sâmbătă, 4 octombrie 2014

Paradoxul lui Fermi

      Frank Drake, profesor de astronomie şi astrofizică la Universitatea din California, a conceput în 1961 o „ecuaţie”:

    N = R × Fp × ne × Ft × Fi × Fc × L

    N = numărul de civilizaţii din galaxia noastră cu care s-ar putea comunica
    R = numărul mediu de stele care se formează în galaxie
    Fp = fracţiunea dintre acele stele care au planete
    ne = numărul mediu de planete care ar putea suporta viaţă per stea
    Ft = fracţiunea, din ne, care chiar dezvoltă viaţă
    Fi = fracţiunea, din Ft, care devoltă viaţă inteligentă
    Fc = fracţiunea de civiliaţii care dezvoltă o tehnologie care produce în spaţiu semnale detectabile
    L = durata de timp în care aceste civilizaţii produc semnale

Valorile propuse de Drake au fost:

    R = 1 ( o stea pe an; cifra a fost mult subestimată; în realitate, se pare că cifra e în jurul valorii de 7 )
    Fp = 0.2-0.5 ( între o cincime şi jumătate din stele vor avea planete; la fel, cifra a fost subestimată - studiile moderne împing valoarea spre 1 - aproape fiecare stea are măcar o planetă )
    ne = 1-5 ( între 1 şi 5 planete capabile să susţină viaţă )
    Ft = 1 ( pe 100% din ele se va dezvolta viaţă )
    Fi = 1 ( pe 100% din acestea se va dezvolta viaţă inteligentă )
    Fc = 0.1-0.2 (10-20% din ele vor produce tehnologie suficient de avansată încât să poată trimite semnale în spaţiu )
    L = între 1.000 şi 100.000.000 ani

      Pornind de la aceste date ale lui Drake, rezultatul ecuaţiei spune că ar trebui să existe între o mie şi 100.000.000 civilizaţii doar în galaxia noastră, care să emită semnale detectabile în spaţiu.
      Şi astfel ajungem la paradoxul lui Fermi: dacă sunt atât de multe civilizaţii care transmit semnale, cum de nu am dat de ele ??
      Problema principală este că, dacă pentru primele valori putem estima într-o oarecare măsură datele bazându-ne pe observaţiile astronomice, începând cu Ft, estimările sunt făcute doar pe baza unui singur eşantion: Terra.
      Ft indică probabilitatea abiogenezei, „fracţiunea care chiar dezvoltă viaţă”; ţinând cont că acest proces a avut loc destul de devreme în istoria Terrei, şi cunoscând numeroasele experimente legate de aceasta, experimente care indică uşurinţa producerii substanţelor organice complexe într-o varietate mare de condiţii, şi mai apoi tendinţa lor de a se combina pentru a produce compuşi chiar mai complecşi, o valoare mare, de 90-100%, pare a fi pe deplin justificată. Deci, valoarea lui Ft rămâne 1.

      Dar valorile atribuite Fi ( fracţiunea care devoltă viaţă inteligentă ), şi Fc ( fracţiunea care dezvoltă o tehnologie suficient de avansată ) nu sunt doar speculaţii, sunt speculaţii care contrazic chiar observaţiile realizate pe acea unic eşantion.

      Fi, apariţia vieţii inteligente, este considerată de Drake drept o certitudine, având valoarea de 100%. Dar din câteva miliarde de specii care au existat pe Terra, doar o singură familie, Hominidae, cu doar câteva specii, a ajuns la inteligenţa necesară pentru a-şi produce unelte ( în contextul discuţiei, pot fi ignoraţi spinii folosiţi de unele păsări, sau alte improvizaţii de unelte extrem de primitive care au fost observate la alte câteva specii ). Iar hipertrofierea inteligenţa acestor primate a rezultat nu ca o consecinţă firească a evoluţiei ei, ci în urma unor condiţii extrem de dramatice - mai exact, retragerea pădurii ecuatoriale în care primatele au trăit fericite vreme de milioane de ani, şi înlocuirea acesteia de către savană; acest nou mediu a forţat primatele să dezvolte o simbioză cu memele şi să treacă la o dietă bazată într-o proporţie mult mai mare pe carne; iar această schimbare de dietă a fost posibilă datorită descoperirii focului. De altfel, gătitul cărnii la foc pare să fi fost unul din elementele care au contribuit la dezvoltarea inteligenţei.
      Trebuie reţinut, această evoluţie până la nivelul cerut de ecuaţia lui Drake a fost rezultatul mai multor factori, de la cei biologici - membre cu degete opozabile, capabile de manipularea obiectelor; bipedalismul, fie el şi parţial, cum a fost iniţial, pentru a permite ca o pereche de membre să se specializeze la manipulare; o dietă deja omnivoră, care a putut fi uşor transformată într-una omnivor-carnivoră; alt factor a fost descoperirea focului; iar unul dintre cele mai importante elemente a fost chiar norocul, norocul apariţiei mutaţiilor necesare pentru această adaptare, şi norocul sincronizării între potenţialul speciei la un moment dat şi modificările de mediu care au intervenit în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, supravieţuirea hominidelor a fost un succes „pe muchie de cuţit”, un pariu cu toate probabilităţile indicând spre extincţie. Inteligenţa, un creier suficent de avansat încât să poată dezvolta o simbioză sensu stricto cu memele este o capacitate foarte costisitoare, şi este mult mai probabil ca o specie care ajunge într-un moment atât de dificil încât singura cale de succes să fie hipertrofierea inteligenţei să dispară pur şi simplu.
      Iar dacă pentru a se califica drept „fiinţe inteligente” sunt necesare tehnologii mai avansate, de exemplu metalurgia, există o singură specie. Din miliarde.
      Comparând inteligenţa cu alte trăsături ( ochiul de pildă, capacitatea de zbor, sau veninul ) care au evoluat la zeci de grupe diferite, de la insecte la vertebrate, în mod independent, putem trage o concluzie total diferită decât Drake: inteligenţa, o inteligenţă care să poată oferi baza pentru următoarea valoare, Fc, este ceva extrem de rar; 1:100.000, una la o sută de mii, ar fi o estimare probabil tot prea ridicată, dar mai realistă.

      În privinţa valorii Fc ( fracţiunea care dezvoltă o tehnologie suficient de avansată pentru a fi detectabilă ), de asemenea este nevoie de un set deosebit de circumstanţe. Din nou analizând singurul eşantion existent, specia umană, remarcăm că hominidele au ajuns la avansul tehnologic "piatră cioplită" cu foarte mult timp în urmă. Primele obiecte din piatră datează de acum 1,7 milioane de ani, fiind realizate (probabil) de Australopitheci. Principalul avans realizat până la Homo Sapiens a fost doar o creştere a complexităţii uneltelor din piatră. Apoi, vreme de aproape 200.000 ani, nici specia umană nu a făcut altceva decât să se menţină la acest nivel, să-i spunem „primitiv” din perspectiva care ne interesează. Abia după ce primele culturi umane au dezvoltat agricultura, au pus şi bazele metalurgiei, ceea ce a dus la un progres tehnlogic care a continuat şi continuă şi în prezent.
      Dar agricultura a fost implementată doar într-un singur loc, probabil doar de un singur grup, din care, mai târziu, se vor desprinde şi altele, sau care vor fi imitate de altele. Se pare că agricultura intensivă, trecerea de la vânător-culegător la agricultor s-a produs dintr-o întâmplare, care a implicat descoperirea efectelor alcoolului.
      Fără agricultură, fără o bază care să permită acumularea unor rezerve de hrană, un grup este obligat să se menţină la nivelul neolitic, cu populaţii care trăiesc din ceea ce pot culege din natură, constrânse la un număr limitat de urmaşi, fără a modifica mediul foarte mult, şi fără a pune bazele vreunei tehnologii metalurgice propriu-zise, care deja necesită o specializare în cadrul grupului, necesită ca anumiţi indivizi să-şi dedice timpul şi atenţia doar realizării acestei tehnici, în timp ce alţi indivizi din grup produc suficientă hrană atât pentru ei, cât şi pentru membrii care nu produc hrană. O societate de vânători-culegători nu poate realiza această performanţă, şi într-adevăr, toate celelalte grupuri de vânători-culegători care au existat şi există pe Pământ s-au menţinut la acelaşi stil de viaţă, fără a progresa la metalurgie.
      Uneori, chiar simpla structură a societăţii poate reprezenta o piedică în calea dezvoltării tehnologiei. Motorul cu aburi a fost inventat în Grecia Antică, dar invenţia a fost văzută drept o simplă curiozitate, şi a fost ignorată ca potenţial tehnologic, pentru că societatea era una de tip sclavagist şi s-a considerat că menţinerea sclaviei ar reprezenta o metodă mai ieftină şi mai comodă pentru realizarea muncii fizice decât convertirea întregii infrastructuri spre a o adapta la această inovaţie.
      În privinţa avansului tehnologic până la trimiterea de semnale în spaţiu, la fel, din zecile de civilizaţii şi imperii care s-au format pe baza celei care a reuşit să descopere agricultura, doar una singură, civilizaţia occidentală, a reuşit să ajungă la pragul cosmic.
      Deci, şi explozia tehnologică este un eveniment extrem de rar, care s-a produs o singură dată printre nenumăratele populaţii umane de pe întreaga planetă.

      Iar L, durata de timp a existenţei civilizaţiei ? 1000 ani pentru existenţa unei civilizaţii pare puţin; şi totuşi, sunt puţine imperiile care au reuşit să dăinuiască atâta. Conflictele cu alte popoare, diverse impedimente naturale, sau chiar religia, întotdeauna adversar al cunoaşterii şi progresului, au prăbuşit iremediabil imperiu după imperiu.
      Drake a propus ca valoare maximă o sută de milioane de ani. Or, asta e un interval extraordinar de mare. Pe Terra, acum 100 milioane de ani, mamiferele erau încă monotreme, adică depuneau ouă, şi semănau cu nişte chiţcani. Toate mamiferele cu care suntem familiarizaţi, de la liliac la balenă, de la cal la elefant şi pisică, au derivat din aceiaşi strămoşi de acum vreo 90 milioane de ani, dar formele prezente astăzi sunt apariţii relativ recente.
      O scurtă digresiune: este frecvent invocată imaginea unor ET a căror societate „a avansat dincolo de orice violenţă, dincolo de orice agresivitate”. Dar este uşor de demonstrat că o societate prea pacifistă este instabilă, şi se va prăbuşi imediat ce se întâlneşte cu o alta, mai agresivă, chiar din cadrul aceleiaşi specii; apariţia unui grup mai agresiv este o consecinţă firească a variabilităţii biologice - indiferent cât de paşnică este societatea, anumiţi indivizi se vor afla la extremitatea violentă a curbei gausiene, şi cu cât mai paşnici sunt ceilalţi, cu atât mai mult aceşti indivizi vor beneficia de agresivitatea lor, nu neapărat fizică, pentru a-i exploata pe ceilalţi membri ai societăţii; asta înseamnă că vor avea un succes mai mare şi se vor reproduce mai bine, „împrăştiind” genele agresive şi trăgând astfel societatea spre un nivel mai moderat, mai puţin extrem. O civilizaţie formată doar din clone ale lui Buddha ( evident, în sensul simbolic ) va putea fi înfrântă de un singur Genghis Han, sau un individ psihopat. O eugenie atentă ar putea fi o rezolvare, dar asta înseamnă deja un echilibru menţinut în mod forţat, cu alte cuvinte specia este într-un dezechilibru permanent.
      Aşadar, pare exagerat propune ca durată de persistenţă pentru o unică civilizaţie o perioadă de timp egală cu perioada în care mamiferele au evoluat de la „chiţcani” la elefanţi şi lilieci, balene şi pisici, cârtiţe şi primate, şi s-au diversificat în mii de specii. E dificil de conceput o civilizaţie care să supravieţuiască în timp ce membrii acesteia se diversifică în mii de specii diferite, aflate la acelaşi nivel tehnologic dar cu interese diferite sau chiar opuse.
      Ţinând cont de aceste informaţii, dintr-o dată valorile pentru Fi, Fc şi L sunt exagerat de mari. Dacă le reducem la valori mai realiste, în care o specie suficient de inteligentă apare extrem de rar, de exemplu una la o sută de mii, situaţiile în care reuşeşte să dezvolte şi tehnologia necesară sunt şi ele rare, 1%, în locul celor 10-20 procente propuse, şi durata de timp a existenţei de până la 10.000 ani, în locul celor 100.000.000 ani propuse, ecuaţia devine:

