Atac violent: te convertești sau îți tăiem limba?

Un student indian de 24 de ani care locuiește în orașul Bon, Germania, a fost atacat pe stradă de către extremiști islamici care i-au crestat tăieturi adânci în limbă atunci când a refuzat să se convertească.

El a fost atacat în ajunul Crăciunului, în timp ce se îndrepta către locuința sa din Bonn.

Bărbații l-au întrebat despre religia lui și l-au îndemnat să se convertească la Islam, avertizându-l că îi vor tăia limba dacă va refuza să o facă. Studentul, a cărei identitate nu a fost făcută publică, a relatat poliției că a fost atacat de la spate de către doi bărbați pe care încercase să îi ignore. Atacatorii l-au bătut, i-au crestat limba și apoi au dispărut cu o mașină.

Un trecător a găsit studentul însângerat pe stradă și a sunat la ambulanță.

Cum am ajuns la faza asta? Cum am juns ca într-o țară europeană avansată să te trezești cu probleme din seria "te convertești sau mori"? Comentariile la articol sunt tipice: "Nuuu, ăia nu sunt islamici adevărați, noi nu facem așa ceva!" Din ce văd în fiecare zi la știri "islamicii neadevărați" sunt extrem de activi și de prolifici. Dacă nu sunt islamici adevărați, aștept de la "islamicii adevărați " să îi repudieze, să le retragă suportul, să îi reclame la poliție. Până atunci "moderații" sunt doar niște dobitoci care sprijină cu numărul lor și cu acordul lor tacit crimele împotriva umanității comise de extremiști.

De ce sunt ateii așa de furioși?

Mă tot întreabă lumea: "De ce sunt ateii așa de furioși?" Ce ar fi să fac o listă? Nu e obligatoriu în ordinea importanței.
1: Plătesc taxe. Dar:
 1a: Dacă mă îmbolnăvesc, spitalele nu au sisteme de imagistică sau măcar aspirine. Dar li se construiesc biserici în curte, pentru că dacă medicii nu au fonduri ca să mă ajute, măcar biserica să aibă fonduri ca să nu facă nimic.
1b: Dacă vreau să plec la drum cad în gropile din carosabil, (poate pentru a nu mai fi găsită niciodată), pentru că nu sunt bani pentru infrastructură. Dar la fiecare colț se construiește o biserică din banii statului.
1c: Elevii ies din liceu pregătiți să îmi vândă chipsuri cu bacon , citit cum se scrie, și convinși că Soarele se învârte în jurul Pământului, dar îndoctrinați strategic în arta plătitului popei și linsului de moaște, după 13 ani de predare a religiei în școală, pe banii mei.
1d: 56000 de preoţi și personalul clerical, plus profesorii de îndoctrinare ortodoxă sunt plătiți din banii de taxe ai românilor. În timp ce noi nu avem drumuri, școli și spitale, ei își parchează merzanul în fața casei parohiale pavate cu marmură.

2: Sunt amenințată zilnic de către credincioși. Cu bătaia sau cu violul, uneori, dar cel mai des cu iadul, pedeapsa divină, cancerul sau alte chestii iubite de credincioși. Religioșilor li se pare moral și normal să creadă că oricine nu crede ca ei merită o eternitate de suferință. Chiar și un copil născut "în credința greșită".
2a: După ce sunt amenințată destoinic, mi se explica faptul că moralitatea e "de la dumnezeu", deci eu nu pot fi morală. Nu cred în zei, deci sunt o curvă imorală criminală.

 3: Grupuri religioase de tip Pro-Vita, cu sprijinul Bisericii Ortodoxe, umblă prin școli făcând propagandă anti-contracepție, îngrozind fetițe cu imagini contrafăcute cu "bebeluși avortați" și crescând astfel numărul nașterilor între adolescenți. Tot aceste grupuri militează pentru reinstaurarea Dectetului comunist, ăla care a cauzat moartea atâtor femei, nașterea unui număr record de copii nedoriți, suprasaturarea orfelinatelor și sărăcirea extremă a unor segmente de populație. Și cum sărăcia e sinonimă cu lipsa de educație...

 4: Implicarea bisericii în politică. Nu doar că "dă bine" să te vadă boborul pe sticlă la ceva sfințire de cruce, dar dacă împingi o sumă cui trebuie, vei fi pomenit în predică. Iar oile, cuminți, merg să voteze nu pentru vreun merit al candidatului, ci pentru că "Părintele a zis."
4a: Ca rezultat, de la consilii județene, primării și organizații politice curg bani spre "culte" și spre popi. Bani care ar fi putut ajuta cetățeanul plătitor de taxe sau oamenii amărâți ajung în podele de marmură și acoperișuri aurite.

5: 5 Implicarea religiei în legi. De pildă, patriarhul Daniel, fără a fi fost vreodată ales ca parlamentar, a decis că nu-i place Legea Educaţiei, aşa cum a fost propusă, aşa că a trimis nişte "propuneri" Camerei Deputaţilor. Drept pentru care Legea a fost modificată după cum a cerut cineva care, la urma urmei, ar fi trebuit să fie doar un simplu cetăţean ca oricare altul.

Mai mult, în nenumărate ţări, multe legi care sunt împotriva drepturilor omului sunt bazate pe "așa scrie în cartea mea sfântă". Asta le permite religioșlor din toată lumea să discrimineze diverse categorii: pe cei care au altă religie sau nici o religie, pe cei care au altă orientare sexuală, pe cei care nu au penis, mă rog, pe oricine nu e "bărbat straihgt de religia și culoarea portivită". E impardonabil ca un guvern să permită discriminarea pe principii etnice, rasiale, de sex, de orientare, pe principii religioase sau politice. Drepturile omului nu sunt ceva ce trebuie câștigat, ci ceva ce este obligatoriu. Orice încălcare este un abuz.

