţională. La fel dacă creaţionistul îşi imaginează apărând întâi o retină, apoi o cornee, apoi muşchii… şi tot aşa, parte după parte a unui ochi complex. În realitate, procesul a început cu formarea unei structuri foarte simple, o celulă fotosenzitivă, care a devenit gradual, conform teoriei evoluţiei, tot mai complexă, transformându-se încetul cu încetul într-un ochi „întreg”.
     De altfel, ce este un „ochi întreg”, la care să raportăm acea „jumătate de ochi” ? Ochiul unui şoim ? poate ochiul crevetei-călugăriţă, cel mai fenomenal analizator vizual din lumea animală ? în acest caz, ochiul uman este „o jumătate de ochi”, dar evident este foarte util ! Sau poate ochiul uman să fie „ochiul întreg” ? atunci, ochiul unui amfibian sau poate al unui peşte este „jumătatea de ochi”, dar în mod cert şi acesta este foarte util posesorului lui. Putem considera un ochi şi mai simplu, cel al unui melc de pildă, capabil să perceapă o imagine nefocalizată, dar şi acesta este util micii moluşte, permiţându-i să se orienteze sau să detecteze apropierea unui prădător. Un ochi chiar mai simplu, precum cel al planariei, capabil să deosebească lumina de întuneric şi într-o mică măsură şi direcţia luminii este şi el util pentru orientare şi pentru reglarea ritmurilor biologice.
     În mod similar, o jumătate de aripă este utilă animalului chiar dacă acesta e incapabil de zbor; încă o dată, care este „aripa completă”, din care să considerăm doar jumătate ? aripa şoimului ? a albatrosului ? O găină este un zburător execrabil, şi totuşi aripile îi sunt foarte utile la fugă: mişcările aripilor îi dau un plus de viteză. Struţul nu poate zbura, dar este un alergător foarte bun, iar aripile îl ajută la menţinerea echilibrului. În plus, aripile pot juca şi alte roluri în afara funcţiei de zbor - struţul îşi poate acoperi cu aripile picioarele, care au pielea expusă, pentru termoreglare. Şi aproape toate păsările folosesc aripile pentru a-şi acoperi ouăle atunci când clocesc.
     Aşadar, 50% dintr-un organ este bun la ceva: dacă toţi ceilalţi membri ai populaţiei au doar 49% din acesta, cel care are 50% are un avantaj !

• Dar chiar Darwin a recunoscut că ochiul nu a putut evolua.

     Într-adevăr, faimosul citat al lui Darwin… mai bine-zis, faimosul qoute-mine creaţionist. Demontarea a fost făcută şi în alt articol:

„…folosirea acestui citat demonstrează încă o dată profunda lipsă de onestitate a creaţioniştilor: acest paragraf este chiar introducerea în explicaţia evoluţiei ochiului, oferită de Darwin ! Ceea ce urmează, imediat după această „admisie”, este o prezentare a condiţiilor necesare pentru ca ceea ce părea absurd să fie de fapt explicabil tocmai prin prisma teoriei lui: „Raţiunea îmi spune că dacă se poate arăta existenţa a numeroase gradaţii de la un ochi simplu şi imperfect la unul complex şi perfect, fiecare stadiu fiind folositor posesorului său, după cum cu siguranţă se şi întâmplă; apoi dacă ochiul variază mereu şi variaţiile se moştenesc, ceea ce de asemenea se intâmplă în mod neîndoielnic; şi dacă astfel de variaţii sunt folositoare oricărui animal în condiţii de viaţă schimbătoare, atunci dificultatea de a crede că un ochi perfect şi complex ar putea fi format prin selecţie naturală, deşi pare de neînvins pentru imaginaţia noastră, nu ar trebui considerată ca subminându-ne teoria.”

• Cum s-au descurcat primii oameni, până să le evolueze ochii ?

     Acest strawman grosolan este pur şi simplu o întrebare aruncată pe negândite, de obicei din dorinţa de a schimba subiectul sau pentru a-şi sufoca adversarul cu întrebări. După ce cu câteva minute înainte creaţionistul ştia că „teoria evoluţiei zice că omul se trage din maimuţă”, dintr-o dată uită asta, şi consideră că omul provine din amoebe sau bureţi, şi a avut nevoie să evolueze ochiul în mod independent. Maimuţele deja au ochi, cum de altfel au toate mamiferele, reptilele şi amfibienii, care au evoluat din peşti, la rândul lor având ochi - asta o poate verifica orice creaţionist !Aşadar, dacă omul este descendent din maimuţe, evident că a moştenit ochii, membrele, sistemul de reproducere sexuat, şi toate caracteristicile deja prezente la acestea !

• Primul individ dintr-o specie nouă nu ar avea un partener cu care să se reproducă, condamnând astfel specia la moarte.

     Asta ar fi valabil doar dacă un individ dintr-o specie ar naşte subit un individ dintr-o specie total diferită. Dar am văzut puţin mai sus că nu se întâmplă aşa. Evoluţia afectează populaţiile, nu indivizii, şi schimbările sunt graduale. Nu apare o specie nouă peste noapte, ci întreaga populaţie se schimbă gradual, de-a lungul a sute sau mii de generaţii; şi în cadrul fiecărei generaţii, orice individ din populaţie se poate reproduce cu succes cu oricare membru de sex opus al populaţiei respective.

[ Va urma ]

      Alte articole din seria Erorilor Creaţioniste:
Erori Creaţioniste 1: Intro
Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei
Erori Creaţioniste 3: Big Bang
Erori Creaţioniste 4: Abiogeneza
Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea a doua )
Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Erori Creaţioniste 8: Genetica
Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice
Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului
Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design
Erori Creaţioniste 12: Ştiinţă şi biblie
Erori Creaţioniste 13: Alte erori
Erori Creaţioniste 14: Provocări
Erori Creaţioniste 15: Concluzii; Index

Erori Creaţioniste 4: Abiogeneza

     Punctul cel mai sensibil din trio-ul atât de adorat şi detestat totodată de creaţionişti - Big Bang-abiogeneză-evoluţie, abiogeneza este procesul de formare a vieţii din materie organică ne-vie. Detaliile exacte sunt necunoscute, şi probabil abiogeneza nu va depăşi stadiul de ipoteză: este vorba de identificarea exactă a unei anumite reacţii chimice petrecute acum aproximativ patru miliarde de ani. Există mai multe moduri de desfăşurare a acestei reacţii, mai multe scenarii posibile, astfel încât demonstrarea că ceea ce s-a petrecut atunci a avut loc într-un anumit mod şi nu în altul este virtual imposibilă.
     Ca imagine generală, experimente desfăşurate în diverse laboratoare au demonstrat posibilitatea producerii fiecărei etape din mai multe variante propuse.
     Experimentul Miller-Urey a fost realizat în 1952, şi a demonstrat posibilitatea formării de materii organice complexe, ajungând până la aminoacizi, în condiţii care urmăreau să simuleze atmosfera terestră. Protobionţii sunt candidaţi la precursorii primelor celule. Aceştia sunt formaţiuni organice, prezentând o membrană lipidică, asemenea celulelor, şi capabili de o formă primitivă de reproducere şi de metabolism. De asemenea, protobionţii au fost produşi în condiţii care reproduceau condiţiile naturale. În 1970, s-a descoperit că în anumite condiţii ARN-ul poate să catalizeze propria sa sinteză, iar mai târziu un alt experiment a demonstrat că un lanţ de doar 40-50 nucleotide e capabil nu doar să se autoreproducă cu succes, dar chiar să se formeze spontan dintr-o soluţie conţinând doar bazele-perechi ale ARN-ului.
     Alte ipoteze privind abiogeneza includ formarea vieţii în jurul izvoarelor termale subacvatice, pornind de la alţi acizi nucleici în locul ARN-ului, sau formarea moleculelor organice în spaţiul cosmic. Fiecare din ele vine cu dovezi mai mult sau mai puţin concludente, dar ceea ce se poate spune este că există prea multe, nu prea puţine scenarii credibile care să ducă la formarea vieţii.

• Abiogeneza înseamnă că o piatră s-a transformat în şopârlă.

     Un strawman grosolan al abiogenezei, acesta pare a fi mai degrabă o proiecţie a variantei creaţioniste: un homunculus din lut care apoi a fost însufleţit prin magie, aceasta este răspunsul pe care-l oferă creaţioniştii, nu biologii ! Ca şi în cazul Big Bang-ului, creaţioniştii ridiculizează o distorsionare a unei teorii ştiinţifice care se apropie periculos de mult de ceea ce susţin ei. Dar abiogeneza se referă la formarea primului autoreplicator, în nici un caz nu la forme complexe de viaţă apărând subit, gata formate.

• Abiogeneza înseamnă un fulger lovind într-o băltoacă de noroi şi formând astfel prima celulă.

     Miller a propus energia electrică a fulgerelor ca sursă de energie pentru formarea substanţelor organice, dar în nici un caz nu s-a luat în considerare un fulger lovind o băltoacă şi formând celule. Energia electrică a ionizat gazele din atmosferă, iar acestea au fost dizolvate în apă şi aici au reacţionat, formând compuşii organici. Prima celulă apare mult mai târziu.

• Pasteur a demonstrat că generaţia spontanee este imposibilă.

