O mască pentru o familie.

“Nu îmi permit să fac asta acuma. Nu îmi pot permite o chirie de unul singur, am încă nevoie de ajutorul lui maică-mea. Ce mă fac dacă mă dă afară din casă? Cum mă descurc?”
Soarbe din vinul fiert, şi ochii îi par mai degrabă trişti decât revoltaţi.
“Nu crezi că te-ar înţelege? E totuşi maică-ta, te iubeşte…”
“Mama e religioasă, cred că îţi dai seama ce înseamnă asta. Nu vrei să îţi închipui ce înseamnă să stai la masă cu familia ta, să se facă bancuri pline de ură şi comentarii răutăcioase, să îi numească pe cei ca tine în toate felurile, iar tu să stai, să zâmbeşti şi să încerci să nu se vadă că îți vine să îi bagi cu capul prin perete. Să te considere propria ta familie un sub-om, un degenerat…”

Într-adevăr, nu îmi pot închipui. Nu îmi pot închipui ce înseamnă pentru un om să trebuiască să se prefacă permanent, să ţină o mască, să nu se manifeste niciodată ca el însuşi. Îmi este groază că poate am prieteni care nu se maifestă de faţă cu mine pentru că le este teamă să nu fie judecaţi şi respinşi, că aş putea fi una dintre sursele nefericirii lor.
Şi care este această nefericire, care este acest defect pentru care unui tânăr îi este frică să nu fie aruncat în stradă şi respins de către propria familie? Care este “păcatul” înfiorător despre care nu ar trebui să afle colegii de serviciu şi şeful? Mai ales şeful? Care este defectul care face să nu mai conteze că eşti un om inteligent, educat, plin de empatie şi atent cu cei din jur?
Da, probabil aţi ghicit. Amicul meu are îndrăzneala de a se fi născut cu o altă orientare sexuală. O orientare care în societatea noastră cea luminată poate însemna echivalentul unei condamnări pe viaţă. O condamnare la nefericire, discriminare şi abuz.


"Viața nu e tocmai roz sub curcubeu ..."
În crâşma miroase a vin fiert şi scrumieră stătută. Iar eu stau şi nu ştiu ce să îi spun omului din faţa mea.

O problemă spinoasă.

Nu că am fi rezolvat toate celelalte probleme şi doar asta ne-ar fi rămas, dar, dacă este să imput românului (şi nu doar lui) vreun defect impardonabil, atunci acela ar fi lipsa de empatie.

Lipsa de empatie pe care au demonstrate-o tipii din Sibiu care s-au filmat (cu mândrie) dansând pe un mormânt, fără să ia în considerare sentimentele celui care i-a văzut făcând mişcări lascive deasupra defunctei sale mame.
Lipsa de empatie care a convins şaizeci de mocofani să terorizeze 8 oameni care se adunaseră să vadă un film, şi care au găsit de cuvinţă să îi numească pe cei prezenţi "Spurcăciuni" şi "Animale", să le explice că “Nu sunteţi români", să scandeze „Ruşine”, „Moarte homosexualilor”, „Satana”, „Plecaţi în Olanda”şi „Ruşine, zdrenţelor”, toate acestea pentru că îi bănuiau de a fi homosexuali.
Lipsa de empatie care, în ziua de Crăciun, a făcut câteva persoane pe un site de socializare să creadă că îndemnurile la uciderea unor copii pentru că fac parte din etnia greşită este un subiect “de glumă”.
Lipsa de empatie care a făcut un (de-acum fost) politician să declare că femeile rrome ar trebui sterilizate cu ajutorul statului, declaraţie aplaudată de floare fascismului românesc, dar şi de ghiolbanul de rând. Mult mai tragic, oameni care reuşesc să tasteze inteligibil şi nu par a fi suferit vreo lobotomie de curând au dovedit în acel răstimp că nu înţeleg de ce s-a instituit Carta Drepturilor Omului.
Lipsa de empatie care a permis până acum a nenumăraţi oameni să fie lipsiţi de ajutor, discriminaţi, abuzaţi, hărţuiţi.

