marți, 28 mai 2013

Asimov și creștina.

În ultima vreme mi-am autoimpus o formă specifica și voluntară de autism, din dorința disperată de a interacționa cât mai puțin cu oamenii cu care nu vreau să interacționez, pentru că dacă vorbesc cu ei ajung la situatii neplăcute. Una dintre aceste persoane este colega mea, ortodoxă cu fustă, ținătoare de posturi și care trăiește fiecare firișor de viață după învățăturile sfințior părinți, cu excepția fumatului. (Nu, nu este aceeași colegă din povestea cu Coca Cola și bebelușii morți.)  Această formă de "autism" autoimpus este următoarea: ascult cărțile lui Asimov, citite în engleză, în căști. Până aici nimic foarte rău: dacă nu ai timp să citești o carte bună, măcar să o asculți, nu? Dar, iată, imposibil de evitat, colega m-a întrebat: "Ce asculți?'
Nici ăsta nu este un lucru rău, în sine, și dacă sunt întrebată răspund mereu cu multă plăcere și recomand cartea în câteva cuvinte, dacă mi se pare bună. De data asta, însă, lucrurile au luat o altă întorsătură. Conversația a sunat cam așa:
-Ce asculți?
-O carte de Asimov, Fundația.
-Oh, despre ce este? Nu am auzit...
-Este un science-fiction despre o lume din viitor în care oamenii s-au împrăștiat pe alte planete (colega devine neliniștită) și au inventat și roboți care să îi ajute și să îi protejeze.
-(Făcând un pas înapoi) Doamne ferește...
Destul de entuziasmată de carte, am încercat să îi spun despre Legile Roboticii și despre dragul meu R. Daneel Olivaw, privind simultan cum se albește, se agită, se retrage, se înroșește și  se fâstâcește, abținându-se vizibil sa nu își facă cruce.
-Iartă-mă Freija*, dar nu vreau să știu despre asta. Eu prefer să nu știu decât de cele din lumea asta, de lucruri adevărate. Nu vreau nici să citesc, nici să îmi povestești, nu le văd rostul.
A mai vorbit o vreme despre inutilitatea literaturii, vizibil agitată, părând aproape gata sa îmi spună că science-fictionul e lucrarea diavolului.
A doua zi, colega mea s-a prezentat și ea cu un CD player portabil, cu căștile în ureche. Eu, zâmbind:
-Ce asculți?
-Învățăturile ortodoxe ale Sfantului Isaac Sirul.
Am zâmbit și mi-am văzut de Asimov-ul meu, în care câțiva oameni încercau să asigure binele general al omenirii. Ne înțelegem mai bine când trăim în lumi paralele.

*Nu, colega nu mă știe de Freija, și nu mă manifest complet pe lângă ea. Îmi cunoaște opiniile, dar prefer să nu dezlănțuie jihadul ortodox împotriva mea, și să ne trezim cu cruciada în atelier. Oricum Asimov este pentru a evita lungile discuții despre imoralitatea mea și despre secolul nostru decăzut, care a uitat valorile creștine, sau despre cum, de fapt, latina s-a tras din tracă și era foarte asemănătoare cu daca noastră, deci noi i-am dacizat pe romani, și nu invers. And Asimov works.

P.S.: Dacă știți cumva unde în învățăturile ortodoxe se interzice citirea de cărți sau vizionarea de filme laice, spuneți-mi și mie. :) Ce poate face un om sa se retragă cu groază de la a-și imagina lumi altfel, de la a se lăsa absorbit de o poveste care este prezentată la început ca imaginatie, deci care nu își propune să "amăgească"?

luni, 27 mai 2013

Lumea mea

Am lansat o provocare pe Facebook și cred că ar fi corect să răspund și eu la ea, daca tot le cer altora eseuri. Mesajul era formulat așa:

"Dragii mei, astazi, că tot e luni și avem mintea odihnită, vă propun un exercițiu de imaginație:
 Dacă v-ar chema NASA și v-ar spune: "Ne-am săturat de tine și vrem să pleci de pe planetă. Avem o planetă foarte asemănătoare cu pământul, e a ta, fă ce vrei cu ea.", ce ați face? Ce ați lua cu voi? Cum ați construi societatea, și cu cine? Cum ar arăta o lume făcută după chipul și asemănarea voastră?"

Dacă m-aș descrie în câteva cuvinte, atunci aș spune că sunt capricioasă, liberă și leneșă, iar orice lume construita de mine ar fi asemeni mie.
Întâi aș fi atentă la mediu: aș încerca să creez un mediu în care omul sa fie în siguranță, un fel de imens parc-petting zoo, făra animale prădătoare mari sau reptile și insecte otrăvitoare.  Desigur, nu pot controla vremea sau căderile de pe stânci.
Aș organiza comunitațile în orașe-sat extinse pe un spatiu larg, cu distanță între case, dar cu un centru care să ofere spații de întâlnire, săli de mese, piscine și băi publice, cinematografe, biblioteci și alte locuri unde oamenii să poata interacționa, fără mașini personale, dar cu transport în comun liber și gratuit. 
Aș încerca să mecanizez producerea de hrană și bunuri cât se poate de mult, să las asta în seama unor computere și linii de asamblare, care sa aibă și sarcina de a calcula necesarul și de a cere resurse de la mașinăriile care trebuie să le adune, doar cu o minimă supraveghere din partea unui personal specializat.  Asta ar fi doar pentru ca oamenii să poata alege singuri ce vor și ce iubesc să facă, și aș încerca să fac să fie cât mai puține restricții, dincolo de cele care țin de drepturile omului și principiile moralității.
Apoi, ar fi timpul pentru coloniști: aș prefera să fie tineri, dar s-ar putea face excepții, daca este nevoie, să aibă IQ peste medie și să fie pasionați de ce fac și echilibrati  mental. Un test psihologic strict ar fi esențial pentru prima generație, ca să nu mă trezesc cu un criminal pe cap. :)  Populatia ar rămâne la un minim, câteva sute de mii de persoane în cel mai rău caz, lucru obținut prin controlarea imigrației și a nașterilor.
În primii ani aș insista ca oamenii de știință biologi și/sau geneticieni să se concentreze pe eliminarea bolilor genetice și pe înlăturarea hazardului atunci când e vorba de combinarea de gene. Nu aș interveni la mai mult decât pentru a elimina posibilitatea unor boli congenitale. Aș insista ca fiecare cuplu de pe planetă să facă măcar un copil, fie pe calea normală, fie in vitro, urmând ca progenitura să fie crescută de către un institut specializat în cazul în care părinții genetici nu doresc complicația, și aș lăsa granițele deschise pentru un număr mic de imigranți selecționați. Legile ar fi cele din Carta Drepturilor omului: faci ce dorești, cât timp asta nu afectează libertățile celorlalți.
Planeta ar fi condusă de un consiliu de oameni aleși prin vot, care să se schimbe odată la 5 ani. Un om poate fi consilier de câte ori este votat, dar nu poate fi consilier-șef decât pentru 5 ani.

Aș încerca să fac lumea să fie un refugiu pentru artiști și oameni de știință, un spațiu care să permita creativitatea și dezvoltarea, o pepinieră de idei și invenții.

Desigur, acesta este un schelet. Dacă voi construi vreodată o lume perfectă, fie ea măcar în scris, vă voi invita să o vizitați. Până atunci, bine ati venit în Utopia.

Love, Freija.

marți, 21 mai 2013

Erori Creaţioniste 15: Concluzii

     Acestă serie a fost doar trecere în revistă a unora dintre argumentele cele mai frecvente folosite de creaţionişti. O pagină mult mai elaborată, care aprofundează mult mai multe argumente, poate fi găsită aici, pe TalkOrigins.org.
     Încă o dată, vinovaţii principali, cei ce produc şi distribuie majoritatea argumentelor, sunt organizaţii religioase cărora nu le pasă dacă argumentele sunt corecte sau nu, întrucât scopul lor nu este de informare, ci promovarea religiei şi respingerea cunoaşterii ştiinţifice. Acestea sunt puternic susţinute financiar din donaţii şi din vânzarea de materiale, aşadar, corectitudinea afirmaţiilor este irelevantă. Iar scopul lor a fost dezvăluit atunci când un document a fost expus din greşeală. „Strategia Penei-de-despicat”, „The Wedge Strategy”, expune convingerea celor de la Discovery Institute ( nici o legătură cu canalul TV ştiinţific ) că ştiinţa reprezintă ceva rău, şi că e necesară o luptă politică şi socială pentru a înlocui materialismul ştiinţific cu „valorile creştine”. Una dintre tentativele motivate de aceeaşi strategie a fost discutată în alt articol, cel despre redefinirea şi diluarea creaţionismului de către Discovery Institute pentru a putea fi reintrodus în mod ilegal ca ştiinţă în şcolile americane.
     Majoritatea creaţioniştilor „simpli”, persoanele care prezintă şi susţin aceste argumente în mediul online sau în discuţii directe nu au habar de ştiinţă; nu cunosc şi nu înţeleg teoriile pe care le critică, şi singura sursă de informaţie este reprezentată de lucrările creaţioniste; deşi a critica ceva ce nu cunoşti poate fi considerat lipsă de onestitate, creaţioniştii aceştia sunt mai degrabă neinformaţi, sau mai corect rău informaţi, şi nu neapărat rău-voitori. O dată ce realizează că întregul discurs creaţionist şi toate argumentele aduse sunt atât de lamentabile, şi motivate mai degrabă politic decât ştiinţific, mulţi dintre ei abandonează creaţionismul, şi asta nu înseamnă şi abandonarea credinţei.
     În privinţa argumentelor, concluzia este una limpede:
nu există nici un singur argument creaţionist verificabil şi corect din punct de vedere ştiinţific !
     Seria se încheie aici… deocamdată; dar deoarece creaţioniştii sunt foarte prolifici când vine vorba de neînţeles sau distorsionat ştiinţa, o continuare a „Erorilor Creaţioniste” este foarte probabilă.