     Da, corect. Doar că generaţia spontanee nu este sinonimă cu abiogeneza. Ideea generaţiei spontanee era o ipoteză prevalentă în antichitate şi Evul Mediu, care presupunea că forme de viaţă avansate şi complexe iau naştere „de la sine” în condiţiile potrivite: afide din picături de rouă, viermi din carnea stricată, şoareci din paie ude, crocodili din buştenii de pe malul apelor, etc. Pasteur a demonstrat că viaţa complexă nu apare spontan, dar demonstraţia lui, că nu apar viermi pe carnea protejată împotriva muştelor, nu spune nimic despre formarea primilor autoreplicatori din molecule organice.

• Experimentul lui Miller nu este valid, atmosfera terestră era diferită de cea din dispozitiv.

     Într-adevăr, dovezi ulterioare au indicat şi existenţa altor gaze în atmosfera primordială: CO2, N2, H2S, SO2, şi altele, eliberate de erupţiile vulcanice. Atunci când experimentele au fost reluate folosind şi aceste gaze, produsele rezultate au fost şi mai multe şi mai diverse. Aşadar, greşeala lui Miller, dacă poate fi vorba de aşa ceva, a fost una în sensul dorit de creaţionişti, în sensul că produşii rezultaţi au fost mai puţini decât ar fi fost cei produşi în condiţiile existente în Hadean, în prima epocă din istoria planetei.
     Oricum, Miller nu a dorit să repete abiogeneza, ci doar să demonstreze că molecule organice complexe se pot forma în mod natural din cele anorganice; or, experimentul lui, ca şi altele similare, au demonstrat că molecule organice, incluzând aminoacizi, se pot forma în condiţii foarte simple, uşor de regăsit în mod natural.

• Miller a realizat o atmosferă fără oxigen, or atmosfera terestră conţine acest gaz; dar în prezenţa lui, nu se pot forma compuşii aceştia !

     Incorect. Sursa oxigenului din atmosfera terestră este procesul fotosintezei realizată de plante. Există dovezi concludente că atmosfera terestră iniţială nu conţinea aproape deloc oxigen: rocile formate în acea perioadă conţin minerale şi compuşi care nu ar fi putut să se formeze în prezenţa oxigenului, de la fier curat ( fără oxid de fier ) la uranită. Consensul ştiinţific este că atmosfera primară a planetei nu conţinea mai mult de 0,1% oxigen.

• În absenţa oxigenului, radiaţiile ultraviolete ar fi distrus orice moleculă organică s-ar fi format.

     Incorect. În primul rând, apa opreşte la rândul ei radiaţia, chiar mai eficient decât ozonul. În al doilea rând, radiaţiile UV, ca şi alte radiaţii, sunt foarte energice: este foarte posibil ca aceste radiaţii să fi ajutat la producerea unor reacţii chimice, la fel cum în spaţiu moleculele anorganice formează compuşi organici folosind tocmai energia radiaţiilor de cele mai variate tipuri, inclusiv ultraviolete, gamma sau X. În numeroşi asteroizi au fost descoperite substanţe organice surprinzător de complexe, fără să fi avut loc vreo contaminare terestră.

• Chiar şi o singură celulă e mult prea complexă. Şansele ca ea să se formeze singură la întâmplare sunt astronomice.

     Iarăşi corect, şi iarăşi avem un strawman creaţionist. În primul rând, nu e vorba de „format la întâmplare”, ci conform legilor chimice. De pildă, o masă de molecule lipidice în apă se aşează automat într-un strat dublu, nu „la întâmplare”, ci datorită proprietăţilor diferite ale extremităţilor fiecărei molecule. Apoi, o celulă modernă, fie ea şi una bacterială, procariotă, este foarte complexă. Dar abiogeneza nu implică nicăieri „o celulă care s-a format direct din materie organică”. Există numeroase etape intermediare, de la compuşii organici la primele molecule autoreplicatoare, de la aceasta la formarea primei proto-celule, probabil o moleculă de acid nucleic autoreplicator cu o lungime de câteva zeci de nucleotide, captivă într-o membrană lipidică - în mod cert, cu mult mai puţin complex decât o celulă modelată de 4 miliarde de ani de evoluţie.

• ADN-ul necesită enzime pentru a se autoreplica. Dar aceste enzime necesită la rândul lor ADN pentru a fi sintetizat !

     Da, corect; însă ARN-ul nu necesită enzime pentru a se autoreplica, este capabil să catalizeze singur propria sinteză. Iar primul autoreplicator nu conţinea ADN, ci probabil ARN sau un alt acid nucleic mai simplu.

• De ce nu vedem astăzi viaţă nouă apărând din materie organică ?

     Pentru că astăzi condiţiile sunt diferite: gazele din atmosferă sunt altele; oxigenul, absent acum 4 miliarde de ani, este astăzi prezent în atmosferă. Mult mai important, în acel moment planeta era sterilă. Astăzi nu este; viaţa deja existentă, bacteriile în principal, metabolizează orice compus organic disponibil cu mult înainte ca acesta să aibă vreo şansă să se dezvolte până în punctul în care ar putea deveni viu.

• Abiogeneza este vitală pentru teoria evoluţiei; fără o teorie a abiogenezei, evoluţia nu are bază.

     Incorect. Evoluţia intră în acţiune mult după formarea primelor forme de viaţă, şi se aplică indiferent de originea acestora. Nu contează de unde provin aceste prime forme, fie că au apărut din molecule organice, au fost aduse de extratereştri, sau au fost create prin magie; ceea ce contează este faptul că se reproduc, şi că autoreplicatorii nu realizează copii identice; în momentul în care au existat două variante diferite ale primului autoreplicator, selecţia naturală intră în acţiune automat, favorizând varianta care prezenta o caracteristică mai avantajoasă.


      Alte articole din seria Erorilor Creaţioniste:
Erori Creaţioniste 1: Intro
Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei
Erori Creaţioniste 3: Big Bang
Erori Creaţioniste 5: Teoria evoluţiei ( prima parte )
Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea a doua )
Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Erori Creaţioniste 8: Genetica
Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice
Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului
Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design
Erori Creaţioniste 12: Ştiinţă şi biblie
Erori Creaţioniste 13: Alte erori
Erori Creaţioniste 14: Provocări
Erori Creaţioniste 15: Concluzii; Index

Erori Creaţioniste 3: Big Bang

     Denumirea de „Big Bang”, „Marea Bubuitură”, a fost iniţial un peiorativ la adresa ipotezei unei expansiuni universale, propusă de Georges Lemaître, folosit de adepţii teoriei Universului static. Dar în decursul anilor, dovezile expansiunii Universului s-au acumulat, ipoteza a devenit o teorie bine ancorată în realitate; predicţiile făcute pornind de la această teorie s-au adeverit; iar observaţiile din astronomie şi fizica cuantică au oferit o înţelegere mult mai profundă a fenomenului.
     În esenţă, teoria Big Bang poate fi redusă la o propoziţie: „în trecut, Universul a fost foarte dens, şi foarte fierbinte; de atunci a avut loc o expansiune care i-a redus temperatura şi densitatea”. De remarcat că teoria în sine nu abordează problema originii Universului, ci a dezvoltării acestuia.

• Dar ce a fost înainte de Big Bang ?