Suntem stăpâniţi de un veşnic “noi contra ei”, o rădăcină atavică, o caracteristică arhaică de care încă ne mai agăţăm, ca de un apendice, deşi o inflamaţie a acestui organ mintal ne poate cauza dureri intense sau moartea.
Acum milioane de ani strămoşii nostri trăiau în mici triburi dispersate. Viaţa era grea, hrana greu de găsit şi era nevoie de unitatea de grup care, mai târziu, s-a tradus ca “naţionalism”. Aceşti oameni? Aproape oameni? au inventat semne cu care să se recunoască, cu care să se identifice ca fiind din acelaşi trib: limbaje, religii, ornamente ale corpului, uniforme, saluturi, coafuri specifice. (Poate sunt dezinformată, dar auzisem de triburi în care numele tribului şi cuvântul pentru om sunt acelaşi cuvânt. Dacă vă sunt cunoscute cazuri, spuneţi-mi şi mie. )
Apoi, într-un timp foarte scurt, aproape o bătaie de palme în timp geologic, am construit oraşele, iar triburile au crescut, cel puţin aparent. Capacitatea noastră de a ne identifica cu ceilalţi, de a introduce oamenii în “camera afectivă” notată “ai mei” a rămas aproape neschimbată. Îi iubim pe cei ca noi, pe cei din “tribul” nostru, şi uneori reuşim să ne excludem familia din “trib” pentru că nu sunt suficient de asemanători nouă.
De exemplu, un băiat care a fost aruncat în stradă de familia lui pentru că este gay, şi unul care s-a sinucis din cauza asta. Alţi adolescenţi au fost aruncaţi afară din casă pentru că s-au declarat atei, sau pentru că nu au mers la biserică. Asta ca să nu mai amintim de tinerii ucişi cu pietre pentru că s-au căsătotit pe ascuns, împotriva voinţei familiilor lor.
În loc să ne apropiem şi cu “sufletul” unii de ceilalţi, locuim înghesuiti în marile aglomerări urbane şi insistăm să ne purtăm de parcă am avea o junglă între noi. Ne împărţim artificial în “români”, “ţigani” sau “unguri”, în “atei” şi “creştini” ( cu variaţia “creştini¹”, “creştini²”, “creştini³” şi “Adevăraţii Creştini™") între “normali” şi “anormali”, în “straight” şi “homosexuali”, în “deştepţi “ şi “proşti”, în “rokeri” şi “manelişti”, în “posesori de Mac” şi “posesori de Apple”. Rânjim colţii unii la alţii peste graniţele imaginare pe care le-am trasat pentru a delimita tribul din care facem parte, ca nişte cavemeni în blugi.

Here, vin cu o idee inedită: ce ar fi sa evoluăm dracu', să nu mai fim nişte retrograzi violenţi şi să formam tribul unic Homo Sapiens Sapiens?

