Ortodocşii noştri, cei de toate zilele

Am avut din nou ocazia să discut cu un grup de persoane creştine. Nu creştini profesionişti, nu credincioşi convinşi, nu teologi sau preoţi, nu persoane interesate de subiectul religiei, ci pur şi simplu creştini clasici, cei ce formează majoritatea de 87% a creştinilor ortodocşi care au reieşit la recensământ.
După ce am explicat că sunt ateu, că nu merg la biserică, că nu am primit preotul cu botezul, şi că nu cred în dumnezeu, a trebuit să explic şi să lămuresc că nu, ateii nu sunt „pocăiţi”, ateii nu cred în nici un dumnezeu, pur şi simplu. Şi că botezul nu semnifică nimic pentru cineva care nu ia în serios credinţa şi ritualurile respective, la fel cum faptul că mormonii botează en masse personalităţi istorice moarte de zeci, sute sau chiar mii de ani nu înseamnă că Alexandru cel Mare s-ar fi convertit cumva postmortem la mormonism.
După aceste lămuriri ( despre care nu sunt sigur că au fost şi înţelese ), am început să pun eu întrebări legate de credinţa interlocutorilor, şi răspunsurile pe care le-am primit m-au întristat. Nu mi-au adus nici o informaţie nouă, doar mi-au reamintit şi reconfirmat ceea ce deja ştiam de mult.
Atunci când cineva se descrie „creştin ortodox”, asta presupune că persoana în cauză crede în existenţa dumnezeului descris în biblie, crede că biblia este o descriere corectă a istoriei, şi crede în existenţa lui Isus. Acestea sunt condiţii necesare, dar nu suficiente. Credincioşii ar include şi necesitatea botezării în rit ortodox, dar mult mai important, pentru a fi un ortodox, şi pentru a se deosebi de un catolic sau un protestant, sau pentru a nu fi doar un „creştin neafiliat”, cineva trebuie să accepte toate doctrinele ortodoxe, aşa cum sunt ele prezentate de Biserica Ortodoxă, incluzând şi geocentrismul, creaţionismul de tip „Univers recent”, discriminarea împotriva femeilor şi a homosexualilor, şi în general tot setul de idei şi superstiţii susţinute de BOR şi incluse în „sfânta tradiţie”. Prin definiţie, cineva nu poate fi creştin-ortodox dacă nu acceptă vreuna din aceste idei, tocmai pentru că termenul „ortodox” implică aderarea la şi acceptarea tuturor acestor dogme. Respingerea vreuneia din învăţăturile respective este considerată „păcat”, iar menţinerea unei idei eretice, neconforme cu dogmele bisericeşti se poate lăsa chiar cu anatemizarea, adică excluderea persoanei din rândul bisericii.
Or, în cadrul discuţiei mele cu persoanele respective, am întâmpinat din nou o profundă necunoaştere a… tot ! Nu am fost defel surprins să descopăr că respectivii „creştini” nu au citit biblia; dar am fost oarecum uimit să aflu cât de puţin din cele scrise în biblie le sunt cunoscute. Ateii, care se confruntă des cu subiectul, sunt bine familiarizaţi cu cartea respectivă. Iar creştinii cu care dezbat, deşi citează selectiv şi pun accentul în principal pe Noul Testament, au totuşi o idee despre conţinutul întregii cărţi. Dar cei ce reprezintă majoritatea creştinilor sunt la un nivel muuult mai slab: dacă li se cere să facă rezumatul bibliei, reuşesc cu greu să invoce povestea lui Adam, a Evei şi-a şarpelui, şi poate a potopului lui Noe ( dacă li se spune despre acesta, sau despre povestea turnului Babel, le sună familiar, dar dacă nu e menţionată sar peste acestea ); pe undeva, fără a face nici o legătură cu altceva, se menţionează şi cele zece porunci… după care apare Isus. Cine sau ce a fost Isus în contextul credinţei lor, de ce s-a sacrificat sau alte detalii nu prea cunosc; despre învăţăturile lui, aşa cum sunt descrise în biblie, nu ştiu mai nimic; le este dificil dacă li se cere să diferenţieze între Isus şi zeul Vechiului Testament, cumva cele două personaje sunt confundate, deşi sunt conştienţi că pe undeva ar trebui să apară şi „tatăl”, şi „sfântul duh”.