Dat fiind că atât spaţiul cât şi timpul au luat naştere în urma Big Bangului, întrebarea nu are sens: „ce a fost înainte de a exista timp ?” este totuna cu a întreba „ce e la nord de Polul Nord ?”; nu are sens să vorbeşti de un moment de dinainte de existenţa timpului.
     Momentul zero, singularitatea iniţială, este dificil de înţeles sau chiar de transpuns în calcule. Fizica relativistă eşuează în cazul singularităţilor precum cea din care provine Universul, sau în cazul găurilor negre, locuri în care forţele de gravitaţie sunt atât de mari încât tind spre infinit. În prezent, în absenţa unei „teorii a gravitaţiei cuantice”, teoria care să explice fizica cuantică şi gravitaţia, momentul iniţial al expansiunii nu poate fi descris corect. Acest moment care scapă încă înţelegerii ştiinţei este foarte mic: o fracţiune de 10^-43 dintr-o secundă ( o sută de miliardimi de miliardimi de miliardimi de miliardimi de miliardimi dintr-o secundă ! ), cunoscută şi ca durată Planck. În această scurtă perioadă, singularitatea avea o temperatură şi o presiune inimaginabilă. Se pare că cele patru forţe fizice ( gravitaţia, electromagnetismul, forţa tare şi forţa slabă ) erau unificate. O dată cu separarea forţelor, etapele formării Universului au putut fi descrise de calcule fizice care apoi au fost probate de observaţii. În această primă fază, a început o inflaţie exponenţială, care a redus presiunea şi temperatura plasmei quack-gluon din care era format în acest moment Universul. Aceasta a început să formeze particule elementare, cum ar fi cuarcii şi leptonii.
     În următoarea fază, răcirea a continuat, astfel încât aceste particule elementare au putut forma particule mai complexe, precum protonii. La câteva minute după expansiunea iniţială, temperatura a scăzut la „doar” un miliard de grade Kelvin, astfel încât protonii şi neutronii au putut forma primele nuclee atomice. Abia multe sute de mii de ani mai târziu temperatura a scăzut suficient de mult încât aceste nuclee să poată capta electroni şi să formeze atomi adevăraţi, atomi de hidrogen şi heliu, care s-au atras reciproc datorită gravitaţiei, formând galaxii, şi în cadrul acestora, primele stele.
     În miezul acestor nori de gaz prăbuşindu-se în ei înşişi pentru a forma primele stele, hidrogenul a fost supus la o presiune suficient de mare încât să înceapă fuziunea, producând heliu şi alţi atomi, până la nichel. Abia la presiunile extraordinare din miezul exploziilor primelor supernove presiunea a fost suficient de mare încât să permită formarea altor elemente mai grele, de la fier până la uraniu ( cel mai greu element format natural ).
     Novele şi supernovele formate din stelele din prima generaţie au împrăştiat în galaxie elementele chimice; acestea au reluat procesul formării unor nebuloase care, sub acţiunea propriei gravitaţii, au format noi stele. Elementele uşoare ( hidrogen şi heliu ) au fost primele atrase spre centrul nebuloasei, în timp ce elementele mai grele au rămas pe orbita stelei în formare, lovindu-se reciproc, acumulându-se la rândul lor, şi formând planete. Procesul de formare al sistemelor solare poate fi demonstrat prin observaţii astronomice: au fost observate sisteme solare în toate etapele de formare.
     Alte observaţii au confirmat teoria expansiunii Universului. Unul din primele indicii a fost observaţia că aproape toate galaxiile se îndepărtează de Calea Lactee. Mai mult, cele mai îndepărtate „fug” de galaxia noastră mai repede decât cele apropiate. Acest lucru nu înseamnă că există ceva special în privinţa galaxiei noastre, ci doar că galaxiile se îndepărtează unele de celelalte. Implicaţia a fost că, mergând înapoi în timp, toate galaxiile au fost mult mai apropiate, până când ajung să se suprapună într-un singur punct.
     O predicţie a teoriei a fost făcută în 1948: în momentul transformării plasmei iniţiale în atomi, fotonii, iniţial captivi în plasmă, urmau să se poată deplasa liberi. Această radiaţie luminoasă, pe măsură ce Universul creştea în dimensiuni, avea să devină tot mai „deplasată spre roşu”, trecând din spectrul vizibil în cel al microundelor. Aşadar, o „fosilă” a strălucirii iniţiale a Big Bang-ului ar fi trebuit să existe în întregul Univers, ca un fond de radiaţii de microunde uniform. De notat că aceasta a fost o necesitate prezisă din 1948. În 1965 acesta a fost identificat, şi ulterior măsurat cu acurateţe.
     O altă dovadă vine din analiza proprietăţilor elementelor chimice: fiecare element necesită o anumită energie pentru a fi format; conform teoriei Big Bang, în urma inflaţiei iniţiale, a putut fi formată o anumită cantitate de heliu, deuteriu şi litiu din hidrogen; alte elemente nu au fost produse. Ca şi în cazul fondului cosmic de radiaţii, aceasta a fost o predicţie, calculată înainte de observaţiile propriu-zise. În momentul realizării observaţiilor, s-a constatat că, cu cât un obiect era mai vechi, avea un conţinut mai redus de elemente grele, tinzând spre zero pentru obiectele cu vârsta apropiată de momentul inflaţiei iniţiale, şi un raport hidrogen-deuteriu-heliu-litiu care corespundea predicţiilor făcute anterior.
     Mai multe despre inflaţia Universului şi dovezile care o susţin pot fi găsite aici, într-un articol foarte bine documentat, care oferă detalii însoţite de calcule şi grafice pentru fiecare din dovezile enumerate.
     Legat de fuziunea hidrogenului în stele, a fost demonstrat încă de la jumătatea sec. XX că acesta este procesul care generează energia solară. Pe Terra, fuziunea poate avea loc în laboratoare care folosesc acceleratoare de particule pentru a ciocni cantităţi infime de materie, dar aceste condiţii se regăsesc şi în explozia unei bombe atomice. Dacă o asemenea armă este plasată în interiorul unui container conţinând hidrogen, în momentul detonării ei presiunea şi temperatura sunt atât de ridicate încât pot apropia atomii de hidrogen suficient de mult încât o mică parte din ei să fuzioneze, adăugând la energia exploziei nucleare propriu-zise un plus de energie: aceasta este bomba termonucleară. Însă unul din argumentele creaţioniste este negarea „evoluţiei” chimice, „evoluţia” elementelor chimice din hidrogen ( deşi nucleosinteza nu are nimic în comun cu evoluţia biologică ):

• … un alt tip de evoluţie este evoluţia chimică, evoluţia elementelor din hidrogen. A fost demonstrat că acest lucru este imposibil !

     Aşadar, conform creaţionistului nostru, atât stelele, cât şi armele termonucleare, ambele existente, ambele funcţionale, au fost „demonstrate imposibile”. Comentariile sunt, cred, de prisos.
Aceeaşi nucleosinteză infirmă un alt argument creaţionist:

• O explozie nu produce niciodată ordine, ci produce întotdeauna haos, dezordine, entropie.

     Pot fi date şi alte exemple de structuri ordonate rezultate în urma exploziilor, de pildă formarea unor cristale în erupţii vulcanice, dar cred că exemplul cel mai util este oferit de cazul discutat aici: până şi cele mai distrugătoare explozii pe care le poate produce omul ( exploziile nucleare ), sau natura ( novele şi supernovele ) pot genera ordine şi organizare !
     Revenind la creaţionişti, să vedem cam ce reprezentare oferă ei extraordinarului eveniment care a generat Universul aşa cum îl vedem astăzi, şi ce înţelegere profundă a fenomenului au ei:

• Nimicul a explodat şi de acolo au apărut toate !

     Am văzut ce a fost acel „nimic”: un punct cu densitate şi temperatură infinită, în care au fost concentrate spaţiul, timpul, legile naturii, energia. Iar creaţioniştii numesc ceea ce practic a fost un întreg Univers comprimat la o scară minusculă… un „nimic” ! Care nu a explodat. O explozie reprezintă expansiunea bruscă a unui volum de gaz, într-un spaţiu deja existent. Big Bang-ul a reprezentat expansiunea spaţiului însuşi, însoţită de separarea forţelor naturale. Cu totul altceva decât o banală explozie !

• Dacă toate planetele provin din aceeaşi explozie, conservarea momentului unghiular ar fi trebuit să le facă pe toate să se învârtă în aceeaşi direcţie !

     Sincer, argumentul acesta mă derutează. După cum am spus, în urma expansiunii, energia plasmei iniţiale s-a coagulat în nuclee, care au format atomi, care au format nori de gaz, nebuloase, din care s-au format primele stele, iar explozia acestora a eliberat materia necesară pentru formarea următoarei generaţii de stele şi planete. Oare creaţioniştii îşi imaginează că teoria Big Bang-ului descrie o bucată de materie care a explodat împrăştiind în toate părţile stele şi planete gata formate ?? Conservarea momentului unghiular al cărui obiect ar trebui păstrată de toate planetele ? În cel mai rău caz, ar putea fi vorba de conservarea momentului nebuloasei din care se formează un anumit sistem solar, dar chiar şi aici, bucăţile de materie orbitând în jurul stelei în formare se ciocnesc aleatoriu, unindu-se pentru a forma planeta, iar axa de rotaţie a acesteia va fi influenţată de aceste ciocniri.

• Dar de unde a provenit energia aceasta uriaşă pentru a declanşa Big Bang-ul ?

     Este evidentă intenţia de a introduce aici un dumnezeu al golurilor: dacă răspunsul ar fi „nu ştim”, creaţionistul ar invoca imediat drept cauză evidentă dumnezeul propriu. Însă există un răspuns la întrebare, deşi este un răspuns aparent surprinzător: energia totală este… zero ! Energia pozitivă, reprezentată de masa şi energia particulelor şi a radiaţiei, de energia expansiunii, şi alte forme de energie din Univers, este compensată de energia negativă a gravitaţiei. E ca şi cum aţi împrumuta 100.000€: aveţi 100.000€ în buzunar, şi o datorie de 100.000€; în total e vorba de două sume de 100.000€, deci 200.000€, o valoare aparent imensă. Dar sumele au semne opuse, şi în realitate se anulează reciproc, astfel că totalul lor este zero.

• Ceva nu poate apărea din nimic !

     Ironic, venind din partea cuiva care propune ca variantă alternativă un zeu care a creat totul din nimic, pur şi simplu chemând în existenţă, prin magie, planete şi stele, plante şi animale. Prin această afirmaţie, creaţionistul atacă chiar varianta pe care o propune el, şi nu teoria Big Bang-ului.
     În al doilea rând, pentru a observa ceva apărând din nimic, ar trebui întâi să avem acest Nimic. Nu „o cameră goală”, în care se găseşte aer; nici măcar „volum din care s-a scos aerul”, căci şi acolo există ceva - există gravitaţie, şi există textura spaţiu-timpului. Întâmplător, şi în asemenea „viduri” chiar apare ceva din „nimic” !. Nu beţe de chibrit, sau monede, sau alte obiecte materiale, formate din molecule complexe, care apar subit, dar particule virtuale apar şi dispar în fiecare secundă în spaţiul dintre quarcii protonilor, ca şi în spaţiul cosmic, şi cam oriunde în Univers. Nu apar din nimic obiecte complexe - planete, plante, iarbă, oi şi oameni, cum scrie în Geneză, ci perechi de particule-antiparticule.
     Iar în privinţa apariţiei din Nimic, datorită principiului de incertitudine, din Nimic, Nimicul în cel mai adevărat sens, lipsit de spaţiu, timp, energie sau orice altceva, chiar şi aici perechi de particule-antiparticule vor apărea spontan. Recomand o prezentare de o oră a unui fizician unde se explică cu mai multe amănunte modul în care se produce fenomenul:

     În plus, teoria Big Bang-ului are ca scop descrierea expansiunii, nu originea singularităţii.