Să (nu) respectăm popii

Până nu demult, aveam ceea ce s-ar putea numi „respect” faţă de preoţi şi faţă de cei ce urmează sau au urmat facultatea de teologie. Poate sună oarecum neobişnuit, în contextul altor articole în care am prezentat o opinie deloc pozitivă vis-a-vis de această categorie de persoane. Dar nu, nu mă refer la un „respect” faţă de o presupusă sfinţenie a acestor indivizi, aşa cum pare să fie cazul multor creştini. Nici măcar nu îi consider oameni mai buni, mai înţelepţi sau superiori faţă de alţi oameni; dimpotrivă, am afirmat de mult timp că preoţii sunt oameni lipsiţi de onestitate; minciuna şi falsul sunt incluse în fişa postului. Meseria de preot presupune vânzarea a ceva inexistent, presupune prezentarea unor lucruri nedemonstrabile drept adevăruri certe, presupune vinderea de false speranţe naivilor; preoţii se pretind singurii intermediari între oamenii de rând şi ceva ce nici măcar nu există în realitate, deci în mod automat un preot, sau un viitor preot, este cineva care şi-a ales drept meserie ceva ce, în mod normal, ar trebui să se încadreze la „escrocherie”. Deci, nici vorbă de respect faţă de persoană, sau faţă de şarlatania pe care-o practică.
Dar atunci, la ce mă refer cu acest „respect” ? Foarte simplu: am făcut eroarea să proiectez asupra acestor oameni modul meu de a gândi. Eu am analizat religia de foarte mult timp, am studiat argumentele pro şi contra religiei, şi pe baza aceasta am concluzionat că religia este eronată, este dăunătoare şi deci trebuie combătută.
Şi am considerat că studenţii de la teologie, care urmează cursurile acestei facultăţi patru ani, fac cam acelaşi lucru: că pe lângă cântecele religioase şi studii despre ce slujbe trebuie ţinute în anumite momente, mai studiază şi istoria credinţei şi a bibliei, argumentele pro şi contra existenţei divinului, apologetică şi argumentaţie pentru a putea prezenta un caz convingător pentru credinţa lor. Apologiştii profesionişti au întărit şi mai mult această idee, chiar dacă nu am considerat că orice proaspăt-ieşit de pe poarta facultăţii de teologie este un Kent Hovind sau un William Lane Craig, apologişti care compensează prin şarmul personal ceea ce le lipseşte în calitatea sau adevărul ideilor, sau care ştiu să-şi formuleze argumentele suficient de convingător încât să pară convingătoare chiar şi unui ateu, cu atât mai mult credincioşilor deja îndoctrinaţi.
Astfel, respectul mai sus menţionat a fost respectul faţă de o persoană care, cel puţin în viziunea mea, ar fi reprezentat un adversar bun într-o dezbatere, înzestrat cu cunoştinţe amănunţite despre religie, şi care să ştie să argumenteze. Aşa că, atunci când m-am confruntat cu primul absolvent de teologie despre care am şi ştiut ce a studiat, am fost profund dezamăgit: modul în care a încercat să-şi prezinte ideile a fost un eşec lamentabil; afirmaţia i-a fost demontată în repetate rânduri; de fiecare dată a acceptat că contraargumentul este corect… apoi a repetat ca adevărat ceea ce tocmai a recunoscut ca fiind eronat ! A re-adus drept argument „convingător” exact aceeaşi idee falsă pe care a acceptat-o ca fiind incorectă cu câteva momente înainte.
Iar următoarele discuţii pe net cu alţi teologi sau preoţi au fost şi mai rele: comentarii agramate, pline de ameninţări, şi încărcate de afirmaţii profund eronate, sau pur şi simplu lipsite de orice idee concretă. Majoritatea credincioşilor cu care am purtat discuţii contradictorii şi-au prezentat poziţia mai coerent şi mai logic decât preoţii, absolvenţii sau studenţii de teologie ! Fireşte, am fost atacat şi de credincioşi care să încalce de la început prima regulă a unei dezbateri, dar aceştia au fost relativ rari, comparativ cu numărul celor ce au formulat mesajele limpede, clar şi fără ameninţări. Dar majoritatea „specialiştilor” au eşuat lamentabil.
