"Ce faci tu e pierdere de vreme!"

Periodic mai apare cineva cu un text de genul: "De ce vă pierdeți timpul? Religioșii sunt prea proști/prea îndoctrinați ca să își schimbe opinia. Ceea ce faceți voi e inutil, irosiți timp care poate fi folosit altfel. Este inutil să discuți cu religioșii. "

 Sunt abia trei ani de când folosesc mediul online pentru a discuta cu oamenii despre scepticism, ateism, drepturile fundamentale ale omului și alte aspecte ale umanismului care mă interesează. Am creat bogul în 2010. Am creat pagina Resurse pentru Ateism  abia în urmă cu un an. Am purtat mii de discuții cu mulțimi de oameni, de la creștini inteligenți și capabili să își formuleze ideile la retardați cu diplomă (de facultate, în general), de la teiști agnostici până la creaționiști fanatici, de la naționaliști ortodocși la musulmani care încercau să transmită o idee cu Google Translate.
Am văzut în acest timp toate reacțiile posibile, de la amenințări cu crima sau violul la încercări de exorcism pe Facebook, de la negări incoerente la "am să mă rog pentru sufletul tău".

Dar ce îmi este cel mai relevant este că în acești ani am primit zeci de mesaje în care oamenii mi-au spus că fac ceva important pentru ei. Am cunoscut zeci de oameni care mi-au cerut informații suplimentare și s-au bucurat să afle lucruri noi. Am întâlnit zeci de persoane care au devenit mai tolerante, mai articulate și mai informate pentru că au avut acces la postările sau conversațiile mele. Nu pot să nu mă întreb câți nu mi-au trimis mesaj, sau câți au fost ajutați de Forum, sau de ceilalți atei militanți de pe Facebook, Reddit sau Yahoo Groups.

Da, ce facem noi e doar o picătură în acest ocean de religiozitate, de incoerență, de superstiție, de credulitate și de intoleranță. Dar ce este un ocean, dacă nu o multitudine de picături? Om cu om, idee cu idee, ne adunăm pentru a ne face lumea cu un pic mai bună, cu un strop mai suportabilă. Și vă mulțumesc tuturor celor care sacrificați câteva minute pe zi pentru a informa pe cineva, pentru a ridica o hârtie de pe stradă sau pentru a apăra pe cei ce nu se pot apăra singuri. Fiecare gest al vostru este relevant, o altă picătură, un alt pas al umanității spre o lume mai bună decât ieri.

