Orthodoxy in Virgin Mary's flower garden.

Since I write every day in my native language about atheism and religion worldwide, I thought it might be a good idea to write a few articles about Romanian Orthodoxy and atheism in English, for whomever it might concern.

Romania is a little  Eastern European country, part of the former Communist Bloc, one that has not yet recovered from the “miracles” of the communist reign, and one of the few orthodox countries, next to Russia, Moldavia, Greece, Bulgaria and a few others. I could not yet decide which one has destroyed our people more: the “communist period”, or the medieval cult of Orthodoxy, with its absurd claims, anti-humanism, discrimination policies and cupidity.  The religious nationalists call it “Virgin Mary’s flower garden”, because they want to feel special, elected by God and boast about the beauty of the country and the grip religion has on it, all in one name.

Even though we are not a particularly rich country, I can describe it as “decent”, if we talk about lifestyle and technology: we still have a great deal of areas not yet destroyed by man, one of the biggest populations of grey wolf in Europe and a beautiful and unique Delta on the river Danube. Cities are fairly modern and you could probably not distinguish between a city household in Romania and one in whatever other country. And, specifically, we love the Internet. 

What sets us back a whole lot (20+ years) compared to our European neighbors is our apparent incapacity of doing legit business, of electing leaders that are not crooked and of telling the clergy to please lay off our purses, go their way and take their medieval morals with them. Almost all of the population declares themselves as religious and the Orthodox Church claims some 87% of the population, based on a 2002 census.  This apparently allows the Orthodox Church to claim we are an “orthodox country” (even though the Constitution begs to differ), mix itself in the affairs of the state, influence laws and take public funding for granted.

Since the 1989 Revolution, the Church managed to introduce Orthodoxy as a confessional class in schools, taught  from kindergarten till the end of high school, and we only recently managed to make it an “opt out” class. The State pays quite a big deal of our tax money to pay for the clergy’s salaries, restoration and building of churches and parish houses, Religion teachers, manuals, Church personnel and “social work”. Yes, the churches’ “social work” is sponsored by the state. More than that, in the latter years the Orthodox Church tried to get control over ALL the orphanages, ALL the social help centers and ALL the nursing homes. They called it a “church-state partnership”. The state was supposed to give all the money, and the church was supposed to “administer it”, and we would speculate that they would probably do that by firing all the personnel, putting theology graduates with no medical, sociological or administrative education instead and spreading dogma to whomever came under their influence.

Seeing the Orthodox clergy parade with their expensive cars and wearing expensive accessories (gold watches and whatnot) makes us question their piety and need for spiritual wealth in the detriment of materialistic needs. This is made worse by the fact that that salaries and pensions are dropping, and poor people (who most have state pensions) are not properly taken care of.

In the last few years Atheists and Non-religious people, and even the well-intended, honest Christians have begun to declare themselves fed up with the church’s abuse of power, shameless mercantilism, intolerance and political involvement. Stories we used to tell over a beer out with friends started to make headlines and televisions started to report on cases of sheer lack of empathy or humanism in the church, like priests refusing to accept the burial of people in the Orthodox graveyards without the payment of the exorbitant sums they ask for, priests performing “faith healing” or exorcisms, some ending with the death  of the subject, drug dealing priests, homosexual relations with underage kids and money scams involving the church businesses.

It’s no surprise that the Church has named the attempt to verify their incomes and the legal prosecution of law-bending priests to be “a war on Orthodoxy”, conducted by the Atheists and Secularists. Even worse, because of this war the church is under a fierce attack: they are not allowed hate speech and discrimination against national, religious and sexual minorities, and what is a church if it’s not allowed to be as judgmental and discriminating as it pleases?

But now we are here. We started to work on informing the public. We started to form groups and we fight against the legal injustices. And, step by step, we are wining: we are constantly cutting slices off the monstrous influence this medieval dogma has on our minds, educational system, laws and tax money. And it is not too soon either.

This is the first of a series of articles about religion and atheism in "Virgin Mary’s flower garden”. I have my mind set on writing one every Saturday, and I would very much appreciate it if you would voice out any lack of clarity on my behalf. The situation here is very familiar to me, so if there are any questions I will gladly answer them (either by comment or a new article).

Credinţă şi religie

Ocazional, sunt acuzat că aş confunda credinţa cu religia:

„confundati credinta cu un sistem religios, oricare ar fi el… una e sa crezi in Dumnezeu… si alta e sa fi inglobat intr-un sistem religios.”

Dar, evident, nu este cazul. Conştientizez că există deosebiri între credinţă şi religie, cunosc care sunt acestea, şi nu folosesc termenii interşanjabil:

• Credinţa religioasă reprezintă convingere fermă, realizată şi menţinută în absenţa oricărei dovezi în favoarea ei, sau chiar în ciuda dovezilor contrare.
  

