Sunt optimistă

Au trecut câțiva ani de când primesc în fiecare zi știri despre Biserica Ortodoxă, prea multe dintre ele absurde și înfricoșătoare. Au trecut câțiva ani de când vorbesc zilnic cu creștini mai mult sau mai puțin furioși că "mă iau de Dumnezeu". Dar, privind înapoi, îmi dau seama că s-au schimbat destul de multe.
Dacă în martie 2011 am fost surprinși că TVR1 a acceptat să facă o emisiune despre averile bisericii, acum micile "afaceri" ale preoților sunt un subiect comun la știrile ProTV. Dacă acum 3 ani aflam una-alta de pe puținele bloguri atee, acum ziarele de tip tabloid mustesc de știri picante despre preoți, investigații cu camera ascunsă în biserici și declarații "uimitoare și fără precedent" ale unor persoane abuzate de preoți. Dacă înainte sub aceste articole găseam zeci de comentarii în care autorul articolului era afurisit și amenințat cu Iadul sau cancerul, acum găssc mesaje de revoltă împotriva  preoților.

Iar ei, preoții, știu toate astea.

Scandalurile din ultimul an au avut toate substrat puternic financiar, de la proteste organizate împotriva  caselor de incinerare , inclusiv "boicotarea" incinerării unei personalități decedate, până la  scandalul legat de cimitirele private, care ar putea fi o concurență serioasă pentru cimitirele (tot private) ale BOR. Să nu mai spunem că BOR are mai nou magazin online.

Da, este înfricoșător să vezi cât de tare se întinde caracatița aceasta numită BOR. Dar pentru mine este o speranță: modul acesta agresiv în care încearcă cu disperare să se agațe de buzunarele oamenilor, în special în momentele tragice ale vieții lor, îmi dă  impresia că sunt disperați. Opinia publică este din ce în ce mai dezaprobatoare, în special de când au început lucrările la Nenorocirea Mântuirii Neamului (prost), delapidând grămezi de fonduri de care avem atâta nevoie în alte sectoare. ASUR le-a dat peste nas în ce privește ora de religie în școli, care începe să piardă "mielușei", și, mai nou, a creat  o petiție prin care puteți cere primarului vostru să nu acorde sprijin financiar pentru construitea Catedralei (o puteți semna aici).

Privindu-i pe popi atât de disperați să își păstreze "turma", agresivi, cu ochii injectați, urlând la cei care nu sunt de-acord cu ei, născocind metode vădit disperate de a mai aduna ceva bani, am imaginea unui om care se îneacă și care se agață cu disperare de toate paiele, sperând să se salveze. Românii au cunoscut Europa laică și seculară, românii cunosc exemplele țărilor nordice atee, românii s-au săturat de betmenii în rochie care le stau lipiți de portofel ca niște lipitori grețoase și arogante. Nu peste multă vreme corporația "Biserica Ortodoxă" va fi o amintire tristă, comparativă cu Evul Mediu, dacă nu datorită gravității, atunci datorită dureroasei apropieri în timp, pentru că ne va fi rușine că ne-am lăsat manipulați.

Nu, nu sunt absurdă. Știu că eu nu voi apuca să văd moartea acestei corporații. Dar voi trăi să o văd cu ghearele tăiate și dinții piliți, trăind din milă. Așa cum merită.

Alte Argumente

Alte trei „argumente” pentru existenţa divinităţii sunt mult prea simple pentru a necesita o demontare elaborată. Echivocaţii grosolane, reformulări ale altor argumente deja demontate, sau pur şi simplu falsuri afirmaţii goale sunt ceea ce le caracterizează:

Argumentul Legiuitorului:

Toate corpurile din natură urmează anumite legi;
legile sunt caracteristice fiinţelor inteligente;
aşadar, există o fiinţă inteligentă care a creat legile naturii; numim această entitate „dumnezeu”