Nu o să fac eroarea de a generaliza pe baza câtorva exemple. Nu mă îndoiesc că există şi preoţi, probabil chiar destul de mulţi, care să nu se facă de ruşine în cadrul vreuni dezbateri pe tema religiei.
Dar elementul surprinzător a fost că această capacitate de a-şi apăra credinţa într-un mod cel puţin aparent raţional şi logic ţine exclusiv de persoană, şi nu este ceva considerat necesar în facultăţile care pregătesc preoţii !
Cu alte cuvinte, preoţii care ies de pe băncile facultăţii nu sunt pregătiţi să întâmpine vreo opoziţie, nu sunt pregătiţi să îşi demonstreze, sau mai bine zis să „demonstreze” ceea ce au de susţinut. Pregătirea lor a însemnat să li se bage pe gât, drept adevăruri, exact erorile şi falsurile pe care ei ar fi trebuit să ştie să le exploateze. Şi astfel, preoţii au ajuns într-o situaţie similară unor vraci sau a unor şarlatani care ajung să creadă în propria înşelăciune.
Nu, Biserica Ortodoxă Română nu este o organizaţie de tip mafiot, menţinută de nişte tipi care să aibă un plan clar pentru viitor. Este un dinozaur, o fosilă care mai merge doar din inerţie dar nu are nici cea mai vagă idee despre ce ar trebui să facă pentru a se mai putea menţine. Ceea ce văd astăzi îmi aminteşte de o scenă de acum 24 ani: ultimul discurs al lui Nicolae Ceauşescu. Mai exact, momentul în care mulţimea a început să-l huiduiască. Pentru Ceauşescu, care ajunsese să creadă ceea ce propaganda comunistă repetase vreme de zeci de ani, şi se considera „cel mai iubit fiu al poporului”, huiduielile i-au dărâmat complet întreaga realitate fictivă în care trăia, l-au lăsat complet debusolat şi l-au aruncat într-un alt univers.
Huiduielile la adresa BOR încep să se audă tot mai evident: în ultima perioadă, mediul a început să se schimbe; televiziunile încep a-i lua în colimator, încep a izbucni tot mai des scandaluri legate de încăpăţânarea Bisericii de a-şi declara cu lăcomie monopolul în cele mai variate domenii, de la lumânări la cimitire şi înmormântări.
Salvarea pentru BOR ar fi, poate, să facă puţină curăţenie, fie şi una superficială, în propria ogradă pentru a-şi spăla onoarea, să renunţe la ideea că încă trăieşte în secolul XVI, să realizeze că astăzi nu-şi mai poate impune dominaţia cu de-a sila, şi să încerce să se metamorfozeze într-o instituţie mai deschisă spre dialog, mai permisivă şi mai tolerantă.
Încă nu s-a aşezat pământul bine pe scandalul cu cimitirele private, şi BOR a gafat-o din nou. Care a fost ultima idee pe care au anunţat-o ? Au decis să interzică oficierea căsătoriilor în afara bisericilor ! Cu alte cuvinte, „tovarăşi, aşezaţi-vă liniştiţi !”
Ca antiteist, nu pot decât să mă bucur când văd cu câtă îndârjire se străduieşte instituţia să îi depărteze pe potenţialii enoriaşi; pentru că, să nu uităm, poate că recensămintele indică 80 sau 90% „creştini ortodocşi”, dar marea majoritate a acestora sunt „creştini” doar pentru că aşa au fost botezaţi. Dacă biserica insistă să impună măsuri după măsuri care nu sunt în acord cu ceea ce consideră aceştia, sau chiar contravin opiniilor populaţiei, nu o să realizeze o „întoarcere la credinţă”, ci doar o să accelereze şi mai mult trendul tot mai evident de pierdere a încrederii oamenilor în Biserică. Tot mai mulţi o să prefere să se lipsească de stricteţea unei instituţii medievale, iar dacă BOR o să încerce să recâştige această încredere, vitală pentru a-şi putea menţine implicarea politică, cu alte asemenea măsuri „isteţe”, atunci încep să am speranţa că voi vedea cu ochii mei ceva ce, până nu demult, consideram că nu se va petrece în următoarea sută de ani: prăbuşirea instituţiei, metamorfozarea unei putere a statului în ceva echivalent cu horoscopul de la radio, nimic mai mult decât ceva luat oarecum în seamă, cu un zâmbet jenat, de o mână de superstiţioşi.