          Un index al provocărilor adresate creaţioniştilor, al afirmaţiilor creaţioniste analizate aici, alături de câteva contraargumente şi explicaţii, care au fost prezentate:

     Erori Creaţioniste 1: Intro
Falsa Dihotomie dintre creaţionism şi teoria evoluţei
Inutilitatea atacării argumentelor ştiinţifice
Distorsionări creaţioniste ale argumentelor ştiinţifice
Ignoranţa creaţioniştilor în privinţa subiectelor discutate
   „E doar o teorie !”

     Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei
Ştiinţa e tot o religie
Creaţionismul este ştiinţă
Mulţi creaţionişti sunt savanţi
Mulţi savanţi sunt/au fost creaţionişti
Creaţionismul - interpretare diferită a aceloraşi dovezi
Nimeni nu a observat direct Big Bang-ul/formarea vieţii/evoluţia speciilor,
Ştiinţa necesită şi ea credinţă !
Ştiinţa este în continuă schimbare
Ştiinţa şi religia se completează reciproc
Atacuri la adresa lui Darwin
Despre citatele trunchiate

     Erori Creaţioniste 3: Big Bang
Ce a fost înainte de Big Bang
„Evoluţia” chimică
Exploziile nu produc ordine
„Nimic a explodat !”
Momentul unghiular al Big Bang-ului
Energia Big Bangului
„Din nimic nu apare nimic !”
Nimeni nu a fost de faţă pentru a observa BB ( din nou, „Nu ai fost acolo !” )
Argumentul antropic
Confuzia Big Bang cu TE

     Erori Creaţioniste 4: Abiogeneza
„O piatră a devenit şopârlă !”
Un fulger într-o băltoacă
Generaţia spontanee infirmată de Pasteur
Atmosfera era diferită de cea actuală
Atmosfera primară conţinea oxigen
Ultravioletele ar fi distrus substanţele organice
Oo celulă e prea complexă pentru a se forma din întâmplare
ADN-ul necesită enzime, iar enzimele - ADN
De ce nu vedem azi apărând viaţă din materii organice ?
Abiogeneza e vitală pentru teoria evoluţiei

     Erori Creaţioniste 5: Teoria evoluţiei ( partea 1 )
Evoluţia înseamnă întâmplare
Tornada lui Hoyle ( o tornadă asamblând un avion )
Definiţia TE
Definiţii folosite de creaţionişti
Nu apar specii noi
„Dar e tot o şopârlă !”
Microevoluţie şi macroevoluţie
„Soiul” ca alternativă la taxonomie
O maimuţă a născut un om
   Crocoraţa
   Speciaţia confundată cu hibridizarea
De ce mai există maimuţe ?
de ce nu evoluează şi azi maimuţele ?
Strabunicul n-a fost maimuţă !
Eu nu sunt maimuţă ! eu nu sunt animal !
O jumătate de ochi
Quote-mining-ul despre ochi, după Darwin
Oamenii înainte să le evolueze ochii
Cu cine se reproduce primul individ dintr-o specie ?

     Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea 2 )
De ce găsim pe insule aceleaşi animale ?
Organe vestigiale
Organe omoloage
Alte confuzii privind teoria evoluţiei

     Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Fosilele au fost făcute de dumnezeu
Fosilele au fost făcute de Satana
Stratificarea s-a produs la potop
Explozia cambriană demonstrează creaţia
Toate formele de viaţă de azi au apărut în explozia cambriană
Nu există fosile tranziţionale
   De ce mai există strămoşi ?
Archaeopterix era doar o pasăre; Tiktaalik era doar un peşte
Veriga lipsă e tot lipsă
Scheletul lui Lucy este incomplet
Fosilele din lanţul evoluţiei umane, prezentate de Kent Hovind
Câteva din fosilele sau „nepotrivirile” geologice:
   urme umane şi de dinozauri din albia râului Paluxy
   urma Meister
   schelete umane în straturi „greşite”
   pietrele Inca

     Erori Creaţioniste 8: Genetica
Cromozomul 2 uman
Acelaşi desing, acelaşi designer
Junk-DNA are funcţii
Eva Mitocondrială
Adamul cromozomial
Mutaţiile şterg, nu adaugă informaţie
Mutaţiile sunt întotdeauna negative
O mutaţie nu înseamnă evoluţie ! rămân tot bacterii !
Atavisme
Pâlnierea ( bottlenecking-ul ) speciilor

     Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice
A doua lege a termodinamicii
Coloana geologică nu există
Roci inversate
Straturile geologice s-au format la potop
Varvele anuale
Teoria informaţiei
ADN-ul e un cod
Cine a pus informaţia în ADN ?
Teoria probabilităţilor
Şansa mai multor mutaţii pozitive este mult prea mică
Argumentul antropic
geocentrismul

     Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului
Creaţioniştii „Pământului Tânăr” şi cei ai „Pământului Vechi”
Dendrocronologia
Copacii au fost creaţi cu inele
Fosilele se datează după straturi, iar staturile - după fosile
Datarea radiometrică
Rata dezintegrării radioactive poate fi schimbată
Perioada de înjumătăţire nu poate fi determinată
Datarea radiometrică eşuează dacă rocile conţin vreo urmă din elementul-fiică
Datarea cu carbon e eronată ( foci )
Datarea cu carbon nu acoperă mai mult de câteva zeci de mii de ani
Hovind a datat cu carbon un os de dinozaur
Halouri de poloniu
Hemoglobină de T.Rex
Sahara creşte, Niagara se retrage
Soarele se contractă
Luna se depărtează prea repede
Viteza luminii scade
Universul a fost creat cu o vârstă aparentă mai mare

     Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design
Istoria ID
Să lăsăm elevii să decidă !
Procesul Dover
Complexitatea ireductibilă
Flagelul bacterian este un caz de complexitate ireductibilă, care desfide evoluţia
Ochiul este un caz de complexitate ireductibilă, care desfide evoluţia
Limba ciocănitorii desfide evoluţia
designul poate fi recunoscut
Complexitatea apare doar din design
Savantii ID nu sunt lăsaţi să publice

     Erori Creaţioniste 12: Ştiinţă şi biblie
Existenţa oraşului New York nu implică că Spiderman există
Geneza descrie corect ordinea evenimentelor
Geneza e scrisă din perspectiva unui observator terestru
Biblia a fost scrisă pentru nivelul de înţelegere al oamenilor de atunci
Biblia nu a fost scrisă ca o carte de ştiinţă.
Biblia conţine afirmaţii ştiinţifice exacte
Biblia este corectă istoric; profeţiile şi arheologia sisţin Biblia
Toate animalele erau iniţial ierbivore
Schelete de uriaşi
Arca lui Noe
Soiuri, nu specii în arcă
Arca lui Noe a fost găsită
Există legende despre potop peste tot în lume
Populaţia umană ar fi acoperit Terra în miliarde de ani

     Erori Creaţioniste 13: Alte erori
Dacă spunem oamenilor că sunt animale, se vor comporta ca atare !
Dinozaurii din zilele noastre infirmă teoria evoluţiei
Premii pentru demonstrarea evoluţiei
„Dumnezeu a făcut aşa” ca explicaţie
Hitler s-a bazat pe TE
Teoria evoluţiei va fi respinsă în curând
De unde ştie un animal să evolueze ?
Dacă durează un milion ani pentru o specie, atunci ar putea fi maxim 4000 specii !
Dacă experimentul e proiectat, şi fenomenul e proiectat !"
Dacă creierul a evoluat, nu te poţi încrede în el.

     Erori Creaţioniste 14: Provocări
Provocarea la onestitate şi informare
Propunerea unei ipoteze
Identificarea tranziţiei
Probleme ale potopului
   peştii la potop
   plantele la potop
   ecosisteme după potop
   evitarea pâlnierii speciilor
   continuitatea culturilor în timpul potopului
   bolile
Principiul Corespondenţei
Provocarea filogenetică

Definirea soiului


     Erori Creaţioniste 15: Concluzii; index

     Indexul erorilor

luni, 20 mai 2013

Erori Creaţioniste 14: Provocări

     În ultimul articol propriu-zis al seriei Erorilor Creaţioniste, nu vor mai fi discutate erorile afirmaţiilor lor, ci vor fi prezentate câteva provocări adresate creaţioniştilor. Unele au apărut şi prin alte articole ale seriei, în timp ce altele sunt prezentate doar aici.
     Pentru a putea vorbi despre un model ştiinţific acceptabil, e necesar ca acesta să nu fie contrazis de nici un aspect al realităţii deja stabilit; sau, dacă acest lucru se petrece, să demonstreze că teoria cu care intră în conflict este eronată. După peste o sută de argumente creaţioniste, am văzut că respectivii creaţionişti nici măcar nu înţeleg, necum să poată demonstra cum şi de ce teoria evoluţiei, a Big Bang-ului, geologia sau orice altă teorie ar fi greşită.
     Un aspect trebuie subliniat pentru a nu cădea în eroarea creaţioniştilor, aceste provocări nu au rolul de a „demonstra” evoluţia, sau altceva; modelul ştiinţific convenţional explică fiecare din faptele care urmează, dar nu se bazează pe incapacitatea creaţionistă de a le explica, ci pe dovezile existente. Singurul rost al acestor provocări este să invalideze creaţionismul, nu să susţină altceva.
     Aşadar, dacă de acum defensiva nu mai are rost, să trecem la ofensivă.