De vină pentru concluzia eronată este echivocaţia dintre legile umane, la care se referă a doua propoziţie din argument, şi „legile” fizicii. Cele două nu sunt sinonime, cu atât mai mult interşanjabile.
Legile umane sunt prescriptive, sunt un set de instrucţiuni care obligă la ceva, de obicei incluzând pedepse pentru abaterea de la ele; acestea sunt într-adevăr caracteristice fiinţelor inteligente şi sociale.
Dar legile naturale sunt descriptive, nu cer nimănui, sau mai bine zis nu cer de la nimic să facă ceva, ci pur şi simplu descriu modul în care funcţionează natura. Un obiect nu se „gândeşte” la legea gravitaţei care îi „cere” să cadă, pur şi simplu atracţia forţele de atracţie acţionează într-un anumit mod, iar rezultatul ( căderea cu o anumită acceleraţie ) e descris într-o formulă fizică, F=m1m2/r¹, numită „lege” pentru că se aplică fără excepţie. Nu e necesar vreun zeu care să împingă obiectul calculând în fiecare secundă cu cât să-şi mărească împingerea, acesta e modul de funcţionare al Universului.
Dacă preferaţi, înlocuiţi „urmează legile naturale” cu „se comportă într-un anumit mod caracteristic”. Astfel devine limpede că legile din prima premiză nu au nici o legătură cu „instrucţiunile scrise de oameni, pentru oameni, pentru a le restricţiona anumite posibile alegeri” - „legile” din a doua premiză.

Argumentul Din Gradaţie este la rândul lui bizar:

„Obiectele au diferite proprietăţi în diferite grade;
putem face comparaţia dintre diferitele grade doar prin referinţă la ceva care are acea proprietate în proporţii maxime;
acest ceva este dumnezeu”

Ce facem cu proprietăţile opuse ? Dumnezeul propus aici este cel mai alb şi cel mai negru, cel mai mare şi cel mai mic, cel mai cald şi cel mai rece, cel mai…
Ceva este greşit în argument: e nevoie oare să cunoaştem Cel Mai Înalt Lucru Din Univers înainte de a putea să ne dăm seama că un om este mai înalt decât un creion ? A doua premiză a argumentului spune că acest lucru este necesar, dar acest lucru este evident fals. Iar dacă un argument conţine o propoziţie eronată, atunci argumentul e eronat la rândul lui.
De asemenea, este logic că nu este obligatoriu ca un singur obiect să posede toate proprietăţile la superlativ, la fel cum şi oamenii care ajung în Cartea Recordurilor ajung pentru lucruri diferite: unul este cel mai gras, altul este cel mai înalt, şi altul este cel mai puternic.
Argumentul din Gradaţie a fost de asemenea demontat de Richard Dawkins într-o singură propoziţie:
lucrurile diferă în împuţiciune, dar putem face aceste comparaţii doar referindu-ne la ceva ce este împuţit la maximum; aşadar, trebuie să existe Împuţitul Maxim, şi acest cineva este dumnezeu”
Pare urât ? şi totuşi, singura schimbare a fost cea a genericului „proprietăţi” cu una din proprietăţile posibile ( „împuţiciune” ), pentru a face evidentă absurditatea şi ridicolul argumentului.

Argumentul Mişcătorului Nemişcat, prezentat de Aristotel, este o formă incipientă a Argumentului Primei Cauze:

„Tot ceea ce există pe lume este, într-o formă sau alta, în mişcare. Ceva nu se poate pune pe sine însuşi în mişcare, ci necesită o cauză care să o pună în mişcare; un regres infinit de cauze, sau de „mişcători”, este imposibil, aşadar există un mişcător nemişcat, care a iniţiat toate mişcările. Acest mişcător, sau această cauză a mişcării, este ceea ce numim dumnezeu”