Astfel, apare o întrebare foarte serioasă: dacă cineva nu a citit niciodată biblia, dacă nu ştie nimic despre ce scrie acolo, dacă nu i s-a spus aproape nimic despre YHVH, atunci cum ar putea cineva să creadă în acest dumnezeu ? Mai exact, în ce crede ? Cum poate cineva să creadă în ceva ce nu cunoaşte ?

Astfel începe a se forma o imagine mai exactă a credinţei, a adevăratei credinţe „ortodoxe” a maselor: un schelet dintr-un rezumat ultra-condensat al biblei, cules probabil din poveştile bunicii sau mătuşii, care nici ea nu ştia prea multe, şi întărit prin sprijinul prietenilor şi cunoştinţelor care la rândul lor sunt la fel de puţin documentaţi; esenţa aceasta pare a fi creerea lumii de către Dumnezeu ( da, pentru credincioşi, „Dumnezeu” este numele lui YHVH, nu titlul ), alungarea lui Adam şi-a Evei pentru că au mâncat un măr, apoi un sacrificiu inexplicabil al lui Isus, drept pentru care… drept pentru care, acest Isus-Dumnezeu stă şi supraveghează muritorii şi se joacă cu aceştia, modificând vremea şi cauzându-le sau, dimpotrivă, ferindu-i de accidente de maşină şi dureri de cap, ascunzându-le cheia sau pedepsindu-i pe cei apropiaţi pentru te şi miri ce vini imaginare ale părinţilor sau prietenilor.
Pe acest schelet îşi găsesc locul tot felul de alte superstiţii, care variază de la caz la caz, de la horoscoape la vrăjitorie, de la medicina alternativă la „semne prevestitoare” şi „deochi”, la rândul lor moştenite de la generaţiile anterioare, probabil mergând în urmă până în Evul Mediu şi chiar mai înainte. Toate se reunesc şi se amestecă pentru a deforma realitatea într-o lume demnă de Evul Mediu, o lume magică în care totul „trebuie” să fie cumva corelat, în care cele mai banale evenimente sunt indicii ale supranaturalului, ale unor voinţe de neînţeles, dar care pot fi influenţate prin diverse târguri făcute de muritori.
Şi aici probabil că e o cheie majoră a înţelegerii religiei: influenţarea. Influenţarea viitorului prin cele mai variate metode, de genul bătutului în lemn, ritualuri făcute dacă „îţi taie calea pisica neagră” pentru a te feri de ghinionul aferent, sau dacă cineva „cobeşte” ( chiar dacă cobitul acesta este de fapt enunţarea unei consecinţe evidente şi logice a unei anumite acţiuni ), toate sunt încercări de a înfluenţa şi a îmbunătăţi cumva evenimentele viitoare. Iar religia, cu condiţiile ei atât de vagi şi cuprinzătoare, şi cu potenţialele promisiuni atât de atrăgătoare, este un teren nespus de fertil pentru aceste tentative. Bătăi pe moaşte, rugăciuni, participări la slujbe, ritualuri pentru diferite evenimente notabile din viaţa oamenilor, posturi, şi altele, toate sunt oportunităţi speculate de adevăraţii „zei”. În absenţa unui zeu veritabil, şi necunoscând mai nimic din cele scrise în cartea „sfântă”, creştinii au ajuns să venereze singurul lucru concret care pare să aibă vreo legătură cu divinitatea: preoţii.
Aceştia sunt adevăraţii zei-prin-procură ai ortodocşilor români, respectaţi şi veneraţi orbeşte din naivitate şi tradiţie; majoritatea creştinilor nu au citit biblia, şi dacă sunt întrebaţi de ce, sau ce anume fac ei ca ortodocşi, sau cum ştiu să facă cele necesare, sau de ce postesc, sau de ce îşi fac cruce, sau de ce… orice, în cele din urmă răspunsurile converg invariabil la „aşa zice popa”. Se pare că un sondaj arăta că un procentaj înfiorător de mare de români consideră că preotul ar fi „sfânt”. Nu reuşesc să-l găsesc, dar pare veridic, mai ales dacă a fost făcut la ţară. Dar chiar şi printre cei mai avansaţi, persoane care folosesc internetul, atitudinea aceasta se menţine: aproape invariabil, la tot mai desele articole din ziarele online despre preoţi sau călugări criminali sau hoţi, traficanţi de droguri sau vinovaţi de alte ilegalităţi, apar commenturi care îndeamnă la tolerarea acestora, şi suspendarea justiţiei umane pentru că „o să-i pedepsească dumnezeu”. Altfel spus, „să nu îndrăznim noi, muritorii de rând, să ne erijăm în judecători pentru aceşti demizei ! să nu ne băgăm între ei şi şeful lor !”.