• Dar Big Bang-ul se zice că s-ar fi petrecut acum miliarde şi miliarde de ani ! Nimeni n-a fost acolo să-l vadă !

     Incorect, din două motive. În primul rând, dat fiind că Big Bang-ul este expansiunea în sine, aceasta continuă şi astăzi, şi poate fi măsurată. Apoi, Universul este cu adevărat imens. Atât de imens încât încât lumina, fotonii produşi acum 12-13 miliarde de ani, pe când Universul era încă „nou-născut”, să ajungă din colţuri îndepărtate abia astăzi la noi. O observaţie făcută asupra unui obiect aflat la 13 miliarde ani-lumină de noi nu este doar a unui obiect îndepărtat, ci este şi o observaţie a obiectului aşa cum era el atunci ! Iar observaţiile făcute asupra acestor obiecte confirmă predicţiile făcute de teorie, de la proprietăţile fondului cosmic de radiaţie aşa cum era el atunci, la compoziţia chimică a primelor stele, conţinând numai hidrogen şi heliu, fără alte elemente.

• Dar cine a setat Universul şi legile lui pentru a fi adecvate vieţii ?

     O întrebare încărcată, care presupune că a fost cineva care să seteze ceva, pentru a invoca apoi argumentul antropic. Răspunsul pe lung a fost elaborat în alt articol. Iar pe scurt… miliarde de ani-lumină de vid şi radiaţie şi temperaturi doar cu puţin deasupra lui zero absolut, presărate ici-colo de mici bulgări de hidrogen în fuziune: aceasta este descrierea Universului. Întâmplător, pe o fărâmă de materie într-un colţ al unei galaxii oarecare, condiţiile au fost suficient de favorabile unei anumite reacţii chimice încât să-i permită să se dezvolte în ceea ce numim „viaţă”. Dar viaţa este mai degrabă o impuritate, o insignifiantă urmă de poluare comparativ cu Universul în sine, decât o caracteristică a Universului. Iar a pretinde că întregul Univers există doar pentru acel 0,000…0001% din el care a reuşit să devolte conştiinţă este poate cea mai arogantă idee pe care o poate avea cineva.

• Big Bang-ul şi teoria evoluţiei au legătură.

     Într-adevăr, acesta nu este un citat al vreunui argument creaţionist propriu-zis; este mai degrabă un înlocuitor pentru alte câteva zeci de argumente care au la bază această presupunere. Orice includere a teoriei Big Bang-ului în teoria evoluţiei este o eroare grosolană: expansiunea Universului şi formarea stelelor şi a planetelor aparţin de fizică, câtă vreme teoria evoluţiei este o teorie din biologie. Faptul că fiinţele vii au urmaşi, că aceşti urmaşi sunt diferiţi de părinţi, sau că cei mai bine adaptaţi vor avea probabil mai mulţi urmaşi la rândul lor sunt fapte observabile, indiferent de explicaţiile privind originea sau dezvoltarea Universului. Evoluţia se referă la populaţii, la variabilitatea genetică a fiinţelor vii, la descendenţi şi la transmiterea caracteristicilor ereditare. Nici expansiunea spaţiu-timpului, nici stelele şi nici planetele nu au gene, nu se reproduc, nu au descendenţi, nu au ereditate, aşadar, nu au tangenţe cu o teorie care explică tocmai genele, reproducerea, descendenţii şi ereditatea, la fel cum fizica optică nu explică reacţia chimică dintre un acid şi o bază: nu e domeniul ştiinţific care să aibă ca scop explicarea acestui fenomen ! Iar a acuza fizica optică că ar fi eronată tocmai pentru că „îi scapă reacţia dintre un acid şi o bază, sau mai rău, pentru că cineva are o opinie personală diferită legată de modul în care chimia descrie această reacţie, este o admisie directă a unei profunde ignoranţe ştiinţifice !


      Alte articole din seria Erorilor Creaţioniste:
Erori Creaţioniste 1: Intro
Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei
Erori Creaţioniste 4: Abiogeneza
Erori Creaţioniste 5: Teoria evoluţiei ( prima parte )
Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea a doua )
Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Erori Creaţioniste 8: Genetica
Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice
Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului
Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design
Erori Creaţioniste 12: Ştiinţă şi biblie
Erori Creaţioniste 13: Alte erori
Erori Creaţioniste 14: Provocări
Erori Creaţioniste 15: Concluzii; Index

Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei

     Deşi creaţioniştii resping ştiinţa, sau mai bine zis concluziile ştiinţifice care le contrazic dogmele, ei realizează totuşi că metoda ştiinţifică este unica metodă funcţională de investigare a realităţii. De aceea încearcă să fure din autoritatea ştiinţifică, pretinzând că ceea ce fac ei ar fi ştiinţă. De aici şi denumirea de „creaţionism ştiinţific” cu care împopoţonează maimuţărelile pe care ei le pretind drept ştiinţă. Interesant, creaţioniştii insistă că creaţionismul ar fi ştiinţific deşi pe de altă parte insistă că…

• Ştiinţa este tot o religie !

     Ştiinţa este o unealtă de studiere a lumii naturale; metoda ştiinţifică presupune observarea unui fenomen, găsirea unei explicaţii pentru acesta, urmată de verificarea răspunsului. Modul de realizare al observaţiilor, formularea explicaţiilor, verificarea lor sau gradul de verificare până la acceptarea ipotezei au devenit mult mai pretenţioase comparativ cu ştiinţa aşa cum era ea aplicată de Galileo sau Newton, de pildă. Însă esenţa procesului, găsirea unui potenţial răspuns urmat de verificarea acestuia, este aceeaşi. Totodată, în ştiinţă, fiecare răspuns, fiecare teorie şi lege este acceptat doar provizoriu: întotdeauna este posibilă elaborarea unui răspuns mai complet, care să se apropie şi mai mult de realitate.
     Prin contrast, religia presupune o credinţă orbească, menţinută în absenţa sau chiar în ciuda oricăror dovezi. Modul în care se ajunge la un răspuns este imposibil de repetat sau probat, acesta trebuie acceptat aşa cum e prezentat de profeţi sau cărţile „sfinte”. Verificarea afirmaţiilor este văzută ca „îndoială” sau „necredinţă”, sancţionată în cadrul religiei. Orice încercare de corectare a vreunei erori din sistemul de credinţă este „erezie”, la rândul ei aspru condamnată.
     Aşadar, cum ar putea ştiinţa, unealta care ne permite descifrarea realităţii, cu un sistem de autocorectare, cu verificarea fiecărei teorii propuse, şi care recunoaşte că este în căutarea adevărului, să fie confundată cu sistemul opus, în care „adevărul” deja a fost găsit, şi este apărat cu îndârjire împotriva oricărei încercări de corectare sau îmbunătăţire ? Evident, cele două nu sunt nici pe departe asemănătoare. Dar creaţioniştii sunt nevoiţi să le prezinte astfel, pentru a spori credibilitatea propriilor afirmaţii, la rândul lor deformări ale realităţii pentru salvarea dogmei, şi pentru a târî cumva ştiinţa la nivelul lor. Dar, făcând aceasta, recunosc că religia şi revelaţia „divină” nu sunt un sistem valid de investigare al realităţii !

• Creaţionismul este o ştiinţă validă.

     Pentru a fi considerat astfel, creaţionismul ar trebui să prezinte ipoteze ştiinţifice. Ar trebui să prezinte dovezi în favoarea acelei ipoteze, nu să pretindă că hibele, de cele mai multe ori imaginare, din alte teorii ar constitui dovezi pentru creaţionism. Ar trebui să prezinte explicaţii pentru un anumit fenomen, sau o anumită observaţie, nu să respingă şi să vrea să ascundă explicaţiile deja existente. Ipotezele cu răspunsuri supranaturale nu sunt ştiinţifice, pentru că nu pot fi verificate, iar explicaţiile care implică magie, supranatural, sau răspunsul universal „aşa-a-făcut-dumnezeu” nu sunt explicaţii, sunt pur şi simplu admisii ale necunoaşterii, dar împachetate pentru a părea răspunsuri. Mai grav, asemenea „explicaţii” blochează orice investigaţie ulterioară. De asemenea, ar trebui să poată face predicţii verificabile pe baza răspunsurilor pe care le propun, şi să publice descoperirile realizate în jurnale ştiinţifice, verificate şi recenzate de alţi oameni de ştiinţă, care să verifice la rândul lor acurateţea informaţiilor.
     Dar ceea ce vedem în realitate este exact opusul: „ştiinţa” creaţionistă nu a reuşit să formuleze nici măcar o ipoteză ştiinţifică. Fiecare din dovezile şi argumentele lor este demonstrabilă şi demonstrată falsă. Explicaţiile lor sunt obţinute filtrând cu disperare dintre miile de informaţii care îi contrazic, pentru a rămâne cu doar câteva care par a le susţine cazul. Nici un creaţionist nu a făcut nici o descoperire ştiinţifică bazându-se pe creaţionism, ci doar în măsura în care a făcut abstracţie de creaţionism şi a aplicat metoda ştiinţifică. Însăşi denumirea de „creaţionism ştiinţific” este un indiciu că e vorba de o pseudoştiinţă: nici o ştiinţă veritabilă nu consideră necesar să-şi adauge atributul „ştiinţific” la nume.