Geneza: interpretare

… „— Printre oamenii cunoscuţi sub numele de evrei, Geneza era deja o poveste antică, o poveste misterioasă. Cu toate că păstrau povestea, ei n-o mai înţelegeau complet. Pentru a-i găsi pe cei ce-o înţelegeau, trebuie să-i găsim autorii: strămoşii antici ai evreilor, Semiţii.
S-a târşâit până la raftul de cărţi şi s-a întors cu un atlas istoric, pe care l-a deschis la o hartă a Europei şi a Orientului Apropiat în anul 8500 î.e.n. O lamă ca o seceră aproape că tăia Peninsula Arabică de restul continentului. Cuvintele „agricultura incipientă” indicau foarte clar faptul că lama de seceră delimita Semiluna Fertilă¹…
— Am senzaţia că această hartă dă o impresie greşită, cu toate că nu în mod intenţionat. Dă impresia că revoluţia agricolă s-a petrecut într-o lume pustie… De fapt, Tărâmul Căderii se afla în interiorul Semilunei Fertile şi era înconjurat de non-agricultori. Dar pe lângă asta, îţi mai arăt şi faptul că, la vremea respectivă, la începutul revoluţiei agricole, fondatorii culturii noastre erau necunoscuţi, izolaţi, neînsemnaţi… Următoarea hartă din acel atlas istoric prezintă situaţia regiunii patru mii de ani mai târziu… Acum avem ceva martori.
— Cum asa?
— Semiţii n-au fost martori oculari ai evenimentelor descrise în capitolul trei din Geneză. Acele evenimente, cunoscute la un loc sub numele de Cădere, au avut loc la sute de kilometri nord de Semiţi, în cadrul altui popor: cel al caucazienilor. Dar acum, în anul 4500 î.e.n., Semiţii sunt martorii oculari ai unui eveniment ce are loc chiar în faţa casei lor: expansiunea agricultorilor. În patru mii de ani, revoluţia agricolă începută în zona dintre râuri s-a răspândit peste Asia Mică în vest, şi înspre munţii din nord şi din est. Dar înspre sud se pare că au fost blocaţi, după câte se pare, de Semiţi. Aceştia nu erau agricultori, dar nu mai erau nici vânători-culegători. Şi-au dezvoltat o altă adaptare, ce urma să devină tradiţională pentru popoarele semitice: erau păstori. Aşadar, ce ce se întâmpla aici, la graniţa dintre cultura calcolitică a agricultorilor şi Semiţi? Citeşte povestea lui Cain şi Abel din Geneză, şi vei afla: de-a lungul acelei graniţe, Cain îl ucidea pe Abel. Muncitorii pământului îşi udau câmpurile cu sângele păstorilor Semiţi. Asta s-a întâmplat întotdeauna de-a lungul graniţei de expansiune a agricultorilor: ceilalţi sunt ucişi pentru ca mai mult pământ să poată fi cultivat. După cum vezi pe hartă, haşurările agricultorilor s-au răspândit peste întreaga zonă, cu excepţia teritoriului ocupat de Semiţi. Aici, la graniţa ce separa muncitorii pamântului de păstorii Semiţi, Cain se confrunta cu Abel.
— Ştiu că întotdeauna a fost un mister motivul pentru care Dumnezeu l-a acceptat pe Abel cu ofrandele lui, dar l-a respins pe Cain cu ofrandele sale. Asta explică totul. Cu această poveste, Semiţii le spuneau copiilor lor: „Dumnezeu e de partea noastră. Ne iubeşte pe noi, păstorii, dar îi urăşte pe acei muncitori ai pământului din nord.”
— Aşa-i. Dacă citeşti povestea ca şi cum şi-ar avea originile printre proprii noştri strămoşi culturali, este incomprehensibilă. Începe să capete sens doar când realizezi că îşi are originile printre inamicii strămoşilor tăi culturali.
— Iar dacă muncitorii pământului din nord erau caucazieni, am spus, atunci ăsta-i semnul lui Cain, şi am arătat spre propria mea faţă albicioasă. Ar avea sens să fie asa. Semnul i-a fost dat lui Cain ca şi avertisment pentru ceilalţi: "Feriţi-vă de acest om. Acesta-i un om periculos, cel ce pretinde răzbunarea înşeptită." Şi este clar că multe popoare de pe tot cuprinsul acestei lumi au aflat cât ai de pierdut dacă te încurci cu cei cu feţe albe.
— Fără îndoială, multe dintre popoarele din perioada în care a început revoluţia agricolă aveau de spus propriile lor poveşti despre această revoluţie, propriile lor moduri de a explica cum aceşti oameni din Semiluna Fertilă au ajuns să fie astfel. Însă doar una dintre aceste poveşti a supravieţuit, aceea pe care Semiţii le-o spuneau copiilor despre Căderea lui Adam şi uciderea lui Abel de catre fratele său Cain. A supravieţuit, deoarece agricultorii n-au reuşit niciodată să-i invadeze pe Semiţi, iar Semiţii au refuzat să se apuce de viaţa agricolă. Nici măcar descendenţii lor, care au păstrat povestea fără a o mai înţelege în totalitate, n-au reuşit să-şi insufle prea mult entuziasm pentru stilul de viaţă câmpenesc. Şi astfel, odată cu răspândirea creştinismului şi a Vechiului Testament, cultura agricultorilor a ajuns să adopte o poveste care pe vremuri era spusă de un inamic, în încercarea de a-i denunţa.
— Aşa că ajungem din nou la întrebarea: de unde le-a venit Semiţilor ideea că poporul Semilunii Fertile a mâncat din pomul divin al cunoaşterii ?
— Uite cum cred eu că ar fi văzut treaba Semiţii: „Aici se întâmplă ceva cu totul nou. Astea nu-s doar simple atacuri. Aceştia nu sunt doar oameni care îşi delimitează teritoriul şi îşi arată colţii ca să se asigure că ştim că ei sunt acolo. Aceşti oameni spun… Fraţii noştri din nord spun că noi trebuie să murim. Ei spun că Abel trebuie exterminat. Ei spun că nouă nu mai trebuie să ni se permită să trăim. Acum, asta-i ceva nou, iar noi nu putem pricepe. De ce nu pot ei să trăiască acolo şi să fie fermieri, iar noi să trăim aici şi să fim păstori ?? De ce trebuie să ne ucidă ? … Asta-i ! Se comportă ca şi cum ar fi zeii înşişi. Se comportă ca şi cum ar fi mâncat din pomul înţelepciunii divine, ca şi cum ar fi la fel de înţelepţi ca zeii, şi ar putea trimite viaţa şi moartea oriunde doresc ei. Da, asta e. Asta trebuie să se fi întâmplat acolo, în nord ! Aceşti oameni au găsit pomul înţelepciunii divine şi-au furat câteva din fructele lui. Aha ! Corect ! Acesta e un popor care a fost blestemat. Se vede din prima. Când zeii au aflat ce-au făcut aceştia, au spus: „Bun, popor mizerabil, atâta v-a fost! Nu vom mai avea grijă de voi. Dispăreţi de aici. Vă izgonim din gradină. De acum încolo, în loc să trăiţi din darurile noastre, vă veţi smulge hrana cu forţa din pământ, cu sudoarea frunţii.” Şi aşa au ajuns aceşti muncitori blestemaţi ai pământului să ne vâneze şi să-şi ude câmpurile cu sângele nostru.” Una dintre cele mai clare indicaţii că autorii acestor două poveşti nu au fost strămoşii noştri culturali, este faptul că agricultura nu este înfăţişată ca fiind o alegere de dorit, o alegere liberă, ci mai degrabă ca un blestem. Era pur şi simplu de neconceput pentru autorii acestor poveşti ca cineva să prefere să trăiască din sudoarea frunţii. Aşa că întrebarea pe care şi-au pus-o n-a fost „Oare de ce au adoptat aceşti oameni un stil de viaţă atât de anevoios ?”, ci „Oare ce ticăloşie atât de groaznică au făcut aceşti oameni încât să merite aşa o pedeapsă ? Ce ar fi putut face încât să-i determine pe zei a nu le mai oferi darurile care ne permit tuturor să ducem o viaţă aşa de lipsită de griji ?”
— Da, este evident acum. În propria noastră istorie culturală, adoptarea agriculturii a fost un preludiu al ascensiunii. În povestea Genezei însă, agricultura este soarta celor căzuţi.
” …
( preluat şi adaptat din Daniel Queen, „Ismael” )

---------- Semiluna Fertilă: zonă din Asia Mică, în jurul râurilor Tigru şi Eufrat, unde a început practicarea agriculturii, numită astfel datorită formei de seceră, sau semilună, a regiunii pe hartă.