     Prima provocare, oarecum retorică, care nu va putea fi realizată niciodată de creaţionişti, presupune cunoaşterea şi înţelegerea teoriilor pe care le atacă. Doar că în momentul în care un creaţionist înţelege cu adevărat teoriile ştiinţifice, fie nu mai este creaţionist… fie renunţă la onestitate. Creaţionismul nu poate fi apărat logic şi raţional, şi totodată onest.
     În mod ironic, mi s-a spus în numeroase ocazii de către mai mulţi creaţionişti că „nu am voie” să critic biblia, sau credinţa, fără să o fi citit în varianta originală, în limba greacă şi ebraică, şi/sau fără să am o diplomă în teologie, de parcă două versete care se contrazic reciproc nu s-ar contrazice în original, sau o diplomă a cititorului ar transforma cumva o absurditate ştiinţifică în ceva corect. Aceiaşi creaţionişti consideră însă că ei sunt calificaţi să-şi dea cu părerea în zeci de domenii ştiinţifice, de la biologie la fizică, trecând prin paleontologie, chimie, cosmologie, istorie, literatură, astronomie şi altele, deşi în mod constant nu au nici cea mai vagă idee despre ce vorbesc, şi nu înţeleg nici măcar conceptele cele mai elementare.

     A doua provocare pentru creaţionişti este elaborarea unei ipoteze ştiinţifice corecte. Dacă creaţionismul se pretinde ştiinţă, ar fi cazul să propună măcar o ipoteză de început. Fără a avea măcar atât, creaţionismul nu poate fi numit „ştiinţific”.
     În realitate, teoria evoluţiei reprezintă „scheletul” care unifică observaţiile factuale din toate ştiinţele care au legătură cu biologia. În schimb, creaţionismul este o colecţie disparată de strawmani şi parodieri ale teoriilor ştiinţifice, bazată pe o interpretare superficială a unor legende primitive. Nu există observaţii care să-l susţină, nu există nici o explicaţie oferită de model, nu există nimic care să permită construirea unei ipoteze ştiinţifice. O dată ce se trece de masca aparenţei ştiinţifice, creaţionismul este nimic !

     A treia provocare a mai fost menţionată şi în alte părţi ale seriei, dar o voi posta încă o dată; este o provocare adresată creaţioniştilor care folosesc noţiuni precum „veriga lipsă”, se referă la „primul individ dintr-o specie”, sau descriu teoria evoluţiei cu strawmani care implică indivizi dintr-o specie dând naştere la indivizi din altă specie. Aşadar, în această imagine, ar putea un creaţionist să ne spună care este „veriga lipsă” dintre albastru şi galben ? la ce coordonate se găseşte ? Dar dintre galben şi verde ? Între galben şi roşu, sau galben şi mov ?

     Următoarele întrebări sunt legate de potopului lui Noe, despre care cei mai mulţi creaţionişti susţin că ar fi un eveniment istoric. Dar relatarea despre un potop mondial ridică câteva probleme insurmontabile pentru modelul creaţionist:
          1) Ce s-a petrecut cu peştii ?
Majoritatea peştilor de apă dulce nu pot supravieţui în apă sărată; majoritatea celor de apă sărată nu pot supravieţui în apă dulce; şi majoritatea vor muri într-un amestec de apă dulce cu apă sărată; aşadar, ce fel de apă a fost aceea ? indiferent de natura ei, majoritatea peştilor ar fi murit.
          2) Ce s-a petrecut cu plantele ?
Un an petrecut sub un strat de apă de câteva mii de metri ar fi distrus orice formă de vegetaţie terestră; în loc să revină cu o ramură de măslin, porumbelul ar fi zburat pe deasupra unei unei mlaştini sterpe, sterilizată de toate formele de viaţă terestre, incapabilă să asigure supravieţuirea unui animal, cu atât mai mult a unui ecosistem viabil.
          3) A-propos de ecosistem…
Doar pe baza unei perechi, sau a şase perechi de animale, nu se poate stabili un ecosistem valid. Fiecare mic-dejun al vreunui carnivor va anihila o întreagă specie, împingând şi mai repede spre extincţie ierbivorele, oricum condamnate la moarte prin inaniţie. Statistici realizate în diverse ecosisteme indică că într-un ecosistem echilibrat e nevoie de câteva mii de ierbivore pentru fiecare carnivor. Să fi inclus Noe pe corabie şi câteva sute de mii de oi şi vaci ca provizii pentru carnivore ?
          4)Fenomenul de pâlniere a speciilor
O altă problemă pentru creaţionişti este diveristatea genetică prezentă astăzi în cadrul marii majorităţi a speciilor, incompatibilă cu reducerea variabilităţii fiecărei specii la un număr de doi sau doisprezece indivizi în urmă cu ~4000 ani. Singurele posibilităţi ar fi un nou număr de magie divină ( aici trebuie explicat şi de ce nu este menţionat evenimentul în biblie ) sau superevoluţia.
          5) Continuitatea culturilor.
În momentul presupusului potop, în nenumărate locuri din Europa şi Asia existau culturi istorice, unele având sute sau chiar mii de ani vechime. Toate aceste culturi, fiecare avându-şi propriile particularităţi, limbaj, uneori istorie scrisă veche de sute de ani, au trecut prin ipoteticul potop şi şi-au continuat existenţa bine-mersi, fără să remarce că sunt anihilate de o inundaţie care a durat un an întreg, iar după terminarea potopului culturile respective şi-au continuat existenţa neafectate, menţinându-şi exact aceleaşi particularităţi şi acelaşi limbaj, notându-şi istoria dar omiţând să spună ceva despre vreun potop. Câteva exemple: civilizaţia minoană din Creta, cultura Shijiahe în China, sau civilizaţia văii Indusului, în India ; Sargon cel Mare, rege al akkadienilor, era ocupat prin acea perioadă cu cucerirea oraşelor-state din Sumer, iar luptele au fost aparent atât de încinse, încât akkadienii şi sumerienii nu au mai dat atenţie unor detalii hidrologice nesemnificative, precum un potop mondial.
          6) Bolile.
Bolile şi paraziţii sunt de asemenea imposibil de explicat în contextul legendei. Majoritatea germenilor şi a paraziţilor necesită o gazdă specifică şi sunt incapabili să trăiască în absenţa ei. Fie creaţioniştii prezintă arca ca pe un lazaret înfiorător, în care fiecare specie ( reprezentată de doi sau 14 indivizi ) îşi căra concomient toţi paraziţii şi bolile specifice, fie trebuie să accepte că paraziţii şi bolile acestea au… vai, evoluat după potop.

     A cincea provocare implică ceva numit Principiul Corespondenţei; acesta presupune ca o teorie nouă, care înlocuieşte una mai veche, să includă, sau să explice partea funcţională a vechii teorii, cea pe care o înlocuieşte. O teorie care funcţionează între anumite limite şi apoi este înlocuită de una mai bună va fi inclusă în cea nouă, astfel încât aceasta va explica de ce teoria veche funcţiona în cadrul restrâns în care funcţiona, şi unde şi de ce eşuează aceasta.
     Mecanica newtoniană descrie cu o ecuaţie o anumită mişcare, dar pentru viteze foarte mari formula eşuează. Relativitatea specială a lui Einstein descrie mişcarea cu o altă ecuaţie. Astfel, teoria lui Einstein descrie mai corect mişcarea respectivă, dar totodată indică şi unde şi de ce formula propusă de Newton greşeşte - noua ecuaţie, având la numitor un 1+(v1v2/c²), implică împărţirea produsului vitezelor la pătratul vitezei luminii. Or, la viteze mici de câteva zeci, sute sau chiar mii de kilometri pe oră, eroarea din formula lui Newton este extrem de mică, sub un micron pe secundă, deci e imposibil de măsurat în mod uzual, cu instrumente normale.
     Astfel, pentru ca creaţionismul să poată fi luat în considerare ca posibilă ipoteză ştiinţifică, ar trebui să integreze în esenţa lui toate părţile funcţionale din teoria evoluţiei, să explice mai multe observaţii naturale decât teoria evoluţiei, şi să explice de ce toate dovezile păreau să indice spre această variantă, deşi realitatea e alta; în schimb, creaţionismul neagă pur şi simplu dovezile, şi vrea să redefinească realitatea.