Coca Cola, creştinii şi bebeluşii morţi

“Eu nu le mai las pe fetele mele să bea sucuri din comerţ!” se laudă colega mea trecută bine de 50 de ani. “Fetele ei”, nişte femei-copil la 30 de ani, sunt servite cu ceaiuri şi siropuri presate la rece, în casă. O idee bună, îmi zic zâmbind.
“Nu le mai las de când am citit pe internet că Coca Cola se face din bebeluşi avortaţi.”
Mi se întunecă vederea.
“Poftim?!”
“Da, da, ăsta este ingredientul secret, de asta provoacă Coca Cola dependenţă şi de aia ni se pare aşa de bună. Se bat companiile la uşa clinicilor de avorturi ca să prindă cadavrele de bebeluşi.”
Îmi închipui un camion de la Coca Cola plin până la refuz cu zigoţi, blastule şi fetuşi de până la şapte săptămâni.

“Care este diferenţa dintre un camion cu Coca Cola şi unul cu bebeluşi morţi?
Pe unul dintre ele nu îl poţi descărca cu furca.”

Îi spun să nu mai creadă tot ce citeşte pe net şi îi recomand să nu se mai atingă de blogurile lui Saccsiv şi Roncea. Cealaltă colegă, o ortodoxă clasică, cu fustă, la 35 de ani şi probabil cu tot atâţia neuroni neînglodaţi încă de religie, se aruncă şi ea în aberaţii legate de păcatul avortului, Iad şi Judecata de Apoi. Îmi înfig castile în urechi şi sper că Manu Chao are destul gaz în plămâni (a se citi “energie în baterie”) ca să le acopere conversaţia însufleţită despre lumea care se va salva doar prin ortodoxie.

“Ce este mai tragic decât un bebeluş mort într-un tomberon?
Un bebeluş mort în două tomberoane.”

Ajunsă acasă, primul loc unde am “călcat”, încă încălţată şi cu haina pe mine, a fost Snopes, de unde aflu următoarele:
Mai multe ramuri ale ştiinţei folosesc  ceva numit “culturi celulare”.
O “cultură celulară” este procesul complex prin care nişte celule animale sunt crescute şi înmulţite în condiţii de laborator.  Adică se pun într-o “farfurioară”, li se oferă nutrienţii şi condiţiile necesare şi sunt lăsate să se dezvolte, pentru a fi folosite ulterior în anumite experimente, sau pentru a produce, de pildă, anumite tratamente de care avem nevoie.
Câteva exemple de tehnologii şi aplicaţii în care se folosesc culturile celulare ar fi: producerea vaccinurilor, diagnosticarea bolilor infecţioase, producerea insulinei, şi multe alte aplicaţii în microbiologie, agricultură, genetică. Un loc special îl au aici culturile de celule Stem care promit în viitorul apropiat să poată ajuta victimele unor boli grave sau ale unor amputări, oferind organe sau bucăţi de organe compatibile, care să le redea o viaţă normală. De asemenea, astfel de culturi  se folosesc intens în studiul cancerului, iar fără ele am fi neajutoraţi cu totul în faţa lui. Există chiar şi un caz de om care s-a vindecat de HIV datorită tratamentului cu Stem.

Firma Senomyx este una dintre firmele de la care compania Pepsi cumpără îndulcitori şi arome pentru băuturile sale. Această firmă conducea acum câţiva ani experimente pentru a produce îndulcitori şi arome mult mai puţin toxice pentru om, iar asta ar fi permis ca produsele “junk”, cum ar fi sucurile carbogazoase să fie mai sănătoase pentru noi. În acest scop a testat aceşti compuşi pe  o cultură celulară numită HEK 293. Ce este atât de special la această cultură este faptul că ea provine de la o celulă de tip Stem, extrasă în 1973 din ficatul unui fetus. Celula respectivă a fost înmulţită, modificată în laborator iar acum îi datorăm  o bună parte din tratamentele salvatoare de vieţi cu care ne-am obişnuit. Poate că vreţi să citiţi mai mult despre ea.

Deci, nici urmă de avortoni  în Coca Cola, sau în Pepsi, doar o firmă care foloseşte un procedeu ştiinţific binecunoscut şi sigur pentru a testa nişte produse concepute pentru sănătatea noastră (pe care probabil Pepsi nu le va cumpăra, pentru că cele nu aşa de sănătoase sunt mai ieftine.)

Ziua următoare mă prezint la lucru cu o foaie de notiţe şi cu bucuria de a “face lumină” în problemă. Încerc să le explic celor două întunecate despre ce este vorba, ce este o cultură celulară, ce înseamnă a testa ceva cu ajutorul ei, ce înseamnă de fapt o celulă Stem. Încerc chiar să fac apel la autoritatea biochimistei de maică-mea, pe care toată figura o distrase teribil. Nimic. Într-un glas, cele două întăresc imaginea companiilor care se bat pe fetuşi avortaţi ca să îi pună în suc. Ca să creeze dependenţă.

Ce e rumen şi sare în sus după două minute? 

Un bebeluş în prăjitorul de pâine...