    R = 7
    Fp = 1
    ne = 1-5
    Fl = 1 ( pe 100% din ele se va dezvolta viaţă )
    Fi = 0.00001
    Fc = 0,01
    L = între 1.000 şi 10.000 ani

ceea ce duce la un rezultat între 0,0007 (pentru valorile cele mai mici) şi 0.035 (în cazul cel mai optimist) civilizaţii care coexistă în acelaşi timp. Sau, cu alte cuvinte, va trece o perioadă destul de lungă între apariţia şi apoi dispariţia unei specii care să-şi semnalizeze existenţa în spaţiu, şi apariţia altei specii, pe altă planetă, care să dezvolte o tehnologie capabilă să capteze aceste semnale.

      Astfel, tăcerea care domneşte în spaţiul cosmic nu este un „paradox”, cum a considerat Fermi, este ceea ce trebuie aşteptat atunci când luăm în considerare toate informaţiile şi renunţăm la vechile concepţii antropocentriste care considerau evoluţia drept o scară care obligă la apariţia unei fiinţe inteligente, „coroana evoluţiei”, care să ocupe locul din vârf.
      Existenţa vieţii pe alte planete este foarte probabilă, tinde aproape spre certitudine. Dar fără îndoială că în majoritatea cazurilor este vorba de forme de viaţă simple, similare bacteriilor; e destul de probabil să existe chiar şi forme mai complexe, pluricelulare. Însă probabilitatea să ne întâlnim cu o altă specie avansată tehnologic este extrem de scăzută.

marți, 23 septembrie 2014

Memetica: simbioza cu omul

      Acum foarte mult timp, cu mai mult de 2 miliarde de ani în urmă, s-a petrecut un eveniment remarcabil, deşi în aparenţă minor. O celulă eucariotă a absorbit o celulă bacteriană, dar în loc să o digere, aceasta a rămas, vie şi în siguranţă, în citoplasma „atacatorului”, ba mai mult, s-a şi reprodus aici. Celula eucariotă s-a divizat, iar celulele-fiice au moştenit la rândul lor câte o parte din bacteriile care colonizau citoplasma celulei-mamă. În timp, relaţia dintre gazda eucariotă şi „musafirii”-bacterii s-a întărit tot mai mult; gazda le-a asigurat hrana şi protecţia, iar bacteriile, la rândul lor, au ajutat gazda specializându-se în producerea de adenozin trifosfat, molecula care asigură energia celulelor eucariote.
      În prezent, simbioza cu bacteria respectivă a devenit atât de profundă, încât o parte din genele bacteriei s-au pierdut, iar altele au fost trasferate celulei-gazdă. În absenţa acestui simbiont, celula nici nu ar mai putea funcţiona. Cu excepţia câtorva specii de amibe, fiecare celulă a fiecărui organism eucariot se bazează pe aceşti endosimbionţi pentru funcţionare; aşadar, se poate concluziona că simbioza dintre celula eucariotă şi mitocondriile care o colonizează este una de foarte mare succes.
      Un proces aproape identic a fost şi cel care a dus la absorbirea unor cyanobacterii de către celulele unor alge, rezultând o simbioză la fel de reuşită între ceea ce astăzi sunt plantele verzi şi cloroplastele cu care acestea realizează fotosinteza.
      Biologii au avut nevoie de foarte mult timp pentru a realiza că aceste organite ale celulei eucariote, respectiv ale celulei plantelor verzi sunt de fapt endosimbionţi, şi nu sunt simple organite ale celulei, precum ribozomii sau lizozomul. Gazdele au evoluat împreună cu simbionţii timp îndelungat, adaptându-se la necesităţile acestora în aceeaşi măsură în care simbionţii s-au adaptat la gazda lor, şi împreună cu aceştia. E imposibil de imaginat cum ar putea arăta un om, sau dacă ar putea exista un om, în absenţa mitocondriilor care au susţinut aproape întreaga evoluţie a eucariotelor, încă de la faza de organisme unicelulare. Organismele pluricelulare, toate organismele pluricelulare, sunt în realitate formate din celulele gazdei plus mitocondriile care le sprijină din punct de vedere energetic. La fel, atunci când vorbim despre plantele verzi, vorbim în realitate despre o entitate formată prin simbioza a trei organisme diferite, cu planta propriu-zisă ca gazdă, şi mitocondriile şi cloroplastele endosimbionte.

      Un om, un singur om, e incapabil să producă de la zero un creion:

      Un obiect aparent extrem de simplu reprezintă de fapt o culme a tehnicii, la intersecţia mai multor domenii diferite, fiecare solicitând cunoştinţe diferite, specializări şi munci diferite, şi unelte diferite. E nevoie de o industrie a lemnului pentru fabricarea corpului propriu-zis al creionului; producerea grafitului presupune extragerea cărbunelui, şi o industrie chimică pentru prelucrarea şi transformarea acestuia. Vopseaua care-l acoperă, dar şi bucăţica de gumă de şters de la capăt, presupun la rândul lor o industrie petrochimică. Fâşia de tablă care fixează guma necesită extragerea şi prelucrarea metalului.
      La rândul lor, fiecare din aceste industrii necesită unelte care la rândul lor sunt confecţionate din metal, ceramică, sticlă, plastic şi alte materiale, la rândul lor revendicând alte şi alte cunoştinţe, alte şi alte procese.
      Un instrument de scris poate fi improvizat cu foarte mare uşurinţă, dintr-o bucăţică de lemn ars, dintr-o aşchie de lemn sau piatră cu care să se imprime semne pe o tăbliţă de lut, sau într-o mie de alte moduri. Dar un creion, aşa cum poate fi el achiziţionat în orice librărie pentru câţiva bani, depăşeşte cu mult capacitatea de producere a unui singur om, a oricărui om.
      Care să fie legătura dintre eucariote, dintre mitocondrii şi cloroplaste, şi tehnologia umană ?
      În acelaşi mod în care eucariotele în simbioză cu mitocondriile au obţinut o eficienţă mult mai mare din punct de vedere energetic, iar plantele verzi în simbioză cu cloroplastele au putut să folosească energia luminoasă disponibilă pentru a-şi produce substanţele organice necesare, specia umană a evoluat în direcţia unei simbioze cu memele. Deşi câteva meme simple au fost observate şi la alte animale, specia umană este singura care trăieşte cu adevărat în simbioză cu acestea.
      În orice simbioză, atunci când unul dintre simbionţi preia o anumită funcţie, celălalt şi-o va reduce tot mai mult, până la pierderea funcţiei. Şi, într-adevăr, una dintre schimbările pe care le-a suferit specia umană datorită simbiozei cu memele a fost diminuarea unor instincte, a informaţiilor transmise genetic de la strămoşi. Nu mai sunt necesare mii de generaţii în care un anumit comportament să fie selectat şi accentuat încetul cu încetul de evoluţie, e suficient un instinct foarte generic, care determină membrii tineri ai speciei să absoarbă cât mai uşor memele primite de la membrii mai vârstnici; nu mai e necesar ca genele să codifice sute de „programe” în creier, ci ajunge doar un singur „program” de preluare al informaţiei de la alte creiere.
      Evident, un număr de instincte esenţiale au rămas - instinctul de hrănire, de evitare al durerii, cel sexual, şi altele. Dar comportamentele instinctive au cedat locul memelor deja existente în cultura în care individul se naşte.
      În absenţa memelor, adică fără a prelua din cunoştinţele altora, cel puţin ipotetic, o fiinţă umană ar putea da dovadă de suficientă inteligenţă pentru a prelucra o piatră şi pentru a construi câteva unelte primitive, dar pentru a putea redescoperi o tehnică mai „modernă”, precum metalurgia - fie ea şi la nivelul epocii cuprului, precursoarea epocii bronzului, deja e necesară o colaborare între mai mulţi indivizi, adică comunicare, iar asta presupune deja schimburi de informaţie şi deci un limbaj comun - adică meme. Dar în realitate, un individ din specia umană depinde total de ceilalţi membri ai grupului, mai ales la vârste foarte mici, iar în absenţa acestora nu se va putea dezvolta normal - creierul necesită aceste meme pentru a putea funcţiona la întreaga capacitate. În cazurile copiilor care au fost crescuţi de animale, sau chiar de oameni, dar într-un mod care nu le permite această contaminare cu meme, copiii fie nu au supravieţuit, fie s-au dezvoltat cu grave deficienţe mentale.
      Cultura noastră modernă a fost construită pe un eşafodaj complex, ale cărui baze au fost puse acum câteva milioane de ani în urmă, de către strămoşii noştri Homo erectus, atunci când aceştia au început să folosească focul, şi chiar mai devreme, poate chiar strămoşii Australopitheci, primii - din câte ştim - care au început să cioplească unelte din piatră.
      Încă o dată, descoperiri precum uneltele de piatră şi focul predatează specia noastră. Homo sapiens a preluat aceste descoperiri, şi pe această fundaţie au fost adăugate noi şi noi elemente. Iar întregul complex de cunoştinţe actuale se bazează în continuare pe simbioza dintre meme şi cei care ce-au descoperit şi apoi au folosit aceşti simbionţi pentru a transmite informaţiile necesare pentru cioplirea pietrei, a producerii focului, construirea roţii, practicarea agriculturii, apoi a metalurgiei, pentru elaborarea matematicii, şi pentru naşterea ştiinţei. Sute de generaţii de oameni şi-au adus contribuţia, completând cu meme tot mai complexe despre medicină, astronomie, fizică sau chimie; iar astăzi genetica, informatica, nanotehnologia sau fizica cuantică sunt doar noi şi noi meme care se acumulează peste alte două milioane de ani de informaţii.