Trebuie menţionat aici că aceasta este definiţia credinţei de tip religios, englezescul faith; în limba română, atât „faith” - credinţa religioasă, cât şi „belief” - „credinţa” bazată pe dovezi ( de pildă, convingerea că Soarele va răsări mâine dimineaţă, bazată atât pe mii de experienţe similare, mii de nopţi urmate, fără excepţie, de lumina zilei, cât şi pe o înţelegere a funcţionării sistemului solar ) sunt, ambele, traduse prin acelaşi termen, „credinţă”, ceea ce permite credincioşilor să realizeze nişte echivocaţii de toată frumuseţea, între doi termeni diferiţi, care definesc două moduri total opuse de a percepe lumea; astfel, credinţa religioasă capătă prioritate în faţa dovezilor, şi este menţinută în ciuda oricăror fapte din realitatea concretă care ar putea să o contrazică, în timp ce convingerile sau „credinţele” bazate pe dovezi reprezintă un mod opus de a construi modele ale realităţii, care permite corectarea eventualelor erori, un mod bazat pe descoperiri ale diferitelor aspecte ale realitatăţii, un mod care o respectă, şi care nu distorsionează sau ignoră aspecte ale existenţei pentru a prezerva un model eronat. Cum ar putea cele două să fie sinonime ?

• Religia este un sistem organizat, bazat pe o credinţă religioasă, care include totalitatea dogmelor, ritualurilor, practicilor şi învăţăturilor derivate din acea credinţă.

Astfel, credinţa în sine este ceva personal, o convingere avută de o anumită persoană, câtă vreme religia este rezultatul, este consecinţa credinţei mai multor persoane, sistematizată, organizată şi ierarhizată. Dar cele două sunt inevitabil legate una de cealaltă, orice religie având la bază o credinţă de tip religios, nesusţinută de vreo dovadă, peste care se construieşte, precum un castel de cărţi de joc, restul sistemului. Aici trebuie făcută o altă paranteză. Deşi, aşa cum am văzut mai sus, sensul cuvintelor „credinţă [ religioasă ]” şi „credinţă [ bazată pe dovezi ]” sunt opuse, deseori în dezbateri religioşii le prezintă drept sinonime, şi pretind că a lor credinţă religioasă, nejustificată de nimic şi nesusţinută de nici o dovadă, este totuna cu, de pildă, convingerea unui evoluţionist că teoria evoluţiei explică biodiversitatea, convingere la care s-a ajuns numai în urma înţelegerii tuturor dovezilor care susţin această teorie, de la cele genetice la cele paleontologice, cele din dezvoltarea embrionară, anatomia comparată, sau taxonomie: toate acestea se coroborează reciproc, şi acceptă ca unic răspuns posibil numai cel oferit de teoria evoluţiei.
De asemenea, în momentul în care un apologist creştin realizează cât de sensibil este fundamentul său, faptul că întregul sistem religios are la bază o credinţă religioasă nesusţinută de nimic, sau mai rău, contrazisă de numeroase dovezi, va încerca să proiecteze acelaşi defect asupra teoriei evoluţiei, ştiinţei, sau ateismului:
„Evoluţionismul ( sau, şi mai bine, „darwinismul” ) / ştiinţa / ateismul este tot o credinţă, sau tot o religie !”
Ceea ce în primul rând este o admisie că sistemul religios este într-adevăr defectuos şi nu poate fi apărat de pe o poziţie logică şi onestă. Iar în al doilea rând, este o eroare grosolană: spre deosebire de speculaţiile şi fanteziile teologice, teoria evoluţiei este susţinută de dovezi, poate fi demonstrată, şi a fost demonstrată, atât în laborator cât şi în natură; ştiinţa este un sistem în care concluziile, întotdeauna temporare, întotdeauna supuse corecturii atunci când este nevoie, sunt trase numai în urma analizei dovezilor, niciodată înainte, şi care, atunci când e confruntat cu un element care contrazice vreuna din teorii, permite autocorectarea şi deci îmbunătăţirea, în loc să ignore faptul. Iar ateismul… dacă până şi lipsa credinţei este „tot o credinţă”, apare întrebarea evidentă: ce NU este o credinţă ?
Nici una din cele trei nu are la bază ipoteze supranaturale nedemonstrate şi nedemonstrabile, nici una nu presupune supravieţuirea personalităţii după moartea corpului fizic, precum credinţele religioase; nici una din cele trei nu are vreun sistem de dogme care nu pot fi contrazise; şi nici una nu are practici ritualice, precum religia.

Revenind la acuzaţia confuziei, bănuiesc că cei ce o aduc realizează la un anumit nivel cât de defectuos este sistemul religios; dar încă păstrează o rezervă, una dintre erorile strecurate de religii în conştiinţa umanităţii, alături de alte pretenţii precum cea că moralitatea e dependentă de religie, şi anume că credinţa, credinţa religioasă ar fi ceva pozitiv. Astfel, atunci când constată că cineva atacă credinţa în sine, persoanele consideră că de fapt ţinta atacului este religia, construcţia bazată pe credinţă, dar în nici un caz credinţa propriu-zisă; doar asta e ceva bun, nu ?

