marți, 12 martie 2013

Părinţi şi "mărturisiri".

“Tu, eu ştiam că TU eşti nebună, dar fratele tău când a luat-o razna?!” îmi şusoteşte mama râzând si închizand în urma mea uşa bucatăriei. Ridic din umeri, străduindu-mă să nu râd prea zgomotos. Era ziua de Crăciun şi o aveam ca invitată excepţională pe mama tatălui meu, deci eram în formaţie completă: doi fraţi, doi părinti şi două bunici, ultimele supravieţuitoare longevive ale unei familii restrânse. Fripuri, sarmale, emisiuni proaste la TV şi discutii sforăitoare, conduse de nişte octogenare cherchelite. Crăciun românesc, în familie. Toate merg bine până când una dintre bunice formulează o întrebare care se voia retorică: “Of, de ce lasă Dumnezeu atâtea rele pe pamânt?”. Fără să ridice nasul din farfurie, fratele meu răspunde sec:
 “Pentru că Dumnezeu nu există.”
Stop-cadru.
Ambele bunice înghit cu greu bucătura pe care tocmai o mestecau, se uită una la alta, apoi la părinţii mei. Pe noi, restul, ne bufneşte râsul. Fratele meu îşi taie serios friptura, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Mulţi se tem să recunoască în faţa părinţilor că sunt atei, şi este o problemă pe care mi-am pus-o şi eu, acum ani de zile. Auzisem de tineri care au fost daţi afară sau târâţi la biserică şi “exorcizaţi” de către părinţii lor, sau, dacă au fost norocoşi, doar au crescut tensiunile în familie şi au ajuns la urlete, certuri şi acuze. Auzisem de cazul unei fete care găsea săptămânal încă o cruce făcută cu untdelemn în locuri ascunse din cameră, semn că maică-sa adusese popa să îi facă sfeştanie în cameră, "să scoată dracii" în lipsa ei. Auzisem de cazul adolescentului care s-a trezit dat afară din casă de catre părinţi şi a fost ajutat de alţi atei, nişte străini de pe forumuri. O grămadă de cazuri îngrozitoare, de părinti pentru care religia lor era mai importantă decât propriul copil.

Mie nu îmi era teama de exorcizări, călugări şi cruci cu untdelemn după pat: ai mei sunt nişte oameni rezonabili, deşi se declară amândoi ortodocşi şi ţin sărbătorile, ca tot românul. Pe mama o ştiam mai degrabă spirituală decât religioasă şi tata se crede ortodox, dar merge la biserică din ani în paşti. Bunica octogenară, însă, aceeaşi care nu avusese în aproape un secol de viaţă timp să meargă în vreo duminică la biserică, descoperise Trinitas TV şi ne ţinea într-o permanentă lălăială fonfăită, care începuse aparent să îl irite până şi pe placidul motan tărcat, care începuse să “se ceară” în alte încăperi ale apartamentului pentru a-şi face baia şi somnul de frumuseţe. 

Nu îmi mai amintesc când am spus pentru prima data ceva despre ireligiozitatea mea. A apărut natural în conversaţie. Nu am luat pe nimeni de-oparte ca să “mă mărturisesc”, nu am dat importanţă deosebită discuţiilor pe această temă şi le-am tratat aproape invariabil cu umor. Ai mei, initial, şi-au făcut griji. Tata m-a luat în oraş, mi-a făcut cinste cu un Frappe şi m-a întrebat despre moarte din perspectiva mea. Nu i-a placut deloc varianta “mori şi gata”. A ajuns la concluzia că, dacă asta cred, înseamnă că trebuie să mă bucur de fiecare zi de parcă ar fi ultima. Desigur, avem puncte divergente de vedere în ce priveşte acest “bucurat de fiecare zi". Un capitol de carte şi o poveste cu un om fain îmi sunt de multe ori suficiente.
Mama m-a întrebat despre nunţi şi botezuri, şi a insistat destul cu “dar aşa se face”. La întrebarea “Dar de ce?” nu a ştiut să răspundă. Într-un final, a lăsat-o moartă, iar acum râde împreună cu mine de cozile la moaşte. Cred că este esenţial să nu faci mare tămbălău din ce (nu) crezi, ci să îti exprimi opiniile cu calm si moderaţie, şi să explici cum ai ajuns la o asemenea concluzie, asta, desigur, dacă familia ta este formata din oameni zdraveni şi echilibraţi.