      Chiar gândurile proprii, de zi cu zi sau de la minut la minut ale cuiva, sunt bazate pe cuvinte, concepte şi imagini preluate ca meme. Întreaga personalitate a unui om este doar rezultatul extraordinar de complex al interacţiunii dintre mii de meme preluate, modificate, sau create pe baza altor meme.
      Civilizaţia, tehnologia şi însăşi fiinţa umană sunt în realitate produsul interacţiunii dintre creierul uman ca suport fizic, precum hardware-ul unui computer, şi cultura de meme care a „contaminat” strămoşii pre-umani ca software necesar pentru a pune în funcţiune acest hardware.

      Astfel, a răspândi convingeri nejustificate, sau mai rău, contrazise de dovezi, şi a le prezenta drept adevărate înseamnă mult mai mult decât a-ţi exercita „dreptul la opinie” sau „dreptul la libera exprimare”. Înseamnă a răspândi o memă parazită în „fondul memetic” al speciei, înseamnă a abuza simbiontul de care depinde nu doar avansul tehnologic, nu doar progresul, dar care chiar defineşte specia umană. Este echivalentul împrăştierii unui virus în sursa de apă a unui oraş - un gest criminal, care trebuie pedepsit ca atare.
      Şi acesta este motivul pentru care nici un om raţional nu are voie să se ascundă după scuza că „fiecare are dreptul să creadă ce vrea”, şi să asiste indiferent la prezentarea, adică la replicarea vreuneia din nenumăratele meme eronate care au contaminat specia umană, de la religie la medicina alternativă şi superstiţii. Fiecare din ele implică consecinţe negative de un soi sau altul, şi trebuie combătute fără milă.

duminică, 17 august 2014

Presupoziţionalismul

      O variantă a argumentului din moralitate, argumentul transcendent pare să revină în vogă printre apologiştii creştini, doar că de această dată a înlocuit „moralitatea” cu „cunoaşterea”, mai precis „cunoaşterea absolută”:
Dacă nu există dumnezeu, cunoaşterea nu este posibilă
Cunoaşterea este posibilă.
Aşadar, dumnezeu există.
Într-o formă mai agresivă,
Cunoaşterea şi raţionarea nu sunt posibile decât prin dumnezeu.
Cunoaşterea şi raţionarea sunt posibile.
Aşadar, dumnezeu există.
      Astfel, orice discuţie raţională pe marginea argumentului este folosită de apologişti ca o armă cu care să contracareze: „Dacă foloseşti raţiunea, atunci admiţi că dumnezeu există, întrucât în absenţa lui raţionarea n-ar fi posibilă !
      Un al doilea element al strategiei pe care o desfăşoară apologiştii care folosesc acest argument este un atac permanent asupra certitudinii oponentului, prin multiple interogări asupra certitudinii pentru fiecare afirmaţie, şi pentru fiecare răspuns. Cu alte cuvinte, oponentul argumentului e adus în poziţia de-a admite, onest, că nu deţine certitudinea absolută pentru convingerile sale, ceea ce oferă apologistului ocazia să proclame mândru că el deţine cunoaştere absolută, prin revelaţie divină.
      Şi aici discuţia se încheie: apologistul ştie cu 100% siguranţă ceea ce afirmă, în timp ce oponentul său a recunoscut că nu este sigur de nimic ( adică că „nu ştie nimic” ), nici măcar dacă eventualele obiecţii ce le-ar putea avea sunt sau nu valide.
      Sau nu.
      Nu e o dezbatere serioasă cea în care una din părţi doar proclamă că are dreptate, iar argumentul propriu-zis conţine mai multe erori - raţionament circular, pledoarie specială, apeluri la ignoranţă - doar că, în acest caz, tactica apologistului este să respingă contraargumentele care-i sunt aduse, sub motiv că dacă foloseşti raţionamente nu faci altceva decât să demonstrezi că eu am dreptate !.
      O metodă eficientă de combatere a acestui tip de argument este „oglindirea”, întoarcerea afirmaţiilor, dar cu creditarea altei entităţi similare, de pildă FSM: este FSM cel ce reprezintă baza raţiunii. Orice raţionament ar folosi apologistul nu face decât să demonstreze existenţa lui FSM. Certitudinea revelaţiei divine este doar o credinţă falsă a apologistului, asta o ştie oponentul lui cu certitudine: FSM i-a revelat-o personal !
      Această strategie poate arăta cât de lipsit de substanţă e argumentul iniţial: în absenţa oricărei dovezi care să indice într-o direcţie sau alta, orice entitate, zeu sau concept fantasmagoric poate fi declarat ca fiind sursa cunoaşterii şi a raţiunii; în absenţa oricărei dovezi, oricine poate pretinde revelaţie divină de la entitatea respectivă, revelaţie care să-i confere 100% siguranţă pentru o afirmaţie sau alta… dar în absenţa oricărei dovezi, toate acestea reprezintă doar aserţiuni goale.

      Pentru o demontare mai serioasă a argumentului, e necesară o abordare foarte atentă a răspunsurilor oferite.
      Un element care necesită atenţie este falsa dihotomie care este deseori strecurată. Nu există doar două valori posibile pentru o convingere, „certitudine absolută” sau „incertitudine totală”; dacă nu ştii ceva cu 100% siguranţă nu înseamnă că nu ai nici cea mai vagă idee în privinţa unei anumite întrebări. În această poziţie va încerca apologistul să îşi împingă oponentul, dar evident există şi alte nivele. Cel la care se operează în majoritatea domeniilor este „certitudinea dincolo de orice îndoială rezonabilă”, care nu doar că oferă un cadru coerent în care să putem opera şi lua decizii, dar acceptă şi permite corectarea eventualelor erori. Într-adevăr, nu putem şti că nu trăim într-un univers simulat, ca în filmul „Matrix”, pentru că scenariul respectiv este, cel puţin teoretic, non-falsifiabil. Dar faptul că nu putem demonstra că ceva este fals nu înseamnă că este automat adevărat, sau măcar posibil. Este de datoria celui ce încearcă să propună scenariul să îl şi demonstreze, iar dacă nu o face, Briciul lui Occam este o justificare suficientă pentru a respinge solipsismul, Lumea-de-tip-Matrix, „realitatea de dincolo de realitate” sau alte scenarii similare. Cât timp realitatea percepută pare a fi unica „realitate reală”, speculaţiile despre ce-ar putea fi nu-şi au rostul.
      De aici, trebuie să investigăm cum s-a determinat că cunoaşterea şi raţionarea sunt posibile doar prin dumnezeu. Asta presupune că e necesar să pornim de la presupoziţia că dumnezeu există, sau mai precis că dumnezeul X (cel în favoarea căruia se prezintă argumentul ) există. De altfel, de aici provine numele tipului de argumentaţie: „presupoziţional”, din englezescul "presuppositional", este o şcoală de gândire creştină care declară că dumnezeul biblic şi adevărul revelat în scriptură sunt obligatorii ca presupoziţie pentru orice gând raţional. Dar, evident, acesta este doar un raţionament circular: o dată ce zeul este introdus printre premize, va apărea şi-n concluzie. Iar justificarea pentru a introduce zeul biblic printre premize este… un verset din biblie !
      Următorul punct de interes este cum se poate demonstra că nu există vreo altă metodă de a cunoaşte ceva decât exclusiv prin revelaţie de la o entitate omniscientă. Eric Hovind, fiul lui Kent Hovind, a apelat la această tactică în mai multe dezbateri, atacându-şi adversarii cu întrebări privind posibilitatea ca ei să se înşele în privinţa a tot ceea ce cred că cunosc, ca apoi să declare triumfător că el nu se înşeală, că unica sursă posibilă de cunoaştere este de-a primi cunoaşterea de la cineva omniscient. Evident, nu a demonstrat că nici o altă sursă nu poate exista, şi nici nu a precizat dacă el s-ar putea înşela, măcar în această privinţă. Deşi, probabil, dacă ar fi fost întrebat, ar fi spus că omniscientul i-a oferit certitudine… dar aici se poate întoarce roata întrebărilor: „eşti sigur ? eşti sigur că eşti sigur ? eşti sigur că…”, şi s-ar putea insista pentru a afla exact în privinţa a cât de multe informaţii i-au fost revelate, şi câte nivele de siguranţă deţine de la omniscient.
      Pentru că aici e o altă problemă: minţile umane sunt limitate. Ar trebui demonstrat şi că un creier uman poate cunoaşte cu 100% certitudine o informaţie, fie ea şi revelată divin, în condiţiile în care toate informaţiile cu care operează creierul în mod normal îi parvin prin simţuri imperfecte, care pot fi înşelate cu uşurinţă. Unicul lucru de care o persoană poate fi sigură este propria existenţă (iată un lucru de care cineva poate fi 100% sigur !), dar acest lucru este axiomatic. În rest, orice altă convingere, oricât de fermă, poate fi o iluzie, poate fi ceva ce persoana respectivă crede că ştie cu 100% certitudine dar totuşi să se-nşele, poate fi o convingere care i-a fost introdusă în creier de computerul care operează Matrix-ul.
      Oponentul a admis de la bun început că s-ar putea înşela, în timp ce apologistul presupozitionalist a pornit de pe o pretinsă poziţie de certitudine absolută, dar iată că acum apologistul se găseşte în neplăcuta postură de-a trebui să justifice certitudinea pe care-o are, şi să explice de ce el n-ar putea fi victima unei alte entităţi care se prezintă ca fiind omniscientă deşi nu este, şi-i relevă lucruri eronate împreună cu asigurarea că sunt adevărate. În ultimă instanţă, să explice de ce el n-ar putea fi victima Matrix-ului.
      Iar dacă s-a ajuns aici, chiar mai dificil de justificat şi explicat ar fi motivul pentru care ipotetica entitate care se crede omniscientă şi care-i „şopteşte” lucruri nu ar fi, chiar ea, victima iluziei că e omniscientă sau a unei realităţi de tip Matrix !
      Având doar o iluzie a certitudinii, indus în eroare de o entitate malevolentă - fie ea un demon, un dumnezeu care „operează pe căi necunoscute” sau computerul care controlează realitatea Matrix, indus în eroare de o entitate care la rândul ei se înşeală, sau având adevărata revelaţie de la o entitate cu-adevărat omniscientă - în oricare din cazuri, rezultatul este acelaşi: apologistul este încredinţat că deţine certitudine absolută, dar fără nici o posibilitate de-a exclude vreuna din celelalte variante… decât chiar propria convingere că nu se-nşeală. Şi de pe această poziţie şubredă, pretinde de la oponent adevăruri absolute şi o certitudine 100% pe care apologistul însuşi nu reuşeşte să le prezinte, şi eşuează a se ridica la standardele pe care le-a stabilit ca fiind necesare pentru oponent. Simpla pretenţie că „revelaţia a oferit siguranţa respectivă” este, în cel mai bun caz, doar o dovadă anecdotică, ceva ce doar apologistul a experimentat, fără a putea deosebi între cunoaşterea absolută şi iluzia cunoaşterii absolute, pentru că nu poate fi verificat; iar în cel mai rău caz este doar un ipse dixit.
      Astfel, întregul argument este o formulare foarte bombastică pentru infantilul „eu am dreptate pentru că aşa zic eu, şi orice-ai zice tu nu mai contează”.
      În perspectiva presupoziţionalistă, toate eforturile autentice depuse pentru a încerca să înţelegem Universul nu valorează nimic; toată cunoaşterea pe care am acumulat-o până azi nu are nici o valoare; rezultatele concrete pe care le-am obţinut sunt complet irelevante. Ni se spune că trebuie să abandonăm tot ceea ce ne face oameni, şi asta doar pentru ca asemenea apologişti să poată pretinde, cu aroganţă, superioritatea absolută cunoaşterii.

