vineri, 28 august 2015

4. Epistolele lui Pavel

      În biblia de astăzi epistolele lui Pavel sunt plasate după evanghelii, poate pentru că descriu evenimente ulterioare presupusei vieţi a lui Isus, sau poate pentru că acest aranjament sugerează o înregistrare continuă a formării religiei, dar cronologic, epistolele sunt primele texte scrise care prezintă creştinismul. În afara indiciilor din aceste texte, nu există alte surse din primul secol care să descrie formarea acestuia.

      Pavel, autorul epistolelor (de fapt, autorul a doar şapte dintre ele: Romani, 1 Corintieni, 2 Corintieni, Galateni, Filipeni, 1 Tesalonicieni şi Filimon), a asistat la naşterea creştinismului şi iniţial se pare că a fost un adversar al creştinilor. Este discutabil aspectul persecutării creştinilor, deşi există indicii care sugerează că acestea nu aveau nici pe departe amploarea descrisă în Fapte. Oricum, ucigaş real de creştini sau simplu oponent ideologic, la un moment dat, Pavel s-a convertit la creştinism, fie în urma unei viziuni, fie pretinzând că ar fi avut aceste viziuni, şi a început să propovăduiască şi el noua religie. Epistolele pe care le-a adresat diverselor biserici întemeiate de el în mai multe oraşe sunt cele mai timpurii documente privind creştinismul, datând de prin anii 50-60.
      Aşadar, orice relatare ar fi putut fi transmisă din anii 30 până la autorii evangheliilor, ar fi trebuit să treacă prin Pavel. Dat fiind că Pavel a scris cu cel puţin 20-30 ani înaintea evangheliştilor, dacă Isus ar fi existat ca persoană reală, este evident că informaţiile lui Pavel despre Isus sunt mai apropiate de sursa iniţială, cu mai puţine înflorituri, şi mai corecte din punct de vedere istoric. Deci, ce ne spune Pavel despre Isus, despre apostoli, despre crucificare şi înviere, despre înălţare, despre cum au întemeiat apostolii lui Isus biserica creştină pe baza învăţăturilor lui, şi cum au transmis informaţiile mai departe, spre viitor ?
Galateni 1:11 Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om;;
12 Pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos.


1 Corinteni 11:23 Căci am primit dela Domnul ce v’am învăţat […]

1 Corinteni 15:3-4 Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi
      Deci Pavel propovăduia un mesaj pe care nu l-a primit „de la [vreun] om”, ci „prin descoperire” - adică revelaţie. Crize de halucinaţii. Mai important, Pavel nu face deosebire între viziunile lui şi ipotetica cunoaştere de către alţii (Chefa, „cei doisprezece”, Iacob) a unui Isus ca persoană reală - din punctul lui de vedere, viziunile lui îl fac şi pe el unul dintre apostoli, îl fac egal cu ceilalţi. Mai mult, în Galateni 2:1-6, Pavel respinge opiniile "stâlpilor creştinismului" - Iacob, Ioan şi Chefa - respingându-le autoritatea şi impunându-şi propria idee. Este evident că Pavel ar fi recunoscut o autoritate superioară lui, dacă unul sau mai mulţi dintre cei despre care vorbeşte ar fi petrecut câţiva ani alături de un Isus în carne şi oase. Aşadar, toţi apostolii, adică toţi cei ce propovăduiau reînvierea lui Isus, se bazau la rândul lor pe acelaşi lucru - pe viziuni. Iar conform versetelor 14-15 din Romani 10, singura cale prin care cineva putea auzi despre Isus era de la apostoli. Nu pentru că l-ar fi văzut pe Isus în carne şi oase (deşi evangheliile descriu mii de martori la minunile lui), ci doar de la cei ce au avut revelaţii.
      Iar cealaltă sursă citată de Pavel, „după scripturi”, înseamnă „conform scripturilor” - adică prin citirea şi interpretarea unor pasaje din biblie căutând mesaje tainice. Deci, la 20 ani după presupusa răstignire, Pavel nu pare să fi auzit de nici unul dintre elementele din evanghelii. Nimic despre apostoli ca discipoli ai lui Isus care să-l fi însoţit vreme de 3 ani pe acesta pe Pământ, nimic despre minuni, nimic despre răstignire. Întreaga existenţă de pe Pământ pare să-i fie complet necunoscută. Pardon, răstignirea este menţionată:
1 Corinteni 2:7-8 …propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu… pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei;
      Răstignirea e menţionată, dar este atribuită „stăpânitorilor acestui veac”, care, dacă ar fi ştiut planul divin, nu l-ar fi răstignit pe Isus. Însă romanii nu ar fi avut vreun interes deosebit pentru a se împotrivi „înţelepciunii de taină” a lui YHVH. În cel mai rău caz, ar fi ignorat planurile unui zeu în care nici măcar nu credeau. Cine ar fi putut avea un interes special pentru a împiedica acest plan de salvare ? Cine erau stăpânitorii acelui veac ? Ne spune tot Pavel, în
2 Corinteni 4:3-4 …Evanghelia noastră este acoperită… pentru cei ce sînt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.”.
Ceva mai târziu, Ioan va fi şi mai explicit:
Ioan 12:31 : Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.
      După cum am văzut şi în „ascensiunea lui Isaia”, concepţia evreilor despre cosmos plasa demonii şi diavolii în cel mai de jos cer, deasupra Pământului; astfel aceştia erau stăpânitori şi peste lumea oamenilor, asta cel puţin până când YHVH va aduce Eschatonul, ordinea finală. Şi Pavel vorbeşte despre răstignirea lui Isus de către demoni, nu de către romani.
      Aşadar, la 20-30 ani după presupusa moarte a lui Isus, Pavel nu ştie nimic despre viaţa lui Isus, despre toate miracolele realizate, despre apostoli, despre nimic din tot ceea ce tradiţia creştină prezintă ca „viaţa lui Isus pe Pământ”. Absenţa oricărei referinţe la nişte apostoli care să-l fi însoţit pe Isus şi apoi să transmită învăţăturile mai departe este extrem de importantă: dacă creştinismul s-ar fi bazat pe aceşti aleşi care au fost alături de Isus, atunci Pavel ar fi primit informaţiile, direct sau indirect, prin aceştia, şi i-ar fi citat pentru a-şi susţine mesajul cu autoritatea lor. Iar dacă mesajul lui Pavel ar fi diferit de al lor, ar fi trebuit să se refere la ei pentru a răspunde criticilor creştinilor, care ar fi citat autoritatea apostolilor împotriva lui Pavel. Indiferent de caz, apostolii nu puteau lipsi din epistole. Numai absenţa lor din istoria reală a creştinismului timpuriu, cel puţin în rolul de păstrători şi transmiţători ai mesajului de la Isus spre viitor, ar putea justifica această tăcere. Or, Pavel se referă la apostoli (fără a preciza câţi - referirile la „cei doisprezece” sunt distincte de referinţele la apostoli, iar Chefa, identificat cu Petru, este prezentat distinct de fiecare dintre cele două grupe) doar ca „oameni care propovăduiesc creştinismul”, adică simpli misionari, niciodată ca „ucenici” sau „discipoli” care să-l fi cunoscut pe Isus personal. Nici nu consideră că ar fi vreo distincţie între nişte ipotetici apostoli ca discipoli care să fi primit învăţăturile direct de la Isus, şi alţi apostoli care au primit învăţătura de la oameni. Oricum, dat fiind că Pavel reprezintă o legătură dintre presupusele evenimente istorice şi evanghelii, faptul că el nu menţionează nimic din toată povestea atât de elaborată reprezintă o provocare foarte serioasă pentru ipoteza unui Isus istoric, oricât de mitizat, care să fi stat la baza evangheliilor.
     Având în vedere şi relatarea din Ascensiunea lui Isaia, alături de cea tradiţională, lectura epistolelor indică mai degrabă spre acesta ca fiind mitul iniţial, cel pe care Pavel îl avea în vedere. Aşadar, în prima fază, creştinismul nu era construit în jurul lui Isus ca persoană reală, executată de romani şi apoi înălţat la cer, ci în jurul unor profeţi care primeau „revelaţii” de la o entitate fictivă, care s-a lăsat crucificată şi apoi a reînviat pentru a-şi salva astfel adepţii de moarte, şi a cărui unică interacţiune cu umanitatea şi planul fizic, material o reprezentau aceste „viziuni”, alături de „inspiraţia” conferită prin interpretări şi răsinterpretări ale unor pasaje din cărţi.
      Unicul mod în care Isus din evanghelii poate fi găsit în epistole este doar dacă cititorul este familiarizat deja cu varianta din evanghelii, şi o proiectează asupra epistolelor. În absenţa acesteia, epistolele nu sugerează nimic asemănător evangheliilor !
     În forma originală, creştinismul era o mică sectă iudaică urmându-l pe profetul ei, încă condiţionând aderarea la creştinism de apartenenţa la iudaism. Pavel a fost un profet concurent, cu propriile lui viziuni, care s-a apucat de întemeiat biserici în mai multe oraşe din Imperiul Roman, şi asta fără să fi fost instruit de liderii primilor creştini, ci interpretând scripturile şi parabolele pe care le-a auzit la creştini după inspiraţia proprie, şi cu propriul mesaj, diferit sau chiar opus creştinilor iniţiali, el fiind în favoarea propovăduirii creştinismului pentru toată lumea, nu doar pentru evrei, astfel încât cultul său, o divergenţă majoră de la forma iniţială, a cunoscut o răspândire mult mai largă, ajungând să fie dominant. În anul 50, are loc o întâlnire între liderii iniţiali şi Pavel. Acesta este considerat primul conciliu creştin - or, conciliile au fost rezultatul unor neînţelegeri între liderii creştini. Din nou, Galateni 2 denotă opiniile lui Pavel faţă de fondatorii creştinismului - „mincinoşi”, „vrednici de înfruntare”, şi cărora Pavel „nu li s-a supus nici măcar un ceas”. În urma acestei dispute, Chefa şi cei ce-l susţineau sunt siliţi să accepte un compromis cu Pavel, în care Chefa continuă propovăduirea printre evrei, iar Pavel îşi continuă misiunea de convertire a non-evreilor în religia creştină. Aceasta ne arată că strategia lui Pavel a avut mai mult succes decât exclusivismul practicat de primii creştini evrei, şi că biserica pe care a fondat-o avea deja mai mulţi adepţi, şi deci mai multă putere, decât mica sectă care a stat la baza ei, acum obligată să accepte ideile lui Pavel.

      În concluzie:
Divinitatea primilor creştini era iniţial o fiinţă pur mitică, care a murit şi a reînviat în un alt plan spiritual, şi care comunica exclusiv prin viziuni şi revelaţii. Ideea unui Isus ca persoană reală nu apare la primii creştini. Pavel, autorul primelor texte care prezintă creştinismul, nu face nici o referinţă concretă la o persoană istorică sau la vreunul dintre elementele asociate în mod uzual cu Isus. Totodată, Pavel reprezintă o divergenţă crucială în creştinism, el preluând din miturile unei secte exclusiv iudaice şi transformând-o într-o religie deschisă pentru toţi, o schimbare majoră faţă de mişcarea iniţială, care a dus la conflicte între Pavel şi fondatorii creştinismului.



   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus
3. Fondarea creştinismului