Improvizatorul

Nea Nae se trezi în întuneric. Undeva, nu foarte aproape, tanti Aşerah trântea oale şi bodogănea. "Dormi, dormire-ai dus! Gunoiul nu l-ai scos. Lumea n-ai creat-o. Amar de mine, ce bărbat mi-am luat!". Ridicat în capul oaselor, nea Nae îşi căuta păpucii. "Ce bine ar prinde să fie lumină..."
Şi se făcu lumină. În cadrul uşii larg deschise, Aşerah bodoganea în legea ei. "Vezi că iar s-a stricat bateria de la ghiuvetă, de mi se amestecă. Nu pot face nici rece, nici clocotită. Cheamă pe careva să repare!" "Repar eu...", oftă nea Nae. Trase cutia de scule din debara, opri apa de la robinetul principal şi se puse pe moşmondit prelung şi tacticos, cu banda de izolat, ciocanul şi un tub de silicon. Tot ca data trecută. Doar a ţinut câteva zile.....Nevastă-sa nu mai trântea oale. Plictisită, îşi pornise o telenovelă. Era clar că mocăitului îi va lua toată ziua.
Uf! În sfârşit, reuşise. Lumea asta părea să cadă pe el. Luni peticise instalaţia electrică şi pornise lumina, marti reparase bateria de la ghiuvetă, miercuri scosese apa din curte, că nu i se mai vedeau straturile, și a obținut pământ arabil. Azi era vorba că pune răsaduri. Aşa că a pus mâna şi le-a făcut el, de la zero, din hârtie creponată şi lipici. Pe unele a pus şi un pic de zahăr. Nu îi prea ieşiseră toate. Unele erau fragile rău, pe altele trebuia să pună lumină puternică, altele preferau umbra, iar unele nici nu puteau să trăiască singure, aşa că le-a agăţat de alte plante, ca să se hrănească din rădăcina lor. Răsuflă adânc aerul oxigenat dar se înecă. Raflessia proaspăt construită din papier mache puţea înfiorător. "A expirat lipiciul...".
Astfel, a fost o seară, și apoi a fost o dimineață:
Nea Nae şi-ar fi dorit să fi fost mai puţin mândru şi să cheme o echipă de specialişti, dar încă nu existau specialiști, așa că nu avea de unde. Azi trebuia să pună obiectele de iluminat şi, după ce improvizaţii făcuse luni, parcă îi era un pic teamă să încarce sistemul cu două reflectoare şi o grămadă de beculeţe. Dar nu ar fi zis vreodată că nu se pricepe. Adică....frumoasa lui Aşerah l-a luat tocmai pentru că impresionase cu larga lui specializare, nu? I-a promis că îi pune lumea la picioare. Şi întârziase. După ce i-a cedat sistemul de două ori şi apoi a trebuit să îl refacă, pentru că a stins scânteile cu apă, nea Nae a reuşit în sfârşit să monteze luminătorii. Deja era seară. "Of, Aşerah, Aşerah, evreică mi-a trebuit mie...."
Dis de dimineață, cu reflectorul cel mare arzându-i creștetul capului, nea Nae se apucă de piscicultură. S-a apucat să lipească bucățele de sticlă colorată pe fâșii de metal și să le dea o formă mai mult sau mai puțin potrivită pentru a înota cu viteză. "Așa, astăzi populez apele și cerul. Poate dacă le fac peștilor ăstora aripi mai mari și le fac solzii mai ușori, hai să zicem din hârtie chinezească de orez, îmi și iese." Așerah îl privea de la geam cum împăturește diferite materiale, face "avionașe" și le lansează. "Ofof, bietul meu bărbat și-a pierdut în sfârșit mințile. Poate ar trebui să îi cer să facă rost de ceva mână de lucru, un grădinar, o bucătăreasă, și să ne luăm și noi duminica liber, să mergem la ștrand. O să îi spun mâine."

Ce ai împotriva religioșilor? Intoleranto!

Pentru început trebuie să menționez că nu îmi pasă în ce "iepurași de Paște" crede un om atâta timp cât "opțiunea sa spirituală" nu intervine în mod negativ asupra libertății și bunăstării altora. Mi se pare un lucru normal să lupt ca fiecare om să aibă dreptul de a-și exprima opiniile pe care le are, chiar dacă ele mi se par greșite sau de-a dreptul jegoase. De asemene o să apăr libertatea de gândire, de aderare la unele idei și de a practica orice religie vrei cât timp aceasta nu afectează cu nimic libertățile și bunăstarea celor din jur.

În schimb am foarte multe împotriva religiei.

În primul rând impactul religiei asupra minții este unul nociv, pentru că ea se bazează pe câteva elemente extrem de importante: dogma și împunerea dogmei prin frică, deturnarea moralității și suspendarea gândirii critice.

Religia te învață să te supui dogmei, să nu gândești în afara limitelor stabilite, să nu ai altă opinie decât cea dictată de către "partid". În cazul acesta, al creștinismului, opinia dictată este că există un zeu ominipotent, care a creat o omenire defectă și nu a găsit o altă soluție în "omnipotența" lui decât să comită un genocid prin care să distrugă aproape complet specia iar apoi, după ceva vreme, să violeze și să lase gravidă o fetiță de 12 ani pentru a se concepe pe sine însuși, pentru a se sacrifica sieși pentru ca astfel să poată ierta omenirea pentru felul în care a fost proiectată de către el însuși. A, și nu ai voie să mânânci fructe de mare.

Orice se abate de la această poveste aberantă, cum ar fi faptul că Pământul e sferic și se învârte în jurul Soarelui, că nu este în regulă să ucizi popoare întregi sau că este imoral să violezi fetițe de 12 ani este o BLASFEMIE. Iar blasfemia, nu-i așa, se pedepsește. Aici, unde ghearele instituției religioase au fost tăiate, ești amenințat cu iadul, cu cancerul sau cu alte forme de pedeapsă divină, iar dacă dai de un religios cu adevărat devotat poți primi amenințări cu bătaia/violul sau descrieri detaliate ale felului în care meriți să mori. În alte zone ale lumii, însă, devierea de la dogmă se pedepsește cu moartea. Impunerea dogmaticii prin frică reduce omul la o bestie căreia legiuitorii luminați îi arată comportamentul "corect" cu bățul și zăhărelul, răpindu-i dreptul la educație corectă sau la sănătate mintală, pentru că frica permanentă, obsesivă și nejustificată intră mai degrabă între metodele spălării pe creier și a dresajului decât în domeniul educației.