     A şasea provocare a fost adresată creaţioniştilor de un utilizator de Youtube, provocarea filogenetică poate este una mai greoi de exprimat, şi poate ceva mai dificil de înţeles de cineva fără cunoştinţe bune de biologie, dar o dată prezentată, reduce creaţioniştii la scuze şi raţionalizări penibile.
Provocarea constă în a identifica în arborele filogenetic al vieţii, pe baza unor criterii obiective şi măsurabile, punctul exact unde încetează înrudirea dintre diversele grupe. Dacă teoria evoluţiei este corectă, toate fiinţele se înrudesc. Dacă teoria evoluţiei se înşeală în privinţa strămoşului comun universal, atunci există fiinţe care nu sunt înrudite cu celelalte. De exemplu:
   Există în prezent şase subspecii de tigru; sunt toate acestea înrudite între ele, sau au fost create separat ?
   Toate aceste subspecii formează specia generică a tigrului; este aceasta înrudită cu orice alt membru al subfamiliei panterelor, sau au fost toate speciile de pantere create separat ?
   Panterele sunt înrudite cu celelalte feline, sau familia felidelor a fost creată separat ?
   Sunt toate felidele înrudite cu celelalte specii din ordinul Carnivora ?
   Sunt carnivorele înrudite cu celelalte mamifere placentare ?
   Sunt mamiferele placentare înrudite cu marsupialele şi cu monotremele, sau au fost create separat ?
   Sunt toate mamiferele înrudite cu celelalte amniote ?
   Sunt toate amniotele înrudite cu restul vertebratelor, sau prima amniotă a fost creat independent şi toate celelalte au evoluat din aceasta ?
   Şi lista poate continua, cu deuterostome VS protostome, uniconte VS bikonte, eucariote VS bacterii, până la LUCA, strămoşul comun al tuturor fiinţelor vii de astăzi.
     Dacă teoria evoluţiei este eronată, dacă „soiurile” există, dacă speciile nu au evoluat una din alta, la nesfârşit, dintr-un singur strămoş comun, atunci eroarea trebuie să fie undeva în această ierarhie despre care s-a mai vorbit. Dacă nu este aici, atunci creaţionsmul se înşeală !
     Evident, nu ajunge un ipse dixit, nu e suficient ca un creaţionist să declare pur şi simplu că „până aici sunt înrudite, de-aici încolo nu !” E necesar să justifice acest răspuns, şi să ofere un criteriile obiective pe baza căruia a identificat separarea exact acolo şi nu altundeva. Dar indiferent de punctul ales, se pot aduce dovezi concrete în favoarea înrudirii acelui grup cu cele alăturate sau ancestrale, atât de natură genetică cât şi anatomice sau embriologice, şi de multe ori se pot cita chiar şi fosile intermediare care leagă, de pildă, felidele de canide.

     A şaptea şi ultima provocare cere creaţioniştilor care folosesc termenul „soi” să definească termenul „soi” ca potenţială alternativă la sistemul actual de clasificare a vieţii
     Repet ceea ce s-a mai spus: fără o definiţie clară şi obiectivă, termenul „soi” nu are nici un sens, nu are corespondent în realitate, şi nu are ce căuta într-o argumentaţie.
     Ca şi celelalte provocări, creaţioniştii vor eşua şi la aceasta. Nici nu va fi necesar ca eventuala propunere să fie analizată ştiinţific: orice definiţie ar propune un creaţionist, se pot găsi uşor exemple în chiar literatura creaţionistă care să-l contrazică ! Asta deoarece creaţioniştii au abuzat „soiul” pentru a-l echivala cu orice a fost nevoie în acel moment, de la „specie” ( mai ales de către creaţioniştii care nu ştiu de cazurile de speciaţie observate ), la gen, familie sau ordin.

     Abia dacă creaţioniştii vor răspunde tuturor acestor provocări, susţinând afirmaţiile şi explicaţiile cu dovezi, modelul propus de ei va putea fi în sfârşit discutat ca posibilă ipoteză ştiinţifică. Iar dacă nu reuşesc, atunci creaţionismul îşi va lua în curând locul bine meritat alături de alte credinţe la fel de absurde bazate pe religie, precum geocentrismul şi ideea Pământului plat.


      Alte articole din seria Erorilor Creaţioniste:
Erori Creaţioniste 1: Intro
Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei
Erori Creaţioniste 3: Big Bang
Erori Creaţioniste 4: Abiogeneza
Erori Creaţioniste 5: Teoria evoluţiei ( prima parte )
Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea a doua )
Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Erori Creaţioniste 8: Genetica
Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice
Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului
Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design
Erori Creaţioniste 12: Ştiinţă şi biblie
Erori Creaţioniste 13: Alte erori
Erori Creaţioniste 15: Concluzii; Index