Ce bine ar fi fost ca nivelul ăsta de ignoranţă să fie apanajul exclusiv a două muieri poluate de religie, dar iată că senatorul Ralph Shortey încearcă să introducă în America o lege prin care să se interzică comercializarea sau producerea oricărui produs pentru consum uman care foloseşte ca ingredient fetuşi umani, sau pentru care s-au folosit fetuşi avortaţi  în cercetare sau în producerea oricărui dintre ingrediente.
http://abcnews.go.com/blogs/health/2012/01/26/bill-would-ban-aborted-fetuses-in-food/
Unul dintre argumente este faptul că cercetarea Stem "distruge embrioni, care sunt primul stadiu al vieţii". Ceea ce uită aceste superbe maşini de negândit este că respectivele celule vin din embrioni deja avortaţi şi din culturi celulare deja existente. Adică nu fuge nimeni după gravide cu penseta ca să le fure fetuşii din uter. În cel mai "extrem" caz se pot extrage câteva celule nediferenţiate fără a face rău fetusului, cu o seringă. Asta este însă irelevant pentru religioizi.

Pentru că, desigur, trebuie să permitem moartea unei mari grămezi de bolnavi şi trebuie să permitem oprirea în loc a unei tehnologii care are nişte aplicaţii extraordinare pentru a proteja sensibilităţile unor religioizi cărora li se pare “păcat” să foloseşti celule umane, fie ele chiar şi extrase dintr-un organism deja mort, pentru a salva oameni.

Care este diferenţa dintre un bebeluş mort şi un politician creştin?
Unul dintre ei este benefic pentru umanitate.

Colivii aurite şi fond de ten.

Papa şi-a anunţat, “spre marea surpriză a tuturor”, demisia din postura de ales al lui Dumnezeu pe Pământ şi linie directă de comunicare cu Inefabilul. Prilej de tristeţe pentru cei care îl cred vocea perfecta a lui Dumnezeu, motiv de bucurie pentru cei care îl cred Antichristul , motiv de stupoare pentru cei care nu cred placa cu “grija pentru sănătate” şi motiv de glume pentru toţi cei cărora le-a ajuns până peste cap povestea cu pedofilii protejaţi de către prea smeritul Papă.

Prima întrebare care s-a aprins ca un beculeţ în mintea mea a fost :“De ce?”

Cei care îl simpatizează au ajuns la concluzia că bunul şi cucernicul papă şi-a dat seama că Biserica Catolică, cu scandalurile ei cu tentă sexuală, îi “pătează sufletul”. Eu aş crede exact opusul: este posibil ca pentru prima data să avem de-a face cu concedierea unui papa fără utilizarea arsenicului.

Simpaticul nostru Natzi Jugend cu procese internaţionale intentate împotriva lui, pe cale să devină mult mai multe dacă nu va mai avea imunitatea conferită de faptul că este şef de stat, deci se bucură de imunitate “parlamentară”, cu mai multe comicsuri dedicate decât Profetul Mahomed (pacea fie asupra sa), şi cu o imagine mai proastă decât Kim Jong-il, este un dezastru media pentru Biserica Catolică. S-a ajuns chiar la concluzia că, după demisie, va rămâne în Vatican pentru “a fi protejat”. Acum, că vor să îl protejeze de dragostea pelerinilor, de eventualele încercări de asasinat sau de cei care vor să îl servească cu actele de judecată, asta încă mai este un subiect disputat.

Concluzia mea: Papa merge la închisoare, începând cu 28 Februarie. Fie că se închide pentru totdeauna în Vatican, fie că păşeşte afară pentru a fi judecat (probabil în stare de libertate), bătrânelul va plăti scump erorile sale de judecată din tinereţe.
O închisoare cu bare aurite este tot o închisoare, iar a fi privit ca un criminal scârbos care a permis ca nenumăraţi copii să fie agresaţi sexual nu este cu nimic mai “glamorous” dacă stai pe un fotoliu moale.