• Dar mulţi creaţionişti sunt oameni de ştiinţă şi au doctorate sau alte diplome şi calificări !

     Ceea ce nu spun însă este că de obicei acestea sunt fie obţinute de la facultăţi neacreditate, fie, în cel mai bun caz, sunt din cu totul alte domenii decât cel în discuţie.
     De pildă, „doctorul” Kent Hovind, sau „Dr. Dino”, cum îşi spune el însuşi, are grijă să explice la începutul conferinţelor că are un doctorat, şi că a predat ştiinţe vreme de 15 ani. Doctoratul lui a fost obţinut prin corespondenţă de la o „facultate” neacreditată, şi este în Educaţie Creştină. Iar în privinţa ştiinţelor… ajunge să vedem câteva bucăţi dintr-un clip în care „doctorul” foloseşte termenii de atom, moleculă, nucleotidă, bază-pereche, genă, cromozom şi genom interşanjabil, de parcă toate ar fi sinonime ! Cu altă ocazie, a negat existenţa fuziunii nucleare, sau a declarat că o cometă de gheaţă care ar lovi planeta „ar îngheţa mamuţii în picioare”, când un simplu calcul de fizică elementară indică că un asemenea impact ar produce energii de ordinul zecilor sau sutelor de megatone - indiferent de temperatura iniţială a cometei, căldura finală ar vaporiza gheaţă, mamuţi, rocă sau metal.

• Dar foarte mulţi savanţi renumiţi au fost creaţionişti ! Newton, Pasteur, Galileo, Faraday, Linnaeus, Pascal, DaVinci, şi alţii…

     Este adevărat. De asemenea, este un apel la autoritate. Trebuie remarcat că majoritatea lor au trăit cu zeci sau sute de ani înainte de Darwin, şi au fost creaţionişti pentru că nu cunoşteau nici o alternativă ştiinţifică la creaţionism. Trebuie subliniat încă o dată că aceşti savanţi au ajuns renumiţi tocmai pentru că nu au acceptat răspunsul „dumnezeu-a-făcut-o” şi au investigat diferite aspecte ale naturii. Cu alte cuvinte, au fost savanţi extraordinari în ciuda, şi nu datorită creaţionismului şi răspunsurilor oferite de religie.
     În ciuda listelor impresionante de savanţi de dinainte de Darwin, care au acceptat modelul creaţionist, nici în ziua de astăzi, după sute de ani, creaţionismul nu a reuşit să producă vreo ipoteză ştiinţifică, să aducă vreun model ştiinţific, să facă predicţii ştiinţifice pe baza creaţionismului, sau să ofere vreun progres în cunoaşterea ştiinţifică. Din punct de vedere ştiinţific, creaţionismul este un eşec total.

• Creaţionismul analizează aceleaşi dovezi, doar că oferă altă interpretare

     Prin definiţie, o dovadă reprezintă unul sau o serie de fapte, de observaţii, care permit o singură interpretare. Aşadar, creaţioniştii nu pot să analizeze aceleaşi dovezi şi să ajungă la concluzii diferite; ceea ce pot face e să selecteze din dovezile existente cele care par a susţine varianta dorită, şi să ignore sau distorsioneze restul. Creaţionismul nici nu porneşte de la dovezile materiale pentru a trage concluzii pe baza acestora, ci stabileşte întâi concluziile bazându-se pe poveştile dintr-o carte de mituri, şi abia apoi caută dovezile, lucru lesne demonstrat tocmai de distorsionarea constantă a tuturor afirmaţiilor ştiinţifice incompatibile cu concluzia creaţionistă.
     Cum ar putea explica creaţionismul expansiunea spaţiu-timp, sau fondul cosmic de radiaţii ? apariţia de specii noi, faptul că toate fosilele apar exact în straturile prezise, fuziunea cromozomului 2 uman, retrovirusurile endogene, şi zeci de alte dovezi ? Toate acestea sunt incompatibile cu varianta creaţionistă. De aceea, creaţioniştii nici nu spun nimic despre aceste dovezi; cele pe care le menţionează le distorsionează şi le deformează, în loc să le adreseze corespunzător, sau, în cel mai fericit caz, invocă aceeaşi veşnică nonexplicaţie, „dumnezeu a făcut-o !”

• Nimeni nu a fost de faţă, nimeni nu a observat direct Big Bang-ul, formarea vieţii, evoluţia speciilor !

     Ironic, această acuzaţie vine de la cineva care la rândul lui nu a observat direct nici unul din evenimentele din Geneză, nici creerea Universului, nici pe Adam şi Eva, nici potopul… şi nici scrierea sau modificările şi editările masive ale cărţii din care îşi ia ideile. Mai rău, deşi aceste modificări, schimbări şi alterări ale bibliei sunt bine documentate de istorici, creaţioniştii resping şi aceste dovezi, şi insistă că basmele imposibile şi incompatibile cu realitatea ar reprezenta „Adevărul Suprem”. Pentru consecvenţă, creaţioniştii ar trebui să vorbească doar de evenimentele pe care le-au văzut cu ochii lor, dar asta i-ar lăsa fără cuvinte.
     În al doilea rând, afirmaţia are la bază presupuneri eronate. Nu este necesar să observi direct un fenomen, ajunge să observi consecinţele acestuia. Dacă creaţioniştii nu sunt de acord, atunci ar trebui să propună o reformare serioasă a sistemului juridic, care se bazează destul de mult pe aceasta, şi să ne explice că nu contează că pe arma unei crime s-au descoperit amprentele suspectului, nu contează că suspectul are pe haine sângele victimei, cât timp n-a existat şi un martor care să observe direct crima, toate celelalte nu sunt dovezi concludente. Pretenţia de a fi de faţă la un eveniment ca singură certitudine a producerii evenimentului ar afecta nu doar sistemul juridic, dar chiar viaţa de zi cu zi.
     În al treilea rând, afirmaţia este falsă: observaţiile sunt făcute în timp real: spaţiul este în expansiune, şi galaxiile se îndepărtează una de alta; fondul cosmic de radiaţii există; observarea obiectelor aflate la miliarde de ani-lumină este o observaţie făcută asupra obiectelor aşa cum erau ele acum miliarde de ani; fosilele sunt observate direct, inclusiv plasarea lor corectă în straturi de vechime diferită, în conformitate cu predicţiile teoriei evoluţiei; înrudirea speciilor, demonstrată genetic, este o altă observaţie directă; evoluţia, schimbarea caracteristicilor diverselor specii, este observată zi de zi, ba chiar folosită de om atât la producerea de noi rase de animale şi noi soiuri de plante, cât şi la producerea de vaccinuri; speciaţia, apariţia de specii noi, este şi ea observată zi de zi.

• Aha ! deci ştiinţa necesită totuşi credinţă ! Credinţa că ceea ce spun savanţii chiar e adevărat !

     Nu, nu necesită „credinţă”. Pentru că „credinţa” este convingerea oarbă în absenţa dovezilor. În cazul ştiinţei, este vorba de înţelegerea funcţionării metodei ştiinţifice. Iar dovezile cele mai concludente sunt aplicaţiile făcute pe baza descoperirilor. Dacă o anumită teorie nu ar fi validă, predicţiile făcute în baza ei nu ar funcţiona. Faptul că un PC, sistemul GPS, algoritmii evolutivi, un vaccin sau o nouă rasă de animale pot fi realizate sau produse, demonstrează că teoriile care stau la baza acestora sunt corecte: fizica cuantică, relativitatea, teoria evoluţiei, şi toate celelalte teorii îşi pot demonstra practic aplicabilitatea. Aş fi curios ce aplicabilitate practică se poate dezvolta pe baza creaţionismului. Din câte ştiu eu, nu există nici măcar una.

• Dar ştiinţa se schimbă de la o zi la alta, ceea ce susţinea ieri e respins astăzi ! Cum ai putea să ai încredere în ce se zice ?