Un alt lucru care mă deranjează la religie este că ea suspendă moralitatea. Doar prin ochi religioși poți să privești Vechiul Testament fără a te cutremura de scârbă și revoltă. Vezi acolo cum genocidul nu este doar încurajat sau comandat de către zeu, ci și cum Yahve însuși intervine pentru a ucide nații întregi sau, de ce nu, marea majoritate a viețuitoarelor pământului. Citești despre comanda de a ucide tot ce amintește măcar de cei cuceriți, inclusiv animalele, ori, și mai rău în opinia mea, acceptul de a păstra fetele virgine ca sclave sexuale și de a le viola după ce în prealabil le-ai ucis familia în fața ochilor.
Tot doar prin ochi religioși un om care este, să zicem, un om bun, sau, mai degrabă, comun, poate vedea mutilarea genitală ca fiind "doar un obicei" sau ca fiind benefică. Or mi se pare absurd să văd mame zâmbitoare povestind despre mutilarea genitală a fetiței lor și tați mândri că fiul lor a plâns mai mult la prima tunsoare decât la mutilarea rituală a organului genital.
Doar un religios poate considera că cineva merită pedeapsa cu moartea pentru că a renunțat la religia părinților săi, pentru că are o altă preferință sexuala sau pentru că, "doamneferește", este femeie și poartă blugi.

"Cu sau fără religie, oamenii buni vor face lucruri bune, iar oamenii răi vor face lucruri rele, dar ca oamenii buni să facă lucruri rele e nevoie de religie",  spunea Steven Weinberg.

Un alt mod prin care religia a făcut un imens rău omenirii a fost prin suspendarea gândirii critice. Un comentariu ușor agramat lăsat de către un religios pe wall-ul meu de Facebook este reprezentativ:

" ..Pana la urma de ce n-ar fi iesit Iisus dintr-o fecoara sau de ce n-ar fi inviat ?Oare supranaturalul poate fi exlcus complet din existenta noastra pe Pamant ? oare stim totul? Nici stiinta nu poate dovedi ca Mahomed n-o fost rapit la cer sau Hristos sa invie ...daca tot credem in extraterestri de ce ne-am indoi de alte "lucruri neobisnuite" ..? "

În momentul în care ți se cere să crezi în zei, măgari vorbitori, bastoane care se transformă în șerpi și oameni care merg pe apă în absența sau chiar în ciuda dovezilor iar tu faci asta pentru că așa ți s-a spus, oare cât mai este până la a crede în toate inepțiile pentru că "dacă Iisus a transformat apa în vin, de ce să nu fie posibil și asta?"
Și așa ajungem în anul 2013 să avem oameni care cred în diverse "minuni" doar pe baza unui articol din ziar sau de pe internet, sau pentru că le-a povestit coana Anuța din capu' satului. Avem oameni care au terminat o facultate, dar cred în cristaloterapie, "medicină cuantică", fantome, homeopatie, reptilieni, răpiri OZN, "principiul atracției" sau arme psihotronice folosite de ruși în războiul rece. Asta pentru că mintea lor nu este educată să caute dovezi, să distingă între surse reale și povești inventate, să deosebească o eroare logică de un argument valid, să aibă curiozitatea de a verifica sursele, ci sunt educați să creadă fără a pune întrebări.

Până la urmă,  Cruciadele, Jihadurile, Inchiziția, genocidurile și masacrele în numele religiei, toate acestea nu sunt decât efectele acestor mari rele ale religiei: impunerea dogmei prin frică, suspendarea moralității și suspendarea gândirii critice. Iar toate acestea reduc omul la tristul stadiu de bestie incapabilă de a raționa, lipsită de moralitate, negându-și instinctele, controlabilă datorită biciului lung al fricii.

Elevule Einstein, ai 2 la logică !

Circulă pe Internet o povestioară despre un elev, aparent credincios, care-şi umileşte profesorul ateu în ultimul hal, demonstrându-i că nu există frig, nu există întuneric… şi nu există rău. Acest elev era, ni se spune la urmă, chiar Albert Einstein.
Analize ale textului, faptul că povestea nu apare în nici o biografie a lui Einstein, sau chiar faptul că povestea nu a început să circule decât la foarte mult timp după moartea lui Einstein, toate indică spre un singur răspuns: povestea e inventată.
Asta poate nu ar conta foarte mult; dar, într-o discuţie despre moralitate şi bine contra rău, cel ce pretinde standarde morale superioare datorită religiei s-ar cuveni să nu aducă drept „argumente” parabole inventate, nici să impresioneze pe baza a ceea ce se numeşte „apel la autoritate” - să invoce un nume celebru pentru a da mai multă greutate argumentului. Dacă povestirea ar fi avut vreun merit în sine, ar fi putut sta în picioare prin însăşi argumentele aduse; un nume lipit în mod mincinos nu o s-o ajute, însă e un indiciu al onestităţii, sau mai bine zis al lipsei de onestitate, al celor ce inventează aceste pilde, şi al celor ce le răspândesc.