Practic, în credinţa ortodoxă, se pare că zeul nu mai intervine direct în nici un fel, ci interacţionează cu oamenii doar prin aceşti subalterni ai lui. Mentalitatea instalată în timpul comunismului ajută BOR-ul de minune: ca în cazul oricărei birocraţii care se respectă, există şefi mari, intangibili, care n-au timp de nimicuri precum ascultatul doleanţelor, dar a căror semnătură şi ştampilă este totul, şi există o multitudine de funcţionăraşi mici, în faţa cărora omul de rând trebuie să se prezinte, şi de care depinde pentru a-şi trimite cererile la nivelul următor, la şefii cei mari, unde acestea îi sunt ştampilate şi-aprobate. Şi fireşte că aceşti funcţionăraşi, singurul lucru vizibil din tot institutul, trebuie periaţi şi mituiţi la greu, altfel pot să şicaneze şi să-l blocheze pe bietul nefericit pentru totdeauna.
Şi ce sunt aceste „cereri” pe care credincioşii le prezintă funcţionarilor la biroul divin ? Pentru ce se roagă oamenii ? Pentru ce merg la biserică, aprind lumânări, sau se-nghesuie la moaşte ? Păi, sunt plini de cereri de influenţare a viitorului ! Noroc, bani, ajutor, sprijin în toate aspectele vieţii, sănătate, şi orice altceva mai doriţi, pe toate le oferă djinul din lampă peştişorul auriu dumnezeul ! Doar să apară în faţa popii cât mai umili, să-i prezinte mita necesară pentru a-şi asigura o pilă la ăl-de-sus, şi dorinţele le vor fi îndeplinite… poate !
Ajunge să ne amintim de prostituarea de cadavre de la Iaşi, când moaştele Paraschivei sunt scoase la „produs”. Fericiţii care ajung la rând îşi freacă carnetele de note, batistele, certificatele de sănătate sau portofelele de raclă, o adevărată procesiune de cerşetorie metafizică, în care fiecare cerşetor plăteşte taxa apoi stă la coadă pentru a revendica, după caz, note bune, sănătate, bani, sau îndeplinirea altor dorinţe personale.
Doar că aceşti zei sunt foarte capricioşi; merită să rişti să le depui o cerere, în speranţa că te vor ajuta, dar nu te poţi baza pe ei. De aceea e necesar ca un creştin descurcăreţ, pe lângă pus-bine pe lângă dumnezeu şi preoţi prin mită, împăturirea de cruci şi prezenţa la biserici de paşte, doar-doar „pică” ceva de la ăştia, să fie atent şi la horoscop, sau să trateze şi cu alţii care-i pot oferi ceea ce-şi doreşte: alţi preoţi şi călugări, vrăjitoare, poate vreo „vindecătoare” miraculoasă, sau alţi şarlatani de aceeaşi teapă. Şi tocmai din această distribuţie de milogeală nu se mai concentrează oamenii pe o singură sursă, ci preferă varianta mai comodă, jucatul pe cât mai multe mâini, cu cheltuieli poate mai mici dar ( în viziunea lor ) cu şanse de câştig mai mari.
Biserica Ortodoxă Română condamnă superstiţiile, tocmai pentru că acestea erodează din dedicaţia creştinilor. Din păcate pentru instituţie însă, acest lucru nu ajunge la credincioşi, la fel cum nu ajung nici alte şi alte şi alte informaţii pe care aceştia ar trebui să le aibă. Anacronismul şi lipsa de dialog a BOR contribuie în mod cert la îndepărtarea tot mai mare a maselor de Biserică, iar rezultatul final este o hidră bizară, în care Biserica propovăduieşte o anumită religie pretinzând că aceasta este comună, tocmai pentru că toţi credincioşii o admit ca denumire. În realitate majoritatea credincioşilor nu au avut niciodată contact cu religia oficială, în schimb fiecare şi-a construit propria religie din bucăţele de superstiţii, preferinţe, şi idei proprii, şi toţi îşi numesc religia proprie „ortodoxie” din obişnuinţă, tradiţie şi ignoranţă.