…şi suferă de aceleaşi probleme ca şi Argumentul Primei Cauze: după ce pretinde necesitatea unei surse pentru fiecare „mişcare” ( terment folosit în sens general, cu sensul de „efect” ) , comite o pledoarie specială pentru o anumită sursă a mişcării, şi astfel se autocontrazice, acceptând totuşi că nu chiar totul necesită o altă cauză care să îl pună în mişcare.
În al doilea rând, foloseşte generalizări aproximative, din metaunivers ( scara umană ) pentru a descrie fenomene cuantice, care nu se supun aceloraşi reguli.
În al treilea rând, chiar acceptând necesitatea acestei prime cauze, sunt necesare alte şi alte demonstraţii pentru a determina fiecare proprietate a acestei cauze, până să fie permis să se vorbească despre vreun „zeu” sau „dumnezeu”. Conştiinţă, voinţă, intenţie… Nu, nu e permis să împopoţonăm acest „prim mişcător” cu pompoasa etichetă de „dumnezeu”, care le implică pe toate, până nu apar dovezi că acest „prim mişcător” chiar are tot ce trebuie pentru a fi numit astfel. După care e necesară o altă demonstraţie elaborată că acest zeu este chiar zeul pe care-l doreşte cel ce prezintă argumentul, şi nu altul… sau alţii.

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam
Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Ceasul lui Paley
Argumentul din Moralitate
Presupoziţionalismul

Argumentul din Moralitate

Argumentul din Moralitate se bazează de obicei pe prezumpţia că moralitatea este obiectivă:

dacă moralitatea este obiectivă şi absolută, atunci dumnezeu există;
moralitatea este obiectivă şi absolută;
aşadar, dumnezeu există.

Sau, formulat mai grosolan,

Sursa moraltăţii este una exterioară fiinţei umane, este dumnezeu !

De acord, dacă moralitatea ar fi obiectivă, asta ar putea indica o sursă înexplicabilă, poate chiar supranaturală; şi mai sunt necesare câteva demonstraţii pentru a elimina toţi zeii creditaţi cu dăruirea moralităţii către oameni, până să se poată spune exact care zeitate, sau zeităţi, au fost acelea.
Doar că moralitatea nu este absolută. Există câteva principii comune cam oricărui sistem moral, indiferent de societate, cum ar fi reţinerea faţă de uciderea nejustificată a altora; mai mult, aceleaşi trăsături generice se manifestă la orice specie socială: de pilđă, un banc de peşti pirahna, deşi nu a fost „binecuvântat” de vreun zeu cu porunci morale, va prospera fără ca peştii, deşi extrem de vorace şi capabili să atace orice pradă, să se atace reciproc. În cazul lor, este vorba de un instinct care să inhibe atacul asupra celor identificaţi drept „din aceeaşi specie”. În cazul omului, acelaşi instinct, dar evoluat cu mult deasupra unor simple reflexe, a dat naştere la ceea ce numim „moralitate”. Dar acesta e necesar pentru a permite formarea unei societăţi - orice societate care permite uciderea la-ntâmplare nu va prospera foarte mult. Este similar selecţiei naturale, doar că la nivel de grup, nu de individ: grupurile, sau societăţile în care membrii nu reuşesc să-şi inhibe agresivitatea faţă de ceilalţi membri nu se vor forma, iar dacă se formează nu vor exista pentru mult timp; în schimb, grupurile formate din indivizi care se acceptă reciproc şi care pot colabora vor rezista, iar dintre acestea, cele în care membrii colaborează cel mai bine şi îşi inhibă la maxim agresiunea faţă de alţi membri ai grupului vor avea mai mult succes ca grupuri sau ca societăţi.
Deci nu e nimic ciudat ca o specie socială, care a evoluat din alte specii care au fost sociale şi au trăit în grupuri vreme de milioane de ani să aibă bine „întipărit” în instinct o inihibiţie faţă de uciderea altor membri ai grupului.
Iar în privinţa altor principii morale… ia să vedem:
- cineva care nu face parte din grup/societate poate fi jefuit sau ucis ?
- sunt femeile „animale” aflate în posesia tatălui sau a soţului, care dispune de ele şi de viaţa lor cum doreşte ?
- sunt membrii altor grupuri, altor societăţi, sau de altă culoare, doar animale care pot fi cumpărate, vândute, exploatate ?
- este moral să torturezi un animal doar de dragul de-a o face ?
- e moral să ucizi un membru bătrân sau bolnav al grupului ?
- dar pe cineva care nu are aceleaşi convingeri religioase ?
Şi lista de întrebări poate continua mult şi bine.
La fiecare din aceste întrebări, răspunsul pe care-l dă societatea noastră de azi, bazându-se pe sistemul moral de azi, poate fi doar un Nu ! foarte hotărât. Dar în alte societăţi, sau chiar în societatea noastră acum vreo 2-300 ani răspunsurile ar fi fost cu totul altele.
Aşadar, să nu ne raportăm doar la două principii morale mari şi late, care sunt comune din motive evidente, ci să analizăm întregul sistem moral; ajunge să ne amintim de America anilor 1800, care nu găsea nimic imoral în sclavie; de Europa Evului Mediu, unde se considera greşit să nu combaţi ( cu foc şi spadă ) necredincioşii sau ereticii; de Ubasute, veche practică japoneză în cadrul căreia bătrânii erau abandonaţi pe un munte în momentul în care deveneau o povară pentru familie; de „spectacolele” din Europa anilor 1700, în care pisici erau arse lent pe rug spre amuzamentul publicului, sau de execuţiile publice; exemplele pot continua. În realitate, moralitatea se schimbă şi evoluează în timp, aşadar, nu există o „moralitate absolută”, aceasta este stabilită în cadrul fiecărei societăţi, de membrii acelei societăţi; ba mai mult, variază ( între anumite limite ) de la membru la membru; pretenţia că ar exista o singură moralitate, cu atât mai mult una obiectivă de-a lungul timpului, este pur şi simplu falsă; nici de aici nu se întrevede vreo posibilitate de existenţă pentru vreun zeu.