Nu. Religia este ceva profund dăunător. Nu una anume, ci toate religiile, tocmai pentru că toate au la bază credinţa religioasă. Toate promovează drept adevăruri lucruri nedemonstrate şi nedemonstrabile, sau de-a dreptul eronate, şi astfel subminează şi demonizează una dintre cele mai eficiente unelte ale minţii umane, gândirea critică.

Mai mult, aceste convingeri nejustificate influenţează deciziile luate de victimele virusului; este evident că o decizie luată pe baza unor informaţii corecte va fi mai bună decât una luată atunci când informaţiile necesare sunt eronate.
Imaginaţi-vă un medic care îşi diagnostichează pacienţii nu pe baza simptomelor pe care aceştia le prezintă, ci trăgând la sorţi dintr-o urnă conţinând denumirea tuturor bolilor; apoi îi tratează în conformitate cu diagnosticul oferit de şansă. Se pot găsi pacienţi pentru care diagnosticul scos din urnă a fost suficient de asemănător cu cel real încât, să zicem, tratamentul cu antibiotice prescris pentru „Plagă infectată la nivelul mâinii” să le vindece infecţia pulmonară. Ar fi posibil să existe chiar şi un bolnav cu o afecţiune atipică, care ar fi putut fi diagnosticat cu ciroză, dar care a fost mai eficient tratat pe baza norocului unui bileţel cu „cancer”.
Asemenea excepţii nu contează: metoda folosită de medic este una greşită; există şanse mult mai mari ca unui pacient să i se facă mai mult rău decât bine, dar pentru a fi eficientă, tehnica necesită şi mult noroc. Alternativa, medicina bazată pe dovezi, presupune tratarea afecţiunilor cu ajutorul acelor metode care se dovedesc eficiente în mod obiectiv, în cadrul unor teste riguroase.
Similar, deşi anumite aspecte ale credinţei de tip religios pot aduce anumite beneficii, metoda în sine - stabilirea unei concluzii şi menţinerea ei în absenţa dovezilor - este profund greşită şi, pe scară mare, aduce după sine mult mai multe dezavantaje decât avantaje.
Motivele pentru care religia este rea au mai fost abordate; religia este, într-adevăr, ceva dăunător pentru specia umană, este un sistem care a dus la nenumărate atrocităţi, fie că e vorba de pierderi de vieţi, de risipă financiară, sau de distrugerea cunoaşterii sau a culturii; toate acestea au fost justificate de religie, de citirea sau interpretarea unor versete, a unor sure, sau a cuvintelor vreunui „om sfânt”.
Dar acest rău este doar consecinţa exterioară, vizibilă, a altui rău, mai profund, aflat în adâncul fiecărei minţi contaminate de religie: credinţa religioasă, care erodează şi distruge moralitatea şi gândirea critică, în prezenţa cărora religia nu ar putea să se dezvolte. Credinţa este, dacă vreţi, mecanismul care deschide larg uşile minţii, lăsând victima la dispoziţia primului venit, care poate astfel să transforme foarte uşor un om bun într-unul capabil de orice barbarie, împotriva altora sau chiar împotriva sa şi a celor apropiaţi lui, convins că face ceea ce trebuie. Dar chiar dacă mesajul pe care-l primeşte vine de la cineva care propovăduieşte moralitatea şi altruismul, şi nu instigă la nici un fel de cruzime, metoda în sine, această blocare a gândirii critice, această deschidere a minţii faţă de orice memă şi acceptarea ei necondiţionată rămâne ceva foarte periculos, tocmai pentru că răpeşte victimei capacitatea de a analiza calitatea a ceea ce i se oferă. Chiar dacă o anumită religie, precum unele forme ale budismului, sau poate o variantă a creştinismului descris de Isus în cele patru evanghelii ( deşi chiar şi aceasta conţine multe părţi imorale, şi ar necesita o curăţare profundă, înainte să poată fi descris ca morală ) ar putea duce la o religie paşnică şi tolerantă, baza ar fi în continuare otrăvită de credinţa religioasă pe care se întemeiază, şi ar fi un sistem extrem de instabil, riscând oricând să dea naştere unui alt monstru precum Inchiziţia sau talibanismul islamic, în secunda în care vreunui lider religios i s-ar năzări, cu sau fără motive, să deturneze într-o altă direcţie ideea iniţială, şi o dată cu ea gândirea tuturor aderenţilor religiei.

O mască pentru o familie.

