O problemă spinoasă.

Nu că am fi rezolvat toate celelalte probleme şi doar asta ne-ar fi rămas, dar, dacă este să imput românului (şi nu doar lui) vreun defect impardonabil, atunci acela ar fi lipsa de empatie.

Lipsa de empatie pe care au demonstrate-o tipii din Sibiu care s-au filmat (cu mândrie) dansând pe un mormânt, fără să ia în considerare sentimentele celui care i-a văzut făcând mişcări lascive deasupra defunctei sale mame.
Lipsa de empatie care a convins şaizeci de mocofani să terorizeze 8 oameni care se adunaseră să vadă un film, şi care au găsit de cuvinţă să îi numească pe cei prezenţi "Spurcăciuni" şi "Animale", să le explice că “Nu sunteţi români", să scandeze „Ruşine”, „Moarte homosexualilor”, „Satana”, „Plecaţi în Olanda”şi „Ruşine, zdrenţelor”, toate acestea pentru că îi bănuiau de a fi homosexuali.
Lipsa de empatie care, în ziua de Crăciun, a făcut câteva persoane pe un site de socializare să creadă că îndemnurile la uciderea unor copii pentru că fac parte din etnia greşită este un subiect “de glumă”.
Lipsa de empatie care a făcut un (de-acum fost) politician să declare că femeile rrome ar trebui sterilizate cu ajutorul statului, declaraţie aplaudată de floare fascismului românesc, dar şi de ghiolbanul de rând. Mult mai tragic, oameni care reuşesc să tasteze inteligibil şi nu par a fi suferit vreo lobotomie de curând au dovedit în acel răstimp că nu înţeleg de ce s-a instituit Carta Drepturilor Omului.
Lipsa de empatie care a permis până acum a nenumăraţi oameni să fie lipsiţi de ajutor, discriminaţi, abuzaţi, hărţuiţi.

Suntem stăpâniţi de un veşnic “noi contra ei”, o rădăcină atavică, o caracteristică arhaică de care încă ne mai agăţăm, ca de un apendice, deşi o inflamaţie a acestui organ mintal ne poate cauza dureri intense sau moartea.
Acum milioane de ani strămoşii nostri trăiau în mici triburi dispersate. Viaţa era grea, hrana greu de găsit şi era nevoie de unitatea de grup care, mai târziu, s-a tradus ca “naţionalism”. Aceşti oameni? Aproape oameni? au inventat semne cu care să se recunoască, cu care să se identifice ca fiind din acelaşi trib: limbaje, religii, ornamente ale corpului, uniforme, saluturi, coafuri specifice. (Poate sunt dezinformată, dar auzisem de triburi în care numele tribului şi cuvântul pentru om sunt acelaşi cuvânt. Dacă vă sunt cunoscute cazuri, spuneţi-mi şi mie. )
Apoi, într-un timp foarte scurt, aproape o bătaie de palme în timp geologic, am construit oraşele, iar triburile au crescut, cel puţin aparent. Capacitatea noastră de a ne identifica cu ceilalţi, de a introduce oamenii în “camera afectivă” notată “ai mei” a rămas aproape neschimbată. Îi iubim pe cei ca noi, pe cei din “tribul” nostru, şi uneori reuşim să ne excludem familia din “trib” pentru că nu sunt suficient de asemanători nouă.
De exemplu, un băiat care a fost aruncat în stradă de familia lui pentru că este gay, şi unul care s-a sinucis din cauza asta. Alţi adolescenţi au fost aruncaţi afară din casă pentru că s-au declarat atei, sau pentru că nu au mers la biserică. Asta ca să nu mai amintim de tinerii ucişi cu pietre pentru că s-au căsătotit pe ascuns, împotriva voinţei familiilor lor.
În loc să ne apropiem şi cu “sufletul” unii de ceilalţi, locuim înghesuiti în marile aglomerări urbane şi insistăm să ne purtăm de parcă am avea o junglă între noi. Ne împărţim artificial în “români”, “ţigani” sau “unguri”, în “atei” şi “creştini” ( cu variaţia “creştini¹”, “creştini²”, “creştini³” şi “Adevăraţii Creştini™") între “normali” şi “anormali”, în “straight” şi “homosexuali”, în “deştepţi “ şi “proşti”, în “rokeri” şi “manelişti”, în “posesori de Mac” şi “posesori de Apple”. Rânjim colţii unii la alţii peste graniţele imaginare pe care le-am trasat pentru a delimita tribul din care facem parte, ca nişte cavemeni în blugi.

Here, vin cu o idee inedită: ce ar fi sa evoluăm dracu', să nu mai fim nişte retrograzi violenţi şi să formam tribul unic Homo Sapiens Sapiens?