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam
Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Ceasul lui Paley
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat
Presupoziţionalismul

Ceasul lui Paley

Argumentul Ceasulului, al lui Paley, o variaţie a Argumentului din design,, a fost prezentat de mai mulţi teleologi; unul dintre ei a fost William Paley, care l-a prezentat cam în această formă:

„Imaginează-ţi că mergi printr-o pădure, şi găseşti un ceas; o să recunoşti imediat obiectul respectiv ca fiind proiectat de un designer inteligent; în acelaşi mod, privind un ochi, un corp uman, sau un copac, recunoşti că acestea au fost proiectate de un designer inteligent: dumnezeu !”.

Şi aici problemele sunt multe şi numeroase. În primul rând, motivul pentru care putem recunoaşte obiectul ca proiectat este că ştim ce este acel obiect, în ce scop a fost proiectat, cum a fost construit. Argumentul urmăreşte să demonstreze că fiinţele umane recunosc automat orice este proiectat faţă de ceva neproiectat, dar asta nu este adevărat. Puneţi în locul ceasului ceva necunoscut: o cochilie, o rocă sau poate un cristal ciudat, vreun obiect construit de un artist din cine ştie ce materiale ciudate, sau ( hai să facem un pas în fantastic ) un aparat luat de la bordul unei farfurii zburătoare. În fiecare din aceste cazuri, atunci când obiectul nu este familiar observatorului, confuzia va fi maximă, nici vorbă să poată deosebi cineva între designul unei civilizaţii extraterestre sau exprimarea dubioasă a vreunui artist, şi un obiect natural, ne-proiectat, dar cu un aspect mai ciudat. Vor fi necesare teste şi analize de laborator pentru a determina ce este acel obiect, şi posibil şi care e scopul lui… dacă are aşa ceva.
O altă problemă este că argumentul datează de pe la 1700-1800. Adică cu zeci de ani înainte ca Darwin să ofere o explicaţie naturală pentru aparenţa designului în fiinţele vii. O dată cu formularea teoriei evoluţiei, argumentul din design a devenit, dintr-un apel la ignoranţă ( „nu există explicaţie pentru aparenţa de proiectare, aşadar dumnezeu” ), doar ignoranţă, simpla ignoranţă în privinţa unei teorii ştiinţifice.
În alte cazuri, argumentul sugerează că complexitatea necesită designer, dar cunoaştem suficiente procese naturale care duc la creşterea complexităţii - chiar procesul de evoluţie prin selecţie naturală o face.
„Designul inteligent”, noua formă pe care a adoptat-o creaţionismul pentru a se putea strecura în şcolile americane pe lângă restricţiile legale, pune accent deosebit pe această complexitate, pretinzând că obiectele care prezintă un anumit grad complexitate necesită un designer. Doar că acest designer este foarte complex… iar conform argumentului va necesita, la rândul lui un designer şi mai complex, care va necesita… şi tot aşa.
Iar o altă minoră problemă este faptul că, luat la analizat mai atent… argumentul se autocontrazice: cum se face recunoaşterea designului aproape instantaneu ? prin comparaţia cu obiectele din natură. Dar, implicit, rezultă că restul obiectelor din natură nu au aceleaşi caracteristici, nu prezintă semne c-ar fi proiectate… ceea ce e o concluzie ciudată pentru un argument încercând să demonstreze că lumea a fost proiectată !