vineri, 17 mai 2013

Erori Creaţioniste 13: Alte erori

     Aici sunt enumerate câteva din erorile creaţioniste care nu au putut fi încadrate în vreuna din celelalte categorii; de asemenea, câteva dintre erorile cele mai stupide din argumentaţia creaţionistă şi-au găsit locul tot aici.
  • Răspunsul „aşa a făcut dumnezeu”, sau „aşa a vrut dumnezeu să fie”, este o explicaţie validă.
     O explicaţie ar trebui să răspundă de ce un anumit lucru este într-un anumit mod şi nu în altul. Absorbţia diferită a radiaţiilor luminoase, în mod special a frecvenţei corespunzând culorii albastre, şi apoi radierea acestor fotoni de către moleculele de gaz din atmosferă ( împrăştierea Rayleigh ) este explicaţia întrebării „De ce este cerul albastru ?”, şi nu roşu sau portocaliu. Însă explicaţia „dumnezeu-a-făcut-aşa” este exact fel de validă pentru absolut orice fenomen. Acomodarea tuturor posibilităţilor într-o singură explicaţie face explicaţia egală cu zero. Deci, creaţionismul în însăşi esenţa lui nu doar că nu este ştiinţă, dar este exact opusul ştiinţei, căutând să înlocuiască răspunsurile valide care deja există, şi au fost probate, cu un non-răspuns fără valoare explicativă !
     În plus, de multe ori acesta este răspunsul oferit la dovezi evidente în favoarea evoluţiei, vârsta planetei, fuziunea cromozomului 2, ERV-uri, stratificarea fosilelor, sau altele. Un dumnezeu care creează asemenea dovezi care să sugereze evoluţia graduală, vreme de milioane de ani, înrudirea tuturor speciilor, şi descendenţa oamenilor din alte primate, deşi el a creat Universul acum 6000 ani şi toate speciile ( sau „soiurile” ) în mod independent ar fi un dumnezeu înşelător, care plantează dovezi false. Altfel spus, creaţioniştii îşi acuză zeul că ar fi minţit în construcţia realităţii, dar ar fi revelat adevărul într-o carte. Nu voi analiza aici implicaţiile care derivă din descrierea zeului ca mincinos, am să subliniez doar că astfel, creaţioniştii recunosc că biblia conţine afirmaţii incompatibile cu realitatea.
  • Monstrul din Loch Ness este de fapt un plesiosaur. Asta dovedeşte că teoria evoluţiei e falsă
  • Un vas de pescuit a găsit un plesiosaur mort. Asta dovedeşte că teoria evoluţiei e falsă.
  • În Congo trăiesc dinozauri. Asta dovedeşte că teoria evoluţiei e falsă.
     Oare cum ar putea demonstra o anumită specie că „schimbarea graduală a caracteristicilor unei populaţii sub presiunea diferiţilor factori” nu se produce ? Evident, creaţioniştii au redefinit din nou teoria evoluţiei şi probabil combat "teoria-că-dinozaurii-au-dispărut”, crezând că e teoria evoluţiei. Am văzut în alt articol că extincţia sau dispariţia unei populaţii nu este obligatorie în momentul în care o parte a acesteia evoluează; în mod cert, teoria evoluţiei rămâne validă, indiferent dacă reprezentanţi ai unor specii din Cretacic, sau chiar mai vechi, supravieţuiesc astăzi.
     În al doilea rând, cazurile enumerate mai sus sunt problematice. Monstrul din Loch Ness este, după toate dovezile, doar un mit şi nu o fiinţă reală. Dinozaurii din Congo - la fel, sunt exagerări ale exploratorilor mai degrabă decât legende autentice. Iar „plesiosaurul” găsit lângă Noua Zeelandă a fost de fapt carcasa unui rechin-pelerin. Aceştia au branhiile foarte mari, iar după moarte acestea putrezesc foarte repede, antrenând căderea fălcilor; rămâne vârful botului pe ceea ce pare un gât lung şi subţire. Toate analizele realizate pe mostre luate de pe acest specimen indică de asemenea un rechin, dar sunt incompatibile cu plesiosaurii, de la scheletul înotătoarelor la numărul de vertebre.
     Un dinozaur non-avian, sau un plesiosaur ( căci plesiosaurii nu sunt în nici un caz dinozauri ) care a supravieţuit până în ziua de azi ar fi o descoperire extraordinară, dar nu ar avea nici o relevanţă pentru teoria evoluţiei.
  • Dacă spunem oamenilor că sunt maimuţe, se vor comporta ca atare !
     De ce ? Creaţionistul nostru are o părere chiar atât de proastă despre om, încât consideră că dacă cineva află că este descendent din alte forme de viaţă îşi va ignora raţiunea şi judecata, şi se va apuca să-şi imite strămoşii ? Atunci poate ar trebui să nu le spunem oamenilor nici istoria: vor vrea să se întoarcă în Evul Mediu, să moară pe capete de ciumă sau foamete ! Şi să nu cumva să aprofundăm evoluţia pe termen mai lung, să le spunem că animalele terestre sunt descendenţi ai peştilor, că se vor arunca cu toţii în ocean !
     De asemenea, acest argument nici măcar nu adresează validitatea teoriei evoluţiei, este un îndemn la cenzură de frica unor consecinţe fantasmagorice.
  • Un creaţionist a oferit un premiu de câteva zeci/sute de mii de dolari oricui îi poate dovedi evoluţia, sau Big Bang-ul, sau abiogeneza; premiul nu a fost câştigat nici astăzi.
     Fireşte. Doar că toată treaba nu este atât de simplă precum pare, şi consider exemplificativ pentru onestitatea creaţioniştilor modul în care organizează aceste „concursuri”: fac o ofertă dar au grijă să pună asemenea condiţii încât să se asigure că nimeni nu poate câştiga banii !
     Creaţioniştii cer „demonstrarea evoluţiei”, dar de fapt ei cer demonstraţii că o maimuţă poate naşte un om, sau că o celulă se formează spontan din materie organică, sau alte pretenţii asemănătoare, care de fapt nu sunt demonstraţii ale evoluţiei, ci demonstraţii ale strawmanilor pe care ei îi numesc „evoluţie”. Mai rău, juriul care analizează demonstraţiile prezentate şi decide dacă acestea sunt suficient de bune, este format tot din creaţionişti, fără vreo pregătire ştiinţifică; mai precis din prieteni de-ai lor, care, evident, vor respinge orice demonstraţie în mod arbitrar. Analiza nu este obiectivă şi corectă, şi cum ar putea fi ? la rândul lor, membrii juriului nu cunosc teoria evoluţiei. Asta în cazul în care chiar există un juriu - în cel puţin un caz, o investigaţie mai serioasă a descoperit că juriul era de fapt… chiar creaţionistul care făcuse oferta !
  • Hitler s-a bazat pe teoria evoluţiei.
     Argumentul a fost abordat şi cu altă ocazie:
…discursurile lui Hitler, unde invoca religia şi „Creatorul”, în care înţelegerea naturii vii pare a fi copiată după şabloanele creaţioniste de azi, şi care nici nu-l menţionează pe Darwin… sloganul „Dumnezeu e cu noi” al naziştilor, perspectivele diametral opuse, între idealul nazist de „purificare” a rasei, şi cea oferită de teoria evoluţiei, care vorbeşte despre importanţa variaţiei din cadrul unei specii contrazic legătura dintre nazismul şi teoria evoluţia; mai mult, cercetând lista de cărţi interzise în Germania nazistă, se poate constata că una dintre categoriile interzise este „Writings of a philosophical and social nature whose content deals with the false scientific enlightenment of primitive Darwinism and Monism”, adică „Scrierile filozofice şi natură socială al căror conţinut tratează falsa iluminare ştiinţifică a darwinismului şi monismului”. E nevoie de o profundă ignoranţă, sau multă reavoinţă, pentru a susţine că o mişcare care a interzis cărţile lui Darwin şi le-a catalogat drept „false” ar fi fost bazată pe cărţile lui Darwin !
     De asemenea, trebuie menţionat că apelul la Hitler este o greşeală sancţionată sever în cadrul dezbaterilor.
  • Teoria evoluţiei va fi respinsă în curând de oamenii de ştiinţă.
     Este o promisiune pe care creaţioniştii o fac de zeci de ani. Şi pe măsură ce trece timpul, teoria evoluţiei este confirmată tot mai mult, de tot mai multe ştiinţe. Poate au creaţioniştii vreo dovadă de care nu ne spun ? Să o aducă să o vedem şi noi ! Dar dovadă adevărată, nu veşnicele distorsionări !
  • Dar de unde ştie un animal să evolueze ?
     Nu ştie. Şi nu evoluează. Evoluţia se produce la nivel de populaţii, nu indivizi, şi este un fenomen natural, inconştient, la fel cum obiectele nu „ştiu” să cadă jos, şi nu o fac conştient, ci datorită legilor naturale.
  • Presupunând că evoluţia unei noi specii durează un milion de ani, şi considerând vârsta Pământului ca fiind ~4,5 miliarde ani, nu ar fi putut evolua mai mult de 4500 specii !
     Din nou creaţioniştii demonstrează cât de străină le este matematica. Rămâne inexplicabil de ce creaţioniştii presupun că evoluţia se va produce la o singură specie în decursul unui milion de ani, şi la o altă singură specie în următorul. Corect ar fi scenariul în care o specie se separă în două în primul milion de ani. În următorul milion, fiecare din cele două se va separa în alte două specii, rezultând 4 specii. În al treilea milion, cele patru specii devin 8, în al patrulea milion de ani - 16 specii, în al cincilea - 32 specii, apoi 64, 128, 256, 512, şi în primele 10 milioane ani deja există 1024, în progresie geometrică. După un miliard de ani ar fi 2^1000 specii, un număr fantastic de mare, iar după 3,8 miliarde ani, 2^3800, un număr care depăşeşte cu multe ordine de mărime numărul de atomi din Univers, un număr care ar putea fi aproximat ca fiind 82 urmat de… 1142 zerouri ! ( pentru a-l vedea în deplinătatea cifrelor, folosiţi acest site-calculator care permite afişarea unor valori atât de mari.
În realitate, este evident că speciile nu se multiplică într-un ritm atât de infernal; uneori rata de speciaţie poate fi mai lentă (deşi în alte cazuri am văzut că o specie nouă poate să apară în decursul unei vieţi umane !); o specie care dispare va „anula” nenumăratele potenţiale specii care-ar fi trebuit să descindă din ea în viitor; mediul nu variază atât de mult încât să suporte speciaţie după speciaţie, şi mai ales resursele nu permit răspândirea infinită a vieţii.
     Acestea sunt detalii irelevante. Ceea ce contează este diferenţa dintre cifra „calculată” de creaţionişti - 4500, şi numărul fantastic de mare care reiese când se fac calculele corecte. E nevoie de un antitalent matematic extraordinar pentru a obţine "patru-cinci mii" în locul unui număr format din 1144 cifre.
     Să nu uităm că evoluţia unei specii noi se poate produce într-un răstimp mult mai scurt, doar câteva zeci de ani. Că o populaţie a unei specii poate să dea naştere la mai multe specii concomitent, dacă condiţiile o permit; că o altă populaţie a aceleiaşi specii poate să sufere de asemenea procese de speciaţie independent de ce fac alte populaţii, că o specie nu e obligată să aştepte până la separaţia completă de specia-soră sau mamă pentru ca o parte a populaţiei să fie selectată după alte criterii şi deci să treacă printr-un nou proces de speciaţie la mai puţin de un milion de ani de la speciaţia anterioară, şi reiese că de fapt în 3,8 miliarde ani ar fi putut evolua chiar şi câteva triliarde de specii. Motivele pentru care nu există atât de multe specii includ resursele limitate, extincţii în masă care reduc numărul de specii, şi chiar faptul că formarea unei specii noi la fiecare milion de ani ar putea fi prea generoasă - dacă schimbările de mediu sunt relativ mici, populaţiile deja adaptate acelui mediu sunt într-o stare de echilibru, şi ritmul evoluţia va încetini.
  • Cum au supravieţuit oile ? Lupoaica fată cinci sau şase pui pe an, pe când oaia numai unul. Proporţia este de 5 la 1 pentru distrugător, care are dinţi ascuţiţi, ghiare, putere şi este iute la fugă. Oaia este cu totul lipsită de apărare. Cum se explică faptul că totuşi mai există oi? Astăzi ele sunt apărate de om. Dar lumea animală a existat înainte de apariţia omului. Cine a apărat oile pe vremea aceea ? oile cu patru picioare nu ar fi putut exista fără dumnezeu.”
     Nu glumesc, acest „argument” chiar a fost prezentat într-o carte, ca „dovadă” a existenţei divinităţii ( nu neapărat a creaţionismului, dar poate fi intuit un atac la adresa spurcatei teorii care susţine apariţia omului foarte târziu în istoria vieţii ).
     Răspunsul, evident până şi pentru un copil din şcoala primară, este că nu a existat „vremea aceea”, a existenţei oilor domestice înaintea celui ce urma să selecteze artificial generaţie după generaţie de mufloni până la obţinerea unor animale mult mai blânde şi pasive ( să nu zic „proaste” ) decât rudele lor sălbatice.
     Ducând raţionamentul iniţial până la capăt, dacă acele oi domestice visate de autor, de dinaintea apariţiei omului, sunt dovada pentru dumnezeu, atunci se poate spune la fel de bine că nu există dovada pentru dumnezeu.