6: Clopotele și difuzoarele. Ca om nereligios, sâmbătă seara beau o bere în oraș. Duminică dimineață, însă, e trezirea: rugăciunea nu se face "în odaie", după cum scrie în biblia lor, ci cu boxe de concert, să știe toată lumea că ei sunt pioși și modești.
6b: Soneria. Nu pot să îmi văd de treaba mea fără să sune când unul, când altul, ori venit să ceară "taxa de protecție", ori pornit să îmi salveze sufletul?

7: Implicarea idioților în știință. După ce Galilei s-a distrat cu închiziția, Giordano Bruno a fost ars pe rug, Darwin a fost hărțuit, Turing castrat chimic și împins la sinucidere, credeam că s-a terminat. Dar când religioșii au blocat cercetarea Stem, au construit "Muzeul Creației" și când am văzut manuale școlare în care se predă creaționismul mi-am dat seama că lupta religiei împotriva științei nu s-a încheiat. Ce ar fi dacă banii direcționați spre culte ar intra în căutarea unui leac pentru cancer sau HIV? Nu am văzut încă un om la care sa îi crească un picior nou după o rugăciune, dar am văzut proteze care permit oamenilor să trăiască normal. Sau chiar să practice sporturi de performanță.


Atât, momentan. Puteți să mai adăugați și voi, după inspirația de moment.

Update: Și ateii americani sunt furioși.

Ateul și Crăciunul

"Cum trece un ateu peste sărbătoarea Crăciunului? Ce faci, cum te comporți de Crăciun?"
Asta e poate cea mai frecventă întrebare peste care dau în perioada asta. Cum împaci necredința ta cu o asemenea sărbătoare cu valențe religioase? Cum relaționezi cu familia? E ipocrit să sărbătorești cu ei?

Asta a fost o problemă care mi-a dat grave bătăi de cap în anii trecuți. Fratele meu, în drăgălășenia lui, m-a făcut "ipocrită" pentru că împodobeam bradul. Colinzile au niște texte complet stupide despre personaje imaginare și nu aș fi vrut să le cânt. Am pățit să îmi petrec ajunul în lacrimi, singură în cameră, datorită rupturii cu ai mei.

Apoi am realizat ceva important: niciodată nu am sărbătorit nașterea lui Iisus în familie. Asta a fost mereu o sărbătoare a noastră, cu ușa încuiată, în timpul căreia ne bucurăm unii de ceilalți. Eh, și ce dacă în colinzi e vorba de personaje imaginare? Asta nu mă oprește să fredonez cântecele Beatles, nu? Contează să le cântăm împreună, să ne simțim bine, să arătăm că ținem unii la alții, să pertecem timp împreună. Am ajuns la concluzia că cea mai importantă este familia, că trebuie să menținem armonia și să ne bucurăm unii de ceilalți. Chiar dacă avem opinii diferite.

În concluzie, urmează să împodobesc 3 brazi, să cânt o grămadă de colinzi, cu condiția să nu fie despre omorât atei sau "necredincioși" sau despre Maica Domnului care aduce războaie, să petrec timp cu familia și să mânânc prea multă prăjitură. Pentru că este.

Și dacă mă întreabă cineva ce sărbătoresc, pot să le spun: "Uite, au fost nopțile lungi și acum începe să crească ziua. Vine vara!"

Fantoma fostului Yule

Şi a început un nou „sezon al sărbătorilor” ! Colegii fredonează colinde; la TV, cu fundal de colinde, îmi sunt prezentate toate nimicurile care-mi sunt necesare şi pe care trebuie să le cumpăr; crainicii de ştiri îmi urează să mă bucur „de naşterea domnului lor” şi-mi povestesc ce fac unii şi alţii de crăciun; am primit deja primele SMS-uri care-mi amintesc de extraordinara „naştere a domnului !”, şi că trebuie să mă fiu fericit; primii copilaşi dornici să exploateze sensibilitatea umană deja au început să dea atacul, lălăind aceleaşi bucăţi de colinde. Muzicuţa din balconul vecinului ţiuie în surdină melodia „Jingle bells”, Hruşcă reînvie cu aceleaşi străvechi colinde, în curând până şi Google îşi va schimba sigla cu vreun brăduleţ.
Şi-n mijlocul acestui ocean de colinde, brazi, sărbătoare, colinde, consumatorism, colinde şi moş-crăciuni, deasupra felicitărilor trase la indigo şi pretinsei bucurii care acoperă oboseala, pluteşte un spectru invizibil. Nu, nu e „fantoma crăciunului trecut”, este fantoma Saturnaliilor, fantoma Yule-ului, fantoma tuturor sărbătorilor păgâne închinate, toate, unui eveniment major: solstiţiul de iarnă; mai precis, depăşirea acestuia, creşterea deja sesizabilă în lungime a zilei, adică „renaşterea” Soarelui ( Sol Invictus ).
În momentul în care creştinismului a devenit religie oficială, a trebuit să sufere nişte schimbări, pentru a fi cât mai accesibil şi mai uşor de acceptat pentru cei ce şi-au văzut propriile credinţe interzise. Una dintre schimbări a fost transformarea datei „oficiale” de odihnă, din ziua de sâmbătă ( sabatul cerut cu stăruinţă în biblie ) în ziua de duminică, „ziua Soarelui”, acceptată de restul Imperiului Roman.
Iar altă schimbare majoră a fost deturnarea şi acapararea unei sărbători comune mai multor culturi, şi proclamarea acestei date drept „sărbătoare creştină”, atât pentru a uşura trecerea la creşinism, cât mai ales pentru a şterge obiceiurile păgâne precum urările de bine, cântecele ( colindele ) şi cadourile făcute de romani la Saturnalii, împodobirea caselor cu vâsc sau cu ramuri de conifere, precum wikingii sau germanicii; masa bazată pe carne de porc, în cinstea lui Saerimner, porcul lui Odin - preluat de la wikingi; de asemenea, un zeu, un bătrân magic, un elf o altă entitate, care oferă cadouri, sau doar pedepseşte copiii neascultători, în apropiere de data solstiţiului, sau de Yule, este prezent în mitologiile scandinave, anglo-saxone, germanice sau slave, cu mult înainte de introducerea creştinismului.