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Argumentul din Moralitate
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat
Presupoziţionalismul

Argumentul Teleologic

Următorul argument din listă propune un designer viu, inteligent şi complex, pentru că în absenţa acestuia… nu pot fi explicate viaţa, inteligenţa şi complexitatea. Argumentul Teleologic, sau Argumentul din Design apare în numeroase forme, dar în esenţă poate fi rezumat la:

„Universul şi/sau formele de viaţă par a fi proiectate; aşadar, putem presupune că există un designer, şi anume dumnezeu”.

De obicei, alternativa propusă la designer este „pura întâmplare”. Doar că, cel puţin pentru fiinţele vii, se comite eroarea omului-de-paie: fireşte că e absurd să presupui că un cal, un copac sau o vrabie au apărut „din întâmplare”, dar evoluţia nu înseamnă „din întâmplare”. Nu e nevoie de un designer inteligent care să proiecteze un ochi, o aripă sau un muşchi, şi totuşi acestea nu apar „din întâmplare”, ci evoluează în timp datorită selecţiei naturale.
Iar în privinţa Universului, din nou forţele naturale îl explică cel puţin la fel de bine ca şi ipoteza designerului. De pildă, una din posibilele explicaţii implică o infinitate de universuri, în care proprietăţile şi legile naturale pot diferi foarte mult; fireşte, viaţa se va putea dezvolta doar în acele universuri care au condiţiile necesare pentru aceasta; dar ar fi absurd ca formele de viaţă apărute doar în acele universuri care o permit să tragă concluzia că Universul respectiv a fost construit special pentru ele.
Oricum, deocamdată cunoaştem un singur Univers. Cunoaştem încă destul de puţin despre condiţiile care au dus la formarea lui. Încă nu ştim ce variante posibile ar fi putut rezulta.
Ceea ce ştim cu certitudine e că Universul nu este ospitalier vieţii. În vasta majoritate a sa, este doar un spaţiu gol, străbătut de radiaţii, şi cu temperaturi apropiate de zero absolut. În rare ocazii, câte o fărâmă de materie s-a conglomerat într-un sistem solar, şi în puţine sisteme solare, câte una-două planete se-ntâmplă să fie condiţii care să permită vieţii să apară şi să lupte din răsputeri pentru a se menţine pentru o foarte scurtă durată de timp ( raportat la vârsta Universului ), înainte ca sistemul solar să fie distrus de explozia propriului soare. Acesta nu este un sistem „proiectat” pentru viaţă, nu mai mult decât au fost munţii Bucegi în întregime proiectaţi special pentru cultura de bacterii care se dezvoltă pentru câteva minute în picătura de ploaie rămasă într-o fisură dintr-o rocă din vârful muntelui Omu, înainte ca soarele şi vântul s-o usuce şi astfel să ucidă bacteriile.

Perfecţiunea Universului este invocată şi în Argumentul Antropic, care repetă

Universul este reglat fin pentru a permite apariţia vieţii, deci are un designer.

Sau, în altă variantă,

planeta Terra este perfect poziţionată şi are condiţiile perfecte pentru a permite dezvoltarea vieţii; acest lucru indică că a fost astfel poziţionată în mod intenţionat de un designer.