     În primul rând, cine este mai credibil ? cineva care recunoaşte că a greşit ieri dar s-a corectat şi aduce dovezile necesare pentru a arăta că azi are dreptate, sau cineva care afirmă nişte lucruri incredibile, nu le poate demonstra, dimpotrivă, i se arată de o sută de ori că se înşeală şi totuşi ignoră toate corecţiile şi defilează în continuare cu absurdităţile deja cunoscute ca false, pretinzând în continuare că el deţine Adevărul ? Cine este mai credibil, cineva care acceptă să fie corectat, sau cineva obtuz la orice corecţie ?
     În al doilea rând, modificările aduse modelelor ştiinţifice nu sunt întoarceri cu 180°, ci îmbunătăţiri ale celor existente, cu includerea părţilor funcţionale din modelul vechi. De pildă, în perioada Evului Mediu, „ştiinţa” ( dacă poate fi numită aşa ) considera că Pământul este plat, pentru că aceasta era observaţia evidentă ( că tot cereau creaţioniştii „observaţia cu ochii tăi !” ca unică măsură de certitudine… ). Pe măsură ce dovezile s-au acumulat, oamenii au realizat că planeta are formă sferică, şi totodată au inclus în noul model şi partea funcţională a celui vechi: este sferic, dar curbura este suficient de mare încât, la scară mică, pare plat. În secolul XX, după măsurători foarte precise, forma planetei a fost din nou „modificată”, şi Terra a devenit un „geoid de rotaţie cu emisfera sudică mai bombată”. Dar diferenţa de la „perfect sferic” la „geoid de rotaţie” a însemnat luarea în considerare a unei deformări de sub 1% - privit din nou cu ochiul liber, din spaţiu, Pământul într-adevăr pare o sferă perfectă. Schimbările nu sunt de la „cubic” la „sferic” la „piramidal”, ci sunt o continuă îmbunătăţire a detaliilor tot mai mici, pe măsură ce măsurătorile sunt tot mai precise.
     Da, este posibil ca o nouă teorie să înlocuiască teoria evoluţiei. Dar dacă acest lucru se va întâmpla, atunci noua teorie nu va „arunca la gunoi” teoria existentă cu totul, ci o va completa, sau o va îngloba, şi va descrie aceleaşi observaţii, va include apariţia de noi specii şi înrudirea speciilor, inclusiv descendenţa omului din alte primate. Toate acestea sunt fapte demonstrate. Ceea ce presupune noua teorie va fi doar o completare a teoriei existente, o explicaţie mai bună, mai corectă, mai detaliată, a tuturor observaţiilor.

• Ştiinţa şi religia nu sunt în conflict, adresează subiecte diferite. Ştiinţa nu spune nimic despre transcendent, asta e domeniul religiei.

     Bine că afirmaţia s-a oprit aici. Pentru că ar fi trebuit să spună şi că „religia nu spune nimic despre realitate, despre Univers”, dar asta ar fi fost o minciună gogonată. Cât timp religia vorbeşte despre transcendent şi despre „dincolo de capacitatea de înţelegere umană” ( dar atunci de ce pretinde că înţelege şi discută un subiect pe care admite că nu-l poate înţelege ?? nu e autocontradictoriu ? ), e totul bine. Doar că religia nu stă cuminte la asemenea afirmaţii neverificabile, ci se avântă şi în subiecte care ţin de domeniul ştiinţei. Face multe afirmaţii despre Univers, despre apariţia vieţii, despre apariţia omului, despre istorie şi arheologie, despre biologie şi fizică, despre modul în care funcţionează realitatea; şi toate aceste afirmaţii sunt, fără excepţie, eronate ! Aşadar, dacă apar confilcte între ştiinţă şi religie, este pentru că religia îşi depăşeşte domeniul de care ar trebui să se ocupe, şi încalcă teritoriul ştiinţei. Iar când ştiinţa îşi face treaba ei şi demontează pretenţiile religiei, cine este de vină ? Nu religia care s-a aventurat dincolo de limitările-i ?
     În altă ordine de idei, dacă acolo unde face afirmaţii verificabile, religia reuşeşte să se înşele permanent, atunci de ce ar lua cineva în serios afirmaţiile religioase privind lucrurile neverificabile ? Dacă până şi în privinţa originii Universului, vieţii sau a omului explicaţiile religioase sunt la nivel de basm, atunci de ce ar considera cineva că atunci când descrie entităţi şi acţiuni supranaturale religia ar nimeri-o mai bine ?

• Darwin a fost rasist şi misogin care îl ura pe dumnezeu, şi darwinismul a stat la baza nazismului.

     Atacurile la adresa fondatorului teoriei evoluţiei, în locul teoriei propriu-zise, sunt destul de frecvente. Există un articol dedicat analizei afirmaţiilor, şi demontării fiecărei „acuzaţii”, aşa încât nu am să le reiau; ajunge să spunem că fiecare din ele este eronat.
     Şi chiar dacă ar fi adevărată fiecare din ele, ce-i cu asta ? Toate defectele posibile pe care le are cineva care propune o teorie nu influenţează gradul de adevăr sau de falsitate al acelei teorii; aceasta este acceptată sau respinsă pentru propriile merite, pentru capacitatea de descriere a unui aspect al naturii, şi din acest punct de vedere, teoria evoluţiei se descurcă excelent. Chiar dacă ar fi fost propusă de un pedofil ucigaş satanist care împingea bătrânici pe scări, comportamentul respectivului nu ar fi influenţat cu nimic teoria lui.
     Tot aici trebuie menţionate nenumăratele citate scoase din context, citate ale diverşilor biologi, de la Darwin la Niles Eldredge, de la Stephen J. Gould la Richard Dawkins, care par să sugereze că nu acceptă teoria evoluţiei, sau că aceasta ar avea „probleme” ascunse publicului. În fiecare din aceste cazuri, investigaţii mai amănunţite au scos la iveală faptul că creaţioniştii citează trunchiat afirmaţiile respectivilor biologi.

      Alte articole din seria Erorilor Creaţioniste:
Erori Creaţioniste 1: Intro
Erori Creaţioniste 3: Big Bang
Erori Creaţioniste 4: Abiogeneza
Erori Creaţioniste 5: Teoria evoluţiei ( prima parte )
Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea a doua )
Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Erori Creaţioniste 8: Genetica
Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice
Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului
Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design
Erori Creaţioniste 12: Ştiinţă şi biblie
Erori Creaţioniste 13: Alte erori
Erori Creaţioniste 14: Provocări
Erori Creaţioniste 15: Concluzii; Index

Erori Creaţioniste 1: Intro

     După ce, în articolul anterior am trecut în revistă principalele erori şi falsuri din istoria teoriei evoluţiei, şi am văzut modul în care aceste erori au fost îndreptate, uneori chiar datorită contradicţiei cu teoria evoluţiei, cu acest articol încep o serie mai lungă şi mai detaliată despre erorile şi falsurile prezente în argumentaţia creaţionistă.
     În primul şi primul rând, principala eroare care permează marea majoritate a argumentelor creaţioniste este Falsa Dihotomie.
     Pentru autorii Genezei, poveştile incluse acolo erau metafore cu înţelesuri mai profunde, purtătoare de tâlcuri ascunse. Dar creaţioniştii sunt persoane foarte superficiale: pentru ei, metaforele devin istorie literală, simbolurile devin persoane reale, iar mesajele subtile sunt ignorate pur şi simplu. Mai rău, ei disting doar două variante posibile: fie dumnezeul lor a creat Universul exact aşa cum e descris în biblia lor, fie toate religiile sunt eronate, dumnezeu nu poate exista, iar „ateo-darwinişti” au dreptate. Merită subliniat aici că majoritatea denominaţiilor creştine au adoptat evoluţionismul teist, în care teoriile ştiinţifice sunt acceptate ca fiind modalitatea prin care zeul creator a acţionat. Dar, conform creaţioniştilor, dumnezeul lor este mult prea limitat; ei sunt siguri că dumnezeul lor nu ar fi putut folosi evoluţia naturală ! Fie el există şi a creat speciile fixe şi imuabile, a creat omul din lut, iar femeia din coasta lui, fie, în caz contrar, dumnezeu nu există !
     Această dihotomie este evidentă şi în titluri de cărţi precum „Cum a apărut viaţa, prin evoluţie sau creaţie ?”, şi în cadrul forumurilor de pe internet, unde topicul specializat poartă de obicei numele „Creaţionism VS Evoluţie” sau „Creaţionism VS Darwinism”, şi în desenele folosite în propaganda lor, şi, mai ales, în argumentaţia lor: falsa dihotomie oferă avantajul de a nu necesita dovezi pentru poziţia proprie.
     Mai precis, creaţioniştii consideră că e suficient să invalideze cumva „darwinismul” pentru ca varianta lor să câştige automat. Fără a aduce nici o dovadă, nici un argument concret, nimic, ci pur şi simplu pentru că „unica alternativă posibilă” a fost „spulberată”.
     Dar, evident, se înşeală: nu există doar două variante posibile. Chiar acceptând că toate teoriile ştiinţifice de astăzi ar fi demonstrate complet eronate mâine, există alte şi alte explicaţii, naturale sau supranaturale, care să concureze în continuare cu varianta creaţionistă inspirată de Geneza biblică. Pentru a susţine creaţionismul în mod ştiinţific, aşa cum se pretinde, e necesar să fie furnizate dovezi ştiinţifice concrete pentru varianta creaţionistă, şi nu să fie atacate alte teorii.

     Aşadar, toate argumentele creaţioniste care conţin referiri la Big Bang, abiogeneză, teoria evoluţiei, sau alte teorii ştiinţifice sunt invalide de la bun început: chiar dacă ar fi corecte ( şi nu sunt ! ), ele nu sunt argumente în favoarea creaţionismului.