Dar să analizăm miezul argumentului în sine:

„Studentul rămâne tăcut pentru o clipă… după care, pune şi el o întrebare:
- Domnule profesor, există căldură ?
- Da.
- Şi există frig ?
- Da, fiule, există şi frig !
- Nu, domnule, nu există !
Profesorul îşi întoarce faţa către student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tăcută… Studentul începe să explice:
- Poate exista multă căldură, mai multă căldură, super-căldură, mega-căldură, căldură nelimitată, căldurică sau deloc căldură, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge până la 458 de grade sub zero, ceea ce nu înseamnă căldură, dar nu putem merge mai departe ! NU EXISTĂ FRIG !!! Dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -458 de grade ! Fiecare corp sau obiect e demn de studiat dacă are sau transmite energie, şi căldura e cea care face ca un corp sau material, să aibă sau să transmită energie. Zero absolut (-458 F) înseamnă doar, ABSENŢA TOTALĂ A CĂLDURII !!!
Vedeţi, d-le profesor, frigul e doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie absenţa căldurii ! Nu putem măsura frigul ! Nu există unităţi de măsură pentru frig ! Căldura poate fi măsurată în unităţi termice, deoarece căldura este energie ! Frigul NU E OPUSUL CĂLDURII, d-le profesor, ci doar ABSENŢA EI !!!”

În realitate, frigul nu este „absenţa căldurii”, şi nici căldura nu este „absenţa frigului”. Cele două sunt referiri subiective la unul şi acelaşi fenomen: mişcarea atomilor din obiect. Adică temperatura. Nimeni nu măsoară căldura, ci temperatura unui obiect. Căldura sau frigul nu sunt absenţa a ceva, sunt pur şi simplu catalogări umane ( subiective ) ale aceleiaşi proprietăţi. Temperatura nu este sinonimă cu „căldura”, sau cu „frigul”. De fapt, dacă vă amintiţi din gimnaziu experimentul cu „stânga în vasul cu apă fierbinte, dreapta în vasul cu apă rece, apoi ambele mâini introduse într-un vas cu apă călduţă”, acelaşi obiect poate părea aceleiaşi persoane concomitent şi cald şi rece. Dar ceea ce nu se schimbă în funcţie de senzaţiile subiective este temperatura, este mişcarea particulelor atomice din obiect.
Chiar dacă ignorăm senzaţiile subiective, temperatura obiectivă persistă. A anula un termen cu care ne referim la un fenomen nu anulează fenomenul în sine.
Povestioara continuă punând în opoziţie alte două senzaţii subiective, lumină şi întuneric. La fel ca şi în primul caz, acestea sunt denumiri diferite pe care le atribuim unei singure însuşiri: numărul de fotoni. „Întunecat” şi „luminos” nu sunt proprietăţi opuse, nici nu este vreuna „absenţa” celeilalte, ci ambele sunt doar etichete prin care exprimăm senzaţia subiectivă experimentată de sistemul nostru nervos faţă de intensitatea luminoasă dintr-un anumit loc. Iar numărul de fotoni provenit dintr-o sursă într-o cameră este acelaşi, indiferent dacă cineva intră în cameră venind de afară, unde este un soare orbitor, şi găseşte camera „întunecată”, sau vine dintr-un loc fără sursă de iluminare şi consideră camera „extrem de luminată”. Proprietatea în sine, intensitatea luminoasă, numărul de candeli pe unitatea de suprafaţă, rămâne constant, indiferent dacă acceptăm sau respingem un termen care descrie senzaţia subiectivă.
Atât dihotomia căldură-frig, cât şi lumină-întuneric exprimă calităţi secundare, proprietăţi care produc senzaţii subiective observatorului. Acestea sunt doar reflexii ale calităţilor primare, proprietăţi obiective, măsurabile, care există independent de observator: temperatura, respectiv intensitatea luminoasă.
În continuare, elevul „Einstein” trasează analogie între aceste absenţe pentru a defini răul drept absenţa dumnezeului.
Să ignorăm pentru moment că un dumnezeu care e absent într-un punct anulează pretenţia de omniprezenţă.
Ignorăm şi faptul că demonstraţia aceasta contrazice biblia, unde dumnezeu repetă, în numeroase rânduri, că el personal poate fi sursă a răului ( Isaia 45:7, Ezechiel 20:21-25, Ieremia 32:42, etc ).
Să vedem cât de corect este argumentul în sine. Conform analogiei elevului „Einstein”, binele şi răul sunt doar calităţi secundare, senzaţii subiective care variază în funcţie de observator.
De acord, moralitatea nu este strict obiectivă… deşi, în mod ciudat, cei ce aduc acest argument sunt tototdată şi cei ce susţin că ar fi ( dar ce mai e încă o autocontradicţie, încă o inconsistenţă în argumentaţia creştină ! ), dar nu este nici atât de laxă şi de variabilă încât să putem cataloga binele şi răul ca fiind calităţi secundare, noţiuni subiective.
Catalogăm un comportament, sau o acţiune ( fie al unui om, fie un eveniment natural ) drept „rele”, în măsura în care consecinţa acestora implică efecte negative, pierderi de orice natură, suportate de alte persoane sau fiinţe. A redefini răul drept „absenţa a ceva” înseamnă doar a schimba denumirea; acţiunea în sine, cea care este descrisă, rămâne în continuare, la fel şi suferinţa şi pierderea adusă de rău… pardon, de „absenţa binelui”. Chiar dacă renunţăm la etichetele respective, comportamentul ( sau evenimentul ) cu consecinţe negative există în continuare, încă este prezent în realitate; persistă intenţia de a face asemenea acţiuni; nu este „absenţa” a ceva; consecinţele negative, suferinţa şi pierderea rămân aceleaşi, la fel cum un vas cu apă îşi va păstra temperatura de, să zicem, 4°C, indiferent dacă elevul „Einstein” o să o descrie drept „rece”, sau „cu căldură absentă”.

Argumentul face confuzie între descriere şi ceea ce este descris, între model şi realitate, între cuvânt şi ceea ce reprezintă acel cuvânt, între „hartă şi teritoriu”.