“Nu îmi permit să fac asta acuma. Nu îmi pot permite o chirie de unul singur, am încă nevoie de ajutorul lui maică-mea. Ce mă fac dacă mă dă afară din casă? Cum mă descurc?”
Soarbe din vinul fiert, şi ochii îi par mai degrabă trişti decât revoltaţi.
“Nu crezi că te-ar înţelege? E totuşi maică-ta, te iubeşte…”
“Mama e religioasă, cred că îţi dai seama ce înseamnă asta. Nu vrei să îţi închipui ce înseamnă să stai la masă cu familia ta, să se facă bancuri pline de ură şi comentarii răutăcioase, să îi numească pe cei ca tine în toate felurile, iar tu să stai, să zâmbeşti şi să încerci să nu se vadă că îți vine să îi bagi cu capul prin perete. Să te considere propria ta familie un sub-om, un degenerat…”

Într-adevăr, nu îmi pot închipui. Nu îmi pot închipui ce înseamnă pentru un om să trebuiască să se prefacă permanent, să ţină o mască, să nu se manifeste niciodată ca el însuşi. Îmi este groază că poate am prieteni care nu se maifestă de faţă cu mine pentru că le este teamă să nu fie judecaţi şi respinşi, că aş putea fi una dintre sursele nefericirii lor.
Şi care este această nefericire, care este acest defect pentru care unui tânăr îi este frică să nu fie aruncat în stradă şi respins de către propria familie? Care este “păcatul” înfiorător despre care nu ar trebui să afle colegii de serviciu şi şeful? Mai ales şeful? Care este defectul care face să nu mai conteze că eşti un om inteligent, educat, plin de empatie şi atent cu cei din jur?
Da, probabil aţi ghicit. Amicul meu are îndrăzneala de a se fi născut cu o altă orientare sexuală. O orientare care în societatea noastră cea luminată poate însemna echivalentul unei condamnări pe viaţă. O condamnare la nefericire, discriminare şi abuz.


"Viața nu e tocmai roz sub curcubeu ..."
În crâşma miroase a vin fiert şi scrumieră stătută. Iar eu stau şi nu ştiu ce să îi spun omului din faţa mea.

O problemă spinoasă.

Nu că am fi rezolvat toate celelalte probleme şi doar asta ne-ar fi rămas, dar, dacă este să imput românului (şi nu doar lui) vreun defect impardonabil, atunci acela ar fi lipsa de empatie.

Lipsa de empatie pe care au demonstrate-o tipii din Sibiu care s-au filmat (cu mândrie) dansând pe un mormânt, fără să ia în considerare sentimentele celui care i-a văzut făcând mişcări lascive deasupra defunctei sale mame.
Lipsa de empatie care a convins şaizeci de mocofani să terorizeze 8 oameni care se adunaseră să vadă un film, şi care au găsit de cuvinţă să îi numească pe cei prezenţi "Spurcăciuni" şi "Animale", să le explice că “Nu sunteţi români", să scandeze „Ruşine”, „Moarte homosexualilor”, „Satana”, „Plecaţi în Olanda”şi „Ruşine, zdrenţelor”, toate acestea pentru că îi bănuiau de a fi homosexuali.
Lipsa de empatie care, în ziua de Crăciun, a făcut câteva persoane pe un site de socializare să creadă că îndemnurile la uciderea unor copii pentru că fac parte din etnia greşită este un subiect “de glumă”.
Lipsa de empatie care a făcut un (de-acum fost) politician să declare că femeile rrome ar trebui sterilizate cu ajutorul statului, declaraţie aplaudată de floare fascismului românesc, dar şi de ghiolbanul de rând. Mult mai tragic, oameni care reuşesc să tasteze inteligibil şi nu par a fi suferit vreo lobotomie de curând au dovedit în acel răstimp că nu înţeleg de ce s-a instituit Carta Drepturilor Omului.
Lipsa de empatie care a permis până acum a nenumăraţi oameni să fie lipsiţi de ajutor, discriminaţi, abuzaţi, hărţuiţi.