  • Din aceeaşi serie:
Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam
Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Ceasul lui Paley
Argumentul din Moralitate
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat

miercuri, 6 august 2014

Culte şi secte

       Pentru început, să aruncăm o scurtă privire asupra a două culte. Două culte relativ noi pe scenă, şi atât de excentrice, încât fac pe aproape oricine, oricât de credul şi dispus să accepte pretenţii exagerat de ridicole, să facă un pas în spate şi să-şi exprime neîncrederea când e prezentat pentru prima dată cu ele: chiar şi pentru el, e prea exagerat !
      Să începem cu religia mai veche, mormonismul. Înfiinţată de un oarecare Joseph Smith, religia mormonă are drept carte sfântă o carte dictată de acesta, pe măsură ce Joseph Smith pretindea că descifrează nişte tăbliţe de aur pe care le-a găsit în urma unei revelaţii. Iar istoria descrisă pe acele plăcuţe implică mutarea unui trib de israeliţi pe continentul american, precum şi o vizită a lui Isus, după înviere, la aceşti colonişti din America. Da, conform mormonilor, după ce a înviat, Isus a făcut un popas în America, la evreii de acolo. Printre alte performanţe, Isus a fost şi cel care a descoperit America !
      Nu cred că mai trebuie menţionat că nimeni altcineva în afară de Joseph Smith nu a văzut plăcuţele respective, pentru că după ce traducerea s-a încheiat, ele au fost luate de un înger. Sau cel puţin aşa a spus Joseph Smith. Sau că, după ce Joseph a dictat un capitol „de pe plăcuţe”, cel care le transcria a pierdut ( sau, conform altor surse, a ascuns, la sfatul nevestei sale ) 116 pagini din manuscris; dacă ar fi avut o sursă scrisă de pe care să recitească, Joseph Smith ar fi putut dicta din nou pasajul respectiv, identic cu ceea ce dictase înainte. Însă se pare că pierderea acelor pagini l-a mâniat pe dumnezeu suficient de mult încât să-i interzică lui Joseph să re-traducă, astfel că, în „Cartea lui Mormon”, Cartea lui Lehi nu mai este tradusă, şi în schimb apare un rezumat luat din Cartea lui Nephi.
      Şi mai interesant este că mormonii ştiu despre această întâmplare. În loc să tragă concluzia logică evidentă, că Joseph Smith dicta „din burtă”, că nu a putut să mai dicteze încă o dată 116 pagini inventate, şi a găsit o scuză pentru a nu o face, ei consideră cumva că toată povestea demonstrează… incompetenţa celui ce nota, care, fără a realiza sfinţenia manuscrisului, a permis pierderea paginilor, şi astfel mânia divină şi imposibilitatea de-a reface cele 116 pagini sunt, cumva, justificate.

      Un alt cult, poate chiar mai ciudat, este cel al Bisericii Scientologice. Scientologia, descrisă de L. Ron Hubbard, un scriitor de SF, care, aparent, a declarat la un moment dat că „Nu te îmbogăţeşti scriind literatură ştiinţifico-fantastică; dacă vrei să te-mbogăţeşti, întemeiază o religie.
      Conform doctrinei scientologice, galaxia este condusă de Lordul Xenu, un dictator cosmic; acesta a decis la un moment dat să reducă populaţia galactică, drept pentru care a criogenizat nenumărate fiinţe de pe diverse planete, le-a încărcat în nave cosmice, şi le-a deşertat în vulcanii de pe Terra. Apoi a „cules” sufletele celor morţi, le-a şters memoria într-o bază de pe Lună, şi le-a eliberat din nou pe Terra. Aceste suflete rătăcitoare, „thetani”, sunt cele ce parazitează creierele speciei umane, inducând ură, dorinţă de războaie, şi altele asemenea.
      Să recapitulăm: un autor de SF, care recomanda iniţierea unei religii pentru a te-mbogăţi, a iniţiat o religie care pare o aventură SF proastă.
      În cazul scientologiei, adepţii află „secretele” despre Xenu şi originea thetanilor mult după intrarea în cult, după ce avansează în ierarhia cultului suficient de mult, adică ajung suficient de dependenţi de cult, după ce au investit atât de mult, atât financiar cât şi emoţional, încât simpla investiţie realizată până atunci e suficientă pentru a-i menţine în cult.
      Mormonii, ca şi martorii lui Iehova, sunt „vânători activi”, trimiţând misionari din uşă-n uşă, şi abordând oamenii pe stradă, în timp ce scientologii preferă tactica „ambuscadei”, deschizând standuri unde oferă oamenilor un „test” gratuit; testul în sine constă în montarea unor electrozi pe piele, şi măsurarea rezistivităţii electrice a acesteia - un test fără nici o valoare în sine; dar rezultatele sunt interpretate cu totul altfel de operator: pe display se afişează „numărul de thetani” care-l parazitează pe cel ce face testul; urmează o explicaţie lungă şi amănunţită, pentru a lămuri bietul neştiutor despre pericolele aduse de aceşti thetani; şi nu e deloc greu să le descrii „exact”: problemele de la servici, faptul că lucrează prea mult şi nu câştigă destul, problemele din relaţia sentimentală, chiar şi neînţelegerile pe care le are cu rudele, toate eşecurile şi problemele din viaţă se datorează lor; cu alte cuvinte, un răspuns de tip Forer, aparent specific, dar care se aplică marii majorităţi a oamenilor. Ah, dacă vrea să scape de probleme, dacă vrea să scape de aceşti thetani ( sau doar să afle ce-s ăia )… asta nu mai e gratis. Testul a fost gratis, dar rezolvarea vine doar prin aderarea la cult, după clasica metodă „crează o problemă pe care s-o rezolvi, şi succesul va fi al tău !”.

      Privind în mod obiectiv, nici un om care mai are un rest de raţiune nu ar lua în serios nici mormonismul, nici scientologia, nici nenumăratele alte variante, care mai de care mai extravagante, ale „Adevărului Adevărat” pe care-l propun cultele. Însă pe de altă parte, marea majoritate a celor ce aderă la un cult fără să fi fost îndoctrinaţi de mici nu suferă de boli psihice.
      Şi atunci, cum se explică că oameni normali şi raţionali ajung să creadă în scorneli grosolane, precum basmele lui Joseph Smith, lordul Xenu, „profeţiile” lui Ellen G. White, întemeietoarea cultului adventist ), sau altele ?
      Trebuie făcută o precizare: la fel cum în ortodoxie există fanatici devotaţi şi există persoane care se declară ortodoxe doar pentru că au fost botezate la naştere, dar nici măcar nu cred în zei, şi în cadrul cultelor există un întreg gradient de credinţe - de la persoane care s-au născut din părinţi care aparţineau de acel cult şi au fost îndoctrinate de mici la persoane care chiar s-au lăsat convinse de argumentele misionarilor şi consideră că doctrina cultului reflectă realitatea, de la persoane care au aderat la cult şi i se dedică cu toată convingerea din motive emoţionale la persoane care au fost aduse de vreun frate, de iubit sau de vreun coleg, dar nu iau foarte-n serios credinţa, şi până la persoane care continuă să meargă la biserică deşi nu cred nici o boabă din doctrina cultului, din obişnuinţă, pentru a-şi păstra prietenii, pentru a nu-şi mâhni mătuşa, sau din pură plictiseală.
      Însă, pentru a-şi spori numărul de membri, cultele nu se bazează doar pe îndoctrinarea realizată de părinţii deja aflaţi în cult, ci se străduiesc să recruteze noi membri. Există o categorie anume vizată de misionari, şi nu e vorba de persoanele care să fie suficient de naive încât să se lase convinse de revelaţiile lui Joseph Smith sau ale lui Ron Hubbard.
      Să vedem ce ne spun cultiştii cei mai convinşi:
Acum câţiva ani Dumnezeu m-a trecut prin foc… am început să-l caut… am căzut pe genunchi, era prima oară în viaţa mea când eu plângeam, plângeam şi mă rugam…"
L-am găsit pe Dumnezeu în momentul cel mai dificil al vieţii mele !
Nici eu nu credeam, dar mi s-a arătat când aveam cea mai multă nevoie.
Viaţa îmi era pustie, nu ştiam de ce, dar apoi l-am găsit pe Dumnezeu.”,
şi citatele pot continua.
      Acelaşi leitmotiv: persoana a trecut printr-o perioadă dificilă, cu multe greutăţi, când a intrat în acel cult. Altfel spus, o persoană aderă la cultul ai cărei reprezentanţi o abordează într-un moment în care persoana ( sau mai bine zis victima ) trece printr-un moment dur, este greu încercată din punct de vedere emoţional, şi este vulnerabilă la „arma secretă” a acestor culte. Iar această armă este empatia.
      Din păcate, mulţi oameni au un nivel de socializare foarte redus, or, una din necesităţile fiinţei umane este socializarea; iar cultele oferă belşug de empatie, mai ales faţă de novicii care vin pentru prima dată.
      Mai ales pentru cineva care a „ţinut post”, care nu a avut parte foarte des de deschidere emoţională, efectul este copleşitor: toată lumea te salută zâmbind, toţi se îngesuie să te bată pe umăr, vor să ştie cum o mai duci, sunt ( sau par ) sincer interesaţi de binele tău, îţi oferă un umăr pe care să plângi, şi în general sunt gata-gata să sară să te-ajute, indiferent de problema pe care ai avea-o.
      Nu „adevărurile” pe care le recită pastorul de la amvon, nici revelaţiile extraordinare din cartea sfântă nu sunt cele care conving oamenii să adere la cultul respectiv, ci atitudinea celorlalţi enoriaşi. Victima se alătură cultului în principal pentru că, poate pentru prima dată în viaţă, se simte nu doar acceptată, ci de-a dreptul bine-venită într-un grup care pare a avea ca primă prioritate exact persoana nou-venită în grup.
      Doctrina şi ideile vehiculate în cadrul cultului, de la identificarea adevăratului zeu la poziţia faţă de ştiinţă, de la natura lui Isus ( când e cazul ) la trinitate, îngeri sau orice altceva - toate acestea vin mult mai târziu. Niciodată un nou-venit nu este întâmpinat cu o listă de puncte, „dumnezeu e sub formă de trinitate, Universul are 6000 ani, iar glosolalia este o modalitate de a comunica cu divinitatea”. Nu, despre toate detaliile acestea, despre convingerile pe care trebuie să le aibă, noul membru află mult după ce a intrat în cult, după ce se integrează în comunitate, după ce, la îndemnul întregii biserici, se îndepărtează de toate persoanele apropiate care nu sunt afiliate cultului ( „din lume”, cum le spun unele culte, tocmai pentru a sublinia această separaţie, „noi VS ei” ). Mai târziu, cu punţile tăiate, fără a mai avea pe nimeni altcineva la care să poată apela, aderentul va avea de ales între a rămâne în cult sau să renunţe la toate cunoştinţele, la toate legăturile sociale, şi să-şi reconstruiască de la zero întregul cerc de cunoştinţe ( de altfel, unul dintre sfaturile adresate celor ce doresc să evadeze dintr-un cult este să-şi facă prieteni non-cultişti înainte de a părăsi biserica ). Iar dacă o întreagă familie este în cult, iar un membru abandonează, familia rămasă este încurajată să rupă toate legăturile cu „dezertorul”.
      Atunci când ajung să afle toate prevederile din doctrina cultului, majoritatea sunt deja dependenţi de cult, de ceilalţi membri. De acum, nu mai contează ce anume le spun bunul-simţ, logica şi cunoştinţele proprii; încă o dată, simpla investiţie de timp, bani, şi mai ales emoţională este suficient de mare pentru ca victima să accepte orice i se spune şi chiar să adopte ca fiind opinie proprie ceea ce raţiunea i-ar spune că e absurd. După cum s-a demonstrat deja, dacă mai mulţi oameni numesc scurtul lung, sau albul negru, cel ce vede mai bine se va alinia totuşi orbeşte la convingerile exprimate ale majorităţii doar pentru a nu ieşi în evidenţă. Dacă cineva e dispus să declare că linia evident mai scurtă ar fi de fapt mai lungă decât cealaltă, şi asta doar pentru că câţiva străini au spus aşa, e uşor de imaginat la ce compromisuri cu propria conştiinţă va ajunge cineva pentru a se alinia la standard atunci când cei ce-i spun absurdităţi sunt prietenii, „fraţii” săi. Şi astfel, în cadrul cultului, fiecare dintre membri devine o „cârjă” şi totodată un poliţist pentru toţi ceilalţi.
      Astfel, pentru cei mai mulţi membri ai cultului, biserica nu este doar locul unde trebuie să meargă o dată pe an, ci este elementul central al existenţei lor. Iar părăsirea cultului este foarte dificilă, implicând nu doar o schimbare de opinie, ci şi abandonarea unor elemente esenţiale şi reconstruirea întregii vieţi. Pentru cei mai mulţi cultişti, costul este atât de mare, încât este mai simplu să îşi suprime îndoielile şi să se autoconvingă că merg pe drumul corect.