Doar că, după cum am văzut, Universul nu este reglat special pentru a permite viaţa; viaţa reprezintă ceva insignifiant, bazat mai degrabă pe impurităţile Universului decât pe Universul ca atare.
Iar „surpriza” că Pământul permite existenţa vieţii… în prezent se cunosc peste 800 de planete din alte sisteme solare, din care vreo 50 orbitează în aşa-numita zonă Goldilock, zonă la distanţa potrivită faţă de soarele planetei pentru a menţine apa lichidă la suprafaţa planetei şi deci a permite existenţa formelor de viaţă similară celei terestre.
Nu e nimic uimitor că viaţa a apărut pe o planetă capabilă să o susţină. Chiar dacă în întregul Univers viaţa ar fi apărut o singură dată, atunci ar fi apărut numai şi numai pe o planetă capabilă să o susţină.
Dimpotrivă, dacă viaţa terestră s-ar fi dezvoltat pe o planetă incapabilă să o susţină, şi totuşi ar fi rezistat, abia atunci acest lucru ar fi fost cu-adevărat inexplicabil. Dar faptul că viaţa a apărut şi mai ales că s-a dezvoltat şi a evoluat exact unde acest lucru a fost posibil nu este un indiciu că Pământul a fost creat, ci… că viaţa s-a adaptat la condiţiile pe care le-a avut ! Şi nici măcar n-a reuşit să o facă foarte bine, cam 99% din speciile care au existat vreodată au dispărut pentru că nu au reuşit să facă faţă schimbărilor de mediu ale „planetei proiectate special pentru ele”, sau au fost ucise de meteoriţi căzuţi din spaţiul cosmic, la rândul lui „proiectat special pentru viaţa terestră”.

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam
Ceasul lui Paley
Argumentul din Moralitate
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat
Presupoziţionalismul

Argumentul Cosmologic

Al doilea argument din serie este Argumentul Cosmologic, sau Argumentul Primei Cauze, care încearcă să demonstreze necesitatea existenţei unei divinităţi care să pună în mişcare Universul, sau să declanşeze Big-Bangul:

„Tot ceea ce există necesită o cauză; universul necesită şi el o cauză, iar această cauză este dumnezeu.”

Din păcate, argumentul suferă de mici erori care-l invalidează total. În primul rând, se face vinovat de extrapolări nepermise: faptul că unele fenomene din scara noastră de perspectivă necesită cauze nu înseamnă că aceleaşi principii se aplică la nivel micro, la nivel cuantic, unde relaţiile cauză-efect pot fi inversate, sau efectele se pot produce spontan, fără cauze. Cu atât mai mult logica intuitivă eşuează când este vorba de întregul Univers condensat la dimensiuni infinit de mici.
A încerca să descrii asemenea fenomene extraordinare ca cele ce au loc permanent la nivel micro, prin raportare şi comparare cu fenomenele uzuale poate uneori ajuta la descrierea lor, dar în nici un caz analogiile nu pot merge atât de departe încât să oblige însăşi fenomene precum naşterea întregului Univers, a spaţiului şi a timpului, dintr-o fluctuaţie cuantică de dincolo de înţelegerea noastră, de dincolo de capacităţile de descriere a tuturor legilor naturale aşa cum le cunoaştem azi, să respecte bunul-simţ al oamenilor; este la fel de deplasat cu a încerca să simţi, să intuieşti modul în care un electron trece prin două fante concomitent, sau modul în care timpul obiectiv se dilată sau se contractă în funcţie de viteza de deplasare: este pur şi simplu imposibil. Putem descrie fenomenele respective, le putem demonstra, dar ele nu sunt intuitive.
Aşadar, a încerca să descrii Big Bangul prin prisma intuiţiei umane este un eşec, iar raţionamentul se prăbuşeşte aici.
Dar problemele continuă: chiar acceptând că Big-Bangul are nevoie de o cauză, afirmaţia „numim cauza aceasta dumnezeu” este o echivocaţie grosolană: singurul lucru pe care-l ştim despre cauza aceasta e că poate genera universuri. Atât. Cuvântul „dumnezeu” cară după sine o mulţime de alte implicaţii: conştiinţă, voinţă, intenţia de a crea Universul, supravegherea acestuia, ba chiar şi păzirea atentă a comportamentului şi gândurilor oamenilor… şi multe, multe alte atribute. Prin simpla atribuire a numelui „dumnezeu” acestei prime cauze, cel ce prezintă argumentul încearcă să scape de necesitatea demonstrării tuturor acestor proprietăţi şi să le strecoare pe toate sub acoperirea oferită de rezonanţa denumirii.
Scutirea zeului de la regula „absolută” necesară iniţial tocmai pentru a forţa ca răspuns zeul este o eroare de argumentaţie, pledoaria specială, şi totodată un handicap major pentru argument: după ce pretinde necesitatea unei cauze pentru orice, prezintă drept explicaţie… ceva care nu are cauză, deci admite că nu este obligatorie o cauză pentru orice. Această autocontradicţie este fatală.
„De unde vine acest zeu ? Dacă decidem că aceasta este o întrebare căreia nu i se poate răspunde, de ce să nu scutim un pas, şi să spunem că originea Universului este o întrebare căreia nu i se poate răspunde ? Sau, dacă spunem că acest zeu, sau zei, au existat dintotdeauna, de ce să nu scutim un pas, şi să spunem că Universul a existat dintotdeauna ?” ( Carl Sagan ).