Vă mai amintiţi de „Buffallo Bill”, ucigaşul psihopat din „Tăcerea mieilor” ? cel ce nu doar că ucidea, dar îşi şi jupuia victimele pentru a se îmbrăca cu pielea lor ?
Toate obiceiurile păgânilor, atât de detestaţi de creştini, au fost „jupuite” de la cei ce le practicau, şi sunt prezentate drept „obiceiuri creştine”. Dar pentru cineva familiarizat cu detaliile istorice ale construcţiei sărbătorii, deşi perioada crăciunului reprezentă un moment fericit, de apropiere de cei dragi, este totuşi întunecat şi uneori chiar sufocat de toate măştile smulse de la nenumăratele victime ale intoleranţei religioase, şi purtate cu ipocrizie de un ucigaş teribil, care a ţinut lumea sub teroare peste 1500 ani.

În încheiere, vă doresc Saturnalii, Yule sau Solstiţiu fericit, şi un Tată-al-Frigului, Woden sau tomten cât mai îmbelşugat !

Sunt printre noi…

Nu demult a fost un eveniment care ar putea fi numit foarte bine „noaptea morţilor vii”; s-a sărbătorit hramul sfintei Parascheva de la Iaşi, prilej cu care sute de mii dintre cei mai evlavioşi, cucernici şi blânzi dintre toţi evlavioşii, cucernicii şi blânzii creştini s-au îmbulzit, înjurat, muşcat, bătut, călcat în picioare şi înghesuit până aproape de asfixie într-o mulţime dornică să se milogească de un preasfânt hoit expus, lăudat, exploatat şi prostituat de sute de ani de către Biserică.
Am vrut să aflu mai multe despre această Paraschevă, şi am găsit nişte relatări ale unor „minuni”, care m-au pus pe gânduri. Iată câteva dintre cele mai interesante, prezentate pe scurt:

1. …o fată cam leneşă şi puţin credincioasă… are în faţă bacalaureatul şi admiterea în facultate… a spus sfintei că are frică de română şi ştie numai despre Eminescu. Exact aceasta a întrebat-o la bacalaureat şi fata a reuşit bine.

Şi acesta este un caz pilduitor şi minunat ?
Ia să transformăm "preasfânta" într-un muritor de rând, să zicem, profesorul examinator.
O elevă care este foarte nepregătită tratează cu acesta să fie ascultată din unicul subiect cunoscut, şi eleva „reuşeşte bine” deşi în realitate nu este deloc pregătită.
Dintr-o dată se pierde aura extraordinarului, şi rămânem cu un banal caz de corupţie şi favoritism. Para nu plantează miraculos informaţiile necesare pentru cineva care termină un liceu, nu îi induce conştiinciozitate şi hărnicie, ci doar trişează grosolan sistemul pregătit pentru a diferenţia între elevii care au cunoştinţele cerute şi cei care nu le au.
Următorul caz este destul de similar, dar cu implicaţii ceva mai sumbre:

2. O fată… toată vara nu s-a pregătit aşa cum trebuie şi îi e frică că nu va putea intra, căci din ce a învăţat nu poate ţine minte decât structura splinei… Tânăra, stând în genunchi în faţa sfintei racle, spune: "Sfântă Paraschivo, nu sunt pregătită, ştiu bine numai splina".La examen… mare-i fu mirarea că-i vine pe bileţel splina. A ştiut perfect şi a luat zece. …Şi de atunci era nedespărţită de la Sfânta Mitropolie la toate slujbele. A terminat cu bine facultatea de medicină şi acum e medic în Iaşi.

Să înlocuim din nou moaştele cu un profesor oarecare, şi rămânem cu o poveste dezgustătoare, cu o viitoare studentă la medicină care s-a lăsat pe tânjală şi nu a învăţat ceea ce ar fi trebuit, se bazează pe „pile” şi trişează la un examen conceput pentru a diferenţia studenţii care au învăţat informaţille cerute de cei ce nu au făcut-o. A da unui student cu o pregătire jalnică nota maximă nu este minune, este înşelăciune; studenta aceasta a intrat la facultate în locul cuiva mai bine pregătit decât ea - de ce ar fi o asemenea nedreptate evidentă ceva „minunat” ?
În continuare studenta pare să fi trecut prin facultate doar pe bază de rugăciuni, nu învăţând ceva, şi-a primit diploma de doctorat pe baza pilelor, nu cunoştinţelor, şi „în prezent” practică medicina. Ce se întâmplă cu pacienţii unui medic care nu a învăţat nimic toată facultatea ? nici nu vreau să mă gândesc.
Nici cei ce flutură povestea nu se gândesc la consecinţele negative, ei se mulţumesc să prezinte o relatare în care cineva a obţinut ceva pe nedrept, şi ignoră atât consecinţele directe ale „minunii”, care nu sunt deloc minunate… cât şi, mult mai grav, consecinţele poveştii lor, toţi elevii sau studenţii care iau de bună povestea şi în loc să se pregătească pentru examene, se bazează pe moaşte şi rugăciuni.
Din fericire pentru societate, şi din nefericire pentru elevii respectivi, basmele acestea nu funcţionează şi în viaţa de zi cu zi, şi cei naivi sunt striviţi ca între două pietre de moară între minciunile popilor şi realitatea dură.