Aşadar, în ce mod este indeplinirea activă a unei fapte, sau producerea unui eveniment natural, „absenţa” a ceva ? Nicicum. Singurul lucru pe care vrea argumentul să-l facă dispărut este doar răspundere a unui zeu creditat cu omniprezenţa şi supravegherea constantă a tot… dar în mod ciudat absent de fiecare dată când se produce ceva incompatibil cu modul grozav în care l-au zugrăvit pe zeul respectiv !

Restul argumentelor aduse de elev sunt banale:

„…aţi observat vreodată evoluţia cu proprii dvs ochi, d-le profesor ?!?…
…ştiinţa nu poate explica nici măcar ce este acela un gând !!!
…folosim electricitatea şi magnetismul, dar NIMENI nu a văzut sau nu a înţeles pe deplin vreuna din acestea două !”

…în care se parodiază un strawman al ştiinţei, în care toate observaţiile trebuie făcute neapărat cu ochiul liber, trebuie văzute direct.
Evident, nu este cazul: nimeni nu a văzut o stea formându-se dintr-o nebuloasă, dar putem deduce cum se produce naşterea stelei pentru că putem observa diferite faze ale procesului, în mai multe nebuloase condensându-se în stele. Nimeni nu a fost de faţă când America de Sud era încă lipit de continentul african, dar acest lucru acest lucru poate fi dedus din numeroase observaţii diferite, independente, din mai multe ramuri ştiinţifice, de la geologie şi geografie la măsurarea deplasării continentelor.
Altfel spus, în ştiinţă se consideră „observaţie” nu doar urmărirea cu proprii ochi a unui fenomen, ci şi observarea unor efecte ale fenomenului; de asemenea, una din principalele unelte cu care lucrează ştiinţa este deducţia realizată pe baza altor observaţii.
Iar gluma obraznică a elevului care, în final, „demonstrează” că profesorul nu are creier este de fapt doar o demonstraţie că elevul „Einstein”, mai corect spus, cel ce a conceput povestirea şi a pus cuvintele în gura personajului, nu a fost deloc atent nici la orele de biologie, nici la cele de logică, şi în general nu înţelege ştiinţa. Din simplul fapt că cineva se mişcă şi vorbeşte se deduce că persoana are un sistem nervos.
Dar, evident, scopul glumei nu este de a-l insulta pe profesor, ci de a echivoca credinţa religioasă, cea pusă în discuţie la începutul povestirii, cu „credinţa” în ( a se citi: „acceptarea dovezilor care susţin” ) o teorie ştiinţifică, exemplu tipic de acuză a unui creştin în momentul în care realizează cât de jalnică este credinţa religioasă ca argument, aşa că se repede să găsească acelaşi defect şi în tabăra opusă, astfel recunoscând cât de şubredă şi lipsită de dovezi este baza religiei.

Religia, o forță a binelui? Glumești, nu?

Din când în când încearcă cineva să mă convingă de faptul că, deși religia a făcut mult rău, ea a făcut și încă face și mult bine. Am adunat câteva din motivele pentru care un om ar putea crede așa ceva și am intenția de a le discuta în cele ce urmează pentru că, în mod evident, nu sunt deacord cu o astfel de presupunere.

1: "Religia este un instrument de control util. Având amenințarea iadului și promisiunea raiului oamenii se vor comporta mai bine."

Afirmația asta nu doar că pornește de la ideea că oamenii sunt niște biete ființe stupide care trebuie controlate ca să nu devină niște bestii imorale și că ei trebuie ținuți din scurt de către "luminați" cu băț și zăhărel, dar de asemenea ignoră faptele reale, care ne sunt nouă, scepticilor, atât de dragi: în mod ciudat țările cele mai religioase sunt și cele cu criminalitatea cea mai ridicată, pe când țările laice și seculare sunt cele cu criminalitatea cea mai scăzută. Dacă religia este un instument de control atât de bun, nu ar trebui oare să fie exact invers?
Să nu mai luăm la socoteală și faptul că religia a deturnat moralitatea într-un asemenea hal încât putem urmări cum un părinte discută zâmbind fericit despre mutilarea genitală a copilului său și găsim oameni perfect convinși că moartea și tortura sunt pedepse potrivite pentru crima de a nu avea aceeași religie ca și ei.

2: "Religia oferă ghidaj spiritual și suport moral celor care o urmează."

Lasă-mă să înțeleg: după ce religia convinge oamenii că sunt slabi, nevrednici, defecți, păcătoși și mizerabili, tot ea le oferă suport moral și ghidaj spiritual? Cum ar suna asta în lumea reală? Hai să ne închipuim un chirurg plastician care umblă pe stradă cu un cuțit, face tăieturi adânci în fețele oamenilor iar apoi le oferă o carte de vizită și șansa de a fi operați la discount. Iar toți l-ar lăuda că după operție cicatricea este aproape invizibilă. Mie asta mi se pare o schemă mârșavă care, într-o lume normală, ar fi aspru pedepsită.

Am mai auzit și spunându-se că a merge la duhovnic este echivalent cu a merge la un consilier/psiholog. Nu îmi pot da seama însă în ce fel a merge, a te umili și învinovăți pentru niște "păcate" absurde (Știați că în dogmatica ortodoxă a purta mască e păcat?

Ce ați făcut la Haloween? Păcătoșilor!), iar apoi a primi o pedeapsă (a se citi "canon") poate fi comparabil cu a merge la un profesionist acreditat. Nu pot de asemenea înțelege în ce măsură sfaturile unui dogmatic care are o vedere despre lume bazată pe mituri din epoca fierului și pe neînțelegerea totală a funcționării lumii și care, peste toate, a mai și renunțat prin jurământ la orice legătură cu lumea "cărnii" poate să îți dea sfaturi în probleme personale și acestea să fie cumva mai valabile decât opinia unui om care și-a dedicat viața studierii psihologiei umane și se bazează pe date obținute prin experimentare și observare perecisă.