miercuri, 9 aprilie 2014

Isus: o caracterizare

      Pentru creştini, Isus reprezintă superlativul superlativelor; tot ce este legat de el este prezentat ca un non plus ultra, de la extraordinara-i înţelepciune la nemaipomenita-i blândeţe şi fenomenala lui iubire de oameni ce-i sunt atribuite. „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” şi regula de aur „toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” sunt prezentate în accepţiunea comună ca derivând direct de la el, de parcă înainte de Isus, sau printre cei ce n-au auzit de el, nimeni n-ar fi reuşit să se gândească la aceste principii evidente şi obligatorii pentru convieţuirea în grup: toleranţa şi empatia.
      Dar chiar şi printre cei ce resping pretenţiile de divinitate, sunt unele persoane care-l consideră pe Isus ca fiind un soi de învăţător foarte înţelept, un model moral, cu mult înaintea perioadei sale, care a promovat mesaje pacifiste dar nu a fost înţeles de primitivii în mijlocul cărora trăia.
      În primul rând, consider necesar să fac o precizare. Atunci când am discutat caracterului lui Isus, în mai multe ocazii, am fost „prins” de câte un religios lipsit de imaginaţie: „Aha ! deci tu crezi în Isus ! altfel, cum ai putea spune că a fost aşa sau pe dincolo ???”.
      Nu, nu cred că Isus, aşa cum e descris în evanghelii, a existat. Cu-atât mai puţin că a făcut tot ceea ce scrie că ar fi făcut. Spre deosebire de creştini realizez că cele patru cărţi nu reprezintă mărturii personale ale unor martori, ci transcrierea unor poveşti circulate şi răs-circulate prin tradiţie orală - un mod bun de-a îmbogăţi şi înflori o relatare, dar care prezintă dezavantajul de-a acoperi orice urmă a sursei de la care a plecat legenda. După ce legendele au fost amestecate şi răstălmăcite de sute de treceri prin „telefoane fără fir”, astăzi este imposibil să determinăm dacă persoana Isus chiar a existat, a fost un personaj colectiv, sau a fost doar o invenţie. Asta nici nu contează. Articolul analizează exclusiv persoana din biblie pentru că aceasta este referinţa creştinilor. Şi se poate spune că persoana descrisă în biblie este una foarte neplăcută. Chiar dacă persoana reală a existat sau nu, cea din cărţi este o persoană cu care nu aş vrea să am de-a face.
      Şi, pentru a fi şi mai explicit, vă reamintesc de temele pe care le-aţi făcut la şcoală: nici profesoara de română, nici elevii nu au considerat necesară existenţa lui Greuceanu sau familiei zmeilor pentru a putea realiza caracterizările personajelor dintr-o operă evident fictivă. Făt Frumos este bun, zmeii şi balaurii sunt răi şi ticăloşi, şi totuşi sunt personaje fantastice. Se pot descrie trăsăturile unui personaj dintr-o carte, aşa cum apar din acţiunea cărţii, fără a fi necesar să consideri lucrarea respectivă, sau personajul, ca fiind reale.
      Aşadar, să vedem care sunt aceste trăsături ale lui Isus, aşa cum reies din povestirile atribuite lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan.
      În afara îndemnurilor paşnice găsite dacă selectăm câteva pilde şi-o predică, atributul negativ cel mai strident, care permează întreg creştinismul, atât de evident încât deja este ignorat, este anularea responsabilităţii. Oricât de mult i-o fi îndemnat el pe cei ce-l vor urma să îşi iubească semenii, Isus este un personaj dezgustător pentru că a promovat ideea scăpării de orice răspundere pentru orice faptă, oricât de reprobabilă.
      Hoţi, bandiţi, criminali de cea mai joasă speţă… faptele nu contează. Isus va prelua răspunderea pentru orice, Isus iartă orice crimă şi oferă răsplata cea mai grozavă oricui. E suficient ca persoana să-l accepte pe Isus ca salvator, şi toate acţiunile, toate consecinţele faptelor sunt anulate, răspunderea personală dispare, şi totul va fi bine. Nici măcar nu este necesar ca victimele criminalului să-l ierte, sau ca acesta să-ncerce să compenseze în vreun fel pentru ceea ce a făcut. Singura condiţie pentru acest aranjament este ca respectiva persoană să creadă în Isus, şi poate săvârşi orice, nu trebuie să-şi facă nici o grijă pentru vreo consecinţă.
      Astfel, este ironic când un creştin spune că ateii că „cred în dumnezeu, dar îl neagă pentru că vor să păcătuiască”. Dacă chiar ar fi aşa, nu negarea, ci credinţa, adică acceptarea lui Isus ca salvator este cheia pentru a putea păcătui în voie:
Matei 5:19Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor.
      Poruncile respective sunt cele 613 porunci din Vechiul Testament, între care sunt incluse şi cele zece porunci, „etalonul suprem al moralităţii”, după cum pretind creştinii.
      Deci, încălcarea poruncilor nu duc la excluderea din Rai; singură, absenţa credinţei în Isus o face… ceea ce ne duce la al doilea element din lista de „păcate” ale lui Isus: pervertirea moralităţii. Mai precis, prioritizarea naivităţii, a credinţei oarbe în defavoarea oricăror calităţi morale reale. Criteriul de judecată a valorii unei persoane, este capacitatea de-a accepta ceva incredibil, în absenţa oricărei dovezi:
Ioan 20:29Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!
şi
Marcu 16:16Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.
      Încă o dată, nu contează dacă persoana a minţit, a furat, a ucis în repetate rânduri; după Isus, este mult superioară unei persoane altruiste, care s-a străduit întreaga viaţă să-şi ajute semenii, dacă criminalul crede, iar altruistul - nu. Osânda despre care vorbeşte este, evident, pedeapsa eternă, Iadul, o altă schimbare oribilă adusă de Isus concepţiilor prezentate în Vechiul Testament:
Ecleziastul 3:19-20Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viaţă, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi totul este deşertăciune! Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc.
      Conform Vechiului Testament, moartea este sfârşitul. Păcătoşii sunt pedepsiţi în timpul vieţii de YHVH în diverse moduri, de la hemoroizi ( delicat traduşi în 1 Regi 5:12 drept ”buboaie” ) la moarte, şi doar foarte rar, cei foarte virtuoşi sunt „ridicaţi la cer”, fizic, din timpul vieţii, după cum s-a petrecut cu Enoch şi Ilie.
      Isus schimbă acest principiu: păcătoşii sunt pedepsiţi după ce mor. Prin tortură veşnică. Şi am văzut cine sunt păcătoşii, în viziunea lui: nu persoanele care sunt imorale sau care comit crime, ci acelea care nu acceptă orbeşte, în absenţa dovezilor, că Isus ar fi zeu. După Isus, necredinţa este atât de îngrozitoare, încât merită o pedeapsă infinită, ceea ce, conform oricăror standarde morale, este o pedeapsă exagerată pentru orice crimă finită, oricât de teribilă ar fi ea.
      De asemenea, o pedeapsă are rolul de a educa, într-un mod mai dur, pe cei ce încalcă anumite reguli, şi/sau de a-i proteja pe ceilalţi de viitoare încălcări ale acelor reguli de către cel ce greşeşte. În cazul unei pedepse infinite, este evident că aceasta nu are nici o valoare educativă. Iar în privinţa protejării… cine este protejat, şi cum, prin trimiterea ateilor în focul Gheenei, în locul simplei anihilări ? Nu, aici nu este vorba de pedeapsă, ci de răzbunare, răzbunarea „blândului” Isus pe toţi cei ce nu i s-au posternat la picioare.
      Dar chiar şi printre credincioşi, Isus are preferinţe:
Matei 15:22-26Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon”. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: „Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră”. Iar El, răspunzând, a zis: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: „Doamne, ajută-mă”. El însă, răspunzând, i-a zis: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”. Dar ea a zis: ”Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.
      Limpede, nu ? Isus, „iubitorul de oameni”, refuză să ajute o femeie non-evreică, numind-o „câine”, pentru că „este trimis” doar pentru evrei, nu şi pentru restul umanităţii. Este uimitor cum a reuşit Pavel să convingă întreaga Europă să venereze timp de 2000 ani un bigot care a declarat deschis că e interesat doar de evrei, şi îi consideră pe toţi ceilalţi „câini” !
      Atunci când cineva acţionează într-un mod contradictoriu cu propriile-i cuvinte, poate fi descris ca un ipocrit. Aşadar, să comparăm tratamentul rezervat de Isus nu inamicilor, ci celor ce pur şi simplu nu au găsit convingătoare poveştile despre el, cu propriul lui sfat:
Matei 5:44Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc
      Şi să nu uităm, cei ce nu cred în el nu sunt nici „vrăjmaşi”, nici nu-l blestemă, nici nu-l urăsc, vatămă sau prigonesc - tocmai pentru că nu cred că Isus ar fi zeu ! Sau poate nici nu au auzit vreodată de Isus. Nu contează, Isus va demonstra cât de mult îşi „iubeşte” el duşmanii, răzbunându-se în modul cel mai crâncen cu putinţă.
      O altă dovadă de ipocrizie din partea celui care promova traiul simplu şi umil, şi a recomandat în mod repetat vinderea tuturor averilor şi-mpărţirea banilor printre săraci, este prezentată în momentul în care o femeie a turnat nişte mir scump pe capul lui Isus:
Matei 26:8-11Ucenicii […] au zis: „Ce rost are risipa aceasta? Mirul acesta s’ar fi putut vinde foarte scump, şi banii să se dea săracilor.“ Cînd a auzit Isus, le-a zis: „De ce faceţi supărare femeii? Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine. Pentrucă pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.