3. „O femeie a venit la Sfânta Paraschiva cu rugăciuni pentru soţul ei care a fost condamnat la zece ani de închisoare. După doi ani s-a întors acasă. Ea a venit şi a mulţumit Cuvioasei Paraschiva.

Traducere: un infractor a fost arestat, judecat, găsit vinovat şi i s-a dat o sentinţă pe care judecătorul care a analizat cazul a considerat-o adecvată.
Putem presupune că infractorul din poveste nu a fost condamnat la 10 ani doar pentru că a trecut pe roşu sau pentru că a dat o palmă vreunui vecin la beţie. Cineva condamnat la 10 ani este vinovat de ceva mult mai serios: crimă, tâlhărie, sau alte infracţiuni grave. Dar nu contează: soţia sa s-a rugat de cine trebuie, şi infractorul a fost eliberat cu mult înainte de termen.
Încă o dată, să înlocuim moaştele cu un vreun alt judecător, care respinge sentinţa pronunţată la proces după voia inimii şi eliberează condamnatul de dragul lacrimilor soţiei sale, fără a mai trece prin vreun proces de recurs.
Prezentând povestea astfel, obţinem un caz care ar trebui reclamat urgent la DNA, un judecător care se face vinovat de abuz în funcţie.
De ce ar trebui aclamat cazul dacă în locul unui judecător părtinitor e un cadavru părtinitor ?
Să continuăm cu alte „miracole” şi mai grozave:

4. O mamă… a spus că e foarte vinovată faţă de Sfânta Paraschiva. În ziua hramului Sfintei Paraschiva… s-a apucat să facă pregătiri pentru iarnă… şi-a trimis fetiţa ei de nouă ani să cumpere ulei de la alimentară, dar… n-a observat că a trecut un ceas şi fetiţa nu mai vine… fetiţa e dusă cu salvarea la spital, deoarece a dat peste ea un autobuz. Dar pocăinţa mamei a fost sinceră şi fetiţa s-a făcut sănătoasă, fără nici o complicaţie.

Deci e clar, nu ? să găteşti de ziua Paraschivei este o crimă îngrozitoare, este ceva ce merită straşnic pedepsit, cu o condamnare potrivită mai degrabă într-o poveste cu mafioţi sau cu piraţi, decât într-una despre „sfinţi” şi „minuni”: pedepsirea copilului "vinovatului” prin aruncarea acestuia în faţa unui autobuz !
Abia după ce mama copilului se umileşte, îşi cere scuze, şi plăteşte sumele necesare, bandiţii… pardon, Parascheva decide să lase ostaticul să plece viu, în loc să-l ucidă, şi, culmea nesimţirii, pozează în binefăcător. Ne-o şi putem imagina pe „cuivoasă” murmurând dulce la sfârşit spre femeia disperată: „ăsta a fost doar un avertisment… data viitoare însă…”
Groaznic !

5. Două cumnate… la una din ele au dispărut 200 de lei… a reproşat cumnatei sale… cea învinuită s-a jurat că nu ştie nimica, dar degeaba... Atunci a venit [acuzata] la Sfânta Paraschiva, a dat pomelnic în care s-a rugat ca Sfânta Paraschiva să arate cine este vinovat, ea sau cea care cleveteşte. Copilul de nouă ani al păgubaşei, jucându-se pe stradă, a fost omorât de o maşină. S-a adeverit că acuzaţia era nedreaptă, femeia care acuza era mincinoasă.

Să ţinem cont de faptl că nu s-a „adeverit” nimic, pur şi simplu bănuita a executat ceea ce se poate numi foarte bine un ritual Voodoo pentru a o învăţa minte pe acuzatoarea ei. Dacă în locul moaştelor, acţiunea ar fi fost executată de un muritor, întâmplarea ar fi îngrozit toată ţara; dar pentru că criminala e prezentată drept sfântă, dintr-o dată o poveste de groază devine ceva minunat…
Din ce ni se spune în poveste, singura vină a păgubaşei a fost să bănuiască şi să acuze pe nedrept o persoană care avea acces la bani. Să nu uităm că femeia a suferit o pierdere care poate era destul de serioasă pentru ea; şi pentru asta, este pedepsită de „preacuvioasă” cu uciderea copilului. De data asta, „sfânta” n-a mai avut chef să dea numai avertismente care să bage copii în spital, ci a trecut la lucruri mai serioase şi a coborât în tagma ucigaşilor.

6. În casa unui profesor universitar era o mare păgânătate. În ziua de 14 octombrie… soţia profesorului i-a spus femeii din casă: "Astăzi să faci săpun". Aceea… i-a răspuns: "Eu nu fac asta, că e mare sărbătoare…” Şi s-a dus la sfintele slujbe. Stăpâna… s-a apucat singură să facă săpunul. A aşezat un cazan afară şi acolo a clocotit grăsimea cu soda caustică şi cu apa… fetiţa ei unică, de 12… a căzut în [cazan] şi a murit imediat.