     Tot printre argumentele cele mai deplasate se găsesc „atacuri” la adresa experimentului cu obicetele de diferite dimensiuni, descris aici, sau vis-a-vis de abiogeneză:
  • Dar e nevoie de cineva inteligent care să scuture cutia !
  • Nimeni nu a reuşit să producă viaţă în laborator pentru a demonstra abiogeneza; iar dacă ar face-o, ar confirma că viaţa necesită un creator inteligent !
     Sau, mai generic,
  • Experimentul X, adus ca dovadă că fenomenul Y se poate produce în mod natural, de fapt demonstrează că e nevoie de o inteligenţă pentru a produce fenomenul Y !
     Aşadar, o confuzie gravă între experiment şi fenomenul în sine. Un fenomen se produce în natură, fără a necesita o intervenţie inteligentă. Cineva care observă fenomenul îşi va putea folosi inteligenţa pentru a reproduce condiţiile naturale necesare pentru reproducerea fenomenului. Asta nu înseamnă că fenomenul, fie el produs în laborator sau în natură, ar necesita o inteligenţă care să-l coordoneze.
     De asemenea, în exemplul abiogenezei, e demn de subliniat admisia, din partea creaţioniştilor, a nonfalsifiabilităţii „ipotezei” lor, ceea ce o descalifică ca posibilă ipoteză ştiinţifică. Dacă eşecul producerii vieţii în laborator înseamnă imposibilitatea apariţiei ei pe cale naturală, iar succesul reprezintă dovada necesităţii unei inteligenţe pentru a o produce, adică tot imposibilitatea apariţiei ei pe cale naturală, atunci prin ce metodă s-ar putea demonstra unui creaţionist posibilitatea producerii ? Evident, nici una; dar atunci, cum ar mai putea pretinde că sunt deschişi spre dialog, sau că creaţionismul e ştiinţă, când recunosc deschis că vor respinge din start anumite posibilităţi ?
  • Dacă creierul uman a evoluat, deci e rezultatul întâmplării, atunci nu este demn de încredere.
     Întâi, trebuie penalizată din nou confuzia evoluţie = întâmplare. În al doilea rând, este de aşteptat ca selecţia naturală favorizeze un creier care interpretează corect informaţiile din mediul exterior şi să le proceseze pentru realizarea unui model cât mai precis. Un individ care identifică corect sursele de hrană, sau corelează în mod corect un anumit loc cu un prădător va avea mai multe şanse să supravieţuiască decât unul care confundă pietrele cu hrana, sau nu evită să se plimbe pe lângă bârlogul prădătorului.
     Apoi, nu este vorba doar despre creier. După cum s-a mai spus şi în articolul despre „Autoritatea Ştiinţei”, ştiinţa este o unealtă care permite acestui creier să deosebească modelele care descriu corect realitatea de cele care nu o fac. Tocmai pentru că creierul uman este subiectiv şi are în numeroase ocazii tendinţa de-a „intui” greşit ceva, oamenii de ştiinţă nu se bazează doar pe creierul lor, ci pe verificare, testare şi compararea ipotezelor cu un standard obiectiv - realitatea. Aici apare marea diferenţă dintre ştiinţă şi religie, care acceptă şi chiar apără tocmai intuiţiile, „revelaţiile” şi sentimentele subiective, fără a le verifica. Da, evoluţia va favoriza în general minţile care construiesc modele corecte, dar selecţia naturală produce rezultate suboptime, şi permite unor mici erori să se strecoare în modul de funcţionare. În alte cazuri, tendinţa de-a greşi este chiar favorizată - pentru un animal interesat în primul rând de supravieţuire, e mai bine să evite un băţ crezând că e un şarpe, decât să vrea să verifice şi să descopere că într-adevăr era un şarpe veninos. Şi într-adevăr, creierul uman suferă de destule defecte şi erori în procesarea datelor. Iluziile „optice” păcălesc de fapt creierul, nu ochii; şi mai important, au fost descrise liste impresionante de moduri de-a greşi în analiză şi gândire; există, pe acest blog, o listă a erorilor de logică comise frecvent - acestea ar putea fi văzute ca erori de software, date tot de probleme ale hardware-ului. Toate acestea sunt reale, demonstrabile şi demonstrate. Chiar şi creaţioniştii le pot verifica şi vor accepta că toate aceste erori există. Problema principală abia acum apare: după ce trecem de toate argumentele pseudoştiinţifice, fiecare creaţionist se reduce la o persoană care crede, crede în sensul religios, fără nici o dovadă, pentru că „simte” că zeul lui există.
     Priviţi încă o dată lista de intuiţie după intuiţie, „simţit” după „simţit” care induc de fapt în eroare. Fără vreo o dovadă suplimentară, puteţi fi sigur că atunci când „simţiţi că dumnezeu există”, această intuiţie nu este doar o altă farsă a creierului dvs. ?


      Alte articole din seria Erorilor Creaţioniste:
Erori Creaţioniste 1: Intro
Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei
Erori Creaţioniste 3: Big Bang
Erori Creaţioniste 4: Abiogeneza
Erori Creaţioniste 5: Teoria evoluţiei ( prima parte )
Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea a doua )
Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Erori Creaţioniste 8: Genetica
Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice
Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului
Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design
Erori Creaţioniste 12: Ştiinţă şi biblie
Erori Creaţioniste 14: Provocări
Erori Creaţioniste 15: Concluzii; Index