       Cu alte cuvinte, Isus este gata să-şi ignore propriile principii, cele expuse pentru prostime, atunci când i se gâdilă orgoliul cu daruri scumpe. Oricine ar fi dezgustat de o persoană atât de egocentristă încât să-şi vândă imediat părerea dacă este linguşită şi flatată cu câteva nimicuri scumpe. Da, apostolii aveau dreptate, mai ales după ce l-au auzit pe Isus lăudând modestia de atâtea ori. Iar o asemenea risipă este „un lucru frumos” pentru cineva care promovează smerenia doar dacă respectivul nu se autoinclude în propriile-i învăţături - cu alte cuvinte, dacă este ipocrit.
      Alt concept oribil promovat de Isus este aşa-numita thoughtcrime, „crimă a gândirii”, concept prezent în cele mai multe dictaturi totalitare, care încriminează nu o acţiune, ci simplul gând la acea acţiune:
Matei 5:21-28…s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi»; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă […] oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.
      Evident, într-un sistem dictatorial uman nu există modalităţi pentru a determina ce gândeşte cineva, astfel că pedeapsa vine doar după ce cel ce s-a făcut vinovat de gânduri interzise le spune altcuiva, sau le scrie, sau se trădează în alt mod. Dar un zeu este telepat, şi Isus cunoaşte fiecare gând care trece prin mintea oricui, şi e dispus să considere gânditul la o anumită acţiune egal cu acţiunea în sine, deşi evident un simplu gând, nepus în practică, nu va avea consecinţe pentru ceilalţi, în timp ce acţiunea - da.
      Unul dintre drepturile fundamentale ale omului, considerat necesar pentru a se putea ajunge la libertate şi fericire, este libertatea de conştiinţă. A o interzice înseamnă a înrobi fiinţa umană într-un mod mai profund decât ar putea-o face orice lanţ sau cătuşă. Mai mult decât atât, gândirea nici măcar nu este sub control conştient: „Nu te gândi la un pinguin !” este o glumă care va face pe oricine să se gândească, involuntar, exact la pinguinul la care i s-a cerut să nu se gândească.
      Astfel, Isus consideră normal să judece pentru ceva care scapă de sub capacitatea de control a persoanei. Sau… sau porunca aceasta, imposibil de realizat, are mai degrabă scopul de-a menţine credincioşii într-o permanentă stare de vinovăţie.
      În ce mod vor fi pedepsite acţiunea şi gândul, sau ce diferenţă face această „crimă” nu se ştie - după cum am văzut, dacă persoana vinovată crede, atunci are Raiul în faţă, iar dacă nu crede, indiferent ce-a făcut sau a gândit, e condamnată la aceeaşi pedeapsă răzbunarea va fi aceeaşi. Nu este unica ocazie în care Isus se autocontrazice.
      Apologiştii creştini folosesc uneori o falsă trilemă, după care Isus ar fi fost „mincinos, smintit sau mesia”, după care afirmă că primele două sunt incompatibile cu personajul descris în Biblie, şi astfel „demonstrează” că Isus a fost dumnezeu… ignorând alte posibilităţi (că totul ar fi un mit, de pildă); mult mai important, ingoră seninătate faptul că atât varianta nebuniei cât şi cea a mincinosului nu doar că nu sunt incompatibile cu portretul, dar sunt prezentate direct:
Ioan 2:15Şi, făcându-Şi un bici din ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din templu, şi oile şi boii, şi schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele. Şi celor ce vindeau porumbei le-a zis: Luaţi acestea de aici. Nu faceţi casa Tatălui Meu casă de negustorie.”
      E greu de conceput cum o persoană care se lasă cuprinsă de asemenea crize de isterie încât se apucă să răstoarne mese şi să biciuiască oameni ar putea fi, chiar şi pe departe, confundată cu un zeu, cu-atât mai puţin cu un zeu care propovăduieşte iubirea; chiar şi ca simplu om, cineva care se dedă la asemenea gesturi este o persoană impulsivă şi fără autocontrol.
      O altă criză de isterie, chiar mai elocventă, care nu ar avea ce căuta decât la un copil răsfăţat, în nici un caz la o persoană matură şi capabilă să raţioneze, se desfăşoară atunci când lui Isus îi e foame şi…
Matei 21:19Şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată.
      ( Marcu explică şi de ce nu erau smochine: „Căci nu era timpul smochinelor.” )
      Aşadar, cineva nu găseşte fructele dorite pentru că nu este sezonul potrivit, drept pentru care distruge copacul. Imaginaţi-vă un om care taie un cireş pentru că nu găseşte cireşe-n el iarna. Cum l-aţi putea descrie ? În nici un caz cu vreun atribut pozitiv, asta e cert. „Patologic de impulsiv” pare a fi cel mai blând epitet; însă cineva cu asemenea activităţi la activ poate fi foarte serios bănuit de dezechilibru mental. Aşadar, varianta nebuniei din trilemă îşi găseşte confirmarea în biblie.
      Să căutăm prin evanghelii ceea ce este poate cel mai important element pentru un credincios: ce anume ar trebui să facă un creştin pentru a fi mântuit ? Ar fi de aşteptat ca măcar aici Isus, ca un învăţător bun, să fie limpede şi cât se poate de lămurit. Ia să vedem, e necesar să…
Luca 10:27să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” ,
dar altcuiva îi spune că e necesar…
Luca 18:20-22 „…să ţii poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta… Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor […], şi mergi de-i urmează lui Isus
deşi, am văzut că cel ce nu le respectă „foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor”, în nici un caz nu va fi oprit de la a intra; de asemenea, cât de mult trebuie să-ţi iubeşti aproapele ne spune tot Isus:
Luca 14:26Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu
Limpede, nu ? trebuie să-ţi respecţi familia până urăşti toţi membrii ei, iar iubirea de aproape trebuie şi ea să se confunde cu ura faţă de toată lumea. Însă cu altă ocazie, Isus spune cu totul altceva:
Matei 18:3De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor
În ce sens să „fii asemenea unui copil” ? şi de unde a apărut această nouă condiţie ? Şi, dacă tot era vorba de condiţii noi…
Matei 5:20că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor
spune Isus altcuiva. Pentru ca, în altă parte, să mai adauge câteva criterii noi:
Ioan 3:5de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.
apoi, mai târziu, completează cu o cerinţă de canibalism:
Ioan 6:53dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi
şi, desigur, mai e şi faimosul
Ioan 3:16Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
      Aşadar, se pare că de fiecare dată când era întrebat despre mântuirie, „învăţătorul” acesta inventa pe moment un răspuns, ignorând tot ceea ce a spus cu alte ocazii. Cum ar putea fi numit „învăţător”, cum ar putea fi urmat un asemenea inconsecvent care, în loc să informeze, se autocontrazice permanent, iscă confuzii şi nu ajunge a da nici o informaţie utilă ?
      Nici nu e de mirare că diferite denominaţii creştine nu reuşesc să ajungă la un acord, când iată, chiar întemeietorul creştinismului nu se poate pune în acord… cu el însuşi !
      Această serie de contradicţii este, ea însăşi, suficientă pentru a demola iremediabil varianta „salvatorului” din trilema de mai devreme, deşi nu este foarte limpede dacă Isus a dat sfaturi contradictorii intenţionat, adică a minţit, sau pur şi simplu nu mai ştia ce a spus cu alte ocazii, adică avea probleme psihice.
      Mai pot fi enumerate şi alte ocazii în care Isus s-a autocontrazis:
Marcu 9:40Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi.
Luca 11:23Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea”,
a minţit:
Marcu 11:23-24Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.
…sau a dat sfaturi rele:
Matei 6:25-31De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele ? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc… Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.
      Aici Isus promovează iresponsabilitatea totală, credincioşii fiind îndemnaţi să se lase în voia sorţii, precum „păsările cerului”, care sunt hrănite de „tatăl ceresc”… sau nu, şi care, datorită acestei „griji” deosebite, mor în număr impresionant, tocmai pentru că nu reuşesc să-şi găsească hrana necesară.
      În încheiere, să vedem cum Isus a ordonat un furt:
Matei 21:1-3…Isus a trimes doi ucenici, şi le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: în el veţi găsi îndată o măgăriţă legată, şi un măgăruş împreună cu ea; deslegaţi-i şi aduceţi-i la Mine”.
      Acei măgari aveau, fără îndoială, un proprietar; însă Isus a decis că acei măgari îi sunt necesari, deci i-a confiscat. Oricum ar încerca credincioşii să justifice versetele, aceste versete descriu pur şi simplu o hoţie ordinară.
      Se pot găsi şi alte versete cu autocontradicţii, absurdităţi sau minciuni, dar consider analiza suficient de amănunţită pentru a putea încheia adevăratul potrtet al personajului din evanghelii.
      Răzbunător, ipocrit, bigot, promovând iresponsabilitatea şi ignorarea moralităţii în favoarea naivităţii, inconsecvent până la autocontradicţie, iraţional de impulsiv, Isus, aşa cum este prezentat în biblie, nu doar că nu este vreun model moral extraordinar, dar avea foarte multe defecte majore de corectat şi controlat la propria sa persoană, înainte de-a încerca să îndrume viaţa altora.

marți, 18 martie 2014

Vremurile bune de-odinioară

„Trăim în timpuri decadente. Tinerii nu-i mai respectă pe părinţi.
Sunt obraznici şi repeziţi, frecventează bodegi, şi nu au autocontrol.”

„Nu mai văd nici o speranţă pentru viitor, dacă vom ajunge să depindem
de tinerii uşuratici de astăzi, pentru că, cu siguranţă, toţi sunt nesăbuiţi
dincolo de orice închipuire… Când eu eram tânăr, eram învăţaţi să fim
modeşti şi respectuoşi cu cei bătrâni, dar tinerii de azi
sunt lipsiţi de respect şi nu admit nici o restricţie.”