Din nou, Blestemata Parascheva, aidoma unui duh malefic capricios, temperamental şi sadic, loveşte din nou, răzbunându-se crunt pe nişte muritori care nu-şi îndeplinesc cuviincios datoria sclavilor de a i se tăvăli la picioare după voia ei.
Din nou se repetă vechea poveste: pentru faptul că o femeie a îndrăznit ( auzi cutezanţă !! ) să nu respecte ziua Blestematei, Blestemata se răzbună nu pe cea care a supărat-o, ci, plină de sadism, îi aruncă copilul într-un cazan cu leşie şi grăsime topită, să moară de o moarte îngrozitoare.
Deja nu mai vorbim de miracole, ci de o prea lungă listă de fărădelegi şi crime nejustificate, care ar propulsa-o cu uşurinţă pe Para în „Top 10 artefacte blestemate”, printre coliere care şi-au ucis toţi proprietarii sau tablouri care ard casele în care se află… dacă, fireşte, relatările acestea chiar ar fi reale.
Dar remarcăm că nu se dau nume, nu se dau date, nu se dă nimic concret, doar nişte povestioare foarte naive şi simpluţe, evident false, care, fără îndoială, sunt inventate pe bandă rulantă de cei care sunt interesaţi să ademenească cât mai mulţi naivi la pupat de moaşte, spre a le stoarce cât mai bine buzunarele.

Multe, mari şi minunate minuni face Cuvioasa Paraschiva în fiecare zi, cine le poate număra? Acestea… sunt numai o picătură din oceanul milostivirii sale către oameni. Ea ajută pe toţi care-o cheamă în ajutor şi aleargă la ea cu credinţă şi dragoste, nădejde şi smerenie.

Întâi, vă mulţumim, dragi credincioşi, că aţi precizat că relatările voastre sunt, toate, de „milostivire” şi sunt „minunate”, altfel oricine mai are un rest de moralitate în el s-ar simţi profund dezgustat !
După ce ne-a descris nenumărate poveşti despre o relicvă blestemată, poveşti în care se repetă constant dispreţul faţă de corectitudine, faţă normalitate, faţă de moralitate, ni se explică şi care sunt calităţile morale din perspectiva celor ce le-au scornit: smerenia şi credinţa; şi, subînţeleasă, cea mai importantă: supunerea oarbă în faţa popilor, intermediarii între muritorii de rând şi „sfinţi”.
Dacă poveştile ar fi fost reale, atunci moaştele blestemate ar fi trebuit distruse de mult, pentru binele umanităţii.
Dar există o putere malefică în această poveste: nu a bietelor ciolane prostituate de sute de ani de către biserică, ci a credinţei religioase, iar această putere este chiar mai înfiorătoare decât un copil ucis: este capacitatea de-a deforma atât de mult moralitatea unei fiinţe umane, încât să accepte orice grozăvie drept ceva bun !
Îi cad victimă atât credincioşii care repetă poveştile drept pilde lăudabile, cât şi preoţii care menţin această tradiţie, care scornesc asemenea basme fără a mai realiza cât de pervertită le este moralitatea, o „moralitate” în care leneşii, trişorii, infractorii sau criminalii sunt personaje pozitive, iar crime care ar trebui să facă orice fiinţă umană să se îngrozească sunt cumva fapte bune şi milostive !

Iar asta mă sperie, mă sperie cu adevărat: trăim într-o lume, într-o ţară, poate chiar în acelaşi oraş sau cartier cu oameni care consideră că a ucide un copil prin fierbere în leşie clocotită poate fi ceva bun şi moral !

Trec peste ironia supremă, că aceiaşi oameni susţin că „cineva fără dumnezeu nu poate avea morală”, şi voi repeta: o boală care poate deforma atât de mult simţul moral al umanităţii este o boală mai periculoasă decât orice virus biologic, şi trebuie eradicată cât mai repede, pentru binele întregii umanităţi !

Să disecăm un zeu…

Deseori am fost informat că ateismul este „ilogic”, şi că mi-ar trebui omniscienţă ca să pot fi „ateu adevărat”, pentru că altfel nu pot şti absolut sigur că nu există nici o entitate cu proprietăţi atribuite vreunei zeităţi nicăieri prin Multivers.
De obicei, cei ce îmi spun asta consideră că ateismul reprezintă negarea cu certitudine absolută a oricărei posibilităţi de existenţă oricărei entităţi măcar apropiate de ceea ce unii oameni au considerat c-ar fi zei. Nici vorbă de aşa ceva: ateismul reprezintă pur şi simplu respingerea afirmaţiilor de forma „Zeul X există !”.
Dar mult mai important, de obicei interlocutorul trasează o egalitate nespusă între acel zeu generic, vag şi cam nedefinit, şi zeul pe care el personal îl preferă. Până acum, în majoritatea covârşitoarea a cazurilor, a fost vorba despre Elohim, sau El, sau Eli, cunoscut şi ca Savaot, El Shaddai, sau, mai frecvent, sub numele de „dumnezeu” ¹ - zeul care de fapt poartă numele YHVH sau Iahveh: zeul iudeilor, zeul creştin, zeul descris în biblie.
În acest articol, n-am să mă refer la zeii altor religii. Am să vorbesc exclusiv de YHVH. Pentru că, să fim realişti, un creştin care argumentează pe baza ne-omniscienţei mele nu se va declara satisfăcut dacă accept posibilitatea existenţei lui Manitou, să zicem, sau a unui zeu deist, care ignoră Universul. El încearcă să dovedească existenţa zeului lui, nu a oricărui zeu oarecare, mai potrivit pentru panteişti. Iar zeul creştin poate fi demonstrat ca inexistent fără a necesita omniscienţă.
De fapt, mai corectă ar fi exprimarea „zeii creştini”, sau „ambele variante ale zeului”. Cunoştinţele generale ale creştinilor preiau din tradiţie şi din povestirile altora un portret al zeului lor foarte diferit de cel descris în biblie.
Să-l cunoaştem întâi pe dumnezeul „popular”, cel la care se gândesc de obicei oamenii când sunt întrebaţi: este o entitate nemuritoare, omnipotentă, omniscientă şi omnibenevolentă - care iubeşte întreaga umanitate, aflată într-o luptă cu un adversar crâncen, Satana; şi fiecare persoană este liberă să decidă de partea cui este în această luptă.
Permiteţi-mi să vi-l prezint acum pe „Inorogul roz şi invizibil”. Acesta este un inorog care este în acelaşi timp roz şi invizibil. Vi se pare ciudat ? Da, este: undeva pe vreo planetă de prin galaxia Andromeda ar putea exista nişte animale care să arate exact ca nişte cai de pe Terra, dar cu un corn în frunte: inorogi; existenţa acestor fiinţe nu poate fi exclusă. Ar putea chiar să fie roz. Sau, de ce nu, ar putea să fie invizibili, deşi condiţiile pentru a avea o asemenea proprietate sunt ceva mai dificil de îndeplinit. Dar putem spune cu certitudine că absolut nicăieri în Univers nu poate exista un inorog roz şi invizibil, pentru că proprietatea „roz” presupune absorbţia anumitor fotoni şi reflectarea altora, iar „invizibil” este obiectul care nici nu absoarbe nici nu reflectă în vreun fel fotonii. Deci, „roz” şi „invizibil” sunt două proprietăţi exclusive mutual ( „ceva care absoarbe sau reflectă fotonii dar nu absoarbe sau reflectă fotonii” ), iar entitatea căreia i se atribuie ambele proprietăţi nu poate exista. Nu este necesar să caut în tot Universul înainte să pot afirma că nu există nici un inorog roz şi invizibil, la fel cum nu este necesar să fiu omniscient pentru a spune că „cercurile pătrate nu pot exista”.
Şi din acelaşi motiv de contradicţie internă şi de proprietăţi mutual exclusive, sau chiar autocontradictorii cu ele însele, poate fi respins şi YHVH, zeul creştin, aşa cum este descris în varianta „neoficială”, în afara bibliei. Eforturile teiştilor de a-l descrie cât mai grozav l-au împins dincolo de posibil:

omniscienţa sa intră în contradicţie cu liberul arbitru, nu doar al oamenilor, dar şi al lui însuşi. Cineva care ştie tot, inclusiv ce va face în viitor, nu mai permite existenţa alegerii pentru nimeni din Univers: dacă această entitate ştie de dinainte ce anume o să „aleg” eu între variantele A şi B, atunci eu nu aleg cu adevărat, nu am posibilitatea de a merge decât pe calea pe care omniscientul deja o cunoştea. Nici măcar zeul nu scapă: nu există alegere nici pentru el, întrucât el ştie de dinainte ce va face în fiecare situaţie; deci, atât Universul, cât şi fiinţele din el, şi zeul, toţi devin sclavii omniscienţei zeului; nu există alegere, nu există opţiuni, toţi sunt prinşi inexorabil într-un scenariu de film, cu fiecare acţiune prestabilită, fixată, în care nimic nu se poate schimba.

omnipotenţa, capacitatea de a face orice, este problematică în ea însăşi: acest cuantificator universal, „orice”, acoperă inclusiv lucruri imposibile, ilogice, sau perechi contradictorii, lucru surprins în vechea ghicitoare, „dumnezeu poate face o piatră atât de grea încât să n-o poată ridica ?”.
Numeroase pseudoexplicaţii teologice au dezbătut dilema, şi au găsit că vinovatul este… piatra, şi nu omnipotenţa !
Asta însă redefineşte omnipotenţa de la „poate face orice” la mult mai modestul „poate face orice este posibil din punct de vedere logic”; ceea ce îl limitează şi-l supune pe dumnezeu legilor logicii. Oricum, în locul pietrei se pot folosi alte numeroase paradoxuri, de pildă al autolimitării, al sinuciderii, sau al creerii unei fiinţe superioare dumnezeului, pentru a demonstra că omnipotenţa este imposibilă, prin atingerea unor rezultate care contrazic premisele ( reducerea la absurd ).

nemurirea este şi ea în conflict cu omnipotenţa: de data asta, actul sinuciderii, la îndemâna oricărui om, nu mai poate fi respins ca „imposibil”, ceea ce îi lasă pe apărătorii dumnezeului fără replică: ar fi capabil dumnezeul omnipotent să se autodistrugă ?
Dacă da, atunci nu este nemuritor şi etern cu-adevărat, există cel puţin o metodă de a fi distrus; dacă nu, atunci, evident, nu este atotputernic.

omnibenevolenţa contrazice direct dreptatea divină: prin definiţie, mila reprezintă suspendarea dreptăţii şi a justiţiei. Totodată, ideea iertării de către Isus a tuturor păcatelor celor ce-l acceptă ca mântuitor pune accentul pe credinţă ca singurul factor luat în considerare la judecata divină: nu contează ce crime a comis cineva, dacă a crezut în Isus va fi salvat; nu contează dacă cineva a dus o viaţă altruistă şi bună, dacă nu a crezut e damnat. Un asemenea sistem poate fi descris în multe feluri, dar în nici un caz ca „just” sau „corect”.

aceeaşi omnibenevolenţă, corelată cu omnipotenţa, sunt incompatibile cu realitatea:
„Dumnezeu fie vrea să distrugă răul dar nu poate, deci nu e omnipotent,
fie poate să o facă dar nu vrea, deci nu este omnibenevolent.
Dacă şi poate şi şi vrea să o facă, de ce mai există rău în lume ?
Iar dacă nici nu poate şi nici nu vrea… atunci de ce să-i mai spunem dumnezeu ?”
( Epicur )