3: "Biserica are nenumărate acțiuni caritabile, prin care ajută oamenii."

Aici se comite o echivocație gravă între religie și oamenii care se întâmplă să fie infectați cu ea. (Pentru a înțelege de ce folosesc cuvântul "infectat" și nu un altul vă rog să citiți articolul despre Memetică.) Se iau realizările la care s-a ajuns fără influența religiei sau chiar în ciuda religiei și se pun în pieptul religiei ca medalii. Oamenii nu donează și nu ajută pentru că sunt religioși, ci pentru că sunt oameni. O mare parte din ONG-uri sunt nereligioase și apolitice, și hai să numărăm aici doar Crucea Roșie.
Instinctul de a ajuta nu ne este doar înscris în gene, deci în nici un caz rezultatul unei afilieri religioase, ci, dimpotrivă, este deturnat de religie cu rezultate în cel mai bun caz triste, dar în unele cazuri dezastruoase. Doar câteva exemple:
-Nu de mult Haiti a fost luat de ape pentru că, ne explică religioșii, dumnezeul lor era supărat pe homosexuali. Imediat am auzit zvonuri despre o campanie de întrajutorare tipic creștină: Bibles for Haiti. Pentru că, evident, oamenilor ălora nu le trebuia apă potabilă, mâncare și îmbrăcăminte, nuuuuu. Lor le trebuiau biblii în engleză și un pastor care să le explice cât de supărat pe ei este dumnezeul lui criminal.
- Ce faci când ai un "spital" unde oamenii stau întinși pe rogojini în camere comune, fără medicamente și doar cu rugăciunile unui personal necalificat, care botează muribunzii la religia creștină indiferent de opțiunile lor religioase? Aduni bani din fonduri internaționale, desigur, pui mâna pe niște milioane bune de dolari și, apoi... A, nu fi caraghios, nu cumperi medicamente și calmante, ci construiești o grămadă de alte centre asemănătoare, cu exact aceleași condiții și cu personal necalificat, refuzând să cumperi calmante pentru că "suferința ne apropie de Dumnezeu". Și ce faci dacă te îmbolnăvești tu însăți? Te internezi în unul din centrele de care ești așa de mândră? Păi nu, ci te internezi la clinici particulare din Europa, desigur, că doar de aia te cheamă Maica Teresa.
-Tot într-o misiune caritabilă a fost și bunul nostru papă când, cu multă convingere, a declarat în fața catolicilor africani dintr-o țară răvășită de epidemiile de SIDA că, da, într-adevăr, SIDA este groaznică, dar nu este așa de rea cum este gestul de a folosi prezervativ, care este maaaare păcat. Chiar mai mult, prezervativele ajută la propagarea SIDA.
După cum se vede, religia și caritatea nu se amestecă bine: ai toate șansele să descoperi mai degrabă ca ai în palmă un monstru diform și otrăvitor.

4. "Oamenii religioși sunt mai fericiți."

De asemenea, oamenii beți sunt mai fericiți, și unii nebuni sunt mai fericiți decât un om sănătos. Nu cred că va propune cineva să devenim cu toții niște bețivi zărghiți.

Ok, ok, gata cu glumele. Să ne concentrăm pe problemă. Există într-adevăr un studiu american care arată că, statistic, americanii care merg la biserică de câteva ori pe săptămână sunt descriși ca "foarte fericiți" în cam 47% din cazuri, în timp ce americanii care merg doar o dată pe săptămână sunt "foarte fericiți" doar în proporție de 28%. Studiile ulterioare, făcute pe alte popoare au arătat că da, religioșii sunt mai fericiți decât nereligioșii, dar doar în țările foarte religioase. În aceste țări, unde un ateu este atât de rău văzut și izolat, încât nu are cum să fie mulțumit de societatea în care trăiește, asta îi afectează fericirea. Pe de-altă parte într-o țară seculară unde există libertate de religie, oricât de rari ar fi religioșii, ei nu sunt respinși de societate și pot să își vadă de fericirea lor. Cu alte cuvinte poți fi creștin după Evanghelie în Suedia și să nu aibă nimeni treabă cu tine, dar este mult mai dificil să fi ateu în Turcia, Afganistan, America sau, de ce nu, mica noastră Grădină a Maicii Domnului.
Întrebarea principală pe care trebuie să ne-o punem este "De ce ar fi religioșii mai fericiți decât ateii?", iar răspunsul, cel puțin aparent, nu este deloc dificil: comunitățile religioase sunt grupuri mici, închegate, unde toți se cunosc între ei, și făcând parte din același "trib" simt nevoia să se ajute între ei. Membrii unei comunități mici vor fi cu toții motivați să își facă viața mai usoară. Nu uitați că punctele focale din viața unui sat tipic sunt biserica și "bufetul", cele două puncte unde comunitatea se adună pentru a pune lumea la cale, pentru a crea legături, pentru a stabili întâlniri ulterioare.
Probabil de asta chiar și ateii din tările religioase au acum o viață mult mai ușoară: pe măsură ce rețelele sociale s-au dezvoltat a devenit din ce în ce mai ușor să găsești oameni care sunt "ca tine", oameni cu care poți să te identifici, oameni cu care poți discuta pornind de la aceleași premise. Rezultatul este că suntem din ce în ce mai fericiți, ne simțim din ce în ce mai acceptați și am început să ne construim comunități reale sau virtuale care, fără nici o îndoială, ne fac mai fericiți.

5. "Religia îți dă un scop interior."