     O altă eroare frecvent folosită de creaţionişti este Omul de Paie. Întrucât teoriile ştiinţifice sunt susţinute de un volum destul de serios de date, observaţii, predicţii şi dovezi, ce cale de atac există, mai ales pentru cineva a cărui pregătire ştiinţifică nu este foarte ridicată ? Fireşte, distorsionarea, deformarea tuturor afirmaţiilor ştiinţifice, mutilarea teoriilor dincolo de orice limită, suprasimplificarea lor, până când rezultatul este o prezentare absurdă şi ridicolă a adevăratei poziţii ştiinţifice:

• Teoria Big Bangului spune că nimic a explodat şi de-acolo provine tot.
• Abiogeneza înseamnă că o piatră s-a transformat în şopârlă.
• Teoria evoluţiei ne învaţă că o dată, o maimuţă a născut un om.

Notă: fiecare din afirmaţiile de mai sus va fi
analizată şi demontată în articolele ulterioare.

     Utilă ca metodă de propagandă, distorsionarea poziţiei adversarului este o armă grozavă şi în cadrul unei conferinţe în care un creaţionist se adresează unui public neştiutor, dar şi într-o dezbatere cu un om de ştiinţă adevărat: unui creaţionist îi ajung 5 minute pentru a arunca câteva zeci de asemenea afirmaţii profund eronate, câtă vreme adversarului lui îi vor trebui poate câteva ore numai pentru a „pune în ordine” toate informaţiile prezentate. Fireşte, această tactică eşuează lamentabil dacă cei prezenţi la dezbatere sunt familiarizaţi cu datele ştiinţifice şi sancţionează distorsionările prezentate de creaţionist, sau poate să se întoarcă impotriva creaţionistului: în momentul în care realizează că argumentele sale sunt bazate pe asemenea baze şubrede, fie va renunţa la onestitate, fie la creaţionism. Dar, în general, creaţioniştii care s-au obosit să se documenteze şi de pe alte site-uri decât cele de propagandă creaţionistă ajung să abandoneze mai devreme sau mai târziu creaţionismul.

     Astfel reiese o altă eroare creaţionistă: Ignoranţa, ignoranţa profundă în ceea ce priveşte chiar subiectul pe care îl neagă cu atâta îndârjire. Lăsaţi un creaţionist să vă explice pe larg de ce teoria evoluţiei este greşită, şi o va face „ca un expert” - folosind termeni ştiinţifici şi oferindu-vă zeci de exemple. Apoi provocaţi-l să definească teoria evoluţiei. În nouă cazuri din zece, vi se va oferi o trecere prin Big Bang, abiogeneză, cu ceva referiri la religie şi ateism, sau poate veţi primi un răspuns concis, de forma „omul se trage din maimuţă”. Dar e foarte puţin probabil să vă poată oferi o definiţie corectă a teoriei în sine, aşa cum este ea înţeleasă de biologi.
     Dar chiar şi în privinţa ştiinţei în general, creaţioniştii sunt la fel de ignoranţi; de pildă,

• Teoria evoluţiei e doar o teorie, nu este o lege ! Încă nu a fost demonstrată !

     În jargon ştiinţific, o lege este o descriere, de obicei matematică, a unui fenomen care se produce în anumite circumstanţe, şi a fost observat de suficient de multe ori încât, dacă se repetă circumstanţele, producerea fenomenului să fie practic o certitudine. De exemplu, căderea unui obiect lăsat liber este descrisă de legea gravitaţiei, a lui Newton.
     O explicaţie a unui fenomen, încă nedemonstrată şi neverificată suficient, o… bănuială sau ghiceală, dacă vreţi, poartă numele de ipoteză. În funcţie de capacitatea ei de a explica un aspect încă neelucidat al naturii, de succesul cu care poate prezice rezultatele experimentelor, şi mai ales dacă nici o observaţie făcută nu o va contrazice, ipoteza respectivă poate căpăta greutate, poate fi acceptată şi recunoscută de ceilalţi oameni de ştiinţă, şi atunci va deveni…
     …o teorie ştiinţifică, adică o explicaţie acceptată ştiinţific a unui fenomen. A se observa că, spre deosebire de lege, care este doar descrierea acestuia, teoria este explicaţia pentru producerea lui. Newton a formulat legea gravitaţiei - modul în care două mase se atrag, dar abia trei secole mai târziu, Einstein a oferit şi o explicaţie pentru această atracţie, o explicaţie bazată pe curbarea spaţiului de către masă, şi astfel legea gravitaţiei a lui Newton a avansat la rangul de teoria gravitaţiei a lui Einstein. În ştiinţă, teoria este mult superioară atât ipotezei cât şi legii: o teorie ştiinţifică este o explicaţie a unui fenomen, capabilă de previziuni testabile, compatibilă cu toate observaţiile anterioare, şi necontrazisă de nici o observaţie până în prezent.
     Astfel că, atunci când un creaţionist acuză teoria evoluţiei, sau a Big Bang-ului, că ar fi „doar” nişte teorii, ceea ce transmite el este de fapt nivelul de înţelegere, sau mai bine-zis de totală neînţelegere a ştiinţei de către creaţionistul respectiv.

     „Vor să fie proşti… intenţionat obtuzi…”, cam acestea au fost cuvintele cu care, ironic, un creaţionist îi descria pe „darwinişti”, pentru că ei cred… ce cred ei ? A urmat o oră de maimuţăreli şi de distorsionări profunde a teoriilor ştiinţifice, prezentând tot soiul de absurdităţi drept ştiinţă, inclusiv echivocaţia dintre sensurile cuvântului „teorie”. Tragic, mai ales că respectivul creaţionist pretindea că „a predat ştiinţe la liceu vreme de 15 ani”. Apare astfel întrebarea: cam ce ştiinţă ar putea prezenta un profesor care nu cunoaşte nici noţiunile elementare din subiectul pe care-l predă, şi despre care face conferinţe ? Şi ale cărui argumente sunt repetate papagaliceşte de alţi şi alţi şi alţi creaţionişti ?
     O parte din creaţionişti, cei profesionişti, nu sunt interesaţi de adevăr: ei câştigă sume importante din asemenea conferinţe, şi mai ales din vânzări de materiale: CD-uri, cărţi, cursuri sau chiar donaţii. Alţii recunosc deschis: din perspectiva lor, atunci când realitatea contrazice biblia, realitatea este cea care se înşeală. Iar mulţi creaţionişti „amatori” ajung să fie atât de convinşi de pseudoargumentele care le-au fost prezentate, încât atunci când li se explică ce presupune cu adevărat teoria evoluţiei, o acceptă, cel puţin într-o măsură… dar făcând precizarea că „asta nu e ceea ce spun evoluţioniştii !”

      Alte articole din seria Erorilor Creaţioniste:
Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei
Erori Creaţioniste 3: Big Bang
Erori Creaţioniste 4: Abiogeneza
Erori Creaţioniste 5: Teoria evoluţiei ( prima parte )
Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea a doua )
Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Erori Creaţioniste 8: Genetica
Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice
Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului
Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design
Erori Creaţioniste 12: Ştiinţă şi biblie
Erori Creaţioniste 13: Alte erori
Erori Creaţioniste 14: Provocări
Erori Creaţioniste 15: Concluzii; Index