joi, 16 mai 2013

Erori Creaţioniste 12: Biblia

     O nouă serie de erori creaţioniste acoperă argumentele aduse de creaţionişti în favoarea bibliei. Uneori creaţioniştii, după ce „fac praf” teoria evoluţiei ( adică ce-şi închipuie ei c-ar fi teoria evoluţiei ), de la Big Bang, trecând prin evoluţia cosmosului şi terminând cu existenţa maimuţelor în ziua de azi, se simt datori să completeze demonstraţia cu „dovezi” că varianta lor este corectă, aşa încât oferă argumente biblice.
     Ceea ce omit creaţioniştii de multe ori este că o carte se poate demonstra pe ea însăşi eronată, dacă conţine contradicţii, dar nu se poate demonstra pe ea însăşi ca fiind corectă ! Altfel spus, nu contează dacă o parte a unei cărţi este corectă; asta nu validează automat restul părţilor; în povestea lui Spiderman, New York-ul este descris foarte corect; dar asta nu dovedeşte existenţa unui om-păianjen înzestrat cu puteri miraculoase; descrierea corectă a Londrei nu dovedeşte existenţa vrăjitorilor din Harry Potter; şi exemplele pot continua.
  • Dumnezeu este dincolo de capacitatea de înţelegere a ştiinţei.
     Să nu uităm că religia prezintă foaaarte multe afirmaţii care intră în capacitatea de descriere a ştiinţei. Originea Universului, a vieţii, a diversităţii acesteia, originea omului, vârsta Universului, şi multe altele. De fapt, aproape toate argumentele creaţioniste prezentate în întreaga serie sunt afirmaţii care pot fi investigate ştiinţific. Creaţioniştii au folosit biblia mii de ani drept manual de ştiinţă, s-au avântat orbeşte în arena de luptă înarmaţi cu o spadă de carton şi-un scut din fum, şi acum, când realitatea s-a dovedit a fi cu mult mai dură decât se aşteptau, vor să-şi salveze dumnezeul redefinindu-l pentru a-l feri de anihilarea totală.
  • Geneza descrie corect ordinea evenimentelor creaţiei Universului, aşa cum le descrie ştiinţa.
     În primul rând, cei ce au încropit explicaţiile nu le-au tras la sorţi dintr-o pălărie. Nimeni nu a susţinut că ar fi inventat complet întâmplător ordinea evenimentelor. Astfel, o idee de evoluţie de la simplu la complex este previzibilă. Nici o poveste despre geneza lumii nu începe cu creerea copacilor şi abia apoi a solului ! Este evident, chiar şi pentru nişte primitivi neolitici, că întâi e necesar solul înainte să plasezi ceva pe el. Şi cam aceeaşi ordine, „haosul iniţial - pământul şi marea - vegetaţie - animale - om”, este ordinea din aproape orice mit al genezei. Se pare că creaţioniştii adoră să lucreze în termeni absoluţi: vă este cunoscută dihotomia „dacă nu dumnezeu, atunci întâmplarea” ?
     Dar, să vedem cât de bine descrie geneza ordinea evenimentelor. Conform genezei, creaţia a început cu 1) formarea cerului şi 2) a Pământului, urmat de 3) apariţia luminii, apoi 4) apele „de deasupra tăriei” s-au separat de 5) cele de „sub tărie”. Apoi apele s-au retras pentru 6) a expune uscatul; urmează 7) vegetaţia, apoi 8) stelele ( restul Universului ? ), 9) Soarele şi 10) Luna, apoi 11) viaţa acvatică şi 12) păsările, apoi 13) animalele terestre sălbatice şi 14) domestice, şi în final 15) omul, din care 16) a fost făcută apoi femeia.
     Animale domestice înaintea omului ? Plante înaintea Soarelui ? Pământul înaintea Universului ? Lumina de la 3) reprezintă plasma şi fotonii rezultaţi din Big Bang, sau lumina zilei, radiaţia solară ? Hai să fim generoşi şi s-o considerăm ca având legătură cu Big Bangul. Dar ce sunt „apele de deasupra tăriei”, şi ce e „tăria” de la 4) ? Este reminiscenţa imaginii Pământului aşa cum a fost imaginat de vechii evrei: plat, şi acoperit de un dom compact, „tăria” sau „firmamentul”, deasupra căruia se găsea tot apă; ideea revine şi în povestea potopului, când se descrie deschiderea „ferestrelor tăriei”, dar o asemenea structură nu există ! Am să fac încă o favoare creaţioniştilor şi am să consider că se referă la vaporii de apă din atmosferă.
     Aşadar, să vedem care este ordinea corectă, conform dovezilor ştiinţifice: 3) Big Bangul, 8) Universul, 9) Soarele, apoi 2) şi totodată 6) uscatul, căci Pământul iniţial era un bulgăre fierbinte de rocă, care a acumulat mai târziu în timpul formării şi 1) atmosfera în care se găseau şi 4) vapori de apă; bulgărele acesta de rocă şi metal s-a răcit şi întărit ( cam pe atunci 10) s-a format şi Luna ), dar numai mult mai târziu apa din atmosferă s-a condensat pentru a forma 5) apele oceanului; 11) viaţa acvatică a apărut cu mult înaintea 7) vegetaţiei, iar 13) viaţa terestră a apărut înaintea 12) păsărilor. Interesant la dezvoltarea embrionară a mamiferelor este că modelul „de bază” este 16) femela, nu 15) masculul: toţi embrionii încep să se dezvolte ca femele, după „planul” anatomic al acesteia, iar mai târziu, dacă embrionul e genetic mascul, organe care sunt diferite se modifică şi migrează unde e necesar. De pildă, testiculele se formează în abdomen, din acelaşi ţesuturi şi în acelaşi loc cu ovarele, şi mai târziu coboară în scrot. Aşadar, şi 16) e înainte de 15). Şi este evident că omul a apărut înaintea 14) animalelor domestice.
     Aşadar, 3,8,9,2+6+1+4,10,5,11,7,13,12,16,15,14. Numerele sunt aleatorii, uneori cartea descrie mai multe etape distincte pentru un singur eveniment, şi totuşi creaţioniştii susţină că şirul „este în ordine” şi „în acord” cu realitatea !
  • Geneza descrie evenimentele din perspectiva unui observator terestru.
     De ce ar face-o ? Dumnezeul biblic nu ştia ce face ? era în concediu pe Pământ şi a lăsat pe altcineva să coordoneze geneza, de a ajuns să încurce lucrurile în halul ăsta ? Oricum, nici ca observator terestru ordinea nu corespunde - lumina Soarelui era vizibilă cu mult înaintea apariţiei primelor plante, viaţa acvatică a apărut înaintea plantelor, păsările au apărut după viaţa terestră, iar animalele domestice au apărut tot după om. De ce ar fi ales dumnezeu să distorsioneze faptele ? Evident, asta e o simplă raţionalizare pentru a justifica contradicţia dintre ordinea stabilită ştiinţific şi cea profund eronată, imaginată de nişte primitivi din neolitic încercând să-şi explice lumea, dar care trebuie considerată şi ea drept „corectă” şi „precisă”.
  • Geneza e scrisă pentru înţelegerea oamenilor acelei vremi.
     Aha ! Deci creaţioniştii recunosc că biblia e distorsionată ! că informaţiile de aici nu sunt 100% corecte, ci au fost modificate „pentru înţelegerea oamenilor de atunci” !
     Totuşi, e neclar de ce creaţioniştii consideră că oamenii de atunci erau totalmente retardaţi. De ce era necesar să fie distorsionate evenimentele. Să nu uităm că în perioada de care vorbim, majoritatea oamenilor erau analfabeţi; cei mai înţelepţi dintre ei, preoţii sau rabinii, singurii care ştiau să scrie, le citeau, le interpretau şi le explicau sensurile poveştilor care azi sunt luate drept istorie literală. Adică doar înţelepţii ajungeau să citească, celorlalţi oricum le era explicat totul.
     Dar hai să facem un experiment…
La început toate stelele, tot ce se vede pe cer, era strâns laolaltă într-o fărâmă mai mică decât un fir de nisip, şi mai fierbinte decât orice foc; apoi această fărâmă s-a împrăştiat în mii de părţi, care au devenit stele; când stelele s-au stins, din cenuşa lor s-au făcut alte stele, printre care şi Soarele, dar şi Pământul şi Luna; la început Pământul era fierbinte, iar când s-a răcit, din nori a plouat şi apa s-au strâns în văi formând lacuri şi mări; în ape au început să mişune vietăţi mici şi mai târziu au apărut şi mici ierburi de apă, care apoi au crescut tot mai mari, şi până la urmă au ieşit pe uscat…
     Văd că merge. La fel de uşor cum au acceptat magia din „şi dumnezeu a zis să…”, ar fi acceptat şi această descriere ştiinţifică, mult simplificată, a evenimentelor. Iar înţelepţilor li s-ar fi putut releva adevăruri mai profunde. Minţi dintre cele mai strălucite, Pitagora, Thales, Euclid, Arhimede au trăit prin 3-400 ien, deci nu întreaga populaţie a antichităţii era complet idioată. Oare cineva capabil să inventeze geometria sau să găsească un mod de a calcula precis diametrul Pământului nu ar fi reuşit să înţeleagă o descriere chiar mai ştiinţifică a apariţiei lumii ?
     De asemenea, o implicaţie a argumentului este una deloc măgulitoare pentru creaţionişti: dacă oamenii acelei vremi chiar ar fi fost atât de stupizi, atunci cum ar trebui descrişi cei ce se agaţă şi astăzi de varianta „pentru proşti” ?
  • Biblia nu a fost scrisă ca o carte de ştiinţă.
     Excelent ! De acord ! Atunci o trecem la „legende”. Cineva să spună asta şi creaţioniştilor care se screm să încerce să o facă să se potrivească cu ştiinţa, ba mai şi contrazic demonstraţiile ştiinţifice cu demonstraţii inspirate din ceea ce ei susţin că ar fi carte ştiinţifică !
  • Biblia conţine afirmaţii ştiinţifice exacte.
     Am văzut mai sus cât de „exacte” sunt. Alte afirmaţii „ştiinţifice” care pot fi găsite prin ea: că oamenii sunt făcuţi din lut şi animaţi prin magie; că liliecii sunt păsări; că şerpii şi măgarii pot vorbi; că ereditatea poate fi definită şi ca transmiterea caracteristicilor de la… nuielele din adăpătoare la urmaşi (!); că iepurii rumegă, şi multe altele.
     Ce se întâmplă în realitate: ştiinţa propune o teorie nouă. Religia o contrazice pe baze biblice. După ce teoria respectivă ajunge suficient de acceptată de toată lumea, religia „descoperă” ( sau modifică ) un verset sau două care pot fi interpretate şi ca o vagă referinţă la acel fapt. Şi atunci religia jubilează: „vedeţi ? în biblie scrie că X înainte ca savanţii să descopere asta !”.
     Ceea ce nu s-a văzut niciodată: ca cineva, fie om de ştiinţă fie creaţionist, să pornească de la un verset biblic, să deducă de aici vreo ipoteză, s-o testeze şi abia apoi ipoteza să fie confirmată ştiinţific. Aşadar, nici vorbă de afirmaţii ştiinţifice în biblie, doar selecţie observaţională la creaţionişti !
     Mai rău, pentru ca o descriere, sau o afirmaţie să poată fi considerată cu adevărat ştiinţifică, mai trebuie să îndeplinească o condiţie. Mai precis, este mai puţin relevant răspunsul propriu-zis, şi contează mai mult cum se ajunge la acel răspuns. Iar aici, biblia eşuează lamentabil de la bun început, singura metodă din biblie fiind prin „revelaţie divină”. Adică o metodă netestabilă, deci neştiinţifică.
  • Totuşi, Biblia este o descriere corectă istoric; profeţiile demonstrează că Biblia e corectă, iar arheologia susţine biblia.
     Din nou se face o selecţie observaţională. Unele profeţii sunt descrise ca adeverindu-se. Asta nu înseamnă mare lucru; cam orice carte continuă şi confirmă în ultimele capitole întâmplările din prima parte ! Arheologia confirmă unele părţi ale bibliei, câtă vreme demontează altele. Toţi istoricii, arheologii şi experţii biblici care au studiat Vechiul Testament au ajuns la consens: părţi importante din acesta sunt ficţiune, uneori împrumutată din mitologia altor popoare; Moise nu a existat; Exodul nu a avut loc; Ierihonul nu era locuit în perioada când se spune că ar fi avut loc faimoasa bătălie de aici; Potopul lui Noe n-a avut loc, a fost doar un mit preluat de la babilonieni; chiar şi barbarica cucerire a Canaanului de către Ioshua este în mare parte ficţiune; exemplele pot continua, astfel că pentru unele confirmări ale unor poveşti obscure din biblie, alte relatări sunt respinse ca pură legendă.
  • Toate animalele erau iniţial ierbivore. Abia după căderea omului în păcat a intrat moartea în lume.
     Argumentul e ridicol, şi periculos pentru creaţionişti. Poate că unui teolog evreu de acum 2000 ani nu li s-ar fi părut stupid să li se spună că un carnivor a păscut, dar cunoştinţele despre anatomie şi fiziologie au crescut de atunci, iar un biolog ar râde cu lacrimi încercând să-şi imagineze un Smilodon înfigându-şi ghearele şi colţii într-un mănunchi de iarbă, un T-rex păscând, un păianjen construind o plasă ca să prindă struguri, sau o viperă muşcând o nucă, apoi aşteptând câteva minute ca veninul să-şi facă efectul. Cu dantura incapabilă să pască iarbă, cu un aparat digestiv incapabil să prelucreze materia vegetală, carnivorele ar fi suferit groaznic. De asemenea, e greu de explicat de ce aceste fiinţe au fost create cu gheare şi colţi numai buni de sfârtecat alte animale. Să le fi făcut dumnezeu aşa, ştiind că paradisul n-o să dureze foarte mult ? atunci, Căderea era inclusă în planul divin, iar Adam n-a avut de ales. Să fi evoluat după cădere ? Iarăşi creaţioniştii trebuie să accepte o evoluţie extraordinară…
  • Au existat uriaşi, exact aşa cum scrie în biblie !
     De obicei argumentul e însoţit de dovezi „convingătoare”, o fotografie a unui schelet de 15-20 metri în curs de dezgropare de către nişte arheologi. Împreună cu o poveste deloc convingătoare. Câteva probleme: aceeaşi fotografie însoţeşte articole care descriu o descoperire în Rusia, alta în America de Sud, alta în Arabia Saudită. Mai rău, originea fotografiei poate fi urmărită destul de uşor: a fost creată pentru un concurs… de trucat fotografii, pe un site specializat în această formă de artă.
     Toate aceste poveşti despre schelete de giganţi menţionează ca unică particularitate înălţimea neobişnuită. Absolut toate prezintă schelete cu aceleaşi proporţii cu unul uman, şi nici unul nu prezintă o altă particularitate, una esenţială pentru veridicitatea existenţei fiinţei. Iar fotografiile o confirmă: schelete identice ca proporţii cu cele umane, doar că mult mai mari. Or, de aici vine prăbuşirea uriaşilor.
     Rezistenţa unui os e dată de suprafaţa secţiunii acestuia; un os de două ori mai mare decât altul este de două ori mai lat, şi de două ori mai lung, aşadar suprafaţa ( şi deci rezistenţa ) este de 2x2=4, de patru ori mai mare. Dublarea înălţimii este irelevantă pentru rezistenţă. Greutatea însă creşte în altă proporţie: dublarea fiecărei dimensiuni a unui corp ( pentru păstrarea proporţiilor ) duce la o creştere de 2x2x2=8 ori a greutăţii - dublarea înălţimii contează la determinarea greutăţii ! Aşadar, calculul suprafeţei şi deci al rezistenţei creşte după pătratul factorului de mărire, după puterea a doua, câtă vreme creşterea în greutate e dată de cubul factorului de mărire, ridicarea la puterea a treia.
     Unde ne duce asta ? Păi, un uriaş de ~9 metri ( factor de mărire: 5 ) ar avea fiecare os de 5²=25 de ori mai rezistent, dar greutatea i-ar fi de 5³=125 de ori mai mare decât a unui om de dimensiuni normale. Acest uriaş s-ar simţi ca un om încărcat cu o armură care să-i aducă greutatea la vreo 400 kg ! Ar fi incapabil să stea în picioare, iar o mişcare mai bruscă i-ar fractura oasele. Iar uriaşi şi mai mari, de 15-20 metri, au pur şi simplu oasele prea subţiri pentru a putea rezista la propria greutate ! Chiar dacă ar sta întinşi pe jos, greutatea enormă le-ar fractura coastele şi le-ar strivi vertebrele ! Asemenea făpturi pur şi simplu nu ar putea exista pe Pământ.
     Există trei soluţii posibile: fie uriaşii să fie acvatici, în care caz apa ar prelua din greutatea corporală, fie oasele acestor uriaşi să fie alcătuite din alt material, mult mai rezistent decât osul, fie să aplice soluţia pe care a implementat-o natura: creşterea în diametru a oaselor, şi corelarea diametrului cu dimensiunile şi deci greutatea fiinţei. Comparând acelaşi os la specii înrudite, dar de dimensiuni diferite ( oaie şi vacă ) se constată că la specia mai masivă oasele sunt mult mai groase în raport cu lungimea. Iar la un os de dinozaur se remarcă o creştere în diametru într-o proporţie mult mai mare decât creşterea în lungime.
     Aşadar, până în momentul în care se anunţă descoperirea unui schelet de uriaş care să fi fost adaptat vieţii marine, sau din alt material decât osul, sau până când acel schelet uriaş nu va fi descris ( sau fotografiat ) ca fiind similar celui uman, dar cu toate oasele disproporţionat de groase comparativ cu omul, nici nu este necesară vreo investigaţie suplimentară privind fotografia sau povestea: un om cu dimensiunile exagerat mărite, dar păstrându-şi proporţiile nu ar putea exista. Proprietăţile materialelor şi fizica elementară nu permit existenţa acestuia !