Şi, poate, să nu trânteşti bomba casual la masa de Crăciun.

5 comentarii:

  1. Eu i-am trantit lui taica-miu pe messenger anul trecut de Paste ca sunt atee. Reactia lui a fost sa nu imi mai zica nimic ci sa o intrebe pe sora-mea daca eu glumesc sau o spun asa sa-l sacai(?).

    RăspundețiȘtergere
  2. Mama mea a spus ca, chiar daca nu cred in dumnezeu ,trebuie sa cred in ceva pentru ca altfel traiesc degeaba iar tatal meu nu ma crede.....

    RăspundețiȘtergere
  3. Eu nu le-am declarat ca sunt atee, insa am inceput sa resping bazaconiile mamei, care e ff religioasa. Nu discutam despre subiect, din cand in cand mai avem cate o divergenta - cand eu nu vreau sa afisez icoane prin casa, de ex -, care se lasa cu suferinte extreme pt ea si tristete pt mine.
    Asemenea si cu bunica de e in viata. Tin f mult la ea, insa ma scoate din ale mele cand insista sa impartasesc copilul. Daca e ceva ce ma isterizeaza cumplit impotriva ortodocsilor, e santajul asta nenorocit si obscen cum ca pacatele parintilor se rasfrang asupra copiilor si ca dumnezeu refuza bunastarea unui copil pt ca nu-l impartasesc parintii. Ei, si asa, intr-o frumoasa zi de decembrie, inainte de craciun, draguta mea bunica mi-a spus sa n-o mai sun, sa nu mai vorbim, daca eu gandesc asa. M-am umplut de nervi de am socat-o: pai, daca voi sunteti in stare sa ganditi asa, sa renuntati la oamenii dragi pt niste idei tampite, n-aveti decat! Eu am sa te sun, sa vedem ce zice dzeu, cand refuzi existenta unui om pt ca nu face ce vrei tu. A ramas in aer si evident ca n-a facut cum a zis... Dar din ale lor nu le scoti si pace! Ba mai si sufera, ca noi - sora-mea si eu - n-o sa ne mantuim. Si mama oricum nu pricepe, nu vrea sa creada ca nu cred in nimic, in capul ei nu exista functia de a integra asa ceva.
    Iar taica-miu n-are nici o treaba. Practic, intra in biserici la ocazii sociale - nunti, botezuri, inomrmantari - si nici atunci nu se inchina. In schimb, grav mmi se pare ca o tolereaza pe mama.

    RăspundețiȘtergere
  4. Hmmm...la mine e complicat.Am fost crescuta intr-o familie cu doua fronturi:pe de o parte bunica mea,o militanta in tot ceea ce priveste dumnezeu si biserica,iar pe de alta parte mama, o femeie foarte puternica si pornita rau pe alea ,,sfinte''
    Am citit biblia pe la vreo 14 ani dar fara sa inteleg eu mare lucru....asa ca m-am documentat si mi-am dat seama de cat de naivi putem fi.Si uite asa a inceput revolta.Acum am 27 de ani iar bunica mea inca se da in ceasul mortii sa ma aduca pe calea cea buna.Mama,in schimb,din ateea convinsa ,in urma unei revelatii,a ajuns un lingau al bisericii...da liturghii si acatiste.Nu incearca sa imi schimbe convingerile...macar atat.

    RăspundețiȘtergere
  5. La mine lucrurile s-au schimbat incetul cu incetul, mi-a trebuit mult timp pana s-o conving pe mama ca "nu cred in prostiile astea". Pana la urma a venit o zi in care i-am spus "nu-mi mai aduce matanii si cruciulite, ca nu le port, ba mai mult, le arunc". La ora asta a inteles ca-s ateu si ca nu e nevoie sa fiu religios ca sa fiu un om bun. Hmm... cel putin asa cred :))

    RăspundețiȘtergere