Să (nu) respectăm popii

Până nu demult, aveam ceea ce s-ar putea numi „respect” faţă de preoţi şi faţă de cei ce urmează sau au urmat facultatea de teologie. Poate sună oarecum neobişnuit, în contextul altor articole în care am prezentat o opinie deloc pozitivă vis-a-vis de această categorie de persoane. Dar nu, nu mă refer la un „respect” faţă de o presupusă sfinţenie a acestor indivizi, aşa cum pare să fie cazul multor creştini. Nici măcar nu îi consider oameni mai buni, mai înţelepţi sau superiori faţă de alţi oameni; dimpotrivă, am afirmat de mult timp că preoţii sunt oameni lipsiţi de onestitate; minciuna şi falsul sunt incluse în fişa postului. Meseria de preot presupune vânzarea a ceva inexistent, presupune prezentarea unor lucruri nedemonstrabile drept adevăruri certe, presupune vinderea de false speranţe naivilor; preoţii se pretind singurii intermediari între oamenii de rând şi ceva ce nici măcar nu există în realitate, deci în mod automat un preot, sau un viitor preot, este cineva care şi-a ales drept meserie ceva ce, în mod normal, ar trebui să se încadreze la „escrocherie”. Deci, nici vorbă de respect faţă de persoană, sau faţă de şarlatania pe care-o practică.
Dar atunci, la ce mă refer cu acest „respect” ? Foarte simplu: am făcut eroarea să proiectez asupra acestor oameni modul meu de a gândi. Eu am analizat religia de foarte mult timp, am studiat argumentele pro şi contra religiei, şi pe baza aceasta am concluzionat că religia este eronată, este dăunătoare şi deci trebuie combătută.
Şi am considerat că studenţii de la teologie, care urmează cursurile acestei facultăţi patru ani, fac cam acelaşi lucru: că pe lângă cântecele religioase şi studii despre ce slujbe trebuie ţinute în anumite momente, mai studiază şi istoria credinţei şi a bibliei, argumentele pro şi contra existenţei divinului, apologetică şi argumentaţie pentru a putea prezenta un caz convingător pentru credinţa lor. Apologiştii profesionişti au întărit şi mai mult această idee, chiar dacă nu am considerat că orice proaspăt-ieşit de pe poarta facultăţii de teologie este un Kent Hovind sau un William Lane Craig, apologişti care compensează prin şarmul personal ceea ce le lipseşte în calitatea sau adevărul ideilor, sau care ştiu să-şi formuleze argumentele suficient de convingător încât să pară convingătoare chiar şi unui ateu, cu atât mai mult credincioşilor deja îndoctrinaţi.
Astfel, respectul mai sus menţionat a fost respectul faţă de o persoană care, cel puţin în viziunea mea, ar fi reprezentat un adversar bun într-o dezbatere, înzestrat cu cunoştinţe amănunţite despre religie, şi care să ştie să argumenteze. Aşa că, atunci când m-am confruntat cu primul absolvent de teologie despre care am şi ştiut ce a studiat, am fost profund dezamăgit: modul în care a încercat să-şi prezinte ideile a fost un eşec lamentabil; afirmaţia i-a fost demontată în repetate rânduri; de fiecare dată a acceptat că contraargumentul este corect… apoi a repetat ca adevărat ceea ce tocmai a recunoscut ca fiind eronat ! A re-adus drept argument „convingător” exact aceeaşi idee falsă pe care a acceptat-o ca fiind incorectă cu câteva momente înainte.
Iar următoarele discuţii pe net cu alţi teologi sau preoţi au fost şi mai rele: comentarii agramate, pline de ameninţări, şi încărcate de afirmaţii profund eronate, sau pur şi simplu lipsite de orice idee concretă. Majoritatea credincioşilor cu care am purtat discuţii contradictorii şi-au prezentat poziţia mai coerent şi mai logic decât preoţii, absolvenţii sau studenţii de teologie ! Fireşte, am fost atacat şi de credincioşi care să încalce de la început prima regulă a unei dezbateri, dar aceştia au fost relativ rari, comparativ cu numărul celor ce au formulat mesajele limpede, clar şi fără ameninţări. Dar majoritatea „specialiştilor” au eşuat lamentabil.
Nu o să fac eroarea de a generaliza pe baza câtorva exemple. Nu mă îndoiesc că există şi preoţi, probabil chiar destul de mulţi, care să nu se facă de ruşine în cadrul vreuni dezbateri pe tema religiei.
Dar elementul surprinzător a fost că această capacitate de a-şi apăra credinţa într-un mod cel puţin aparent raţional şi logic ţine exclusiv de persoană, şi nu este ceva considerat necesar în facultăţile care pregătesc preoţii !
Cu alte cuvinte, preoţii care ies de pe băncile facultăţii nu sunt pregătiţi să întâmpine vreo opoziţie, nu sunt pregătiţi să îşi demonstreze, sau mai bine zis să „demonstreze” ceea ce au de susţinut. Pregătirea lor a însemnat să li se bage pe gât, drept adevăruri, exact erorile şi falsurile pe care ei ar fi trebuit să ştie să le exploateze. Şi astfel, preoţii au ajuns într-o situaţie similară unor vraci sau a unor şarlatani care ajung să creadă în propria înşelăciune.
Nu, Biserica Ortodoxă Română nu este o organizaţie de tip mafiot, menţinută de nişte tipi care să aibă un plan clar pentru viitor. Este un dinozaur, o fosilă care mai merge doar din inerţie dar nu are nici cea mai vagă idee despre ce ar trebui să facă pentru a se mai putea menţine. Ceea ce văd astăzi îmi aminteşte de o scenă de acum 24 ani: ultimul discurs al lui Nicolae Ceauşescu. Mai exact, momentul în care mulţimea a început să-l huiduiască. Pentru Ceauşescu, care ajunsese să creadă ceea ce propaganda comunistă repetase vreme de zeci de ani, şi se considera „cel mai iubit fiu al poporului”, huiduielile i-au dărâmat complet întreaga realitate fictivă în care trăia, l-au lăsat complet debusolat şi l-au aruncat într-un alt univers.
Huiduielile la adresa BOR încep să se audă tot mai evident: în ultima perioadă, mediul a început să se schimbe; televiziunile încep a-i lua în colimator, încep a izbucni tot mai des scandaluri legate de încăpăţânarea Bisericii de a-şi declara cu lăcomie monopolul în cele mai variate domenii, de la lumânări la cimitire şi înmormântări.
Salvarea pentru BOR ar fi, poate, să facă puţină curăţenie, fie şi una superficială, în propria ogradă pentru a-şi spăla onoarea, să renunţe la ideea că încă trăieşte în secolul XVI, să realizeze că astăzi nu-şi mai poate impune dominaţia cu de-a sila, şi să încerce să se metamorfozeze într-o instituţie mai deschisă spre dialog, mai permisivă şi mai tolerantă.
Încă nu s-a aşezat pământul bine pe scandalul cu cimitirele private, şi BOR a gafat-o din nou. Care a fost ultima idee pe care au anunţat-o ? Au decis să interzică oficierea căsătoriilor în afara bisericilor ! Cu alte cuvinte, „tovarăşi, aşezaţi-vă liniştiţi !”
Ca antiteist, nu pot decât să mă bucur când văd cu câtă îndârjire se străduieşte instituţia să îi depărteze pe potenţialii enoriaşi; pentru că, să nu uităm, poate că recensămintele indică 80 sau 90% „creştini ortodocşi”, dar marea majoritate a acestora sunt „creştini” doar pentru că aşa au fost botezaţi. Dacă biserica insistă să impună măsuri după măsuri care nu sunt în acord cu ceea ce consideră aceştia, sau chiar contravin opiniilor populaţiei, nu o să realizeze o „întoarcere la credinţă”, ci doar o să accelereze şi mai mult trendul tot mai evident de pierdere a încrederii oamenilor în Biserică. Tot mai mulţi o să prefere să se lipsească de stricteţea unei instituţii medievale, iar dacă BOR o să încerce să recâştige această încredere, vitală pentru a-şi putea menţine implicarea politică, cu alte asemenea măsuri „isteţe”, atunci încep să am speranţa că voi vedea cu ochii mei ceva ce, până nu demult, consideram că nu se va petrece în următoarea sută de ani: prăbuşirea instituţiei, metamorfozarea unei putere a statului în ceva echivalent cu horoscopul de la radio, nimic mai mult decât ceva luat oarecum în seamă, cu un zâmbet jenat, de o mână de superstiţioşi.