Suntem stăpâniţi de un veşnic “noi contra ei”, o rădăcină atavică, o caracteristică arhaică de care încă ne mai agăţăm, ca de un apendice, deşi o inflamaţie a acestui organ mintal ne poate cauza dureri intense sau moartea.
Acum milioane de ani strămoşii nostri trăiau în mici triburi dispersate. Viaţa era grea, hrana greu de găsit şi era nevoie de unitatea de grup care, mai târziu, s-a tradus ca “naţionalism”. Aceşti oameni? Aproape oameni? au inventat semne cu care să se recunoască, cu care să se identifice ca fiind din acelaşi trib: limbaje, religii, ornamente ale corpului, uniforme, saluturi, coafuri specifice. (Poate sunt dezinformată, dar auzisem de triburi în care numele tribului şi cuvântul pentru om sunt acelaşi cuvânt. Dacă vă sunt cunoscute cazuri, spuneţi-mi şi mie. )
Apoi, într-un timp foarte scurt, aproape o bătaie de palme în timp geologic, am construit oraşele, iar triburile au crescut, cel puţin aparent. Capacitatea noastră de a ne identifica cu ceilalţi, de a introduce oamenii în “camera afectivă” notată “ai mei” a rămas aproape neschimbată. Îi iubim pe cei ca noi, pe cei din “tribul” nostru, şi uneori reuşim să ne excludem familia din “trib” pentru că nu sunt suficient de asemanători nouă.
De exemplu, un băiat care a fost aruncat în stradă de familia lui pentru că este gay, şi unul care s-a sinucis din cauza asta. Alţi adolescenţi au fost aruncaţi afară din casă pentru că s-au declarat atei, sau pentru că nu au mers la biserică. Asta ca să nu mai amintim de tinerii ucişi cu pietre pentru că s-au căsătotit pe ascuns, împotriva voinţei familiilor lor.
În loc să ne apropiem şi cu “sufletul” unii de ceilalţi, locuim înghesuiti în marile aglomerări urbane şi insistăm să ne purtăm de parcă am avea o junglă între noi. Ne împărţim artificial în “români”, “ţigani” sau “unguri”, în “atei” şi “creştini” ( cu variaţia “creştini¹”, “creştini²”, “creştini³” şi “Adevăraţii Creştini™") între “normali” şi “anormali”, în “straight” şi “homosexuali”, în “deştepţi “ şi “proşti”, în “rokeri” şi “manelişti”, în “posesori de Mac” şi “posesori de Apple”. Rânjim colţii unii la alţii peste graniţele imaginare pe care le-am trasat pentru a delimita tribul din care facem parte, ca nişte cavemeni în blugi.

Here, vin cu o idee inedită: ce ar fi sa evoluăm dracu', să nu mai fim nişte retrograzi violenţi şi să formam tribul unic Homo Sapiens Sapiens?