Dar, fireşte, portretul zeului descris în biblie, mai ales în Vechiul Testament, nu are mare legătură cu descrierea zeului prezentată de creştini. În general fiecare din propritetăţile atribute „neoficial” lui YHVH contrazic într-un mod sau altul relatările biblice: zeul descris în aceste pagini este surprins sau curios în mai multe ocazii ( Geneza 3:8-11 ) ( cum ar putea manifesta asemenea emoţii cineva care ştie tot ? ); găseşte necesar să „pună la încercare” oamenii pentru a afla ce gândesc ( Geneza 22:12 ); îşi „aminteşte” de diverse lucruri ( Geneza 8:1 sau 9:16 de pildă ), ceea ce implică că le-a uitat la un moment dat; găseşte necesar să meargă personal să verifice anumite lucruri despre care a auzit, ca un muritor de rând, nu ca un adevărat omniscient sau omniprezent care ar trebui să cunoască ceea ce doreşte ( Geneza 18:21 ); acţiunile lui dau greş sau sunt limitate de anumite circumstanţe ( Judecători 1:19 ); însăşi povestea Genezei este recunoaşterea de către YHVH a eşecului personal: tot ceea ce a făcut „este bine”, dar sămânţa greşelii se manifestă deja din primele pagini, toată creaţia se duce de râpă, şi de atunci încolo, până la Apocalipsă, nimic nu mai merge cum ar fi dorit: ce este descris aici nu este un zeu omniscient şi omnipotent care creează prin puterea voinţei, ci un cârpaci care nu ştie prea bine ce face şi improvizează tot felul de soluţii care dau greş una după alta, pe măsură ce lucrurile degenerează tot mai mult.
Iar în privinţa „bunătăţii” lui YHVH, un laitmotiv care apare constant încă din primele cărţi din biblie este războiul, războiul susţinut şi comandat de el personal. Capitol după capitol după capitol sunt descrise cu amănunte luptele evreilor cu locuitorii din Ţara Canaanului, înfrângerea cetăţilor inamice, crimele şi jafurile care urmează, măcelărirea tuturor locuitorilor, violarea virginelor, trecerea prin sabie şi foc chiar a animalelor celor învinşi, totul la porunca expresă a lui YHVH ( Leviticul 26:8, Numerii 31:17-18, Deuteronomul 7:1-2, Iosua Navi 10:32, Samuel 15:3/1 Regi 15:3, etc etc ).
Mânia lui nu este limitată doar la adversarii evreilor, deseori îşi pedepseşte chiar „aleşii”, comandând de pildă unora dintre evrei să ucidă fără discernământ chiar pe cei din acelaşi grup ( Ieşirea 32:27-28 ), sau trimiţând şerpi ( Numerii 21:6 ) sau molime printre ei, şi condamnând la moarte nevinovaţi pentru greşeala altuia ( 2 Regi 24:10-15 ).
Chiar şi potopul a fost o încercare eşuată de a curăţa lumea de rău. Cum ar putea fi descris drept bun un zeu care decide să-şi înece întreaga creaţie ?
Iar scuza „erau păcătoşi” este doar o lamentabilă raţionalizare a credincioşilor de a împăca ceea ce ei ştiu că este moral cu ceea ce este evident un şir de acte barbarice… dar despre care li s-a spus că sunt totuşi corecte: cât de păcătos ar trebui să fie cineva ca să merite să fie ucis şi el, şi soţia sa, şi copiii săi, să-i fie transformată fiica în sclavă sexuală, să-i fie arsă locuinţa, să-i fie ucise chiar şi animalele ? cât de groaznici trebuie să fi fost contemporanii lui Noe, încât un zeu omnipotent să nu poată găsi nici o altă soluţie mai bună decât înecarea întregii planete ? Dacă ar fi fost cu-adevărat milos, n-ar fi putut să schimbe pur şi simplu oamenii ? Un zeu cu adevărat omnipotent n-ar fi putut face nimic pentru „copiii” lui, decât să-şi trimită alţi „copii” să-i ucidă ?
Evident, orice greşeli li s-ar atribui locuitorilor din Canaan, sau celor din Sodoma şi Gomora, sau celor de pe vremea lui Noe, sau egiptenilor, sau altor popoare căzute victime mâniei acestui zeu „iubitor”, nimic nu poate justifica condamnarea la genocid !
Iar Satana, în biblie, nu este prezentat ca adversarul lui YHVH, ci este un servitor supus al acestuia, care execută doar ceea ce i se permite… sau i se comandă de către YHVH. În cazul lui Iov, Satana îi răpeşte bunurile şi îi ucide copiii… dar o face doar după ce YHVH îşi dă acordul ( Iov 1:12, 2:6 ). În alte cazuri, este YHVH cel ce doreşte să facă rău cuiva ( Judecători 9:23 ), sau, la cererea lui expresă, se oferă „un duh rău” să realizeze inducerea în eroarea a victimei ( 3 Regi 22:20-23 ).