Între timp, Biserica Catolică trebuie să se spele pe faţă, să pună o altă mască şi să spere că oamenii mai pot fi păcăliţi înca vreo câţiva ani. Următorul papa va trebui să pedepsească grav 4-5 popi pedofili, va trebui să caterisească nişte oameni implicaţi în acest scandal şi să repare imaginea distrusă promovând toleranţa fată de homosexuali, metode contraceptive şi , desigur, susţinând acceptarea ştiinţei ca metodă de cunoaştere a oamenilor oneşti. Asta, desigur, dacă Biserica Catolică nu este formată din cretini.

Schimbare?

Ar trebui să îmi fac bagajele.

Ar trebui să scriu articolele săptămânii viitoare.

Dar șed pe podea, lângă un munte de obiecte care zac pe covor, pe pat, pe noptieră, și  nu vreau să fac nici bagaje, nici vreo altă treabă. Îmi este temă de schimbare?

Facem cu toții asta, nu? Ne construim un cuib, un set de obiceiuri, un echilibru, un mod de a aborda o situație. Poat că nu este perfectă, dimpotrivă, dar ne este cunoscută, iar când ni se oferă o șansă de "mai bine, dar radical diferit" privim șansa cu groază, pentru că va trebui să o luăm de la capăt cu adaptarea.

Să mă mai mir atunci că trăiesc într-o lume care nu vrea să se schimbe? O lume unde ideile noi sunt văzute ca un pericol, unde privim totul cu neîncredere și ținem cu dinții de idei absurde, dar familiare, cum ar fi "Tradiția"?

"Oh! Stai! Cum adică Tradiția este absurdă? Ne oferă identitate, ne oferă comunitate, contactul cu strămoșii...!"

Bla.

Serios.

Bla.

Tradiția este doar atât: teama de a îmbrățișa noul, cu veșnicul Motto: "Dacă nu este stricat, nu îl repara." și cu ajutorul nepieritorului "Merge și așa.".

Înțeleg teama de schimbare a vânătorului de gazele care a reușit să învețe cum să folosească sulița și care o folosește pentru a-și hrăni tribul. Dintr-o dată apare în fața lui unul cu un băț ciudat, cu cele 2 capete legate între ele  cu un maț de animal și cu o grămadă de bețe mai mici, ascuțite. Cum să vrea vânătorul să renunțe la sulița lui și să o ia de la capăt ca să învețe cum să folosească o altă armă? Iar în acel timp, cât nu va putea vâna, ce va fi de tribul lui?

Înțeleg de asemenea temerile primului om care s-a deplasat cu 30 km/h cu ajutorul unei mașinării ce scotea fum și un zgomot infernal, alunecând pe roți ca de căruță, dar fără nici un cal.

Dar nu este oare momentul să depășim această teamă superstițioasă?

Nu este oare momentul ca noi, specia noastră, să devenim un pic mai aventuroși și să acceptăm schimbarea cu dragă inimă? Câte lucruri bune nu au fost privite până acum cu suspiciune, câtor lucruri fenomenale nu le-am băgat bețe în roate pentru ca ne contraziceau tradiția?

Gata, mă duc să împachetez. Schimbare, sunt pe drum!

Limba sau sabia?

Limbajul este o lamă cu două tăișuri. Îl folosim pentru a comunica, pentru a colabora, dar și pentru a ne diferenția de alte grupuri, pentru a-i recunoaște pe cei din același trib. Specia noastră folosește între 6000 și 7000 de limbi, dar trei dintre ele acoperă aproape întregul glob, fiecare în propriul fel: 845 de milioane vorbesc chineza mandarină, 329 de milioane  au spaniola ca limbă maternă iar engleza, deși are doar 328 de milioane de nativi, a devenit limba universală, limba oficială a UE, cea mai predată limbă străină în școli și, cel mai important, limba Internetului.
Facem bancuri despre cei care refuză să adopte sistemul metric, ca tot omu', sau care conduc mașina pe partea greșită a drumului. Tendința noastră e să cucerim, să standardizăm, să transformăm triburile din jur după chipul și asemănarea noastră, iar prin asta să facem propriul trib să crească. Mi-ar conveni. Rareori sunt războaie în miezul aceluiaș trib.

Vă las cu biologul  Mark Pagel, cu o scurtă prezentare despre limbajul care ne-a făcut oameni.