Teocraţia

     Pe acest blog, în numeroase rânduri, au fost abordate şi discutate diferite faţete ale religiei ( aici, aici sau aici, de exemplu ), aspecte mai puţin inofensive şi care prezintă o latură mult mai periculoasă şi mai malignă a memei religiei. Nu este vorba doar de nişte oameni uniţi de iubirea de aproape şi de dorinţa de a face cât mai bine celorlalţi ( deşi chiar şi aşa, credinţa comună tot ar putea fi catalogată drept negativă ), ci de o organizaţie specializată în exploatarea naivităţii şi speranţelor victimelor, care deturnează fonduri, promovează ura şi intoleranţa, şi încearcă, prin jocuri politice, să influenţeze întreaga societate. Pentru că religia produce victimelor senzaţia că doar ele, dintre toţi, cunosc Adevăratul şi Unicul Mod Corect de Viaţă. Foarte mulţi creştini spun, sau cel puţin consideră că a lor credinţă este singura corectă, iar toţi cei ce nu o împărtăşesc sunt fie nişte rătăciţi care nu ştiu pe ce lume sunt, fie, mai rău, nişte suboameni în slujba adversarului planului divin, nişte monştri pe care însuşi creatorul existenţei îi urăşte. Aşadar, este de datoria creştinului să impună într-un fel sau altul tuturor celorlalţi acelaşi mod de a trăi. Doar e pentru binele lor, nu ? Iar dacă această viaţă e doar o mică întârziere până la adevărata viaţă, cea de după moarte, evident că micile neplăceri care se întâmplă aici, pe Pământ, sunt doar ceva insignifiant.
     Haideţi să vedem ce poate face o asemenea combinaţie de idei, lăsată liberă într-o societate, în momentul în care reuşeşte să contamineze… nu o majoritate, ci ajunge să infecteze o minoritate vocală, cu putere de decizie, şi care induce celorlalţi sentimentul că credinţa trebuie respectată şi acceptată, chiar dacă e absurdă şi ridicolă.
     Un caz destul de elocvent s-a produs în secolul XII în lumea islamică. Cu Europa Evului Mediu cufundată în întunericul datorat tot religiei, lumea islamică a devenit unica păstrătoare a culturii Greciei şi Romei antice. Bagdadul era considerat „centrul cultural al lumii”. Asta până când imamul Hamid al-Ghazali a decis că ştiinţa şi cunoaşterea sunt de la diavol; ideile i-au fost acceptate, şi în consecinţă lumea islamică a cunoscut o schimbare de paradigmă în care locul ştiinţei a fost luat de credinţă, ceea ce a dus la prăbuşirea culturii respective.
     „… pentru a nu-şi mai reveni niciodată”, cu aceste cuvinte încheie Neil deGrasse Tyson descrierea colapsul produs de al-Ghazali. Dar acest lucru nu este chiar corect. La începutul şi până spre mijlocul secolului XX, influenţa culturii occidentale a fost suficient de puternică încât să ridice numeroase state islamice, precum Iranul. Fie datorită ocupării de către state europene, fie, mai târziu, prin influenţe politice sau economice, Iranul a început o mişcare de industrialzare, a trecut prin numeroase reforme de modernizare, incluzând un sistem naţional de educaţie, şi, în 1963, a acordat drept de vot femeilor. Acest lucru a fost văzut de extremiştii religioşi ca fiind o „vestificare” suficient de periculoasă încât să ducă la o revoltă din partea tradiţionaliştilor; deşi aceasta a eşuat iniţial, câţiva ani mai târziu, în 1979, extremiştii au reuşit să îl detroneze pe şah, au declarat Iranul republică islamică, şi au ales o constituţie teocratică, cu ayatolahul Khomeini drept conducător suprem. A urmat o nouă prăbuşire culturală, cu execuţia a mii de oameni, cu retragerea drepturilor femeilor, de la cel de vot şi până la dreptul la educaţie, şi impunerea standardelor islamice ca obligatorii pentru toată lumea. Iranul, aşa cum apare el astăzi, cu discriminare împotriva a tot ceea ce nu e conform standardelor islamice, cu lapidări şi execuţii în stradă, este ceva nou, o adiţie recentă, nu ceva datând din secolul XII.
     Ceea ce trebuie reţinut: noul salt înapoi în bezna religiei, sub atenta dirijare a ayatolahului, a fost aclamată de populaţie ! Distrugerea unui sistem care încerca să devină o democraţie bazată pe respectarea valorilor umane, şi înlocuirea acestuia cu o teocraţie care dezumanizează jumătate din populaţie şi ridică violenţa, intoleranţa extremă şi obedienţa oarbă la rang de virtuţi, a avut loc în aplauzele celor ce urmau să sufere cel mai mult sub această nouă orânduire.
     Şi alte state islamice, precum Egiptul, sunt în curs de a urma exemplul Iranului. Progresele aduse de cei ce au luptat în urmă cu o generaţie-două pentru independenţă, pentru drepturile lor şi pentru implementarea unui sistem democratic sunt erodate, distruse şi anulate pas cu pas din interior, de extremiştii religioşi care încearcă să implementeze teocraţii în care toţi cetăţenii sunt obligaţi să respecte principiile religioase impuse sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Unul din elementele-cheie pentru progresul oricărei societăţi, educarea femeilor, este anihilat din faşă de orice teocraţie, care acordă o prioritate deosebită dezumanizării femeilor şi transformării lor în sclave supuse bărbaţilor. Astfel îşi asigură generaţie după generaţie de oameni săraci şi needucaţi, uşor de controlat şi de convins că teocraţia care i-a adus în această stare este cea mai grozavă fericire care se putea abate pe capetele lor.
     Un alt exemplu, mult mai îngrijorător, vine din Statele Unite. La fel ca şi în cazul Egiptului, transformarea are loc încetul cu încetul, în faţa ochilor noştri. Un scurt istoric: după procesul Scopes din 1925, mai multe state au interzis predarea teoriei evoluţiei în şcoli; acest trend religios a fost şi mai accentuat în perioada postbelică, ca un mod de a sublinia încă o dată diferenţa dintre Uniunea Sovietică ateistă şi Statele Unite cele profund pioase. Doar că ştiinţa Uniunii Sovietice, şi nu religiozitatea americană, a fost cea care a lansat primul satelit artificial, apoi a trimis primul om în spaţiu. În acest moment, a avut loc o întoarcere cu 180° a atitudinii publicului dar şi a legislatorilor americani în favoarea ştiinţei. În următorii ani, s-a pus în mod deosebit accentul pe educaţia ştiinţifică, pentru că a fost evident pentru toată lumea că nu nu rugăciunile şi slujbele, ci ştiinţa şi tehnologia sunt cele care funcţionează cu adevărat şi permit obţinerea de rezultate reale.
     La o generaţie după colapsul Uniunii Sovietice, Statele Unite şi şi-au permis să revină din nou la visul lor frumos; fără un adversar concret care să le motiveze să-şi continue progresul, creaţioniştii au reuşit încetul cu încetul să se strecoare din nou în şcoli. Educaţia ştiinţifică este tot mai slabă, clasând Statele Unite pe locuri tot mai joase. Nu doar teoria evoluţiei este scoasă, dar însăşi istoria este rescrisă în manuale pentru a se conforma convingerilor religioase. Stat după stat se confruntă cu un val de legi promulgate de politicieni profund religioşi, care atentează la educaţie, la drepturile minorităţilor sexuale, sau la drepturile reproductive ale femeilor. Tot mai des se ignoră faimoasa prevedere constituţională privind laicitatea statului, şi se pune accentul pe religie. Religia convinge oamenii că ignoranţa, naivitatea şi convingerile realizate în absenţa dovezilor sunt virtuţi, nu defecte. Astfel, ajung să aibă putere de decizie tocmai persoanele cele mai dispuse să încalce drepturile celor ce i-au ales, pentru că „ştiu” mai bine decât ei ce le este necesar cu-adevărat.
     În Anglia, extremişti musulmani ( aparent susţinuţi financiar de organizaţii din ţările islamice ) care pretind că vorbesc în numele tuturor musulmanilor revendică nici mai mult nici mai puţin decât… o scutire faţă de legile democratice ale Angliei, şi dreptul comunităţilor musulmane de a aplica legislaţia proprie, bazată pe Sharia. Acceptarea acestei pretenţii ar permite musulmanilor să recurgă la acte de violenţă, mergând până la crime, fără ca acest lucru să fie în vreun fel pasibil de vreo pedeapsă. Iar refuzarea acestor pretenţii este dificilă, orice împotrivire fiind imediat catalogată drept „rasistă” ( de parcă islamul ar fi o rasă ! ); astfel, din teama de a fi acuzaţi de intoleranţă şi „rasism”, oamenii politici ajung să facă concesii extremiştilor, ajungând astfel să submineze democraţia şi drepturile omului.
     Încă o dată, în Iran abrogarea democraţiei şi instaurarea terorii teocratice s-a făcut în aplauzele populaţiei. În Statele Unite, politicienii care luptă împotriva democraţiei au fost aleşi de către populaţie. Concesiile făcute de ONU extremiştilor islamici, concesii care lovesc în libertatea de exprimare sau în alte drepturi fundamentale ale omului, se fac în numele toleranţei religioase, toleranţă pe care religia, fie ea islamică sau creştină, nu este dispusă să o acorde nimănui decât forţată.
     Şi în România, unde Biserica Ortodoxă Română pierde tot mai mult din încrederea populaţiei şi din sprijinul acesteia, unde tot mai mulţi oameni, deşi se declară „ortodocşi”, sunt totuşi împotriva instituţiei şi a acţiunilor acesteia, BOR răspunde în acelaşi fel. Nu încercând să recâştige încrederea oamenilor, nu schimbându-şi politica şi modul de acţiune, ci înfigându-se direct şi revendicând privilegii pe care nici o organizaţie neguvernamentală nu ar trebui să le aibă, încearcând să se strecoare în constituţia ţării, ba chiar recurg la ameninţări pentru a obţine numirea unor senatori ai bisericii ! De ce doar ai bisericii şi nu, de pildă şi câţiva ai fotbaliştilor, ai colecţionarilor de timbre sau ai şahiştilor ?
     Vedem astfel constant, în foarte multe state, ameninţarea permanentă a prăbuşirii în ghearele unei teocraţii, teocraţie susţinută de o minoritate zgomotoasă şi acceptată de restul populaţiei în numele „respectului faţă de credinţă” pe care cei mai mulţi au fost îndoctrinaţi să-l considere normal. Chiar dacă religia este în regres, iar influenţa directă a bisericilor scade tot mai mult, leaderii religioşi încearcă să compenseze aceasta prin atacarea fundamentului democratic şi a laicităţii statului; iar atunci când reuşesc, pornesc un teribil cerc vicios în care ignoranţa şi sărăcia cultivate de teocraţie vor hrăni în continuare tocmai teocraţia care le-a adus, prezentată ca unică salvare de la ignoranţă şi sărăcie !

        Editare ulterioară:
     La doar câteva ore după publicarea articolului, un nou articol dintr-un ziar online anunţă despre o nouă acţiune a extremiştilor creştini din Statele Unite: o propunere din Carolina de Nord doreşte să ignore prevederile constituţionale care cer neutralitate şi interzic instituţiilor statului să susţină o anumită religie, sub pretext că prevederea constituţională s-ar aplica doar guvernului federal.
Altfel spus, dacă această propunere va fi acceptată, Carolina de Nord va face pasul necesar pentru declararea unei religii "de stat".