Dar chiar făcând abstracţie de proprietăţile atribuite zeului care nici nu sunt prezentate în biblie, şi YHVH după reprezentarea biblică rămâne în continuare imposibil, din acelaşi motiv pentru care majoritatea zeilor sunt imposibili: i se atribuie anumite acţiuni specifice, care-l definesc… dar care nu au avut loc, tot aşa cum „zeiţa din al cărei lapte risipit s-a format Calea Lactee” nu poate exista, din simplu motiv că galaxia nu este formată din şiroaie de lapte.
De pildă, conform relatării biblice, YHVH a creat lumea acum ~6000 ani, a creat din lut un om, Adam, apoi o femeie din coasta acestuia, şi cei doi au populat lumea; acum ~4000 ani, YHVH a inundat întregul glob terestru; iar acum ~3000 ani, a condus poporul evreu afară din Egipt sub îndrumarea lui Moise.
E demonstrabil, arheologic şi istoric, fizic, biologic, geologic sau paleontologic, că Universul nu are doar 6000 ani, sau 10.000, sau câteva mii, ci 13,75 miliarde ani, că Terra are ~4 miliarde ani, că viaţa a apărut acum ~3,8 miliarde ani, şi că fiinţele umane au evoluat din alte specii de primate. De altfel, majoritatea religiilor au acceptat aceste adevăruri ştiinţifice ( de pildă, încă din 1950, Papa Pius XII a admis că evoluţia este o explicaţie corectă pentru variabilitatea lumii vii; afirmaţia a fost întărită şi de Papa Ioan Paul II, şi de actualul Papă, Benedict XVI ).
E demonstrabil că, din punct de vedere genetic, o populaţie umană viabilă nu poate să descindă din doar doi indivizi, cu atât mai puţin în doar 6000 ani.
E demonstrabil că nu a avut loc nici un potop mondial, atât prin geologie, cât şi prin istorie: în perioada presupusului potop, civilizaţiile chineză, greacă sau egipteană de pildă erau în plină desfăşurare, fără a remarca că sunt acoperite de ape, şi şi-au continuat dezvoltarea liniştite, păstrându-şi cultura înainte, în timpul şi după momentul ipoteticului potop, lucru evident imposibil dacă chiar ar fi avut loc vreo inundaţie catastrofală, care să distrugă civilizaţia.
E demonstrabil că exodul nu ar fi putut avea loc, pentru că egiptenii nu au înrobit nici o naţie; nu există nici o relatare, în afara bibliei, pentru aceste evenimente; chiar acceptând că egiptenii nu ar fi notat înfrângerea din motive de mândrie, plecarea câtorva sute de mii de sclavi ar fi afectat economic imperiul iar acest efect ar fi fost evident în înregistrările egiptene; în plus, în perioada respectivă, deşertul Sinai era sub strict control egiptean, deci ar fi fost imposibil ca sclavii fugiţi să se plimbe cum vor printre garnizoanele foştilor stăpâni vreme de 40 ani.
Aşadar, zeul creditat cu toate aceste evenimente impresionante nu poate exista.
Un zeu oarecare - zeul panteiştilor sau deiştilor de pildă, o conştiinţă universală, sau o entitate cu capacităţi dincolo de imaginaţia umanităţii ar putea exista undeva prin Univers sau Multivers; dar zeul creştin, cel zugrăvit în biblie, cel din creştinismul modern, este şi rămâne la fel de imposibil precum un cerc pătrat, sau un inorog roz şi invizibil.


¹ „Dumnezeu”nu este un nume ! este doar traducerea expresiei latineşti „dom(i)ne deus”, ( domnul, sau stăpânul zeu ), un înlocuitor de nume pentru o entitate al cărui nume adevărat, YHVH, se folosea doar în anumite condiţii speciale, nu era permisă invocarea lui de oricine, în orice condiţii.

Mutilare fizică sau spirituală?

Scenariu: Ești proaspăt părinte. Timp de nouă luni fie ai protejat în corpul tău acel mănunchi de viață potențială, or ai avut grijă de consoarta ta însărcinată cu toată dedicarea ta de tată și partener de viața. Iubești acel copil, abia aștepți să îi vezi degețelele trandafirii și ochișorii luminoși și fericiți. Iată, a sosit ziua cea mare, după emoții, după dureri, după ce ai așteptat atâta să vezi noua parte a familiei tale. Te uiți la bebelușul neajutorat, de abia 2-3 kile, și primul lucru care îți trece prin minte este:
"Ce perfect o să fie după ce îl reparăm. Acum e urât și mizerabil, născut în păcat și destinat iadului."
 Așa că îl dai pe mâna unui preot/imam/mohel ca să îl "repare", fie scufundându-l sub apă, fie tăindu-i o parte din genitale cu un cuțit sau un ciob de sticlă. Ei, uneori mai moare copilul. Uneori se îneacă, alteori face septicemie sau ia sifilis de la mohelul care îndepărtează prepuțul cu buzele. Uneori fetițele mor în chinuri groaznice doar când le vine ciclul și nu are pe unde ieși, pentru că vaginul e cusut închis.  Dar nu e bai, acum copilul e perfect, nu?

Idea la toate aceste practici, indiferent dacă presupun udarea frunții cu un pic de apă, scufundarea copilului cu totul în găleată sau mutilarea genitală pe viu e că receptorul este defect: Fetițele musulmane sunt defecte pentru că, având organele genitale întregi, ar putea găsi sexul ca fiind plăcut, ceea ce le face să nu mai fie bune musulmance. La bărbați tăierea prepuțului face actul sexual mai neplăcut, asigurând astfel fidelitatea și castitatea și menținându-i în foarte utila stare de insatisfacție. La creștini defectul stă în păcatul strămoșesc: un copil poartă după el stigma unei femei imaginare care avea poftă de fructe, fiind destinat iadului dacă nu trece prin ritual. Cum poți să îți privești bebelușul abia născut și să gândești că e murdar de păcate, defect, greșit în vreun fel? Cum poți să îl treci prin umilința de a trebui "curățat" de un scelerat în rochie? Cum poți spera că va crește "pocăindu-se" sau "nevoindu-se" ca "oaie" a lui hristos sau ca "rob" al lui dumnezeu?  Ce este cu imaginarul ăsta ? Ciobanul nu crește oi pentru că le iubește, le crește ca să le mulgă, să le tundă, să le taie și să le mânânce sau să le vândă. Nu vă creșteți copiii ca să fie oi, ci OAMENI.