„Ce se întâmplă cu tinerii noştri ? Nu-i respectă pe cei mai în vârstă,
nu-i ascultă pe părinţi. Ignoră legile, şi aleargă pe străzi aprinşi de idei nebuneşti.
Moralitatea lor decade tot mai mult. Ce se va alege de ei ?”

„Lumea trece prin vremuri tulburi. Tinerii din ziua de azi nu se gândesc
decât la ei înşişi. Nu au respect pentru părinţi sau pentru cei bătrâni.
Nu acceptă nici o interdicţie, vorbesc de parcă ştiu totul,
şi iau înţelepciunea noastră drept nebunie.”

      De câte ori n-aţi auzit asemenea replici ? Un număr impresionant de oameni, mai bine zis majoritatea oamenilor, priveşte cu nostalgie spre „zilele bune de-odinioară”, şi-şi exprimă foarte limpede dezaprobarea faţă de decăderea şi prăbuşirea societăţii din ziua de astăzi.
      Ceea ce nu este foarte evident este că această impresie a decăderii tot mai tragice a societăţii nu este ceva modern. Primul citat din motto este o inscripţie dintr-un mormânt egiptean de acum circa 6000 ani, următoarele două citate, în ordine, aparţin lui Hesiod ( sec. 8 ien ) şi lui Plato ( sec. 4 ien ), iar ultimul citat îi este atribuit lui Petru Pustnicul, care a trăit în sec. XI-XII.
      Aparent lumea se duce de râpă de mii de ani… şi totuşi, fiecare dintre cei ce se plâng de această prăbuşire vorbeşte de parcă totul ar fi fost perfect până foarte recent, de parcă generaţia lui a fost ultima care a fost „cum trebuie”.
      Şi unde anume greşesc „tinerii de azi” ? Pe primul loc pare a fi lipsa de respect faţă de cei mai în vârstă. Dar respectul se câştigă, nu se acordă automat o dată cu avansarea în ani - deşi sunt convins că asta nu le convine… tocmai celor care nu reuşesc a-şi câştiga altfel respectul pe care-l doresc. Ce anume ar trebui respectat la ceea ce par a fi nişte bătrâni depăşiţi de prezent, care se luptă să menţină sau chiar să tragă înapoi societatea la nivelul lor tocmai pentru că nu sunt în stare să se adapteze la schimbare ? Aroganţa cu care au calificat o întreagă generaţie drept „nesăbuită” şi „decăzută” ? Mai mult, nu desconsideră o generaţie oarecare, ci exact generaţia pe care au crescut-o chiar ei ! Şi, după cum vom vedea, aprecierile lor nu au fost doar arogante, ci complet opuse realităţii.
      Un alt reproş adus tinerilor este că nu mai respectă tradiţiile. Chiar aşa să fie ? Atunci, foarte bine fac ! Tradiţiile reprezintă obiceiuri din vechime, care ar trebui apreciate pentru că… sunt vechi ? doar atât ? Nu ar trebui analizate dacă mai au vreun sens în ziua de azi ? Dacă da, atunci vor fi oricum menţinute. Iar dacă nu, atunci pot să-şi ia locul în manualele de istorie, nu trebuie păstrate de dragul de-a le păstra. Nu tot ceea ce se practica în societatea de acum 200 ani este bun, util sau moral în societatea de astăzi. A pretinde respectarea orbească a unor tradiţii fără înţeles sau chiar negative astăzi doar pentru că erau practicate de strămoşi nu este decât un banal argument din vechime, în care se presupune că tot ceea ce se făcea în trecut este neapărat pozitiv. Societatea s-a schimbat enorm, şi multe din tradiţii sunt pur şi simplu incompatibile cu prezentul. Ce sens ar mai putea păstra pentru locuitorii de la oraş sărbătorirea Zilei Recoltei ? Acestă acuzaţie pare a fi dorinţa celor bătrâni de-a păstra punctele de reper familiare lor cu orice preţ, chiar dacă asta implică o stagnare a întregii societăţi. De altfel, dacă s-ar respecta cu stricteţe toate obiceiurile strămoşeşti, bărbaţii încă şi-ar cumpăra soţii… şi sclavi !
      Circulă pe net o memă aparent creată de un nostalgic, care enumeră jocuri practicate prin anii '80-'90, şi deplânge bieţii copii din ziua de azi, care nu mai ştiu să se joace. În primul rând, îl deplâng pe cel ce a creat mema, şi pe cei ce o distribuie mai departe cu melancolie: ei nu vor şti niciodată sentimentul pe care-l are un copil ( nu un om matur ) atunci când „bietul copil” îşi joacă jocurile de azi pe un PC, rezolvând puzzle-uri sau rulând un simulator de maşină sau de avion, având acces facil la ceea ce ei nici nu au visat că ar fi posibil. Ei nu înţeleg că lumea s-a schimbat, că interacţiunea cu computerul de la vârste cât mai fragede e esenţială pentru ca viitorul adult să poată face faţă în ziua de mâine.
      În al doilea rând, nostalgicul nostru ignoră cu seninătate sentimentele similare pe care le aveau cei mai în vârstă faţă de generaţia lui: „vai, copiii de azi ! au maşinuţe, biciclete, filme la TV ! vai ! pe vremea mea, ne făceam singuri păpuşi din cârpe, pistoale din soc, mergeam la gârlă să ne scăldăm, vai, câte mai făceam ! oh, săracii de ei, nu ştiu ei ce bine ne simţeam noi !”. Şi compătimirea aceasta probabil persistă şi poate fi urmărită în trecut de la o generaţie la alta, până la origini.
      Recent, am avut ocazia să aud o colegă explicând că „ea i-a luat laptop fiicei ei abia când a intrat la facultate ! ce, ea n-a avut toate astea, mobil, calculator, internet ! ce-i cu copiii ăştia ??!
      Nu m-am putut abţine să nu-i atrag atenţia că ea s-a născut cu un televizor şi telefon în casă, şi că probabil şi părinţii ei au gândit cam acelaşi lucru despre ea. Şi că, la rândul lor, bunicii ei au spus cam aceleaşi lucruri faţă de „răsfăţaţii” ei părinţi, care, ce chestie, mergeau la cinema în loc să meargă la şezători sau la hore în mijlocul satului, „ca pe vremuri !”. Că asta este consecinţa directă a progresului, şi că nu poate să crească astăzi un copil în mod identic cu modul în care a crescut ea, pentru că societatea s-a schimbat de atunci, şi toate eforturile ei de-a ignora asta se vor reflecta negativ asupra copiilor.
      Alt reproş este legat de aroganţa tinerilor care „se poartă de parcă le-ar şti pe toate”, şi aici e uşor de văzut că aroganţa aparţine într-o măsură chiar mai mare acuzatorilor. Am văzut deja că nu, ei nu ( mai ) ştiu mai bine decât tinerii, tocmai pentru că sunt prea ancoraţi de trecut, prezentul le întrece puterea de adaptare, şi, mai important, interesul lor primar pare a fi să forţeze noua generaţie să le asigure lor confortul prin „îngheţarea” societăţii.