joi, 27 august 2015

3. Naşterea unei religii

      Adevăratele rădăcini ale creştinismului provin dintr-o schimbare în religiile Orientului Apropiat, o schimbare provenită din Grecia, începând din secolul al III-lea îen şi întinzându-se o dată cu creşterea Imperiului Roman, care a preluat numeroase elemente culturale din civilizaţia greacă. Influenţa religiei elenistă în contact cu religiile locale a dus la formarea unor noi culte, preluând idei pre-existente, dar aducându-şi propriile contribuţii şi formând culte „hibride”, cu elemente comune. Nu, nu zei născuţi în 25 decembrie şi având 12 discipoli - nu mă refer la inepţiile vehiculate de conspiraţii ieftine, ci la similarităţile esenţiale care caracterizează toate aceste religii. Mai precis, aceste „mistere” (în sensul că doar după aderarea la cult credincioşii începeau a fi iniţiaţi în privinţa unor tâlcuri mai profunde ale credinţei) aveau la bază o transformare a conceptului de divinitate: zeii corelaţi cu agricultura au devenit zei care, prin sacrificiul personal, reuşesc să înfrângă moartea şi oferă adepţilor o viaţă veşnică după moarte. Viaţa terestră era mai puţin importantă, adevărata miză era reprezentată de viaţa de după moarte.
      Câteva exemple de asemenea religii sunt:
   • Cultul lui Zamolxis al geţilor, care, conform lui Herodot, îl considera pe Zamolxis fiind un om real care ar fi devenit zeu, a revenit printre discipolii lui, le-a promis viaţă veşnică, a dispărut timp de trei ani, timp în care adepţii lui l-au considerat mort, apoi a revenit printre ei.
   • Cultul zeiţei sumeriene Inanna, a cărei mitologie conţine relatarea unei coborâri în Lumea de Dedesubt, unde este dezbrăcată, umilită, ucisă şi atârnată într-un cârlig, ca peste trei zile să reînvie. Regăsim şi în acest mit umilirea zeului, în acest caz a zeiţei - conform criteriului elementelor negative care ar demonstra autenticitatea unei relatări, şi această coborâre în Infern a Inannei ar trebui considerată reală.
   • Zeul Tammuz (Dummuzi), consortul Innanei, era şi el venerat ca un zeu care trecea prin moarte apoi reînvia. Iezechiel 8:14 confirmă că existau adepţi ai acestui zeu chiar şi printre evreii din Ierusalim, cu mult înaintea erei noastre.
   • Despre cultul lui Mithras există numeroase referinţe ale autorilor creştini timpurii, care criticau acest cult ca fiind „o copie diavolească a celui creştin”, de la baia rituală (botez) la folosirea vinului şi a pâinii în comuniunile de iniţiere. Fără ca Mithras să fie un zeu care să treacă prin moarte şi apoi reînviere, ca ceilalţi zei, a trecut totuşi printr-o încercare deosebit de dificilă, în urma căreia a învins moartea, şi este o religie a salvării, în care adepţii vor beneficia de viaţă veşnică. Primele menţiuni ale lui Mithras datează din anul 1500 îen, şi cultul lui persistă până la interzicerea cultelor „păgâne” în Imperiul Roman; având o foarte largă răspândire geografică şi ca durată, cultul lui Mithras a inclus numeroase forme de veneraţie, având numeroase mituri distincte. Pe Dealul Vaticanului era iniţial un templu dedicat lui Mithras, şi elemente din cultul lui persistă până în ziua de azi în creştinism - titlui Papei a fost preluat de la „papa”, „tatăl”, titlu dat lui Attis - varianta frigiană a lui Mithras; până şi mitra care acoperă capul Papei şi al altor lideri creştini poartă chiar numele acestui zeu. Există indicii că creştinismul timpuriu a fost puternic influenţat de acest zeu.
   • Cultul lui Dyonisus, zeul vinului la greci, includea numeroase elemente regăsite şi în creştinism, de la ideea morţii şi reînvierii zeului la ideea vieţii de după moarte. Scriitorii creştini precum sfântul Iustin vor acuza mai târziu şi cultul dyonisian de „parodierea diavolească a creştinismului”… deşi acest cult predata creştinismul. Conform explicaţiei teologilor creştini de atunci, Satana a interpretat Vechiul Testament pentru a identifica elemente ale creştinismului şi apoi a fondat culte care să imite ritualurile creştine înainte de fondarea creştinismului, pentru a produce impresia că şi creştinismul ar fi tot un mit.
   • Despre cultul lui Jupiter Dolichenus, rezultat al sincretismului dintre Baal şi Jupiter, zeul suprem al romanilor, nu s-au păstrat multe date, dar se pare că şi aceasta rezerva iniţiaţilor taine privind moartea şi reînvierea lui Jupiter Dolichenus pentru a oferi adepţilor cultului viaţa veşnică.
   • Osiris, zeul egiptean, a fost ucis şi a reînviat pentru a domni ca zeu al morţii; iniţial, aceasta era asociată cu „moartea” (semănarea) şi „reînvierea” (germinarea) cerealelor în sezonul agricol; ritualurile practicate în onoarea sa de religia-mister dedicată includeau scene jucate de actori, care prezentau uciderea şi reînvierea lui Osiris ca evenimente istorice reale. Doar iniţiaţilor li se prezenta partea ascunsă a mitului, cea în care uciderea şi reînvierea s-ar fi produs de fapt într-un tărâm spiritual.

      ♦  În spatele diferenţelor, şi alte mistere (al lui Romulus, al lui Adonis, şi multe altele din Imperiul Roman) conţin aceleaşi elemente comune, care apar şi în creştinism: fiul sau fiica zeului se încarnează, trece printr-un sacrificiu care îi dă putere asupra morţii - de obicei este executat, apoi reînvie, şi îşi va salva adepţii de la moarte, oferindu-le o viaţă veşnică după moarte. Ritualurile de aderare la cult implicau un botez în foarte multe din acestor mistere. Probabil că nu mai trebuie menţionat, toţi aceşti zei sunt personaje fictive, însă mitologiile construite în jurul lor îi descriu ca fiind persoane reale, care au trăit pe Pământ, printre oameni.

      Trebuie făcută o paranteză pentru a menţiona un mit, de data asta un mit modern, promovat în documentare pseudoistorice, conform căruia toţi aceşti zei ar fi avut un mit identic cu al lui Isus (naşterea dintr-o virgină în data de 25 decembrie, 12 apostoli, răstignirea şi reînvierea după trei zile, aceleaşi titluri, etc etc etc). În mare parte, aceste informaţii sunt false. Trebuie reţinut că religia creştină nu a fost o copie a vreunei alte religii; ci s-a format după acelaşi tipar şi prin aceeaşi metodă cu celelalte religii. Asta nu-l face o religie plagiat, la fel cum nici cultul lui Osiris nu este plagiat după cel al lui Mithras. Toate aceste religii ale zeilor care mor şi reînvie se datorează influenţei elenistice şi au elemente comune, dar fiecare îşi păstrează şi particularităţile datorate religiei iniţiale. Naşterea dintr-o virgină nu este un element central în mitologiile altor religii; mai mult, apare doar în două din cele patru evanghelii. În majoritatea miturilor, Isis l-a conceput pe Osiris printr-un act sexual cu Horus, soţul ei, pe care l-a reînviat special în acest scop, înlocuindu-i penisul pierdut cu unul din aur. Virginitatea ei, dacă ar mai fi existat după căsătorie, a dispărut în acest moment. Este posibil să fi existat o variantă în care Osiris să fi fost conceput de o virgină, însă acest element este o variaţie a mitului, nu forma cea mai comună. De asemenea, până în secolul IV, Isus nu a avut o dată de naştere specifică; majoritatea zeilor enumeraţi mai sus nu au nici ei vreo dată anume a naşterii, deşi solstiţiul de iarnă este asociat frecvent cu reînvierea zeilor solari. Numărul 12 este semnificativ pentru evrei, ca o aluzie la cele 12 triburi, dar nu neapărat şi pentru alte popoare - şi, într-adevăr, nici unul dintre zei nu are 12 apostoli, sau discipoli. Exemplele ar putea continua, dar esenţa este că foarte multe din informaţiile din Zeitgeist sunt fie false, fie distorsionate. Există similitudini frapante între creştinism şi alte religii, dar acestea vizează esenţa şi nu detaliile.
      Mitul unei conspiraţii romane a fost propus de Joseph Atwill: Isus şi cultul creştin au fost inventate de romani pentru a produce o religie concurentă cu iudaismul şi pentru a ţine astfel sub control evreii din Palestina. Argumentul principal al acestei ipoteze constă în sublinierea analogiilor dintre „Războaiele Evreilor” a lui Josephus şi relatările evangheliilor, şi modul în care ambele prezintă aceleaşi secvenţe de evenimente şi de locaţii. Concluzia lui Atwill este că… „aristocraţii romani au scris Noul Testament”, concluzie uneori prezentată sub titlul „s-a găsit o mărturisire din vechime: „l-am inventat pe Isus !””. Nu s-a descoperit nici o asemenea mărturisire, şi există numeroase probleme în această ipoteză; principalul defect este absenţa elementului care să lege inspirarea din textele lui Josephus de artistocraţii romani, şi absenţa oricărui indiciu al unei conspiraţii, a unei intenţii de-a crea o religie. De acord, autorii evangheliilor au folosit textele lui Josephus ca sursă - acest lucru este evident mai ales la „Luca”, dar de aici până la concluzia „deci au fost romanii !” mai este necesar un pas. Mai important, nu există vreun element care să sugereze o conspiraţie în locul unei simple inspiraţii în crearea unei evanghelii care nici nu era destinată să fie interpretată ca istorie. De asemenea, faptul că Noul Testament, aşa cum este înţeles acum, a fost format abia în secolul 4, când creştinii au ales cărţile „oficiale”, contradicţiile dintre evanghelii sau dintre epistole, care indică autori cu opinii opuse încercând să-şi impună propria perspectivă, şi nu o conspiraţie, care presupune o consistenţă a ideilor într-o anumită direcţie, ba chiar presupoziţia lui Atwill că evreii ar fi fost ostili şi agresivi faţă de romani, când în realitate dominaţia romană a întâmpinat o rezistenţă mult mai mică în Palestina decât în alte regiuni, cu excepţia a două revolte (la care nici nu au participat toţi evreii), sau absenţa oricărui indiciu al unei asemenea strategii în alte regiuni, unde într-adevăr revoltele împotriva Imperiului au fost mult mai puternice - toate acestea sunt elemente incompatibile cu ipoteza creştinismului format în urma unei conspiraţii „pentru a supune evreii”.

      Revenind la istorie, este necesară o prezentare a situaţiei evreilor pentru a înţelege mai uşor efectul acestui trend care s-a întins în tot Imperiul Roman, şi nu a ocolit nici Palestina, devenită din anii 70 îen provincie romană, după cucerirea de către legiunile romane. După ce secole de profeţii care au repetat într-una promisiunea lui YHVH de a-i transforma pe iudei în conducătorii lumii, aceştia s-au regăsit din nou sub dominaţie străină. Motivul unui asemenea eşec repetat al zeului trebuia justificat cumva, iar justificarea pe care evreii au găsit-o a fost eşecul propriei clase religioase de a-şi îndeplini datoria faţă de YHVH. Cuceririle repetate, de la asirieni la fenicieni, de la babilonieni la romani, au fost puse în seama corupţiei preoţilor şi a cultului templului.
      Conform profeţiilor din Tora, planul divin presupunea trimiterea unui lider războinic care să-i unifice pe evrei, să conducă războiul împotriva cotropitorilor, să-i înfrângă şi să iniţieze ceea ce în termeni moderni am numi „sfârşitul lumii”, sau Eschatonul… doar că acesta nu îmbrăca forma pe care ne-o imaginăm azi, adică distrugerea fizică a lumii, sau ploi de foc, ci sfârşitul lumii corupte, a păcatului, a războaielor şi tiraniei, şi instaurarea Împărăţiei Divine, o eră a armoniei şi a păcii, în care toată lumea va îmbrăţişa iudaismul. În termeni practici însă, un asemenea destin era dificil de acceptat: romanii demonstraseră în repetate rânduri că sunt mai mult decât capabili să anihileze orice tentativă de revoltă. Chiar o victorie împotriva Imperiului Roman era sinonimă cu o înfrângere - fără îndoială că romanii au avut grijă să popularizeze la maxim exemplul lui Phyrrhus, regele Epirusului, a cărui victorii au fost extraordinar de costisitoare, atribuindu-i-se cuvintele „încă o victorie ca asta, şi suntem terminaţi !”.
      Aşadar, profeţiile privind o victorie într-un război cu romanii păreau dificil de conceput, şi dificil de promovat maselor. Mulţi erudiţi au căutat alte profeţii, alte variante, alte mesaje ascunse în cărţile sfinte. Şi într-adevăr, Daniel 9 promite că „Cel-Uns va pieri fără să se găsească vreo vină în El”. Isaia 53 este o elaborare a unui salvator care „este adus spre moarte” „ca jertfă pentru păcat”, şi la fel şi Psalmul 89:37-51 (Psalmul 88, în Biblia Ortodoxă 1982). Aşadar, pornind de aici, se putea trage concluzia că adevăratul Mesia nu va fi un războinic, ci unul care va fi sacrificat pentru a spăla păcatele umanităţii, sau cel puţin ale poporului iudeu. Adăugând şi influenţa religiilor-mister, care promovau şi ele zei care se sacrificau pentru a-şi salva adepţii, şi care erau bine cunoscute în regiune, a fost suficient pentru o nouă perspectivă a viitorului Mesia.
      Dacă putem considera 1 Corinteni ca fiind un indiciu credibil, atunci cel care a confirmat această nouă interpretare a Torei a fost Chefa, sau Petru; acesta este descris ca fiind primul căruia Isus i s-a arătat „după ce a murit… şi a înviat… şi s-a arătat” (conform epistolelor, nu s-a arătat nimănui înainte de-a muri). Iar acest Isus era deja o fiinţă existentă în panteonul iudaic ca o entitate celestă, un arhanghel de cel mai înalt în grad din numeroşii îngeri ai lui YHVH, şi agentul creator al acestuia. Alt autor, Philo din Alexandria, indică şi el referinţe la acest arhanghel în Zaharia 3 şi Zaharia 6 din biblie, unde autorul descrie o viziune în care un „Iosua” este încoronat şi numit mare preot, care va reclădi templul, va purta podoabă regală, şi va „cârmui casa domnului”, şi chiar este numit „Servul domnului, Odraslă”. Numele Iosua este traducerea în română a numelui Yeshoua sau Yoshoua, iar Isus este traducerea în română… a aceluiaşi nume, Yeshoua sau Yoshoua. Formarea creştinismului a presupus simpla delimitare a acestui personaj, şi elaborarea unui autosacrificiu care să îi dea stăpânirea asupra morţii şi să poată oferi adepţilor săi viaţă veşnică, la fel ca şi în cazul celorlalte religii-mister.
      Mai multe detalii privind acest Isus mitic pot fi găsite în textul creştin „Ascensiunea lui Isaia”. Scris la sfârşitul primului secol, textul pretinde că ar fi scris de Isaia, şi descrie o revelaţie scrisă la persoana I-a a ascensiunii profetului Isaia prin cele 7 ceruri alături de un înger. Conform concepţiei iudaice, Pământul este la bază; deasupra lui se găseşte firmamentul, primul cer, sau Sheolul - teritoriul demonilor, care domnesc atât asupra acestui nivel, cât şi asupra Pământului; deasupra Sheolului se află următoarele 6 ceruri, din ce în ce mai pure şi mai luminoase, până la al 7-lea cer, unde se găsesc cei mai puri îngeri, şi sfinţii (Adam, Enoh, Abel, Seth şi altii); tot aici este şi Tronul lui YHVH. Îngerul îl ridică pe Isaia de pe Pământ, trece prin Sheol, unde Isaia vede armatele demonilor, apoi continuă ascensiunea până în cel de-al 7-lea cer; ajuns aici, lui Isaia i se arată cum Isus primeşte de la YHVH însărcinarea de a coborî în taină tot mai jos, având grijă să-şi schimbe înfăţişarea pentru a nu se deosebi de locuitorii fiecărui nivel pe măsură ce coboară; ajuns în Sheol, va avea aspectul unui om oarecare, va fi ucis de „stăpânul acelei lumi” care nu va şti cine este, şi astfel va învinge îngerul morţii:
Ascensiunea lui Isaia, 7.13-17: Cu-adevărat Domnul va coborî în lume [Sheol] în ultimele zile, cel ce va fi numit hristos după ce va coborî şi va deveni ca şi tine şi ei vor crede că este un om din carne. Şi domnul acelei lumi va întinde mâna sa asupra Fiului, şi ei vor lăsa mâinile asupra lui şi-l vor atârna de un copac, fără a şti cine este. Şi astfel, coborârea lui, după cum vei vedea, va fi ascunsă chiar şi Cerurilor, încât nu se va şti cine este. Şi, după ce va învinge îngerul morţii, se va ridica în a treia zi, şi va rămâne în acea lume pentru cincisute şi patruzecişicinci de zile Şi apoi mulţi dintre vrednici vor urca cu el, cei ale căror spirite nu îşi vor primi robele [adică un nou trup material special pentru cei ajunşi în al 7-lea cer] până când Domnul hristos nu va urca, şi ei vor urca cu el
      În perspectiva evreilor, aceste ceruri erau lumi materiale; îngerii nu erau văzuţi ca fiinţe imateriale, ci sunt descrişi ca putând apuca pe cineva, puteau mânca, se luau la luptă cu oamenii; Isus având un trup material când ajunge în Sheol nu este în dezacord cu viziunea acelei perioade. În epistola către Filipeni (scrisă înaintea evangheliilor), se afirmă şi că Isus a renunţat la puterile sale şi la natura sa supranaturală:
Filipeni 2:6-8 „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu… S’a desbrăcat pe sine însuş şi a luat un chip de rob, făcîndu-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S’a smerit şi S’a făcut ascultător pînă la moarte, şi încă moarte de cruce.
…ceea ce ar fi incompatibil cu miracolele descrise în evanghelii, însă în concordanţă cu ipoteza unui Isus pur mitic. Iar altă epistolă:
1 Corinteni 1:22-23 „Iudeii, într’adevăr, cer minuni […] dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire.
respinge din nou ideea unor miracole realizate de Isus, deci este incompatibilă cu varianta tradiţională a lui Isus.
      În această variantă în engleză a „Ascensiunii”, capitolul 11 include referinţe la o încarnare pământeană a lui Isus prin naşterea de către fecioara Maria, răstiginirea de către iudei, şi abia apoi coborârea în Sheol, dar pasajul nu apare în variantele cele mai vechi ale cărţii; de asemenea, ordinea nivelelor o contrazice pe cea din ascensiunea iniţială (Pământ-Sheol-ceruri), succesiune repetată şi după pasajul interpolat pentru a face textul compatibil cu formele mai târzii de creştinism; astfel că, în variantele originale, nu apare nici o referinţă la trecerea pe Pământ, ci totul se petrece în planurile spirituale.
      Aşadar, pe fondul convingerii că reprezentanţii umani ai religiei iudaice, axată pe cultului templului, şi-au trădat misiunea şi sunt cauza pentru care YHVH şi-a abandonat poporul, Chefa a „descoperit” indiciile unui Mesia care se va autosacrifica şi apoi va învia pentru a oferi adepţilor săi o salvare care nu putea fi găsită în cultul templului. Ulterior, una sau mai multe viziuni în care arhanghelul Isus i s-a arătat şi i-a transmis mesaje l-au condus pe Chefa la întemeierea unei noi secte.
      Apariţiile în faţa unui număr tot mai mare de persoane (întâi lui Chefa, apoi „celor doisprezece, apoi la peste cinci sute de fraţi) împreună cu indiciile din Fapte privind „vorbitul în limbi” indică şi natura acestei noi secte: departe de a respecta imaginea tradiţională, a unui învăţător care vorbeşte unei mulţimi de oameni care stau liniştiţi şi îl ascultă, secta lui Chefa era probabil similară şedinţelor penticostalilor sau ale aşa-numiţilor creştini carismatici, în care participanţii sunt aduşi într-o stare euforică în care „simt” direct atingerea divină, şi li se pot induce halucinaţii în masă.
      În această situaţie, după ce Chefa a avut o serie de revelaţii ale lui Isus, a indus o serie de viziuni asemănătoare altor douăsprezece persoane, care ulterior vor deveni un fel de consiliu al acestei secte; nu este vorba de cei doisprezece apostoli - în mai multe ocazii, „cei doisprezece” şi „apostolii” sunt prezentaţi distincţi. Ulterior, Chefa şi acest consiliu au realizat o şedinţă de mare amploare, în care „peste cinci sute” de persoane (probabil deja convinse într-o mare măsură) au avut aceste viziuni. După ce aceşti „fraţi” au avut viziunea (sau cel puţin li s-a indus o stare euforică), se face referire şi la apostoli, fără a li se preciza numărul. Aceşti apostoli sunt echivalentul misionarilor. Iacob pare să fi intrat în sectă mai târziu, dar va deveni una dintre persoanele din vârful ierarhiei.

      Evangheliile îi vor transforma pe „cei doisprezece” în discipolii lui Isus, care l-au însoţit pe Pământ. Însă după una-două generaţii, perioada dintre acest consiliu şi scrierea evangheliilor, nimeni nu a mai ştiut exact cine a făcut parte din acest grup, astfel încât evangheliile nu vor reuşi să păstreze consistenţa nici măcar în privinţa numelor apostolilor. De exemplu, Marcu 2:14 se referă la un „Levi al lui Alfeu, şezând la vamă” care ar fi fost chemat să îl urmeze pe Isus, dar Matei 10:3 enumeră printre apostoli pe „Matei vameşul, Iacob al lui Alfeu şi Levi ce i se zicea Tadeu”, dintr-o singură persoană făcând trei.
      În concluzie:
Creştinismul a fost iniţial un cult iudaic rezultat în urma sincretismului religiei elenistice cu cea iudaică, la fel cu alte numeroase religii din aceeaşi perioadă. Câteva profeţii biblice „confirmate” de viziuni ale arhanghelului Isus l-au făcut pe Chefa să fondeze o nouă religie având ca doctrină salvarea oferită de autosacrificiul lui Isus.



   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus

miercuri, 26 august 2015

2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus

      În mod normal, istoricii au un set de criterii pe care le aplică relatărilor din documentele analizate, pentru a stabili cât de veridic este conţinutul textului. Dintre acestea, amintim obiectivitatea autorului (în măsura în careaceasta poate fi stabilită, cel puţin - o relatare imparţială a unor evenimente neutre pentru autor e mai credibilă decât una în care autorul încearcă în mod evident să convingă cititorii de o anumită idee), coroborarea mai multor surse indepenedente (dacă mai multe documente independente converg asupra aceleiaşi idei, aceasta este mai credibilă), contemporaneitatea (sursele din perioada evenimentului relatat sunt mai credibile decât cele datate la ani buni după acesta), credibilitatea sursei (textele scrise de istorici recunoscuţi sunt mai credibile decât cele anonime, la fel cum o cronică scrisă după principiile acestui stil este mai credibilă decât o relatare fără elementele caracteristice lucrărilor istorice), relatările martorilor direcţi sunt mai credibile decât cele ce relatează zvonuri, la fel cum manuscrisele originale sunt mai credibile decât copii ale acestora, sau copii ale copiilor; textele în limba originală tind să fie mai credibile decât cele traduse, pentru că traducerile „scapă” unele detalii; frecvenţa apelului la elemente fantastice scade direct proporţional credibilitatea textului, etc etc etc. Or, aplicând evangheliilor toate aceste criterii, acestea eşuează la fiecare dintre punctele de mai sus: ele nu sunt obiective, nu sunt independente - copiindu-se reciproc, au fost scrise la mai bine de 50-60 de ani după presupusele evenimente, de către autori anonimi, relatând în greacă zvonuri transmise prin mai multe generaţii de „tradiţie orală” ( adică un joc de „telefon fără fir” de-a lungul deceniilor ) despre evenimente fantastice produse într-o regiune unde se vorbea ebraica şi aramaica, şi având ca scop nu relatarea unei istorii, ci propaganda religioasă. Evangheliile sunt sursele cele mai puţin credibile cu putinţă.
      Este evident că atât Pavel cât şi autorii evangheliilor nici măcar nu au încercat să fie obiectivi, sau să relateze un eveniment istoric; textele lor au fost scrise exact cu scopul promovării religiei, al atragerii, convertirii şi întăririi convingerilor celor deja convertiţi la creştinism. Textele în sine nu sunt mai utile ca surse istorice decât sunt descrierile dintr-o reclamă turistică ca sursă pentru detalii geografice sau economice… sau mai utile decât reclamele la un remediu medical alternativ pentru determinarea proprietăţilor curative ale remediului căruia i se face reclamă.
      ♦  Cu toate acestea, una din analogiile pe care le fac creştinii este cea între scrierile biblice despre Isus şi cele despre Socrate, Cezar, Alexandru cel Mare, sau alte persoane istorice. Diferenţa majoră este că relatările despre persoanele respective nu prezintă persoanele ca fiinţe supranaturale, nu includ miracole (sau, dacă o fac, acestea sunt marginale, şi pot fi uşor explicate ca interpretarea greşită a unor fenomene naturale) şi mai ales nu încearcă să întemeieze şi să promoveze un cult bazat pe venerarea lui Socrate sau a lui Cezar. Textele care-i menţionează nu au suferit sute de corectări, modificări şi interpolări, cum au păţit textele biblice, şi nu se contrazic reciproc în toate privinţele. De asemenea, în ciuda afirmaţiilor apologiştilor, pentru multe din persoanele citate ca exemplu chiar există surse istorice contemporane care să-i menţioneze, în unele cazuri surse critice (Socrate a fost ironizat de Aristophan), iar în alte cazuri chiar texte scrise de persoana în cauză (de exemplu, în cazul lui Cezar), ceea ce nu există în cazul lui Isus. Iar pentru multe personalităţi istorice importante, există şi artefacte materiale, de la monumente care le menţionează la monede bătute în numele regilor sau împăraţilor, care reprezintă confirmări independente importante în favoarea existenţei personajului.
      Răspunsul uzual al celui care a propus comparaţia este să sublinieze că asemenea artefacte nici nu sunt de aşteptat în cazul lui Isus. De acord, chiar dacă acesta a existat, nu este de aşteptat ca istoricii şi cronicarii să fi remarcat un profet printre mulţi alţii, un om simplu, „din popor”, care propovăduia prin Palestina. Cu atât mai puţin nu trebuie aşteptate monede bătute cu chipul lui sau monumente ridicate în cinstea lui. Însă asta este doar o manevră lipsită de onestitate pentru a distrage atenţia de la faptul concret că Cezar şi Alexandru cel Mare sunt mult mai bine atestaţi, atât de texte istorice autentice cât şi de artefacte materiale care confirmă textele, şi este absurdă pretenţia menţinerii gradului confirmării lui Cezar oferit de combinaţia de texte istorice şi artefacte, şi în acelaşi timp ignorarea artefactelor care-l confirmă pe Cezar sub pretextul că „acestea nu sunt de aşteptat pentru Isus”. Nu sunt de aşteptat, într-adevăr, dar asta nu înseamnă decât că Cezar şi Alexandru cel Mare sunt mult mai bine atestaţi istoric decât ar putea fi Isus, iar faptul că există mai multe texte despre Isus decât despre Cezar (ignorând pentru moment calitatea, sursele sau perioada scrierii acestor texte) nu poate compensa existenţa unor dovezi independente pentru aceştia. Pentru că, în fond, acesta este argumentul comparaţiei cu aceste personalităţi: „există mai multe texte care vorbesc despre Isus decât texte care-l menţionează pe Cezar, deci Isus este mai bine atestat decât Cezar”. Or, evident, faptul că există mai multe copii realizate după un manuscris nici nu demonstrează autenticitatea textului în sine, nici nu echivalează cu dovezile arheologice.
      Poate chiar mai important pentru stabilirea istoricităţii, un factor de cele mai multe ori ignorat cu desăvărşire în asemenea analogii, este analiza textului în sine. Asta pentru că există mai multe tipuri de literatură, cu caracteristici proprii, şi, în timp ce sursele care vorbesc despre alte persoane istorice se încadrează mai mult sau mai puţin în stilul unei cronici (conţinând, de exemplu, prezentarea autorului, a calificării sale, citarea surselor şi metodologia folosită - chiar dacă aceasta este doar înregistrarea ca atare a tuturor zvonurilor, miturilor şi legendelor pe marginea unui subiect, cum este cazul unora din aceste lucrări), evangheliile nu se încadrează nici pe departe în acest stil, fiind concepute şi scrise ca opere fictive, cu evenimentele succedându-se în ordinea necesară pentru construirea unor structuri literare, concepând decorurile pe baza altor cronici, sau fiind scrise pentru a corecta „erorile” mesajului altei evanghelii. Este similar cu compararea unei relatări difuzate la televizor într-o emsiune de ştiri cu una prezentată în cadrul unui film - da, ambele sunt informaţii trasmise prin televiziune, dar contextul în care apar este cel care stabileşte dacă informaţiile se referă la evenimente reale, sau sunt prezentate pentru a stabili decorul necesar acţiunii din film.
      ♦  Un alt principiu prin care s-a încercat să se dea crediblitate relatărilor evangheliilor a fost aşa-numitul criteriu al ruşinii, adică prezentarea unor elemente negative despre Isus sau despre religie - de pildă, faptul că nişte femei sunt puse ca martori ai învierii, deşi mărturia unei femei nu era considerată la fel de valoroasă precum a unui bărbat - ar fi un element indicând spre realism: „dacă povestea ar fi fost inventată, atunci cu siguranţă martorii ar fi fost bărbaţi, ca să fie mai convingător !”. Adică, doar pentru că este incredibil, este declarat cu atât mai credibil ! Dincolo de absurdul contradicţiei, acest principiu pune elementul discutat într-o perspectivă foarte superficială a unei false dihotomii, „ori e 100% adevărat, ori autorul a scornit complet gratuit şi fără nici un scop ideea”, şi ignoră numeroase alte variante posibile, de la „autorul nu a înţeles bine ce i s-a spus” la faptul că povestea poate fi inventată şi totuşi autorul să introducă acel element cu un anumit scop - de pildă, în cazul de mai sus, să sublinieze mesajul atât de frecvent din evanghelii al importanţei „celor umili”, „celor smeriţi”, a „celor din urmă” care „vor fi cei dintâi”.
      Un alt element presupus jenant a fost răstignirea lui Isus. Conform apologiştilor, pentru primii creştini, moartea lui Isus a fost o dezamăgire profundă, ei concepând un Isus nemuritor care să îndeplinească profeţia mesianică de eliberare a Israelului; dacă nu ar fi murit cu-adevărat, ei n-ar fi spus aşa ceva ! Nici nu s-ar fi gândit la asta ! Doar că… în realitate, există profeţii în Vechiul Testament privind chiar execuţia şi reînvierea salvatorului (în cartea lui Daniel, în Isaia, în Psalmi), astfel încât afirmaţia că o execuţie a „Celui Ales” ar fi fost o surpriză nu este corectă. Dimpotrivă, pentru cei ce luau acea profeţie în serios, execuţia era necesară. De asemenea, după cum vom vedea puţin mai târziu, moartea şi reînvierea zeului sunt în mod evident şi obligatoriu elementele centrale ale tuturor miturilor zeilor morţi-şi-reînviaţi, iar creştinismul este unul dintre acestea. Toate miturile respective folosesc chiar acelaşi cuvânt grecesc, „Pathos” („Patimă”), pentru a descrie execuţia sau cel puţin suferinţa prin care toţi aceşti zei trec pentru a câştiga dominanţa asupra morţii.
      ♦  Trebuie discutat tot aici şi despre numărul de manuscrise ale evangheliilor. Apologiştii creştini prezintă un număr mare, de ordinul miilor de manuscrise datând din primele secole drept un argument privind autenticitatea evangheliilor. Ceea ce nu menţionează este haosul privind situaţia manuscriselor creştine din primele secole. În primul rând, istoricii înţeleg prin „manuscris” orice fragment, oricât de mic, care poate fi identificat ca parte a unui text. Apologiştii vorbesc de „manuscrise” ca şi cum ar fi vorba de texte integrale, care s-ar susţine reciproc; în realitate, multe manuscrise sunt fragmente din câte o pagină, uneori fragmente minuscule, având doar câteva cuvinte. Majoritatea manuscriselor sunt copii realizate după un alt manuscris - transmiterea şi acumularea unor erori de la copie la copie poate fi folosită pentru a determina o „descendenţă” a copiilor - însă copiile nu constituie o atestare independentă. De asemenea, există nenumărate diferenţe - atunci când nu sunt copiate cuvânt cu cuvânt şi eroare cu eroare, atunci fiecare manuscris prezintă un număr impresionant de diferenţe faţă de celelalte manuscrise. Iar manuscrisele cele mai vechi prezintă variaţiile cele mai mari. Există două biblii integrale, Codex Siniaticus şi Codex Vaticanus, datând din secolul IV, şi care diferă atât una faţă de cealaltă, cât şi faţă de variantele bibliilor moderne. Cel mai vechi manuscris este o porţiune infimă din Evanghelia după Ioan, din care se poate distinge un singur cuvânt întreg, datând de pe la mijlocul primului secol. Al doilea manuscris ca vechime conţine fragmente dintr-o evanghelie necunoscută. Numeroase texte prezintă indicii de corecturi şi completări, fie ele intenţionate sau nu. Numeroase texte sunt contrafăcute, fiind frecvent revizuite sau cenzurate pentru a indica teologia revizorilor, mai degrabă decât a autorului original. Au fost reconstituite zeci de evanghelii, de epistole, de cărţi similare „Faptelor Apostolilor”, contrazicându-se între ele şi contrazicând total evangheliile canonice. Au fost scrise cărţi întregi, descriind o adevărată babilonie a manuscriselor creştine din primele trei secole. Situaţia poate fi rezumată în câteva cuvinte: în prezent, nimeni nu are nici cea mai vagă idee ce anume conţineau evangheliile originale; manuscrisele din primele secole de creştinism diferă extrem de mult între ele, conţin relatări care nu apar niciunde altundeva sau nu conţin relatări care apar în evangheliile de azi, se dovedesc a fi părţi ale unor evanghelii necunoscute, sau îmbunătăţiri ale altor texte mai vechi. Schimbările de teologie aduc după sine cenzura şi/sau revizuirea textelor. Evangheliile şi epistolele care au fost canonizate în secolul al IV-lea sunt rezultatul a câteva sute de ani de asemenea „tratamente”, şi nu există nici un indiciu privind sursa care a stat la baza acestor texte. Mult mai important, chiar dacă toate fragmentele ar fi consistente şi nu ar exista nici măcar o diferenţă între ele, asta nu ar demonstra decât transmiterea evangheliilor cu fidelitate de-a lungul timpului, dar nu ar ajuta cu nimic la stabilirea autenticităţii fenomenelor descrise în ele. Sutele de reviste de aventuri consistente între ele care descriu de peste 50 ani aventurile lui SpiderMan nu demonstrează existenţa supereroului, nici prin număr, şi nici prin consistenţa revistelor de azi cu cele originale, din 1962, iar trecerea a încă două mii de ani nu ar schimba asta.
      ♦  Alt argument care ar trebui să susţină veridicitatea învierii ar fi martirii, faptul că „apostolii s-au lăsat torturaţi şi ucişi pentru ceea ce ştiau că e adevărat, nu s-ar fi lăsat ucişi pentru ceva fals. Prima problemă e că există o mulţime de martiri şi în multe alte religii. Oamenii sunt dispuşi să moară pentru ceea ce cred ei că este adevărat, dar convingerea lor nu este în nici un caz o demonstraţie că ceea ce cred chiar este adevărat. Sinuciderea celor 39 de membri ai sectei „Poarta Raiului” nu demonstrează că o navă extraterestră le-a recuperat sufletele pentru a-i reîncarna în alte corpuri, deşi ei au fost suficient de convinşi de aceasta. În al doilea rând, existenţa, propovăduirea şi martiziarea apostolilor sunt relatări preluate… tot din Biblie ! Deci, echivalentul demonstrării realităţii magiei descrise în cărţile cu Harry Potter… prin apelul la sacrificiul mamei lui Harry Potter: „Dacă magia n-ar fi fost reală, ea nu s-ar fi temut pentru viaţa lui Harry, şi evident nu s-ar fi aruncat între el şi bagheta vrăjitorului cel rău !” Sacrificiul ei demonstrează autenticitatea magiei în exact aceeaşi măsură în care martiriul apostolilor demonstrează autenticitatea bibliei.
      ♦  Un alt criteriu propus a fost consistenţa lui Isus: „caracteristicile care converg asupra unui Isus consistent sunt probabil bazate pe o persoană reală”. Problema este că, aplicând această metodă, a fost „demonstrată” existenţa lui Isus ca eretic, ca revoluţionar, ca profet apocaliptic, ca profet mesianic, ca magician, ca mistic, ca înţelept, ca rabin conservator, ca învăţător sau educator, ca pacifist, ca revoluţionar violent, ucis în timpul unui raid asupra templului (!), ca alienat care auzea voci şi se credea divin… sau ca fiinţă supranaturală autentică, şi multe alte variante de Isus. Adică, nu există nici un strop de consistenţă. Chiar existenţa tuturor acestor variante de Isuşi istorici sunt suficiente pentru a pune la îndoială „consensul” istoricilor în privinţa lui Isus - chiar există vreun consens, dacă istorici diferiţi consideră că aceleaşi texte sunt dovezi pentru atâtea variante mutual exclusive ? Ar fi mai corect să spunem că un consens atât de diferit şi contradictoriu nu este un consens, şi, chiar dacă personajul din evanghelii Isus este bazat pe o persoană reală, portretul acesteia nu mai poate fi recuperat.
      ♦  O sursă independentă de biblie citată de creştini este istoricul Flavius Josephus; Eusebiu, un creştin din secolul IV, citează un pasaj al lui Josephus care îl menţionează pe Isus referindu-se la el ca fiind Mesia, menţionează realizarea de miracole, şi răstignirea de către Pilat. Eusebiu este primul care face vreo referire la acest pasaj, deşi şi alţi autori creştini din perioada anterioară au comentat textele lui Josephus. De asemenea, nu există textele originale ale lucrării lui Josephus, cele mai timpurii copii fiind realizate de creştini în secolul XI, iar acestea au fost realizate pe baza unui singur manuscris - chiar cel folosit de Eusebiu. Întâmplător, acest manuscris i-a aparţinut iniţial lui Origen, alt autor creştin… care, la timpul lui, a afirmat că nu poate oferi alte surse decât evangheliile pentru viaţa lui Isus. Ca şi cum el nu ar fi găsit vreun citat referitor la Isus niciunde în Josephus. Şi alţi autori timpurii (Photius, Justin sau Clemens) au susţinut că Josephus nu l-a menţionat pe Isus. Toate acestea sunt suficiente pentru a pune la îndoială autenticitatea pasajului în sine. Dar chiar şi aşa, pasajul este extrem de dubios: Josephus, un evreu ne-creştin, nu s-ar fi putut referi la Isus ca fiind Mesia; stilul pasajului este diferit de cel al lui Josephus, însă caracteristic autorului evangheliei după Luca. Mai mult, pasajul anterior acestei interpolări se referă la Pilat trimiţând soldaţii să masacreze evreii din Ierusalim, iar paragraful următor celui care se referă la Isus începe cu „Cam tot pe atunci, o altă tristă calamitate i-a devastat pe evrei”. Este destul de evident că întreaga referire la Isus a fost pur şi simplu adăugată, probabil chiar de Eusebiu, fără să fi existat în original. De altfel, Eusebiu a fost responsabil de numeroase alte falsificări de date, texte, scrisori, şi chiar de rescrierea istoriei bisericii în repetate rânduri.
      ♦  O referinţă a lui Josephus la procesul lui Iacob, „frate al lui Isus, căruia i se spunea cristos”, executat în anul 62 de Ananus ben Ananus, ceea ce pare a implica existenţa lui Isus… dacă pasajul ar fi autentic. Conform relatării, în urma execuţiei acestui Iacob, evreii au fost atât de revoltaţi, încât s-au plâns regelui Agripa, care i-a retras titlul lui Ananus şi l-a numit în locul lui pe Isus. Or, execuţia unui creştin care a abandonat iudaismul şi a trecut la o religie văzută ca falsă de evrei cu greu ar fi trezit sentimente de indignare în rândul evreilor. Mai departe, o referinţă la „fratele lui Isus, căruia i se spunea cristos" ar fi trebuit urmată imediat de o explicaţie a termenului „cristos”: cine i-a spus astfel, de ce, şi mai ales, cine a fost acest Isus - să nu uităm că Josephus, un autor foarte atent, care explica fiecare termen necunoscut, scrie acest text pentru romani, nefamiliarizaţi cu povestea creştină. Absenţa acestor explicaţii, atât aici cât şi la celalată referinţă a lui Josephus la Isus, susţin ipoteza unor interpolări ulterioare, realizate de un creştin; explicaţia cea mai probabilă este că Josephus a scris despre „Iacob, frate al lui Isus”, un scrib creştin a crezut că referinţa ar fi la Isus şi a notat pe marginea manuscrisului „căruia i se spunea cristos”, iar cei care au copiat textul ulterior au introdus această precizare în text. Sunt cunoscute numeroase alte cazuri de manuscrise în care notaţii sau comentarii realizate pe marginea textului au fost introduse în textele ulterioare ca şi cum ar fi făcut parte din textul iniţial. Mai mult, absenţa vreunei explicaţii privind indentitatea acestui Isus, fratele victimei, dispare după câteva cuvinte, când Josephus introduce alt Isus, sau Yeshoua: Yeshoua ben Damneus, cel care-l va înlocui pe Ananus la câteva luni după ce acesta a ordonat execuţia lui Iacob, „frate al lui Isus”. Astfel, povestea are sens: Ananus l-a ucis pe Iacob, evreii s-au plâns regelui Agripa, care îl înlocuieşte pe Ananus cu fratele celui ucis: Isus: fiul lui Damneus. Introducerea unui alt Isus în poveste, unul necunoscut de cititori, ar fi constituit o sursă de confuzie pe care Josephus nu ar fi comis-o; în realitate, relatarea îi are ca subiect pe Iacob şi Isus fiii lui Damneus, şi nu are legătură cu Isusul creştin.
      Iacob este considerat fratele lui Isus pe baza unui singur verset - Galateni 1:19, unde se referă la „Iacov, fratele Domnului”. Puţin mai departe, în Galateni 2, Pavel respinge autoritatea lui Chefa şi a lui Iacob, de parcă nu ar avea cunoştinţă că „cei doisprezece”, sau Chefa şi Iacob l-ar fi cunoscut pe Isus cât acesta a trăit, sau că Iacob ar fi fost frate biologic al lui Isus, şi se consideră egal cu ei pe baza viziunilor sale. Mai mult, Epistola lui Iuda începe cu prezentarea autorului: „Iuda, rob al lui Iisus Hristos şi frate al lui Iacob”. Dacă Iuda ar fi fost frate al lui Iacob iar Iacob ar fi fost frate cu Isus, fără îndoială că Iuda ar fi preferat să sublinieze legătura biologică cu Isus. Chiar dacă scrisoarea nu este autentică, autorul s-a pretins frate al unei persoane importante din creştinism - dacă în momentul scrierii Iacob ar fi fost considerat fratele biologic al lui Isus, autorul ar fi apelat la autoritatea lui Isus ca „frate”. Este mai plauzibil ca Iacob să fi fost transformat în frate biologic al lui Isus mai târziu, în tradiţia bisericii. În acest caz, fie Pavel nu s-a referit deloc la Iacob ca „frate”, iar cuvintele să fi fost interpolate, fie, dacă a făcut-o, să fi folosit sintagma ca sinonim pentru „creştin” - atât în epistole cât şi în Faptele Apostolilor, toţi creştinii se numeau „fraţi” sau „fraţi ai Domnului”, iar în Romani 8:29, Pavel ne spune că aleşii […au fost hotărâţi] să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâi născut între mulţi fraţi.”). Astfel, „fratele Domnului” sau „sora Domnului” este de fapt un titlu folosit de toţi creştinii; iar Iacov era „fratele Domnului”, adică creştin, şi nu „fratele biologic lui Isus”. De altfel, dat fiind că Pavel se referă în numeroase ocazii la creştini ca „fraţi ai Domnului”, dacă ar fi folosit cuvântul în celălalt sens şi ar fi vorbit despre fratele biologic, ar fi precizat acest lucru, tocmai pentru a nu lăsa loc de îndoială. Dar pentru Pavel, unicul sens al cuvântului „frate” asociat cu Isus pare să fie cel generic, de „creştin”.
      Altfel spus, deşi Noul Testament are un verset în care Iacob este denumit „fratele Domnului” (şi doar un singur verset), contextul epistolelor lui Pavel dar şi al altor epistole nu indică această legătură, ci dimpotrivă, pare să-l considere pe Iacob doar unul dintre „stâlpii” creştinismului, alături de Chefa şi Ioan.
      Acelaşi Iacob, „fiul lui Iosif şi fratele lui Isus” apare şi într-o inscripţie de pe un osuar apărut în anul 2002 şi promovat intens de Societatea de Arheologie Biblică. Principala problemă legată de acest osuar este că a apărut pentru prima dată din colecţia unui oarecare Oded Golan, inginer, colecţionar şi… falsificator de antichităţi, care a pus la punct o întreagă reţea internaţională de plasare a artefactelor falsificate, pe care le producea cu ajutorul unor experţi într-un atelier special amenajat, unde au fost descoperite şi numeroase alte artefacte în curs de fabricare.
      ♦  Tacitus, Suetonius, Pliniu, şi alţi autori care sunt citaţi au în comun faptul că nu au trăit în perioada în care se presupune că Isus ar fi trăit: nici măcar Josephus nu prea poate fi considerat contemporan, întrucât s-a născut în anul 37; iar ceilalţi autori care se referă la creştinismul timpuriu s-au născut şi mai târziu. Unicele surse din primul secol care vorbesc despre el sunt cei care deja credeau în el; nimeni altcineva nu l-a menţionat şi nu a auzit nimic despre el înainte de-a fi divinizat de creştini, iar când ajunge să fie discutat, Isus este prezentat aşa cum apare în descrierea creştinilor - adică sursele sunt chiar cei ce credeau în el, adică cei a căror evanghelii ar trebui susţinute de aceste surse; menţionările reprezintă câte un paragraf scurt, uneori doar câteva cuvinte, iar uneori chiar şi acele paragrafe sunt interpolări realizate mult mai târziu - cea mai timpurie referire la citatul din Tacitus, de pildă, datează din… secolul al XV-lea ! Până atunci, absolut nimeni nu a remarcat referinţa la Isus… sau citatul aceasta nu a existat în original. Dar chiar dacă ar fi autentice, aceste menţionări reprezintă doar relatarea convingerilor creştinilor aşa cum le descriu aceştia, şi nu reprezintă confirmarea evenimentelor în sine. Un ziar care menţionează înfiinţarea sau activităţile Bisericii Scientologice poate fi o dovadă a existenţei cultului, dar în nici un caz nu reprezintă dovada existenţei lui Xenu.

      În concluzie:
Biblia nu este o relatare istorică după nici un criteriu onest, şi în afara bibliei nu există surse independente autentice care să confirme existenţa lui Isus. Argumentele în favoarea ipotezei se bazează fie pe erori de logică, fie pe falsuri, fie pe principii inacceptabile şi duc la rezultate demonstrabil eronate.



   Seria „Istoria creştinismului”:
1. Isus în istorie

marți, 25 august 2015

1. Isus în istorie

      Dacă aţi ruga pe cineva să prezinte, pe scurt, istoria creştinismului de la întemeiere până în prezent, probabil că imaginea ar fi, mai mult sau mai puţin, cam aceasta: Isus a propovăduit, apoi a fost răstignit de romani; apostolii s-au împrăştiat în toată lumea, povestind lumii despre mesajul lui, întemeind astfel biserica creştină. Romanii i-au persecutat la început pe creştini, până când Constantin cel Mare a legalizat creştinismul, iar mai apoi Teodosiu a oficializat-o, şi astfel creştinismul s-a răspândit în toată Europa, menţinând de aproape două mii de ani tradiţiile fondate de Isus.
      Deşi de obicei consensul experţilor într-un anumit domeniu reprezintă varianta cea mai probabilă de-a fi corectă, în acest caz specific îndrăznesc să contrazic istoricii „la ei acasă”, în chiar domeniul lor.
      Nu adopt atitudinea unui creaţionist. Nu consider că istoria ca ştiinţă ar fi eronată, nici că istoricii ar fi incapabili, sau că metodele folosite ar fi greşite. Ceea ce intenţionez să arăt este că, pornind de la dovezile existente şi folosind chiar metodele istorice convenţionale, o anumită concluzie - cea a unui Isus istoric - nu este justificată. Principalul argument în favoarea istoricităţii lui Isus este consensul istoricilor, însă investigând mai atent care este motivul pentru care cei mai mulţi istorici acceptă că Isus ar fi fost persoană reală, cu alte cuvinte cauza din spatele consensului, apelul la consens devine un simplu argument circular. În realitate, este vorba de o inerţie mai degrabă decât de un consens obţinut în urma unor dezbateri unde să fie cântărite argumentele pro şi contra, la fel cum, până pe la mijlocul secolului XX, consensul istoric era în favoarea existenţei multor personaje biblice (Moise, Iosua), ca ulterior consensul să admită absenţa oricăror dovezi care să indice existenţa acestora, şi să admită că e mult mai probabil ca aceştia să fie persoane fictive. Mult mai important, marea majoritate a istoricilor sunt specializaţi în alte perioade şi alte regiuni, astfel încât, atunci când este vorba de Palestina primului secol, tind să accepte fără investigaţii suplimentare ceea ce susţin cei specializaţi… iar cei care au ales această specializare sunt în marea lor majoritate persoane deja profund religioase, de obicei lucrând pentru instituţii creştine. Astfe, intră în joc şi convingerile sau interesele personale - a-l nega pe Isus ca persoană deja este aproape imposibil pentru un creştin, sau pentru cineva lucrând pentru o instituţie creştină. Aşadar, istoricii preferă să îmbrăţişeze ideea pre-existentă a lui Isus ca persoană reală şi să nu aprofundeze această temă delicată. De exemplu, Bart Ehrman, un istoric specializat în istoria Noului Testament, chiar a afirmat că timp de 30 ani, nu s-a gândit niciodată să se întrebe dacă Isus a fost o persoană istorică reală, aceasta fiind o întrebare pe care „nu a luat-o în serios”. Ipoteza unui Isus mitic nici măcar nu este discutată în universităţi, colegii, sau seminarii. Existenţa unui Isus istoric este considerată deja demonstrată.
      Ipoteza unui Isus mitic a fost propusă încă din secolele trecute, dar a fost în principal ignorată fără a fi adresată de către istorici. Earl Doherty, Frank Zindler, David Fitzgerald sau Robert Price sunt doar câţiva dintre istoricii, arheologii sau lingviştii care au susţinut ipoteza non-istoricităţii. O nouă provocare la adresa consensului a venit în 2014, când istoricul Richard Carrier a publicat o lucrare recenzată, „On the Historicity of Jesus: Why We Might Have Reason for Doubt” („Despre istoricitatea lui Isus: de ce am putea avea motive să ne îndoim”), în care demontează argumentele folosite în mod frecvent în sprijinul ipotezei lui Isus ca persoană istorică, alături de argumente care susţin un Isus pur fictiv. Secţiunile acestui articol care adresează prima fază a creştinismului au la bază în principal analiza lui Carrier.
      Nu trebuie uitat că, indiferent dacă Isus a existat sau nu, caracteristicile esenţiale din perspectiva religiei creştine (miracolele, natura divină şi mai ales învierea) nu sunt acceptate drept evenimente reale, istorice. Doar fanaticii religioşi încearcă să susţină că evangheliile ar reprezenta o relatare istorică 100% corectă. În afara miracolelor atribuite lui Isus, care oricum plasează textul dincolo de limita credibilului, evangheliile conţin şi numeroase contradicţii - Isus este răstignit la ora 3 şi totodată la ora 6; Isus s-a născut înainte de anul 4 îen (în timpul lui Irod), dar după anul 6 en, când Quirinius era guvernator. În privinţa reînvierii, fiecare evanghelie prezintă alt scenariu, cu martori diferiţi, cu alte fiinţe supranaturale care apar, astfel că este imposibil ca toate cele patru evanghelii să fie corecte. Iuda foloseşte cei 30 arginţi pentru a cumpăra un teren, dar moare căzând cu capul înainte… deşi îi returnează şi se sinucide spânzurându-se. Lista poate continua la nesfârşit.
      În afara contradicţiilor interne, numeroase afirmaţii din evanghelii sunt imposibile sau chiar absurde, contrazicând istoria cunoscută, şi chiar logica cea mai elementară. Câteva exemple includ:
   • Presupusul recensământ care ar fi necesitat ca familia lui Iosif ar fi trebuit să meargă la Betleem „pentru ca Iosif era din stirpea lui David”. Ideea este absurdă, pentru că nici un recensământ nu s-a făcut şi nu se face trimiţând locuitorii unui stat în oraşul în care au trăit răs-răs-răs-străbunicii lor. Mai rău, primul recensământ de anvengura celui descris de „Luca” a fost realizat aiba în anul 74, sub domnia lui Vespasian.
   • Uciderea pruncilor, menţionată doar de „Matei”, nu a fost remarcată de nici un alt evanghelist, şi de nici un istoric, şi este contrazisă de „Luca”, care descrie întoarcerea la Ierusalim la câteva zile după naşterea lui Isus.
   • Mergând în momentul răstignirii, obiceiul eliberării unui condamnat în onoarea unei sărbători evreieşti nu este menţionat în nici o sursă, iar un obicei al evreilor nu ar avea mare importanţă pentru un procurator roman, reprezentant al Romei - în mod cert, nu ar putea avea atâta greutate încât procuratorul să se lase convins să elibereze un instigator la revoltă şi totodată un ucigaş al vreunui soldat roman, cu atât mai puţin să fie constrâns de către populaţia cucerită - adică exact cei pe care ucigaşul i-a instigat la revoltă ! Rolul procuratorului era, printre altele, de a zdrobi orice tentativă de revoltă în provincia de care răspundea. Eliberarea unui rebel ar fi putut duce la acuzarea lui Pilat de trădare, şi probabil la executarea lui Pilat. Mai mult, Pilat a fost renumit pentru abuzurile şi cruzimea sa - atunci când populaţia Ierusalimului a protestat faţă de excesele lui, acesta a trimis soldaţi în civil prin mulţime, soldaţi care apoi au măcelărit fără milă protestatari şi trecători. Or, evangheliile ne arată un Pilat care, deşi e convins de nevinovăţia lui Isus, este silit de preoţi şi mulţime să comită o trădare faţă de Roma şi să execute un om nevinovat. Cu greu ar putea fi o relatare mai puţin credibilă… şi totuşi, autorii evangheliilor reuşesc să facă povestea şi mai greu de crezut:
   • Conform relatărilor evangheliilor, acest nevinovat putea vindeca răniţi, putea învia morţi, putea hrăni mulţimi de mii de oameni. Altfel spus, cu un asemenea om alături, o armată romană ar fi fost de neînvins, scăpată de probleme precum aprovizionarea sau pierderile umane. Este aşadar imposibil ca Pilat să fi putut fi convins sau chiar constrâns să-l execute (cu atât mai mult să fie silit de către nişte oameni doar cu puţin deasupra unor sclavi) în loc să încerce să-i câştige colaborarea, fie pentru a sprijini Imperiul Roman, fie chiar pentru a-l ajuta pe Pilat însuşi să devină împărat. Adăugarea unui inorog roz zburător nu ar putea coborî şi mai mult veridicitatea relatării.
   • Evanghelia după Luca descrie o eclipsă solară de 3 ore. Dacă o eclipsă chiar ar putea dura atâta (o eclipsă totală poate dura maxim 7 minute şi 32 secunde, iar una anulară - maxim 12 minute şi 29 secunde) fenomenul ar trebui să fie vizibil în întreaga regiune - evanghelia precizează că întunericul s-a întins „peste toată ţara”. Or, nici un scrib, nici un astronom, nici un istoric nu s-a obosit să noteze nimic despre acest fenomen. Nici măcar ceilalţi evanghelişti nu au menţionat cele 3 ore de beznă.
   • Evanghelia după Matei supralicitează cu un cutremur şi… o invazie de zombie ! Mai precis, Matei 27:52-53 descrie deschiderea mormintelor şi învierea a numeroşi sfinţi, care au intrat apoi în cetate şi au fost văzuţi de mulţi oameni. Evident, nici un alt document (nici măcar celelalte evanghelii) nu au remarcat nici acest eveniment fantastic.
      Şi această enumerare poate fi completată cu nenumărate alte exemple care confirmă dincolo de orice îndoială că evangheliile nu sunt în nici un caz o relatare istorică.
      Revenind la Isus, principalul motiv pentru care Isus este decretat ca fiind bazat pe o persoană reală este datorită aparentei simplicităţi a acestui răspuns la întrebarea „de la ce-a pornit creştinismul ?”. Un iniţiator al cultului care să fi fost deificat este la prima vedere soluţia cea mai elegantă… dacă ignorăm că, aproape fără excepţie, cultele nu se bazează pe vreun zeu venit pe Pământ (sau cineva care spune că este zeul coborât pe Pământ) pentru a iniţia cultul, ci pe „profeţi”, oameni care iau legătura cu zeul şi transmit voinţa lui către oamenii simpli. De la vechile religii şamaniste la islamism şi până la mormonism sau scientologie, majoritatea cultelor nu se bazează pe un sfânt care se proclamă zeu şi este urmat de oameni, ci pe un sfânt care comunică cu un zeu şi îi trasmite mesajele mai departe. Cultele-cargo născute în Pacific în timpul războiului s-au întemeiat pe viziunile unor lideri de cult, deşi zeul „John Frum” a fost descris de toate cultele drept o persoană reală, un salvator care va aduce mântuire… şi avioane încărcate cu marfă pentru cei credincioşi.
      Aplicarea acestei metode a „simplificării” în mod consistent va duce la o istorie mult mai exotică, în care oamenii nu au şi nici nu au avut vreodată un pic de imaginaţie şi nu au inventat niciodată mituri, iar toate legenedele au la bază persoane reale care au fost mitizate: Hercule a existat şi a fost un om foarte puternic; Odin a existat şi a fost un rege înţelept; Greuceanu a fost o persoană reală, un războinic viteaz; chiar şi adversarul lui, Zmeul, a existat ! doar că, evident, n-a fost un monstru, ci, probabil, doar un om nespus de urât şi rău… sau poate doar rău, iar urâţenia fizică să-i fi fost atribuită datorită caracterului ?
      Filozoful Stephen Law a formulat aşa-numitul „principiu al contaminării”, după care o relatare care conţine o parte încredibilă este, în întregime, greu de crezut; partea extraordinară „contaminează” întreaga relatare, subminându-i credibilitatea:
O dată ce ştim că un factor sau o combinaţie de factori puternică, responsabilă de producerea unor declaraţii false, poate fi în spatele unei porţiuni serioase a unei relatări (de pildă, elemente miraculoase), nu putem avea încredere că acelaşi factor nu este responsabil şi de restul relatării
      Principiul este aplicat de obicei în mod empiric faţă de afirmaţiile uzuale - dacă un martor afirmă că a fost la magazin şi a cumpărat o sticlă de suc, afirmaţia este de obicei acceptată ca atare; însă, dacă relatarea include un dinozaur în carne şi oase întâlnit pe parcurs, atunci întreaga relatare, inclusiv vizita la magazin şi achiziţia sticlei de suc, trebuie pusă sub semnul întrebării.
      În cazul evangheliilor, pentru a se extrage un Isus istoric, sunt întâi eliminate toate elementele fictive şi incredibile, apoi se prezintă rezumatul rezultatului filtrării ca fiind „credibil”; chiar mai rău, partea de-acum decretată „credibilă” poate fi adusă ca argument pentru a sprijini şi partea incredibilă ! Da, evident, rezumatul comprimat al părţilor non-incredibile este credibil. Doar că asta nu-l face autentic, nici istoric, la fel cum, eliminând zmeii, dracii, transformările în animale, şi partea cu eliberarea Soarelui şi-a Lunii din Greuceanu nu-l transformă pe Greuceanu, acum redus la banalul „un războinic curajos”, într-un personaj istoric. Nu mă-ndoiesc că a existat un războinic, ba sunt ferm convins că au existat chiar sute de mii de războinici viteji de-a lungul istoriei ! Însă Greuceanu rămâne totuşi un personaj fictiv dintr-un text fantastic, şi chiar diluându-l pe bietul erou până-şi pierde toate caracteristicile nu-l va transforma pe Greuceanu în „persoană istorică”. Aplicând aceeaşi tehnică asupra altor texte fantastice va duce, cum am văzut, la transformarea tuturor miturilor în „realitate istorică”. Cu alte cuvinte, Isus e la fel de istoric precum Greuceanu şi Zmeul.
      În concluzie:
Evangheliile nu reprezintă o sursă istorică validă, conţinând numeroase contradicţii şi absurdităţi, şi eşuând la fiecare din criterile istorice pentru stabilirea veridicităţii unei surse. Ipoteza unui Isus ca persoană istorică este extrem de slabă; deşi consensul istoric susţine această ipoteză, aceasta se datorează în principal inerţiei, argumentelor defectuoase, şi convingerilor religioase ale istoricilor, nu dovezilor clare, şi este un simplu apel la autoritate.

luni, 23 februarie 2015

Stop, Olivia Steer !

      Doamnă Olivia Steer,

      Recunosc că până acum câteva zile, nu am auzit despre tine. Nu sunt interesat de viaţa şi activităţile celebrităţilor care fac deliciul atâtor ziare sau televiziuni specializate în a promova diverse persoane… doar pentru că sunt acele persoane.
      Te-am remarcat când ai început să atragi atenţia pe internet, când ai început să dai sfaturi medicale, şi să promovezi erori ştiinţifice şi apeluri la sentimente pe post de argumente împotriva vaccinărilor.
      Ah, da, am uitat, pretinzi că „nu-ţi propui să diagnostichezi, să tratezi sau să oferi sfaturi medicale”. Noroc că ai spus asta, pentru că altfel, citind comentariile de pe blog, aş fi putut jura că dai sfaturi medicale:

Da. Ce vedem aici sunt… „ne-sfaturile” tale şi „ne-tratamentele” pe care „nu” le recomanzi. Chiar şi cititoarele tale fidele fac chiar referire la ziua de joi ca fiind „zi de consult şi sfaturi”. Faptul că îţi completezi recomandările şi tratamentele cu „asta e ce-aş face eu, tu alegi ce vrei” nu înseamnă că nu dai sfaturi, înseamnă doar o tentativă puerilă de-a scăpa de răspunderea pentru ceea ce ai recomandat.
      Suc de fructe pentru cancer ? Cure pentru un (ipotetic) bolnav de ficat… sau pentru o reală infecţie cu streptococ ? Amenoreea, „motiv de încântare” ? Dragă Olivia, să spui că nu dai sfaturi medicale, apoi să postezi asemenea comentarii, este doar o insultă adusă bunului simţ, adăugată răului pe care sfaturile tale îl vor provoca - sfaturi medicale care duc la agravarea bolilor sau chiar la moartea pacienţilor.
      Există un motiv pentru care durează foarte mult timp pentru pregătirea cuiva în medicină. Este necesar ca viitorul medic să înţeleagă în amănunţime funcţionarea fizică şi biochimică a organismului, numeroasele modalităţi în care ceva se poate „defecta”, cum se identifică problema, şi cum se remediază. Fără toate aceste cunoştinţe, riscă să recomande tratamentul greşit, şi să facă mai mult rău decât bine. Or, cum tu nu ai aceste cunoştinţe, este lesne de dedus la ce rezultate vor duce opiniile tale, dacă vor fi puse în practică.
       Sunt convins că tu-ţi închipui că sfaturile tale chiar fac bine. Doar că bunăvoinţa din spatele intenţiei nu contează. Unicul criteriu important este validitatea informaţiei pe care o expui. Şi nu este suficient ca cineva a cărui calificare profesională este limitată la prezentarea de emisiuni TV să lectureze câteva cărţi sau articole de pe net pentru a egala sau a depăşi cunoştinţele a zeci sau sute de mii de cercetători şi de medici din câteva domenii extraordinar de complexe, de la anatomie şi fiziologie, până la microbiologie şi imunologie. Atunci când dai de înţeles aşa ceva, nu trebuie să te mire că eşti criticată atât de aspru de atât de multe persoane, mai ales medici sau viitori medici. Ceea ce le transmiţi este că întreg subiectul, atât de dificil şi complex (pe care nu-l înţelegi) şi implicând o responsabilitate enormă (pe care nu ţi-o asumi), este de fapt o nimica toată, pe care oricine îl poate stăpâni în câteva zile, lecturând două-trei cărţi. Or, o asemenea aroganţă nu va rămâne fără un răspuns pe măsură, la fel cum un programator nu te-ar ierta dacă i-ai da de înţeles că eşti egala lui ca pregătire şi calificare pentru că ai citit un articol despre limbajul html.
      Nu mă îndoiesc că tu chiar doreşti să ajuţi persoanele care îţi solicită ajutorul, cărora le recomanzi „tratamente prin regim alimentar” pentru apendicită, sau „sare amară” pentru litiaza biliară:

…doar că aplicarea practică a acestor recomandări nu va duce la vreo remediere a afecţiunii, doar va întârzia prezentarea pacientului la medic, cu posibile complicaţii ale afecţiunii iniţiale. Încă o dată, unicul standard este reprezentat de corectitudinea sfaturilor, şi de eficienţa lor în a duce la remedierea afecţiunilor, nu bunăvoinţa celui care-l dă. Nu ai lăsa pe cineva să-ţi repare televizorul cu târnăcopul, chiar dacă ai fi ferm convinsă că nu doreşte decât să-l repare. Bunăvoinţa lui este irelevantă, dacă te interesează să obţii un televizor funcţional, şi unica normă aplicabilă este dacă reparatorul are cunoştinţele necesare. Or, ca şi în cazul amicului cu târnăcopul, este evident că ai o perspectivă extrem de simplistă şi deloc realistă privind bolile şi tratamentul lor.
      Şi aceeaşi viziune superficială o ai şi faţă de vaccinuri. Din ceea ce ai scris, pari să consideri vaccinurile un cocktail diavolesc, plin de „toxine” precum mercurul, aluminiul, formolul, cu un adaos de virusuri, injectat de „Big Pharma” pentru a se-mbogăţi de pe urma bolilor pe care aceste vaccinuri le vor produce. Este un caz tipic de chemofobie, adică frica cuiva neştiutor în ale chimiei, de toate aceste denumiri teribile. În realitate, „doza face toxicul”, cu alte cuvinte nu e periculoasă substanţa în sine, ci doza. Chiar şi apa, în cantităţi suficient de mari, poate ucide; şi aproape nici un element, sau substanţă, în doze suficient de mici, nu va avea efecte negative. Iar în cazul substanţelor din vaccin, cantităţile sunt de ordinul microgramelor. Ajunge în organism mai mult aluminiu dacă bei o doză de suc dintr-o conservă de aluminiu decât îţi este introdusă în organism printr-un vaccin, dar, chiar dacă nu consumi asemenea produse, nu consideri că o doză de suc este otrăvire. Prin mercur, bănuiesc că te referi la Thiomersal, care nu mai este folosit de câteva zeci de ani în vaccinuri; când era folosit, era, la fel, în doze minuscule, de ordinul câtorva micrograme. Mult mai important, faptul că molecula de Thiomersal conţine un atom de mercur nu e totuna cu a injecta mercur pur. La urma urmei, sarea de bucătărie conţine un atom de clor şi unul de sodiu. Clorul este un gaz foarte iritant, iar sodiul este un metal extraordinar de reactiv, care literalmente explodează în contact cu apa. Şi totuşi, dacă pui sare în mâncare, nu înseamnă că îţi condimentezi mâncarea cu gaze iritante şi explozivi. Asta pentru că proprietăţile unui element sunt diferite de proprietăţile unei molecule care conţine acel element. Asta s-a învăţat la chimie, în şcoala generală. Iar formaldehida… pe de o parte, şi aceasta este în catităţi extrem de mici. Pe de altă parte, organismul uman produce formaldehidă şi o metabolizează permanent. Găseşti mai puţină formaldehidă într-un vaccin decât ai produs în organism în câteva minute.
      În privinţa conspiraţiei Big Pharma, reprezentată de producătorii de medicamente, care ar avea interesul îmbolnăvirii populaţiei, nu pot spune decât că Big Pharma este foarte stupidă. A produs vaccinuri care, dacă-mi permiţi ironia, în loc să îmbolnăvească oamenii, au eradicat variola. Apoi, în loc să înveţe din greşeala asta, a dus şi poliomielita la un pas de dispariţie… au fost câţiva anti-vaxeri, de data asta musulmani, care au reuşit să o salveze, prin câteva sate din Africa. Din nou şi din nou, vaccinurile pe care le-a produs această conspiraţie de netoţi au făcut ce trebuia şi au redus numărul de îmbolnăviri pentru numeroase boli, de la zeci de milioane la zeci de mii. Dacă Big Pharma ne vrea bolnavi, a greşit rău de tot, săraca !
      Şi totuşi, în ciuda faptului evident că bolile dispar în urma vaccinărilor, antivaxerii ne spun că vaccinurile nu funcţionează. Aş fi curios, câte persoane care au contactat variolă sau poliomielită au văzut în ultimii ani ?
      Deşi ţi s-a explicat în numeroase comentarii unde greşeşti, am să explic încă o dată elementele de bază care trebuie cunoscute despre vaccinuri şi despre cum funcţionează ele.
      Un vaccin constă într-o cantitate oarecare de virusuri inactivate, care sunt introduse în organism. Sistemul imunitar va reacţiona faţă de aceşti intruşi, producând nişte proteine (anticorpi) care recunosc şi atacă exclusiv acea formă de „parazit”. Producerea anticorpilor poate dura câteva zile, şi pe lângă anticorpi, numeroase alte elemente ale sistemului imunitar vor acţiona pentru a anihila intruşii.
      În momentul în care un virus activ va ajunge în corp, va încerca să găsească o celulă pe care să o atace pentru a se reproduce. Dacă organismul deja are anticorpi care să recunoască acel virus, există şanse destul de mari ca infecţia să fie eliminată „din faşă”, adică să fie anihilat de anticorpi, înainte ca virusul să ajungă la o celulă în care să se poată reproduce. Evident, contează foarte mult şi sistemul imunitar al celui vaccinat, care poate fi mai activ sau mai puţin activ, contează şi starea generală de sănătate, contează foarte mult şi numărul de virusuri intrate în organism - dacă sursa de infecţie este strănutul cuiva pe stradă la câţiva metri depărtare, probabil că e vorba de câteva sute de virusuri; dacă însă sursa de infecţie este, să spunem, colegul de bancă al unui copil, care tuşeşte şi strănută timp de câteva ore la nici un metru depărtare, îi va transmite o porţie de virusuri mult mai mare, şi creşte posibilitatea ca o parte din virusuri să se strecoare prin bariera sistemului imunitar, să ajungă la destinaţie, şi să înceapă să se reproducă.

      Deci, indiferent dacă este sau nu vaccinată, dacă o persoană este expusă unei contaminări suficient de intense, se va îmbolnăvi.

      Asta îţi explică de ce copiii nevaccinaţi sunt un pericol; consideri că un copil vaccinat nu ar trebui să se teamă de unul bolnav, pentru că „e vaccinat”. Dar niciodată nu s-a pretins despre vreun vaccin că ar fi un soi de talisman magic, care să îndepărteze duhurile-bolii de cel ce-l poartă, şi că ar conferi imunitate 100%.
      Scopul vaccinării nu este de a-i face pe toţi cei vaccinaţi total imuni la boală, ci de a reduce probabilitatea contaminării de la un individ la altul. Astfel, chiar şi în cazul apariţiei unei infecţii, cel infectat nu va transmite boala prea departe. În cazul unor boli suficient de serioase, există chiar şanse să moară. Dar într-un grup nevaccinat, de la acel unic individ se vor îmbolnăvi aproape toţi cei ce intră în contact cu el, apoi toţi cei ce intră în contact cu vreunul dintre aceşti noi bonavi, apoi următorii, şi tot aşa, până când epidemia se împrăştie în întreaga populaţie, în timp ce într-un grup vaccinat îmbolnăvirile vor fi limitate la doar câteva persoane, care au intrat suficient de mult în contact cu persoana contaminată iniţial.
      O analogie ar fi o pajişte cu fân. Dacă fânul este uscat, un chibrit aruncat va transforma rapid tot fânul în scrum, la fel cum o epidemie se poate răspândi pe un întreg continent, afectând milioane de oameni. Pentru a preveni un incendiu, nu trebuie să acoperi fiecare fir cu azbest, nu trebuie să-l faci complet ignifug, ci ajunge să-l „vaccinezi”, udându-l. Da, chiar dacă e ud, nu este imun la foc - dacă ţii firul în flacără suficient, se va aprinde oricum; însă pentru a aprinde un fir ud, e nevoie de mai multă expunere la foc. Dar chiar dacă aprinzi unul, sau două, sau nouă fire de pe pajişte, focul se va stinge repede, pentru că probabilitatea oricărui fir de a se „contamina” de la un vecin este mult mai mică.
      Aceasta este ideea „imunităţii de grup”, cea pe care o conferă vaccinurile, în care un individ nu este protejat de vaccinul în sine, ci de vaccinurile celor din jur, adică de reducerea probabilităţii de contaminare între oricare doi indivizi din grup, astfel încât o epidemie nu se poate declanşa pentru că nu mai este suficient de contagioasă.
      Procentajul din populaţie care trebuie vaccinat pentru a atinge acest prag variază în funcţie de virusul care o cauzează, dar pentru majoritatea bolilor, este în jur de 85-90%. Nu trebuie uitat că nu orice persoană poate fi vaccinată - bolnavii de SIDA, cei care sunt trataţi cu imunosupresoare, cei cu afecţiuni imunitare, copiii prea mici pentru a fi vaccinaţi. Toţi aceştia sunt vulnerabili la îmbolnăviri, şi sunt nevoiţi să se bazeze pe imunitatea de grup, conferită de vaccinarea celorlalţi. Este evident că în pajiştea noastră virtuală, nu ajută ca doar jumătate din indivizi să fie udaţi, iar ceilalţi să rămână vulnerabili. Când imunitatea de grup este compromisă, cei expuşi îşi vor transmite boala de la unul la altul, formând zeci sau sute de focare de infecţie, şi nu va mai conta dacă cineva este vaccinat sau nu, boala permeând pe „cărările” reprezentate de cei nevaccinaţi prin întreaga populaţie.
      Propaganda anti-vaxerilor este plină de exemple în care unul sau câteva fire din pajişte s-au aprins, adică de cazuri de îmbolnăviri în cadrul unor populaţii vaccinate, ignorând să menţioneze că, în absenţa vaccinărilor, aceleaşi boli au afectat nu câteva zeci de persoane, ci zeci, sute de mii sau chiar milioane.
      O altă ameninţare des invocată de antivaxeri este legătura dintre vaccinuri şi autism. Doar că, şi aici, anti-vaxerii se autocontrazic, şi practică o selecţie a datelor, ignorând o bună parte a informaţiilor cunoscute pentru a-şi putea susţine cauza. După ce au decretat că vaccinurile sunt promovate de medici şi de Big Pharma pentru câştig, prezintă un studiu realizat de un medic, Wakefield, care a fost plătit de o companie concurentă celei care produce vaccinul MMR pentru a găsi probleme la acel vaccin. Studiul a fost defectuos din toate punctele de vedere, analizând 12 copii care au fost iniţial găsiţi sănătoşi… de părinţii lor; or, în acea perioadă, autismul nu putea fi diagnosticat la o vârstă atât de fragedă nici măcar de experţi. De atunci, studii implicând sute de mii de copii au indicat absenţa totală a oricărei corelaţii între autism şi vaccinare. Dar antivaxerii ignoră studiile serioase şi se agaţă de un unic studiu defectuos, despre care se ştie că a fost plătit, pentru a demonstra că vaccinurile cauzează boala.
      În realitate, cauzele autismului nu sunt încă pe deplin cunoscute - se ştie doar că nu sunt vaccinurile, întrucât prevalenţa bolii este aceeaşi în populaţii vaccinate sau nevaccinate. Studii recente par a indica o cauză genetică, în care caz un copil are boala încă de când se naşte, dar aceasta nu devine evidentă decât după o anumită vârstă. Or, dacă cam la aceeaşi vârstă se face un vaccin, părinţii vor remarca apariţia simptomelor autismului în perioada imediat următoare vaccinării. Concluzia lor ? „Vaccinul mi-a îmbolnăvit copilul !”
      Un alt aspect priveşte mărirea numărului de cazuri diagnosticate cu autism în decursul anilor. Repet, mărirea numărului de cazuri diagnosticate. Nu de cazuri pur şi simplu. Cu alte cuvinte, pe măsură ce boala este cunoscută şi înţeleasă mai bine, sunt diagnosticate şi considerate ca manifestări ale bolii şi bolnavii care manifestă forme mai uşoare, care existau şi acum 100 ani dar nu erau consideraţi ca având vreo afecţiune, ci erau pur şi simplu decretaţi „mai înceţi la minte”, „mai timoraţi” sau „mai ciudaţi”.
      Oricât de bine intenţionaţi ar fi antivaxerii, propaganda lor afectează atât campaniile de realizare a vaccinărilor… cât şi aplicarea cercetărilor privind diagnosticarea autismului. Cât timp induc publicului ideea că vaccinările ar fi cauza, sau una dintre principalele cauze ale bolii, părinţii ignoră adevăratele cauze; induşi în eroare de antivaxeri, vor lua deciziile cele mai nepotrivite, evitând vaccinările, şi totodată neobosindu-se să apeleze la testele cele mai recente, capabile să detecteze boala cu mult înaintea manifestării ei.
      Motivul pentru care nu am scris pe blogul tău, Olivia, sau pe pagina de Facebook, este pentru că am remarcat că, pentru o… jurnalistă - aşa te-ai declarat - eşti departe de imparţialitate şi de exprimarea liberă a opiniilor, pe care le pretinzi de la alţii, şi ştergi orice comentariu critic, care-ţi explică unde greşeşti. Am remarcat aceeaşi atitudine, de a ignora sau bloca criticile valide pentru a putea promova în continuare aceleaşi erori, şi la ceilalţi promotori ai pseudoştiinţei, ai anti-ştiinţei sau anti-logicii, de la creaţionişti la conspiraţionişti, anti-GMO-işti sau fanatici ai vegetarianismului. Toţi aceştia consideră că este mai important ca oamenii să creadă ce le spun ei, indiferent dacă e adevărat sau nu, şi îşi apără Adevărul™ împotriva oricărui argument logic, şi chiar împotriva realităţii, atunci când aceasta îi contrazice.
Iar cauza pe care încerci să o aperi poate fi susţinută doar prin ignorarea unor date, şi prezentarea distorsionată a altora, dar este zdrobită atunci când sunt luate în calcul toate informaţiile.

      De pildă,
      Fapt: În Statele Unite, înainte de 1963, între 3 şi 4 milioane de persoane se îmbolnăveau anual de pojar.
      Fapt: O campanie de vaccinare persistentă împotriva pojarului, începută în 1963, a dus la eradicarea completă a bolii de pe teritoriul Statelor Unite, unicele cazuri înregistrate după anul 2000 fiind importate din alte ţări de persoane care fie au călătorit şi s-au îmbolnăvit, fie au luat boala de la o persoană recent revenită dintr-o călătorie. Numărul de cazuri anuale era de ordinul câtorva zeci (37 cazuri în 2004, de exemplu).
      Fapt: Dezinformarea antivaxerilor a dus la scăderea numărului de vaccinări în ultimii ani, până când a atins un număr critic de părinţi, speriaţi de informaţiile trunchiate sau false, şi convinşi şi de faptul că boala oricum părea eradicată; astfel, acoperirea vaccinului a scăzut sub limita necesară, iar imunitatea de grup a întregii populaţii a dispărut.
      Fapt: o dată imunitatea de grup dispărută, pojarul a început să afecteze din nou populaţia, înregistrându-se un focar în 2011 şi 11 focare în 2013, ca în 2014 să se ajungă la 23 de focare, care au afectat peste 600 persoane. În prezent, epidemia de pojar din SUA a afectat deja 125 persoane din 7 state diferite. Trebuie subliniat, marea majoritate a celor infectaţi nu erau vaccinaţi.

      Contraargumentele antivaxerilor îmi sunt cunoscute: pojarul nu este o boală prea serioasă, este mai bine pentru copii să facă boala, imunitatea dobândită în urma bolii este mai grozavă decât…
      NU. Nu are rost să demonstrez că fiecare din afirmaţii este falsă; am să subliniez încă o dată elementul esenţial, cel pe care antivaxerii refuză să-l recunoască şi să-l admită:

      Vaccinarea a eradicat boala, iar lipsa vaccinărilor a adus-o înapoi.

      Acesta este elementul cel mai important. Aş putea completa cu referiri la persoanele imunocompromise pentru care boala poate fi fatală, la complicaţiile care pot apare - de la orbire la pneumonie sau chiar afectarea creierului, la costurile spitalizărilor, sau la copiii care au murit datorită pojarului (conform WHO, peste 145.000 copii din toată lumea au murit de pojar în 2013, în timp ce în 1980, când vaccinările erau într-o proporţie mult mai mică, au murit peste 2,5 milioane copii). Dar toate „răspunsurile” antivaxerilor nu sunt doar contrazise de realitate, dar sunt o tentativă de distragere a atenţiei de la un exemplu evident, clar, şi care demonstrează cel mai limpede cât de dăunătoare şi falsă este propaganda lor, şi anume că vaccinarea a eradicat boala, iar lipsa vaccinărilor a adus-o înapoi.
      Ţelul pe care te străduieşti să-l atingi, draga mea Olivia, este unul de care am scăpat cu greu. De-a lungul istoriei, până la începutul secolului XX, toată lumea mânca doar bio, nu se vaccina pentru că nu existau vaccinuri, se trata exclusiv naturist, cu ceaiuri şi decocturi din plante, iar în caz de boală, diagnosticul şi tratamentul pentru orice copil bolnav erau bazate exclusiv pe intuiţia părinţilor ( unul din argumentele frecvent invocate de antivaxeri este că părinţii ar şti cel mai bine cum să-şi trateze copiii, chiar mai bine decât cei ce au studiat medicina; e ca şi cum ar pretinde că utilizarea unui calculator transformă pe cineva în programator, sau că un carnet de şofer conferă automat şi abilităţi de mecanic auto ).
      Rezultatul concret al aplicării tuturor acestor „idealuri” pe care le promovezi şi tu consta într-o rată a mortalităţii infantile infernal de mare - între 30% şi 50%, adică între o treime şi jumătate din copii mureau înainte de a împlini un an. Speranţa de viaţă era sub 40 ani, iar epidemiile făceau ravagii, secerând milioane de vieţi, deseori măturând câte un întreg continent.
      Şi totuşi, în ciuda tuturor dovezilor, pe care preferi să le ignori, tu alegi să te erijezi în formator de opinie într-un subiect care ţi-este străin, alegi să dezinformezi şi să reînvii acele vremuri teribile.
      Nu este o crimă să nu cunoşti ceva, dar a pretinde că deţii cunoaştere şi a răspândi informaţii false poate duce la dezastru !

sâmbătă, 4 octombrie 2014

Paradoxul lui Fermi

      Frank Drake, profesor de astronomie şi astrofizică la Universitatea din California, a conceput în 1961 o „ecuaţie”:

    N = R × Fp × ne × Ft × Fi × Fc × L

    N = numărul de civilizaţii din galaxia noastră cu care s-ar putea comunica
    R = numărul mediu de stele care se formează în galaxie
    Fp = fracţiunea dintre acele stele care au planete
    ne = numărul mediu de planete care ar putea suporta viaţă per stea
    Ft = fracţiunea, din ne, care chiar dezvoltă viaţă
    Fi = fracţiunea, din Ft, care devoltă viaţă inteligentă
    Fc = fracţiunea de civiliaţii care dezvoltă o tehnologie care produce în spaţiu semnale detectabile
    L = durata de timp în care aceste civilizaţii produc semnale

Valorile propuse de Drake au fost:

    R = 1 ( o stea pe an; cifra a fost mult subestimată; în realitate, se pare că cifra e în jurul valorii de 7 )
    Fp = 0.2-0.5 ( între o cincime şi jumătate din stele vor avea planete; la fel, cifra a fost subestimată - studiile moderne împing valoarea spre 1 - aproape fiecare stea are măcar o planetă )
    ne = 1-5 ( între 1 şi 5 planete capabile să susţină viaţă )
    Ft = 1 ( pe 100% din ele se va dezvolta viaţă )
    Fi = 1 ( pe 100% din acestea se va dezvolta viaţă inteligentă )
    Fc = 0.1-0.2 (10-20% din ele vor produce tehnologie suficient de avansată încât să poată trimite semnale în spaţiu )
    L = între 1.000 şi 100.000.000 ani

      Pornind de la aceste date ale lui Drake, rezultatul ecuaţiei spune că ar trebui să existe între o mie şi 100.000.000 civilizaţii doar în galaxia noastră, care să emită semnale detectabile în spaţiu.
      Şi astfel ajungem la paradoxul lui Fermi: dacă sunt atât de multe civilizaţii care transmit semnale, cum de nu am dat de ele ??
      Problema principală este că, dacă pentru primele valori putem estima într-o oarecare măsură datele bazându-ne pe observaţiile astronomice, începând cu Ft, estimările sunt făcute doar pe baza unui singur eşantion: Terra.
      Ft indică probabilitatea abiogenezei, „fracţiunea care chiar dezvoltă viaţă”; ţinând cont că acest proces a avut loc destul de devreme în istoria Terrei, şi cunoscând numeroasele experimente legate de aceasta, experimente care indică uşurinţa producerii substanţelor organice complexe într-o varietate mare de condiţii, şi mai apoi tendinţa lor de a se combina pentru a produce compuşi chiar mai complecşi, o valoare mare, de 90-100%, pare a fi pe deplin justificată. Deci, valoarea lui Ft rămâne 1.

      Dar valorile atribuite Fi ( fracţiunea care devoltă viaţă inteligentă ), şi Fc ( fracţiunea care dezvoltă o tehnologie suficient de avansată ) nu sunt doar speculaţii, sunt speculaţii care contrazic chiar observaţiile realizate pe acea unic eşantion.

      Fi, apariţia vieţii inteligente, este considerată de Drake drept o certitudine, având valoarea de 100%. Dar din câteva miliarde de specii care au existat pe Terra, doar o singură familie, Hominidae, cu doar câteva specii, a ajuns la inteligenţa necesară pentru a-şi produce unelte ( în contextul discuţiei, pot fi ignoraţi spinii folosiţi de unele păsări, sau alte improvizaţii de unelte extrem de primitive care au fost observate la alte câteva specii ). Iar hipertrofierea inteligenţa acestor primate a rezultat nu ca o consecinţă firească a evoluţiei ei, ci în urma unor condiţii extrem de dramatice - mai exact, retragerea pădurii ecuatoriale în care primatele au trăit fericite vreme de milioane de ani, şi înlocuirea acesteia de către savană; acest nou mediu a forţat primatele să dezvolte o simbioză cu memele şi să treacă la o dietă bazată într-o proporţie mult mai mare pe carne; iar această schimbare de dietă a fost posibilă datorită descoperirii focului. De altfel, gătitul cărnii la foc pare să fi fost unul din elementele care au contribuit la dezvoltarea inteligenţei.
      Trebuie reţinut, această evoluţie până la nivelul cerut de ecuaţia lui Drake a fost rezultatul mai multor factori, de la cei biologici - membre cu degete opozabile, capabile de manipularea obiectelor; bipedalismul, fie el şi parţial, cum a fost iniţial, pentru a permite ca o pereche de membre să se specializeze la manipulare; o dietă deja omnivoră, care a putut fi uşor transformată într-una omnivor-carnivoră; alt factor a fost descoperirea focului; iar unul dintre cele mai importante elemente a fost chiar norocul, norocul apariţiei mutaţiilor necesare pentru această adaptare, şi norocul sincronizării între potenţialul speciei la un moment dat şi modificările de mediu care au intervenit în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, supravieţuirea hominidelor a fost un succes „pe muchie de cuţit”, un pariu cu toate probabilităţile indicând spre extincţie. Inteligenţa, un creier suficent de avansat încât să poată dezvolta o simbioză sensu stricto cu memele este o capacitate foarte costisitoare, şi este mult mai probabil ca o specie care ajunge într-un moment atât de dificil încât singura cale de succes să fie hipertrofierea inteligenţei să dispară pur şi simplu.
      Iar dacă pentru a se califica drept „fiinţe inteligente” sunt necesare tehnologii mai avansate, de exemplu metalurgia, există o singură specie. Din miliarde.
      Comparând inteligenţa cu alte trăsături ( ochiul de pildă, capacitatea de zbor, sau veninul ) care au evoluat la zeci de grupe diferite, de la insecte la vertebrate, în mod independent, putem trage o concluzie total diferită decât Drake: inteligenţa, o inteligenţă care să poată oferi baza pentru următoarea valoare, Fc, este ceva extrem de rar; 1:100.000, una la o sută de mii, ar fi o estimare probabil tot prea ridicată, dar mai realistă.

      În privinţa valorii Fc ( fracţiunea care dezvoltă o tehnologie suficient de avansată pentru a fi detectabilă ), de asemenea este nevoie de un set deosebit de circumstanţe. Din nou analizând singurul eşantion existent, specia umană, remarcăm că hominidele au ajuns la avansul tehnologic "piatră cioplită" cu foarte mult timp în urmă. Primele obiecte din piatră datează de acum 1,7 milioane de ani, fiind realizate (probabil) de Australopitheci. Principalul avans realizat până la Homo Sapiens a fost doar o creştere a complexităţii uneltelor din piatră. Apoi, vreme de aproape 200.000 ani, nici specia umană nu a făcut altceva decât să se menţină la acest nivel, să-i spunem „primitiv” din perspectiva care ne interesează. Abia după ce primele culturi umane au dezvoltat agricultura, au pus şi bazele metalurgiei, ceea ce a dus la un progres tehnlogic care a continuat şi continuă şi în prezent.
      Dar agricultura a fost implementată doar într-un singur loc, probabil doar de un singur grup, din care, mai târziu, se vor desprinde şi altele, sau care vor fi imitate de altele. Se pare că agricultura intensivă, trecerea de la vânător-culegător la agricultor s-a produs dintr-o întâmplare, care a implicat descoperirea efectelor alcoolului.
      Fără agricultură, fără o bază care să permită acumularea unor rezerve de hrană, un grup este obligat să se menţină la nivelul neolitic, cu populaţii care trăiesc din ceea ce pot culege din natură, constrânse la un număr limitat de urmaşi, fără a modifica mediul foarte mult, şi fără a pune bazele vreunei tehnologii metalurgice propriu-zise, care deja necesită o specializare în cadrul grupului, necesită ca anumiţi indivizi să-şi dedice timpul şi atenţia doar realizării acestei tehnici, în timp ce alţi indivizi din grup produc suficientă hrană atât pentru ei, cât şi pentru membrii care nu produc hrană. O societate de vânători-culegători nu poate realiza această performanţă, şi într-adevăr, toate celelalte grupuri de vânători-culegători care au existat şi există pe Pământ s-au menţinut la acelaşi stil de viaţă, fără a progresa la metalurgie.
      Uneori, chiar simpla structură a societăţii poate reprezenta o piedică în calea dezvoltării tehnologiei. Motorul cu aburi a fost inventat în Grecia Antică, dar invenţia a fost văzută drept o simplă curiozitate, şi a fost ignorată ca potenţial tehnologic, pentru că societatea era una de tip sclavagist şi s-a considerat că menţinerea sclaviei ar reprezenta o metodă mai ieftină şi mai comodă pentru realizarea muncii fizice decât convertirea întregii infrastructuri spre a o adapta la această inovaţie.
      În privinţa avansului tehnologic până la trimiterea de semnale în spaţiu, la fel, din zecile de civilizaţii şi imperii care s-au format pe baza celei care a reuşit să descopere agricultura, doar una singură, civilizaţia occidentală, a reuşit să ajungă la pragul cosmic.
      Deci, şi explozia tehnologică este un eveniment extrem de rar, care s-a produs o singură dată printre nenumăratele populaţii umane de pe întreaga planetă.

      Iar L, durata de timp a existenţei civilizaţiei ? 1000 ani pentru existenţa unei civilizaţii pare puţin; şi totuşi, sunt puţine imperiile care au reuşit să dăinuiască atâta. Conflictele cu alte popoare, diverse impedimente naturale, sau chiar religia, întotdeauna adversar al cunoaşterii şi progresului, au prăbuşit iremediabil imperiu după imperiu.
      Drake a propus ca valoare maximă o sută de milioane de ani. Or, asta e un interval extraordinar de mare. Pe Terra, acum 100 milioane de ani, mamiferele erau încă monotreme, adică depuneau ouă, şi semănau cu nişte chiţcani. Toate mamiferele cu care suntem familiarizaţi, de la liliac la balenă, de la cal la elefant şi pisică, au derivat din aceiaşi strămoşi de acum vreo 90 milioane de ani, dar formele prezente astăzi sunt apariţii relativ recente.
      O scurtă digresiune: este frecvent invocată imaginea unor ET a căror societate „a avansat dincolo de orice violenţă, dincolo de orice agresivitate”. Dar este uşor de demonstrat că o societate prea pacifistă este instabilă, şi se va prăbuşi imediat ce se întâlneşte cu o alta, mai agresivă, chiar din cadrul aceleiaşi specii; apariţia unui grup mai agresiv este o consecinţă firească a variabilităţii biologice - indiferent cât de paşnică este societatea, anumiţi indivizi se vor afla la extremitatea violentă a curbei gausiene, şi cu cât mai paşnici sunt ceilalţi, cu atât mai mult aceşti indivizi vor beneficia de agresivitatea lor, nu neapărat fizică, pentru a-i exploata pe ceilalţi membri ai societăţii; asta înseamnă că vor avea un succes mai mare şi se vor reproduce mai bine, „împrăştiind” genele agresive şi trăgând astfel societatea spre un nivel mai moderat, mai puţin extrem. O civilizaţie formată doar din clone ale lui Buddha ( evident, în sensul simbolic ) va putea fi înfrântă de un singur Genghis Han, sau un individ psihopat. O eugenie atentă ar putea fi o rezolvare, dar asta înseamnă deja un echilibru menţinut în mod forţat, cu alte cuvinte specia este într-un dezechilibru permanent.
      Aşadar, pare exagerat propune ca durată de persistenţă pentru o unică civilizaţie o perioadă de timp egală cu perioada în care mamiferele au evoluat de la „chiţcani” la elefanţi şi lilieci, balene şi pisici, cârtiţe şi primate, şi s-au diversificat în mii de specii. E dificil de conceput o civilizaţie care să supravieţuiască în timp ce membrii acesteia se diversifică în mii de specii diferite, aflate la acelaşi nivel tehnologic dar cu interese diferite sau chiar opuse.
      Ţinând cont de aceste informaţii, dintr-o dată valorile pentru Fi, Fc şi L sunt exagerat de mari. Dacă le reducem la valori mai realiste, în care o specie suficient de inteligentă apare extrem de rar, de exemplu una la o sută de mii, situaţiile în care reuşeşte să dezvolte şi tehnologia necesară sunt şi ele rare, 1%, în locul celor 10-20 procente propuse, şi durata de timp a existenţei de până la 10.000 ani, în locul celor 100.000.000 ani propuse, ecuaţia devine:

    R = 7
    Fp = 1
    ne = 1-5
    Fl = 1 ( pe 100% din ele se va dezvolta viaţă )
    Fi = 0.00001
    Fc = 0,01
    L = între 1.000 şi 10.000 ani

ceea ce duce la un rezultat între 0,0007 (pentru valorile cele mai mici) şi 0.035 (în cazul cel mai optimist) civilizaţii care coexistă în acelaşi timp. Sau, cu alte cuvinte, va trece o perioadă destul de lungă între apariţia şi apoi dispariţia unei specii care să-şi semnalizeze existenţa în spaţiu, şi apariţia altei specii, pe altă planetă, care să dezvolte o tehnologie capabilă să capteze aceste semnale.

      Astfel, tăcerea care domneşte în spaţiul cosmic nu este un „paradox”, cum a considerat Fermi, este ceea ce trebuie aşteptat atunci când luăm în considerare toate informaţiile şi renunţăm la vechile concepţii antropocentriste care considerau evoluţia drept o scară care obligă la apariţia unei fiinţe inteligente, „coroana evoluţiei”, care să ocupe locul din vârf.
      Existenţa vieţii pe alte planete este foarte probabilă, tinde aproape spre certitudine. Dar fără îndoială că în majoritatea cazurilor este vorba de forme de viaţă simple, similare bacteriilor; e destul de probabil să existe chiar şi forme mai complexe, pluricelulare. Însă probabilitatea să ne întâlnim cu o altă specie avansată tehnologic este extrem de scăzută.