Argumentul Cosmologic, varianta îmbunătăţită, sau Argumentul lui Kalam, prezentat deseori de apologistul William Lane Craig, este tot Argumentul Cosmologic, dar reformulat pentru a oferi o portiţă de scăpare pentru zeu, nu pe baze logice, ci semantice:

„Tot ceea ce începe să existe necesită o cauză; Universul a început să existe, aşadar, Universul necesită o cauză.
Această cauză este dumnezeu.

Astfel, la întrebarea „dar ce l-a cauzat pe acest dumnezeu ?”, cel ce prezintă argumentul răspunde că „dumnezeu a existat dintotdeauna, nu a început să existe, deci el nu necesită vreo cauză !”
Dar asta e iarăşi o pledoarie specială: se face o excepţie aparte pentru acest zeu, de care ni se spune că „a existat dintotdeauna”… dar fără a demonstra asta.
Oricum, aceste trucuri semantice nu adresează primele două critici ale argumentului iniţial: în primul rând, nu s-a demonstrat că „tot ceea ce există necesită o cauză”. Încă o dată, la nivel cuantic, fenomene necauzate se produc în permanenţă, anulând prima afirmaţie; şi în al doilea rând, dacă Universul are nevoie de cauze, singurul lucru pe care-l putem spune despre cauza respectivă doar prin analiza Universului este că respectiva cauză poate produce Universuri. Mai trebuie demonstrat că această cauză este vie, conştientă, că a produs Universul în mod intenţionat…
În al treilea rând ( această critică se aplică ambelor variante ale argumentului ) chiar acceptând că Universul necesită o cauză, se pot alege o mie de explicaţii la fel de fantastice, care să nu răspundă de fapt la nimic: Hamsterul Magic care Vomită Universuri, Monstrul Zburător din Spaghete, YHVH, Spiriduşul Transcendent, etc etc etc. A inventa o cauză despre care se spune că „a produs Universul”, apoi aducând Universul ca dovadă că invenţia este reală, este un exemplu clasic de eroare logică, argumentul din scenariu.
În ultimul rând, reformularea poate duce la concluzia că dumnezeu nu există:

„Tot ceea ce există a început să existe la un moment dat.
Dacă dumnezeu „nu a început să existe”, atunci dumnezeu nu există !”