      Decăderea moralităţii este o altă imputare adusă noii generaţii de către cea veche. Iar aici subiectul trebuie discutat mai pe larg, de la începutul istoriei, pentru că dacă analizăm datele obiective, se constată un trend opus. Speranţa de viaţă, bunăstarea, progresul tehnologic sunt în continuă creştere. Surprinzător, criminalitatea este în scădere. Ah, da, imaginea uzuală este alta, dar acum e vorba de informaţiile obiective, nu de impresii formate datorită mass-mediei mereu dornice de senzaţional: ziarele şi televiziunile se străduie să prezinte caz după caz după caz de crime, cu cât mai brutale cu-atât mai bine. Dar ajunge să comparăm statistici realizate pe populaţiile de acum câteva mii sau sute de ani, pentru a vedea care este tendinţa generală reală.
      Bazându-se pe proporţia de răni letale identificate pe scheletele din perioada tribală, de acum câteva mii de ani, arheologii au estimat că aproximativ 15% din populaţie a avut parte de o moarte brutală.
      De asemenea, cei care nu mureau decapitaţi, ciuruiţi de săgeţi sau cu capetele sfărâmate de securile sau spadele inamice aveau parte de o viaţă extrem de grea, murind de diverse boli, de infecţii, datorită foametei, sau din nenumărate alte cauze; proporţia de copii morţi la naştere era înspăimântătoare; astfel, în această perioadă, speranţa de viaţă nu depăşea 20-25 ani, ajungând la 28-30 în situaţiile cele mai favorabile, de pildă în „Pax Romana”, „pacea romană” de care s-a bucurat Europa în perioada în care Imperiul Roman controla cea mai mare parte a continentului, şi războaiele dintre diversele regiuni până atunci independente şi adversare s-au redus.
      Cifrele devin mai blânde în perioada Evului Mediu, deşi viaţa a rămas în continuare extrem de brutală comparativ cu standardele din prezent. Tortura, mutilarea şi execuţia publică oficială, prin decapitare, sfârtecare, tragere pe roată sau ardere pe rug, totul autorizat şi realizat de autorităţi, este ceva de neimaginat astăzi, dar era o procedură standard în Evul Mediu. Duelurile erau la ordinea zilei. Tâlharii şi haiducii transformau orice călătorie între două oraşe într-o ruletă rusească. Pe baza înregistrărilor cauzelor de deces din actele din această perioadă, se estimează rata omuciderilor era în jurul valorii de aproximativ 35 la 100.000 locuitori.
      Războaiele erau frecvente: principalele puteri europene erau într-un război aproape permanent, cu alianţe create şi desfăcute, cu veşnice raiduri ale soldaţilor unui imperiu atacând graniţele celuilalt, totul pe fondul invaziilor diverselor triburi migratoare în căutare de pradă. Speranţa de viaţă se menţine în jurul valorii de 30 ani.
      În afara violenţei umane, foametea şi epidemiile făceau la rândul lor ravagii: ciuma, holera şi tifosul au secerat milioane de victime. Opere din această perioadă, fie ele piese de teatru, autobiografii sau chiar basme, repetă acelaşi laitmotiv: mortalitatea infantilă depăşea orice imaginaţie: se estimează că în anul 1600, două treimi din copii mureau înainte de a ajunge la vârsta de 4 ani; multe din basmele scrise în aceste vremuri includ ca premiză moartea mamei la naşterea unui copil, pentru că asta era situaţia până spre secolul XIX.
      Abia în epoca modernă, de după 1800, asistăm la începutul unei perioade mult mai paşnice decât a existat vreodată în istorie. O dată cu avansul medicinei şi al agriculturii, bolile şi foametea au început să aibă un impact mult mai redus. Războaiele s-au redus ca număr şi totodată ca număr de victime. Al doilea război mondial a implicat moartea câtorva zeci de milioane de oameni; Blitzkrieg-ul nazist s-a împrăştiat în întreaga Europă, şi expansiunea forţelor naziste a însemnat uciderea a nenumăraţi civili din teritoriile ocupate. Dar chiar şi aici, în cea mai sângeroasă încleştare din secolul XX, se poate remarca un evident progres al moralităţii. Ajunge să facem o comparaţie cu alte războaie purtate în trecut, când cucerirea unei aşezări inamice implica automat executarea locuitorilor, violarea şi înrobirea sau uciderea femeilor, urmată de jefuirea şi nimicirea întregii aşezări, eventual alături de înrobirea copiilor. Ideea de a executa doar câţiva săteni dintr-o localitate cucerită ar fi fost străină pentru un război din secolul XI.
      De altfel, numeroşi istorici au calculat că, dacă Al Doilea Război Mondial ar fi fost purtat „ca pe vremuri”, după „regulile” din secolele anterioare, numărul de victime ar fi fost de aproximativ zece ori mai mare !
      Numărul imens de victime a fost datorat în primul rând numărului imens de soldaţi implicaţi, dar proporţia victimelor la numărul de combatanţi a fost foarte scăzută comparativ cu alte războaie, atât datorită îmbunătăţirii sistemului medical, dar şi datorită introducerii legilor războiului, legi care să limiteze şi să protejeze civilii, non-combatanţii, prizonierii sau personalul medical. Chiar dacă aceste legi au fost încălcate în lupte, simpla lor existenţă a reprezentat un alt mare avans faţă de trecut. O societate care încriminează furtul, de pildă, este mult mai avansată moral decât una care nu o face. Legile respective nu vor opri furtul, dar este mai important că acţiunea este catalogată drept greşită.
      În prezent, speranţa de viaţă a crescut de mai mult de două ori comparativ cu Evul Mediu, fiind de ~67 ani (faţă de ~30 ani). în mare parte şi din cauza reducerii mortalităţii infantile în urma îmbunătăţirii igienei şi a dezvoltării medicinei, ambele mult superioare faţă de perioada anterioară.
      În ţările civilizate, rata violenţei a atins o valoare extrem mică comparativ cu trecutul, media pentru secolul 20 oscilând în jurul valorii de 2 omucideri la 100.000 locuitori.
      „Ah, dar astăzi sunt mult mai multe cazuri de cancer şi de boli de inimă !”, ar putea spune cineva. Şi ar avea dreptate… dar asta nu înseamnă decât că, fără să-şi dea seama, recunoaşte că a avut loc o schimbare în bine. Fiecare om care se naşte trebuie să moară, asta e evident, şi fiecare deces trebuie să aibă o cauză. Dacă există o sută de cauze diferite, fiecare acţionând în voie, este mult mai probabil ca cineva să moară mai devreme datorită uneia din zeci de potenţiale cauze. Dar dacă aproape toate pericolele dispar, atunci cele câteva cauze rămase vor provoca majoritatea deceselor. Da, astăzi mor mai mulţi oameni de cancer tocmai pentru că nu mai mor de o sută de alte cauze înainte de-a face cancerul respectiv !
      Cei ce mor astăzi de cancer (de regulă, la vârste înaintate, 40 de ani sau mai mult ) au ajuns la 40 ani sau mai mult tocmai pentru că nu au murit când s-au născut datorită unei infecţii cu streptococ, nici la 3 ani de tetanos pentru că s-au julit la picior, nici la 5 ani datorită foametei, nici la 10 ani de variolă, nici la 14 ani de mâna unor bandiţi, nici la 16 ani datorită unei naşteri dificile ( la 15-16 ani, o „femeie” era deja mamă; Julieta din opera lui Shakespeare e descrisă ca având 13 ani !), nici la 19 ani din cauza carenţelor alimentare, nici la 22 de ani de tuberculoză, nici la 25 de tifos, nici la… şi lista poate continua.
      Instituţia sclaviei, care a însoţit specia umană de la începutul istoriei, a fost respinsă şi desfiinţată de pe aproape întreg mapamondul tot prin secolul XVIII. Fără îndoială, există sclavi şi în ziua de astăzi, dar, din nou, este o diferenţă majoră între un număr mic de sclavi abuzaţi în câteva ţări înapoiate, şi sclavia recunoscută oficial, practicată deschis şi chiar încurajată de majoritatea statelor.
      Recunoaşterea egalităţii sexelor a fost tot un succes al secolelor XIX-XX. Înainte de acest moment, de-a lungul întregii istorii, femeia a fost dependentă total, din toate punctele de vedere, de proprietar - tatăl, apoi soţul ei. Asta în sine a reprezentat o formă de sclavie, în care jumătate din populaţie era discriminată de la naştere până la moarte.
      Toleranţa faţă de alte orientări sexuale sau faţă de alte religii sunt, la rândul lor, apariţii foarte noi în istorie. Până nu demult, legea cerea uciderea sau în cel mai fericit caz întemniţarea homosexualilor şi a ateilor; iar istoria e construită într-o proporţie mult prea mare de cruciade şi de nesfârşite lupte dintre diferitele denominaţii religioase care au însângerat atât Europa, cât şi restul lumii, vreme de sute de ani..
      Peisajul istoriei devine mult mai sumbru când este analizat în mod realist, şi nu prin evocările unor visători care evocă o imagine a „vremurilor bune de-odinioară” idealizată, în care oamenii trăiau natural, aproape de pământ, şi duceau un trai simplu şi cinstit, nu ca acum, când viaţa a devenit prea complicată, artificială şi dependentă de tehnologie. În realitate, oamenii trăiau puţin şi duceau o viaţă extraordinar de dificilă; marea majoritate a populaţiei nu ştia să scrie sau să citească; bolile şi mortalitatea infantilă depăşeau imaginaţia; complexitatea tehnologiei a însemnat eliberarea majorităţii populaţiei de o eternă luptă cu clima, cu slujbaşii propriului conducător trimişi să acapareze zeciuieli şi biruri, cu ghinionul şi cu invadatorii, pentru a nu muri de foame. Literalmente.
      Iar cei ce deplâng „decăderea” de astăzi o fac exploatând toate beneficiile aduse de progresul şi ştiinţa pe care le blamează, de la hrana de zi cu zi la comunicaţii şi mijloace de transport moderne, de la sănătatea asigurată de medicina modernă la drepturile şi libertăţile care au venit o dată cu avansul întregii societăţi.

      Plato, Petre Pustnicul, dar şi nostalgicii care au impresia că „pe vremea lor” totul era mai grozav, şi că acum moralitatea societăţii s-a dus naibii, fac pur şi simplu selecţie observaţională printre amintiri.
      Pentru un copil de 10 ani, ştirile şi ziarele care mustesc de tragedii sunt complet irelevante; din perspectiva lui, crima există doar la televizor, programul de desene animate este mai atractiv decât ştirile, iar adulţii evită subiectele brutale când sunt copii în jur. Mai târziu, când începe să acorde atenţie ştirilor, va trece în extrema cealaltă, şi va avea impresia că în ultima vreme sunt tot mai multe relatări despre violenţă. Este doar o impresie: crime şi războaie s-au produs dintotdeauna, doar că atunci când aţi fost foarte mici n-aţi fost atenţi la ele !
      Şi acelaşi lucru e valabil şi pentru sexualitate: situaţia este şi acum cam aceeaşi ca atunci când eraţi copil. Doar că ceea ce pentru un copil de câţiva ani este doar o persoană pur şi simplu, luată ca atare, va fi interpretată diferit de un adult, care va judeca vestimentaţia, gesturile şi vorbirea, şi va declara ferm: „vai, ce e cu fetele astea ! uite cum se-mbracă ! pe vremea mea nu se pomenea aşa ceva ! of, cum a decăzut moralitatea !
      Astăzi trăim în perioada cea mai paşnică şi mai favorabilă din întreaga istorie. E necesar să ne informăm obiectiv despre trecutul istoric şi trecutul nostru personal, pentru a înţelege toate dezavantajele care au existat şi pentru a şti cum să facem următorul pas înainte, în loc să deplângem şi să regretăm o imagine distorsionată a unui trecut idealizat.

luni, 3 martie 2014

Ziua în care s-a sfârșit lumea...

...o lume. Lumea în care exista o anume persoană s-a sfârșit, și a început o lume fără acea persoană. O lume care sună a gol, care dă senzația de ecou reflectat de pe zidurile unei încăperi nelocuite.
Ne este tamă de moarte. De moartea noastră, de moartea celor dragi, uneori chiar și de moartea  unor concepte în care am investit. Ne găsim uneori în situația în care toate planurile noastre de viitor sunt aduse la nul și suntem nevoiți să ne reclădim viitorul posibil plecând de la o paradigmă nouă, una care este dureroasă, nedreaptă și nedorită.

"Voi, ca atei, cum vă împăcați cu moartea cuiva drag?"

Nu ne împăcăm. Cine îți spune că se împacă cu moartea cuiva minte. Nu folosesc la nimic toate promisiunile de raiuri și vieți veșnice atunci când simți nevoia să îi prinzi strâns lângă tine pe cei rămași, de teamă să nu se topească și ei în întuneric și să te lase singur. Nu îți folosesc la nimic promisiunile de raiuri și vieți veșnice atunci când simți că îți umpli plămânii cu vid de fiecare dată când ești lăsat singur, si apuci să realizezi golul lăsat în jurul tău.

Povestești, poate de o mie de ori, "ce s-a întâmplat", cu speranța perpetuă că vei descoperi, pe undeva, unde e bancul, că vei afla că este doar  glumă morbidă și că spui minciuni, apoi te pierzi în clișee, asculți oamenii care îți explică despre cum cel dus "te va veghea întotdeauna", "este aici, în preajmă", "nu te va părăsi niciodată", și îți vine să le spargi capul.

Până la urmă, rămâi doar cu faptul că cel care era nu mai este, mai există doar în amintiri intime sau colective și în influența avută asupra lumii. Mai ales în influența avută asupra lumii. Doar în asta trăim mai departe: când vom pleca, vom lăsa în urmă oameni îmbogătiți sau sărăciți prin prezența noastră? Vom lăsa lumea cu puțin mai bună, sau cu puțin mai rea? Asta este singura măsură a unei vieți, și limitele sunt mereu încețoșate.

"Nu sunt cuvinte." Asta a fost cea mai sinceră și cea mai reală afirmație pe care au făcut-o cei care s-au perindat acum o săptamână prin capela cu miros de ceară și brad. Nu sunt cuvinte. Limbajul nostru superficial nu are cum să reflecte vârtejul de lame de cuțit care sfâșie în bucăți o lume care s-a încheiat în câteva secunde din cauza unei inimi are a refuzat să mai bată. Ne străduim degeaba să intrducem filozofii și concepte care să ne ajute să înțelegem sau să acceptăm ce se întâmplă. Rămâne doar faptul că nu putem schimba nimic din ce a fost, dar putem schimba tot ce nu este încă, și că trebuie să realizăm că viața este un bun perisabil, fără perioadă de garanție și fără instrucțiuni, și că, dacă nu exprimi în fiecare clipă tot ce ai de spus, dacă nu faci ceea ce vrei să faci, poți fi sigur că vei rămâne cu lucruri nespuse sau nefăcute.
Ultima me interacțiune cu Buni a fost o ceartă. Ultima interacțiune cu mama a fost un schimb de rețete. Oare le-am spus suficient că le iubesc?