Să (nu) respectăm popii

Până nu demult, aveam ceea ce s-ar putea numi „respect” faţă de preoţi şi faţă de cei ce urmează sau au urmat facultatea de teologie. Poate sună oarecum neobişnuit, în contextul altor articole în care am prezentat o opinie deloc pozitivă vis-a-vis de această categorie de persoane. Dar nu, nu mă refer la un „respect” faţă de o presupusă sfinţenie a acestor indivizi, aşa cum pare să fie cazul multor creştini. Nici măcar nu îi consider oameni mai buni, mai înţelepţi sau superiori faţă de alţi oameni; dimpotrivă, am afirmat de mult timp că preoţii sunt oameni lipsiţi de onestitate; minciuna şi falsul sunt incluse în fişa postului. Meseria de preot presupune vânzarea a ceva inexistent, presupune prezentarea unor lucruri nedemonstrabile drept adevăruri certe, presupune vinderea de false speranţe naivilor; preoţii se pretind singurii intermediari între oamenii de rând şi ceva ce nici măcar nu există în realitate, deci în mod automat un preot, sau un viitor preot, este cineva care şi-a ales drept meserie ceva ce, în mod normal, ar trebui să se încadreze la „escrocherie”. Deci, nici vorbă de respect faţă de persoană, sau faţă de şarlatania pe care-o practică.
Dar atunci, la ce mă refer cu acest „respect” ? Foarte simplu: am făcut eroarea să proiectez asupra acestor oameni modul meu de a gândi. Eu am analizat religia de foarte mult timp, am studiat argumentele pro şi contra religiei, şi pe baza aceasta am concluzionat că religia este eronată, este dăunătoare şi deci trebuie combătută.
Şi am considerat că studenţii de la teologie, care urmează cursurile acestei facultăţi patru ani, fac cam acelaşi lucru: că pe lângă cântecele religioase şi studii despre ce slujbe trebuie ţinute în anumite momente, mai studiază şi istoria credinţei şi a bibliei, argumentele pro şi contra existenţei divinului, apologetică şi argumentaţie pentru a putea prezenta un caz convingător pentru credinţa lor. Apologiştii profesionişti au întărit şi mai mult această idee, chiar dacă nu am considerat că orice proaspăt-ieşit de pe poarta facultăţii de teologie este un Kent Hovind sau un William Lane Craig, apologişti care compensează prin şarmul personal ceea ce le lipseşte în calitatea sau adevărul ideilor, sau care ştiu să-şi formuleze argumentele suficient de convingător încât să pară convingătoare chiar şi unui ateu, cu atât mai mult credincioşilor deja îndoctrinaţi.
Astfel, respectul mai sus menţionat a fost respectul faţă de o persoană care, cel puţin în viziunea mea, ar fi reprezentat un adversar bun într-o dezbatere, înzestrat cu cunoştinţe amănunţite despre religie, şi care să ştie să argumenteze. Aşa că, atunci când m-am confruntat cu primul absolvent de teologie despre care am şi ştiut ce a studiat, am fost profund dezamăgit: modul în care a încercat să-şi prezinte ideile a fost un eşec lamentabil; afirmaţia i-a fost demontată în repetate rânduri; de fiecare dată a acceptat că contraargumentul este corect… apoi a repetat ca adevărat ceea ce tocmai a recunoscut ca fiind eronat ! A re-adus drept argument „convingător” exact aceeaşi idee falsă pe care a acceptat-o ca fiind incorectă cu câteva momente înainte.
Iar următoarele discuţii pe net cu alţi teologi sau preoţi au fost şi mai rele: comentarii agramate, pline de ameninţări, şi încărcate de afirmaţii profund eronate, sau pur şi simplu lipsite de orice idee concretă. Majoritatea credincioşilor cu care am purtat discuţii contradictorii şi-au prezentat poziţia mai coerent şi mai logic decât preoţii, absolvenţii sau studenţii de teologie ! Fireşte, am fost atacat şi de credincioşi care să încalce de la început prima regulă a unei dezbateri, dar aceştia au fost relativ rari, comparativ cu numărul celor ce au formulat mesajele limpede, clar şi fără ameninţări. Dar majoritatea „specialiştilor” au eşuat lamentabil.
Nu o să fac eroarea de a generaliza pe baza câtorva exemple. Nu mă îndoiesc că există şi preoţi, probabil chiar destul de mulţi, care să nu se facă de ruşine în cadrul vreuni dezbateri pe tema religiei.
Dar elementul surprinzător a fost că această capacitate de a-şi apăra credinţa într-un mod cel puţin aparent raţional şi logic ţine exclusiv de persoană, şi nu este ceva considerat necesar în facultăţile care pregătesc preoţii !
Cu alte cuvinte, preoţii care ies de pe băncile facultăţii nu sunt pregătiţi să întâmpine vreo opoziţie, nu sunt pregătiţi să îşi demonstreze, sau mai bine zis să „demonstreze” ceea ce au de susţinut. Pregătirea lor a însemnat să li se bage pe gât, drept adevăruri, exact erorile şi falsurile pe care ei ar fi trebuit să ştie să le exploateze. Şi astfel, preoţii au ajuns într-o situaţie similară unor vraci sau a unor şarlatani care ajung să creadă în propria înşelăciune.
Nu, Biserica Ortodoxă Română nu este o organizaţie de tip mafiot, menţinută de nişte tipi care să aibă un plan clar pentru viitor. Este un dinozaur, o fosilă care mai merge doar din inerţie dar nu are nici cea mai vagă idee despre ce ar trebui să facă pentru a se mai putea menţine. Ceea ce văd astăzi îmi aminteşte de o scenă de acum 24 ani: ultimul discurs al lui Nicolae Ceauşescu. Mai exact, momentul în care mulţimea a început să-l huiduiască. Pentru Ceauşescu, care ajunsese să creadă ceea ce propaganda comunistă repetase vreme de zeci de ani, şi se considera „cel mai iubit fiu al poporului”, huiduielile i-au dărâmat complet întreaga realitate fictivă în care trăia, l-au lăsat complet debusolat şi l-au aruncat într-un alt univers.
Huiduielile la adresa BOR încep să se audă tot mai evident: în ultima perioadă, mediul a început să se schimbe; televiziunile încep a-i lua în colimator, încep a izbucni tot mai des scandaluri legate de încăpăţânarea Bisericii de a-şi declara cu lăcomie monopolul în cele mai variate domenii, de la lumânări la cimitire şi înmormântări.
Salvarea pentru BOR ar fi, poate, să facă puţină curăţenie, fie şi una superficială, în propria ogradă pentru a-şi spăla onoarea, să renunţe la ideea că încă trăieşte în secolul XVI, să realizeze că astăzi nu-şi mai poate impune dominaţia cu de-a sila, şi să încerce să se metamorfozeze într-o instituţie mai deschisă spre dialog, mai permisivă şi mai tolerantă.
Încă nu s-a aşezat pământul bine pe scandalul cu cimitirele private, şi BOR a gafat-o din nou. Care a fost ultima idee pe care au anunţat-o ? Au decis să interzică oficierea căsătoriilor în afara bisericilor ! Cu alte cuvinte, „tovarăşi, aşezaţi-vă liniştiţi !”
Ca antiteist, nu pot decât să mă bucur când văd cu câtă îndârjire se străduieşte instituţia să îi depărteze pe potenţialii enoriaşi; pentru că, să nu uităm, poate că recensămintele indică 80 sau 90% „creştini ortodocşi”, dar marea majoritate a acestora sunt „creştini” doar pentru că aşa au fost botezaţi. Dacă biserica insistă să impună măsuri după măsuri care nu sunt în acord cu ceea ce consideră aceştia, sau chiar contravin opiniilor populaţiei, nu o să realizeze o „întoarcere la credinţă”, ci doar o să accelereze şi mai mult trendul tot mai evident de pierdere a încrederii oamenilor în Biserică. Tot mai mulţi o să prefere să se lipsească de stricteţea unei instituţii medievale, iar dacă BOR o să încerce să recâştige această încredere, vitală pentru a-şi putea menţine implicarea politică, cu alte asemenea măsuri „isteţe”, atunci încep să am speranţa că voi vedea cu ochii mei ceva ce, până nu demult, consideram că nu se va petrece în următoarea sută de ani: prăbuşirea instituţiei, metamorfozarea unei putere a statului în ceva echivalent cu horoscopul de la radio, nimic mai mult decât ceva luat oarecum în seamă, cu un zâmbet jenat, de o mână de superstiţioşi.

Coca Cola, creştinii şi bebeluşii morţi

“Eu nu le mai las pe fetele mele să bea sucuri din comerţ!” se laudă colega mea trecută bine de 50 de ani. “Fetele ei”, nişte femei-copil la 30 de ani, sunt servite cu ceaiuri şi siropuri presate la rece, în casă. O idee bună, îmi zic zâmbind.
“Nu le mai las de când am citit pe internet că Coca Cola se face din bebeluşi avortaţi.”
Mi se întunecă vederea.
“Poftim?!”
“Da, da, ăsta este ingredientul secret, de asta provoacă Coca Cola dependenţă şi de aia ni se pare aşa de bună. Se bat companiile la uşa clinicilor de avorturi ca să prindă cadavrele de bebeluşi.”
Îmi închipui un camion de la Coca Cola plin până la refuz cu zigoţi, blastule şi fetuşi de până la şapte săptămâni.

“Care este diferenţa dintre un camion cu Coca Cola şi unul cu bebeluşi morţi?
Pe unul dintre ele nu îl poţi descărca cu furca.”

Îi spun să nu mai creadă tot ce citeşte pe net şi îi recomand să nu se mai atingă de blogurile lui Saccsiv şi Roncea. Cealaltă colegă, o ortodoxă clasică, cu fustă, la 35 de ani şi probabil cu tot atâţia neuroni neînglodaţi încă de religie, se aruncă şi ea în aberaţii legate de păcatul avortului, Iad şi Judecata de Apoi. Îmi înfig castile în urechi şi sper că Manu Chao are destul gaz în plămâni (a se citi “energie în baterie”) ca să le acopere conversaţia însufleţită despre lumea care se va salva doar prin ortodoxie.

“Ce este mai tragic decât un bebeluş mort într-un tomberon?
Un bebeluş mort în două tomberoane.”

Ajunsă acasă, primul loc unde am “călcat”, încă încălţată şi cu haina pe mine, a fost Snopes, de unde aflu următoarele:
Mai multe ramuri ale ştiinţei folosesc  ceva numit “culturi celulare”.
O “cultură celulară” este procesul complex prin care nişte celule animale sunt crescute şi înmulţite în condiţii de laborator.  Adică se pun într-o “farfurioară”, li se oferă nutrienţii şi condiţiile necesare şi sunt lăsate să se dezvolte, pentru a fi folosite ulterior în anumite experimente, sau pentru a produce, de pildă, anumite tratamente de care avem nevoie.
Câteva exemple de tehnologii şi aplicaţii în care se folosesc culturile celulare ar fi: producerea vaccinurilor, diagnosticarea bolilor infecţioase, producerea insulinei, şi multe alte aplicaţii în microbiologie, agricultură, genetică. Un loc special îl au aici culturile de celule Stem care promit în viitorul apropiat să poată ajuta victimele unor boli grave sau ale unor amputări, oferind organe sau bucăţi de organe compatibile, care să le redea o viaţă normală. De asemenea, astfel de culturi  se folosesc intens în studiul cancerului, iar fără ele am fi neajutoraţi cu totul în faţa lui. Există chiar şi un caz de om care s-a vindecat de HIV datorită tratamentului cu Stem.

Firma Senomyx este una dintre firmele de la care compania Pepsi cumpără îndulcitori şi arome pentru băuturile sale. Această firmă conducea acum câţiva ani experimente pentru a produce îndulcitori şi arome mult mai puţin toxice pentru om, iar asta ar fi permis ca produsele “junk”, cum ar fi sucurile carbogazoase să fie mai sănătoase pentru noi. În acest scop a testat aceşti compuşi pe  o cultură celulară numită HEK 293. Ce este atât de special la această cultură este faptul că ea provine de la o celulă de tip Stem, extrasă în 1973 din ficatul unui fetus. Celula respectivă a fost înmulţită, modificată în laborator iar acum îi datorăm  o bună parte din tratamentele salvatoare de vieţi cu care ne-am obişnuit. Poate că vreţi să citiţi mai mult despre ea.

Deci, nici urmă de avortoni  în Coca Cola, sau în Pepsi, doar o firmă care foloseşte un procedeu ştiinţific binecunoscut şi sigur pentru a testa nişte produse concepute pentru sănătatea noastră (pe care probabil Pepsi nu le va cumpăra, pentru că cele nu aşa de sănătoase sunt mai ieftine.)

Ziua următoare mă prezint la lucru cu o foaie de notiţe şi cu bucuria de a “face lumină” în problemă. Încerc să le explic celor două întunecate despre ce este vorba, ce este o cultură celulară, ce înseamnă a testa ceva cu ajutorul ei, ce înseamnă de fapt o celulă Stem. Încerc chiar să fac apel la autoritatea biochimistei de maică-mea, pe care toată figura o distrase teribil. Nimic. Într-un glas, cele două întăresc imaginea companiilor care se bat pe fetuşi avortaţi ca să îi pună în suc. Ca să creeze dependenţă.

Ce e rumen şi sare în sus după două minute? 

Un bebeluş în prăjitorul de pâine...

Ce bine ar fi fost ca nivelul ăsta de ignoranţă să fie apanajul exclusiv a două muieri poluate de religie, dar iată că senatorul Ralph Shortey încearcă să introducă în America o lege prin care să se interzică comercializarea sau producerea oricărui produs pentru consum uman care foloseşte ca ingredient fetuşi umani, sau pentru care s-au folosit fetuşi avortaţi  în cercetare sau în producerea oricărui dintre ingrediente.
http://abcnews.go.com/blogs/health/2012/01/26/bill-would-ban-aborted-fetuses-in-food/
Unul dintre argumente este faptul că cercetarea Stem "distruge embrioni, care sunt primul stadiu al vieţii". Ceea ce uită aceste superbe maşini de negândit este că respectivele celule vin din embrioni deja avortaţi şi din culturi celulare deja existente. Adică nu fuge nimeni după gravide cu penseta ca să le fure fetuşii din uter. În cel mai "extrem" caz se pot extrage câteva celule nediferenţiate fără a face rău fetusului, cu o seringă. Asta este însă irelevant pentru religioizi.

Pentru că, desigur, trebuie să permitem moartea unei mari grămezi de bolnavi şi trebuie să permitem oprirea în loc a unei tehnologii care are nişte aplicaţii extraordinare pentru a proteja sensibilităţile unor religioizi cărora li se pare “păcat” să foloseşti celule umane, fie ele chiar şi extrase dintr-un organism deja mort, pentru a salva oameni.

Care este diferenţa dintre un bebeluş mort şi un politician creştin?
Unul dintre ei este benefic pentru umanitate.

Colivii aurite şi fond de ten.

Papa şi-a anunţat, “spre marea surpriză a tuturor”, demisia din postura de ales al lui Dumnezeu pe Pământ şi linie directă de comunicare cu Inefabilul. Prilej de tristeţe pentru cei care îl cred vocea perfecta a lui Dumnezeu, motiv de bucurie pentru cei care îl cred Antichristul , motiv de stupoare pentru cei care nu cred placa cu “grija pentru sănătate” şi motiv de glume pentru toţi cei cărora le-a ajuns până peste cap povestea cu pedofilii protejaţi de către prea smeritul Papă.

Prima întrebare care s-a aprins ca un beculeţ în mintea mea a fost :“De ce?”

Cei care îl simpatizează au ajuns la concluzia că bunul şi cucernicul papă şi-a dat seama că Biserica Catolică, cu scandalurile ei cu tentă sexuală, îi “pătează sufletul”. Eu aş crede exact opusul: este posibil ca pentru prima data să avem de-a face cu concedierea unui papa fără utilizarea arsenicului.

Simpaticul nostru Natzi Jugend cu procese internaţionale intentate împotriva lui, pe cale să devină mult mai multe dacă nu va mai avea imunitatea conferită de faptul că este şef de stat, deci se bucură de imunitate “parlamentară”, cu mai multe comicsuri dedicate decât Profetul Mahomed (pacea fie asupra sa), şi cu o imagine mai proastă decât Kim Jong-il, este un dezastru media pentru Biserica Catolică. S-a ajuns chiar la concluzia că, după demisie, va rămâne în Vatican pentru “a fi protejat”. Acum, că vor să îl protejeze de dragostea pelerinilor, de eventualele încercări de asasinat sau de cei care vor să îl servească cu actele de judecată, asta încă mai este un subiect disputat.

Concluzia mea: Papa merge la închisoare, începând cu 28 Februarie. Fie că se închide pentru totdeauna în Vatican, fie că păşeşte afară pentru a fi judecat (probabil în stare de libertate), bătrânelul va plăti scump erorile sale de judecată din tinereţe.
O închisoare cu bare aurite este tot o închisoare, iar a fi privit ca un criminal scârbos care a permis ca nenumăraţi copii să fie agresaţi sexual nu este cu nimic mai “glamorous” dacă stai pe un fotoliu moale.

Între timp, Biserica Catolică trebuie să se spele pe faţă, să pună o altă mască şi să spere că oamenii mai pot fi păcăliţi înca vreo câţiva ani. Următorul papa va trebui să pedepsească grav 4-5 popi pedofili, va trebui să caterisească nişte oameni implicaţi în acest scandal şi să repare imaginea distrusă promovând toleranţa fată de homosexuali, metode contraceptive şi , desigur, susţinând acceptarea ştiinţei ca metodă de cunoaştere a oamenilor oneşti. Asta, desigur, dacă Biserica Catolică nu este formată din cretini.