Nu pot să înțeleg argumentul ăsta pentru că am fost apateistă, iar pe atunci am avut un scop interior, un ideal. Apoi am descoperit ortodoxia, iar în mijlocul acelei crize religioase scopul meu s-a schimbat un pic, dar, în continuare, aveam un scop interior. Pe măsură ce am studiat din ce în ce mai mult (și am citit cartea care a transformat cei mai mulți creștini în atei: Biblia) am devenit întâi teistă, apoi panteistă, apoi atee. Și încă mai am un scop interior, și încă unul nobil și lipsit de egoism, același pe care îl aveam la 7 ani. Chiar dacă s-au schimbat metodele pe care aleg să le aplic pentru a-mi atinge scopul, mereu am avut un scop.
Am pus și altor atei din jurul meu aceeași întrebare, formulată cât mai neagresiv și mai neintruziv posibil: "Tu ai un scop interior?" Cei înclinați spre filozofie și introspecție au zâmbit îngăduitor. Cei activi și energici au început să mă edifce asupra scopului lor și asupra felului în care aș putea să ajut și eu. Cei mai puțin educați sau mai puțin înclinați spre analiză au cerut să le explic mai exact ce vreau să spun și au râs la final: "Io-te, na! Nici nu știam că am un scop interior!" Dar, fără excepție, toți au un scop, mai profund sau ma superficial, mai înalt sau mai mărunt, cu care sunt de-acord sau care mi se pare greșit. Dar îl au.


După toate acestea, concluzia mea este destul de simplă: nu am găsit încă un singur argument pentru care religia să fi fost bună pentru om, deși am căutat, dar găsesc în fiecare zi alte motive pentru care ea este nocivă pentru ființa umană, și nu mă refer la crimele religiei, ci la schimbările profunde pe care religia le face în mintea noastră, făcându-ne capabili de cele mai îngrozitoare acte. Dar, despre asta, în episodul viitor.

Later Edit:
Vă recomand o superbă dezbatere pe aceeași temă, care mie mi-a plăcut imens.

http://www.youtube.com/watch?v=yLtuD2CKY-U

Nu îmi pasă de România.

Nu îmi pasă de România.
Nu îmi pasă unde îi sunt granițele.
Nu îmi pasă care îi este limba națională.
Nu îmi pasă care îi sunt sărbătorile laice sau religioase.
Nu îmi pasă care îi este religia.
Nu îmi pasă care îi este istoria.

Îmi pasă, în schimb, de români.

Nu pentru că ar fi așa sau pe dincolo, pentru că s-au născut poeți sau pentru că sunt urmașii celor mai viteji și mai drepți dintre traci.
Nu pentru că ar fi pus coada la prună sau pentru că sunt frați buni cu râul și ramul.
Nu pentru că sunt unici în patruzeci de feluri sau pentru că nu există echivalent pentru cuvăntul "dor" în alte limbi, cum am învățat la orele de îndoctrinare naționalistă Literatură Română.

Îmi pasă de români pentru că, absolut accidental și fără merit propriu, soarta mea este legată de a lor. Familia mea locuiește pe aceste meleaguri, prietenii mei trăiesc între aceste granițe hotărâte după interesele politice și financiare ale altora, aproape toți oamenii care îmi influențează viața se află între aceste granițe fizice, politice și economice cărora le spunem România.

Spun mereu: "Nu sunt româncă, sunt om!" Visez la o lume unde granițele să fie trasate cu cretă colorată pe caldarâm, nu în mințile și sufletele oamenilor, în care limba ta să fie limba familiei tale, și nu un motiv de război, în care naționalitatea ta să nu intereseze pe nimeni. Conceptul pare greu de digerat pentru mulți oameni crescuți cu ideea că este ceva nobil în tribalism și segregare, în "noi versus ei", în dezumanizarea celor ce "nu sunt ca noi".

Deși prea puțin îmi pasă de conceptul de "România", de ideea de "România", de "naționalism" și "patriotism", găsesc că am sentimente pentru acest spațiu dintr-un singur motiv: este populat de oameni de care depind și care depind la rândul lor de acțiunile mele.

Îmi este important să avem legi corecte, care să ne trateze egal și care să ne respecte ca indivizi și ca grup.
Îmi este important să avem cu toții acces la educație decentă și la informație verificată.
Îmi este important să avem cu toții acces la un stil de viață decent, fără teama zilei de mâine.
Îmi este important să păstrăm o bucată de pădure verde și pentru nepoții nostrii, ca să nu vadă așa ceva doar în filme vechi și poze îngălbenite.
Cum facem asta? Nu plângându-ne, nu fugind, nu prefacându-ne că defapt este bine pentru că "se poate și mai rău", ci acționând.

Patriot nu este cel care abordează un steag în culori primare și ascultă "Deșteaptă-te române" la playerul din mașină.
Patriot nu este cel care înjură ungurii și se oferă să castreze țigani.
Patriot este cel care se oferă voluntar și contribuie la replantarea pădurilor care au fost defrișate.
Patriot este cel care urechează pe stradă pe cei care aruncă gunoaie pe jos.
Patriot este cel care se străduiește să educe pe cei din jur, informându-i și punându-le la dispoziție materiale spre învățare.
Patriot este cel care militează pentru legi corecte sau pentru a atrage atenția autorităților asupra unor nereguli.
Patriot este cel care crează lucruri de valoare pentru umanitate, fie că este artist, filozof sau om de știință.
Patriot este cel care îi ajută pe cei mai puțini norocoși să crească și să se dezvolte.

Da, aș vrea să văd întâi acest spațiu prins între limite care pentru mine sunt arbitrare că înflorește, își atinge potențialul și se dezvoltă frumos. Dar nu pentru că mă leagă ceva de conceptul "România". Ci pentru că singură nu pot face nimic. Avem nevoie să colaborăm cât mai mulți, nu pentru "gloria" spațiului carpato-danubiano-pontic, ci pentru ca noi, Terranii, să trăim cu toții mai bine.