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Ceasul lui Paley
Argumentul din Moralitate
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat
Presupoziţionalismul

Argumentul Ontologic

De-a lungul timpului, filozofi şi teologi au încercat să demonstreze existenţa zeilor folosind diverse argumentaţii pornind de la ceea ce cunoşteau şi încercând să-şi croiască drumul logic spre concluzia care să demonstreze, o dată pentru totdeauna, că zeul sau dumnezeul lor este real şi necesar.
Din păcate, fiecare din argumente s-a „impiedicat” la un moment dat de un minor detaliu, vreun fapt care să le contrazică raţionamentul, sau vreo eroare strecurată prin raţionament.
Acest lucru nu împiedică apologişti şi teologi moderni, profesionişti sau amatori, să folosească aceleaşi argumente eronate pentru a-şi susţine cauza, fie pentru că nu ştiu că argumentele sunt eronate… fie pentru că mizează pe faptul că interlocutorul nu ştie acest lucru.
Urmează o serie de articole care să prezinte câteva din cele mai frecvente argumente, împreună cu demontarea fiecăruia.

Primul argument prezentat, Argumentul Ontologic, este ciudat; în esenţă, are cam forma aceasta:

„Nu poate fi conceput nimic superior lui dumnezeu;
o entitate care există atât în minte cât şi în realitate este superioară uneia care există doar în imaginaţie;
dar, pentru că dumnezeu este cel mai măreţ şi nu ne putem imagina ceva superior lui, rezultă că dumnezeu există şi în realitate.”

Ceea ce este un mod foarte alambicat de a face un argument circular grozav, definind dumnezeul drept „o entitate care chiar există”, apoi prezentând existenţa propusă în definiţie ca dovadă că dumnezeu chiar există.
Fireşte, nu tot ceea ce poate fi definit există în realitate, nici măcar dacă în definiţie se strecoară şi „care există”: „cercul cu patru colţuri” poate fi definit, dar totuşi nu poate exista, chiar dacă completez definiţia cu formula magică „care există”, sau adaug atributul „perfect” atât cercului, cât şi colţurilor; a vorbi despre „porcul zburător perfect” nu va materializa un porc zburător, nici în cameră, nici în altă parte. De ce ? Foarte simplu: existenţa în sine nu este o proprietate a unui obiect, ci doar descrie relaţia dintre conceptul respectiv şi realitate. Aşadar, „o entitate care există atât în minte cât şi în realitate este superioară uneia care există doar în imaginaţie” este eronat, deci concluzia se prăbuşeşte. De ce ar fi ceva imaginat inferior obiectului real ? din ce punct de vedere ?
În al doilea rând, argumentul e dependent de imaginaţie. Serios ? Dumnezeul ăsta depinde de capacitatea sau incapacitatea cuiva de a-şi imagina anumite calităţi ? Ce facem dacă, să presupunem, mâine se naşte cineva cu o imaginaţie mai bogată decât a tuturor celorlalţi oameni ? Dintr-o dată dumnezeul va deveni mai puternic, mai grozav, mai strălucit, şi va reveni la „normal” o dată cu moartea personajului ?
Iar în al treilea rând… e amuzant cum, după ce teologii ne-au asigurat că „dumnezeu depăşeşte cu muuuult capacitatea de înţelegere a omului”, dintr-o dată se răzgândesc şi îl limitează doar la ceea ce omul poate imagina. Şi uneori o fac chiar în cadrul aceeaşi discuţii !
Cineva poate afirma că „dumnezeu e omnipotent”, dar asta nu înseamnă nimic. Oare persoana cu pricina chiar poate înţelege omnipotenţa, şi-o poate imagina ? sau doar pronunţă nişte cuvinte care nu rezonează cu nimic din tot ceea ce a fost vreodată accesibil vreunui om ?
În al patrulea rând, acest argument mai poate oferi ocazia unui paradox:
„Poate dumnezeu să-şi imagineze ceva superior lui ? dacă da, atunci intrăm într-o spirală infintă, pentru că automat entitatea respectivă trebuie să existe; iar acea entitate îşi poate imagina ceva superior… ? ad nauseam. Iar dacă nu, atunci dumnezeul acesta nu este omnipotent, fiind incapabil de cel puţin o acţiune.”

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam
Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Ceasul lui Paley
Argumentul din Moralitate
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat