Părinţi şi "mărturisiri".

“Tu, eu ştiam că TU eşti nebună, dar fratele tău când a luat-o razna?!” îmi şusoteşte mama râzând si închizand în urma mea uşa bucatăriei. Ridic din umeri, străduindu-mă să nu râd prea zgomotos. Era ziua de Crăciun şi o aveam ca invitată excepţională pe mama tatălui meu, deci eram în formaţie completă: doi fraţi, doi părinti şi două bunici, ultimele supravieţuitoare longevive ale unei familii restrânse. Fripuri, sarmale, emisiuni proaste la TV şi discutii sforăitoare, conduse de nişte octogenare cherchelite. Crăciun românesc, în familie. Toate merg bine până când una dintre bunice formulează o întrebare care se voia retorică: “Of, de ce lasă Dumnezeu atâtea rele pe pamânt?”. Fără să ridice nasul din farfurie, fratele meu răspunde sec:
 “Pentru că Dumnezeu nu există.”
Stop-cadru.
Ambele bunice înghit cu greu bucătura pe care tocmai o mestecau, se uită una la alta, apoi la părinţii mei. Pe noi, restul, ne bufneşte râsul. Fratele meu îşi taie serios friptura, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Mulţi se tem să recunoască în faţa părinţilor că sunt atei, şi este o problemă pe care mi-am pus-o şi eu, acum ani de zile. Auzisem de tineri care au fost daţi afară sau târâţi la biserică şi “exorcizaţi” de către părinţii lor, sau, dacă au fost norocoşi, doar au crescut tensiunile în familie şi au ajuns la urlete, certuri şi acuze. Auzisem de cazul unei fete care găsea săptămânal încă o cruce făcută cu untdelemn în locuri ascunse din cameră, semn că maică-sa adusese popa să îi facă sfeştanie în cameră, "să scoată dracii" în lipsa ei. Auzisem de cazul adolescentului care s-a trezit dat afară din casă de catre părinţi şi a fost ajutat de alţi atei, nişte străini de pe forumuri. O grămadă de cazuri îngrozitoare, de părinti pentru care religia lor era mai importantă decât propriul copil.

Mie nu îmi era teama de exorcizări, călugări şi cruci cu untdelemn după pat: ai mei sunt nişte oameni rezonabili, deşi se declară amândoi ortodocşi şi ţin sărbătorile, ca tot românul. Pe mama o ştiam mai degrabă spirituală decât religioasă şi tata se crede ortodox, dar merge la biserică din ani în paşti. Bunica octogenară, însă, aceeaşi care nu avusese în aproape un secol de viaţă timp să meargă în vreo duminică la biserică, descoperise Trinitas TV şi ne ţinea într-o permanentă lălăială fonfăită, care începuse aparent să îl irite până şi pe placidul motan tărcat, care începuse să “se ceară” în alte încăperi ale apartamentului pentru a-şi face baia şi somnul de frumuseţe. 

Nu îmi mai amintesc când am spus pentru prima data ceva despre ireligiozitatea mea. A apărut natural în conversaţie. Nu am luat pe nimeni de-oparte ca să “mă mărturisesc”, nu am dat importanţă deosebită discuţiilor pe această temă şi le-am tratat aproape invariabil cu umor. Ai mei, initial, şi-au făcut griji. Tata m-a luat în oraş, mi-a făcut cinste cu un Frappe şi m-a întrebat despre moarte din perspectiva mea. Nu i-a placut deloc varianta “mori şi gata”. A ajuns la concluzia că, dacă asta cred, înseamnă că trebuie să mă bucur de fiecare zi de parcă ar fi ultima. Desigur, avem puncte divergente de vedere în ce priveşte acest “bucurat de fiecare zi". Un capitol de carte şi o poveste cu un om fain îmi sunt de multe ori suficiente.
Mama m-a întrebat despre nunţi şi botezuri, şi a insistat destul cu “dar aşa se face”. La întrebarea “Dar de ce?” nu a ştiut să răspundă. Într-un final, a lăsat-o moartă, iar acum râde împreună cu mine de cozile la moaşte. Cred că este esenţial să nu faci mare tămbălău din ce (nu) crezi, ci să îti exprimi opiniile cu calm si moderaţie, şi să explici cum ai ajuns la o asemenea concluzie, asta, desigur, dacă familia ta este formata din oameni zdraveni şi echilibraţi.

Şi, poate, să nu trânteşti bomba casual la masa de Crăciun.