     O categorie aparte o reprezintă argumentele creaţioniste pentru Potop şi povestea cu Arca lui Noe. Conform unor creaţionişti, acum ~4300 ani a avut loc o inundaţie mondială, care a produs toate fosilele şi toate formaţiunile geologice. Această inundaţie a exterminat toate formele de viaţă de pe planetă, cu excepţia câte unei perechi ( sau şapte ) din fiecare specie, salvate de Noe, un bătrân de 600 ani, la bordul unui vas din lemn, unde, împreună cu soţia şi cei trei fii ( şi cele trei soţii ale acestora ), a reuşit să le îngrijească şi să le hrănească vreme de un an de zile.
  • Noe nu a îmbarcat specii, ci soiuri de animale.
     Acest termen, „soi” de animal, des folosit dar niciodată definit, este un fel de „Joker” creaţionist. În orice discuţie despre evoluţie, conceptul de soi e invocat ca şi cum ar separa orice exemplu de speciaţie, sau de câştigare a vreunei caracteristici noi, de ideea de „evoluţie”. Creaţioniştii folosesc acest termen ca un substitut pentru o încadrare taxonomică alternativă, în care mai multe specii formează „un soi”, iar dacă nu evoluează dintr-un „soi” în altul, atunci cumva nu e evoluţie.
     Problema este că nici un creaţionist nu ştie ce e soiul. Nimeni nu-l poate defini concret. Nu poate oferi criterii obiective după care să se poată determina ce specii aparţin de fiecare soi. Exemplele sunt penibile şi inutile, cu atât mai mult cu cât creaţionişti diferiţi plasează aceleaşi specii în încadrări diferite - unii consideră că lupii şi câinii-hienă sunt din acelaşi soi, de exemplu, în timp ce alţii ţin cont de faptul că cele două specii nu sunt interfertile şi le plasează în soiuri diferite.
     Cât timp creaţioniştii nu au o definiţie funcţională a „soiului”, este absurd să pretindă că ştiu dacă evoluţia unei specii a depăşit sau nu limita acestui „soi”. Dacă creaţionistul nu-l poate defini, atunci nu ştie nici măcar el ce este acela un soi. Poate soiul este sinonim cu specia, şi atunci orice exemplu de speciaţie este un caz în care se trece de la un soi la altul. O altă alternativă posibilă e că există un singur soi, astfel ca evoluţia de la unicelulare la mamifere nu reprezintă transformarea în alt soi. Dar astfel, creaţioniştii ar trebui să accepte întreaga teorie a evoluţiei. Însă pentru a determina toate acestea, ar fi necesară o definiţie clară a termenului. Or, asta este ceva ce creaţioniştii nu sunt dispuşi să facă.
     Acelaşi „soi” este invocat şi ca salvare la problema îmbarcării câtorva milioane de specii într-o barcă de 150 metri, împreună cu rezerve de hrană pentru un an, şi doar opt persoane ca îngrijitori. Dacă în loc de câteva milioane de perechi din fiecare specie, s-ar putea aduce doar câteva sute sau mii de perechi de „soiuri”, un fel de „esenţă a unei întregi grupe de specii”, atunci povestea ar fi mult mai credibilă.
     Problema este că, o dată cu debarcarea din arcă, fiecare „soi” a suferit o evoluţie fantastică, pentru a se putea diversifica în zecile sau uneori sutele de specii prezente în fiecare „soi”. Nu, nu ştiu ce este acela un soi, dar mă bazez pe afirmaţiile creaţioniste care au impresia că pot defini soiul enumerând câteva exemple. Enumerarea nu este definiţie, dar mi s-a spus de exemplu că „da, liliecii sunt un singur soi”. Aşadar, soiul liliecilor a trebuit să evolueze şi să treacă prin speciaţii într-un ritm cu totul incredibil pentru a ajunge de la o pereche acum ~4300 ani la peste 1200 specii diferite în prezent. Aşadar, în goana lor de-a nega evoluţia, creaţioniştii au ajuns să promoveze super-evoluţia !
  • Există legende despre potop în multe părţi ale lumii.
     Corect. Doar că foarte multe au fost răspândite de misionarii creştini, care povesteau celor în mijlocul cărora ajungeau… despre potopul lui Noe !
     Iar dintre legendele care nu au origine creştină, fiecare poveste are altă cauză, alte personaje şi alte modalităţi de supravieţuire implicate. Potopul poate fi cauzat de un războinic care a găurit cerul din greşeală, sau datorat unor cauze nedescrise. În unele supravieşte o singură femeie, în altele - o familie, în altele un întreg trib. De multe ori supravieţuitorii s-au refugiat pe munţi, în loc să-şi construiască bărci. Aproape nici una din legende nu presupune salvarea tuturor formelor de viaţă. Aşadar, e mult mai probabil ca povestea biblică să fie şi ea o legendă mult exagerată a unei inundaţii locale, cum probabil sunt şi majoritatea celorlalte, decât ca aceasta să fie unica relatare corectă, iar zeci de alte popoare să reţină doar o idee generică dar să uite complet detaliile.
     De altfel, există legende şi despre multe alte fenomene la foarte multe popoare: ajunge să menţionez şerpii. După logica creaţionistă, a existat şi un şarpe uriaş care înconjura Pământul; singuri, wikingii au reţinut corect acest lucru, şi, dat fiind că există numeroase legende despre şerpi în întreaga lume, acest lucru confirmă existenţa lui Jörmungandr.
  • Arca lui Noe a fost găsită.
     Da. Chiar de mai multe ori. De fapt, cam tot o dată la câţiva ani, creaţioniştii anunţă cu surle şi trâmbiţe că au găsit pe cineva care a descoperit arca. Şi că se pregătesc să organizeze o expediţie spre a o recupera. După care expediţia eşuează, pentru că experţii lor în ale expediţiilor au fost învinşi de condiţiile extraordinar de dificile. Să nu uităm, cel ce a făcut descoperirea iniţială a urcat când era copil, împreună cu bunicul său; sau se plimba pe muntele Ararat cu caprele şi-a găsit-o întâmplător; dar locurile atât de accesibile unor bătrâni sau unor copii sunt prea dure pentru „experţi”. Între timp, sutele de mii sau milioanele de dolari adunaţi pentru această expediţie prin chete şi donaţii dispar fără urmă. Ca peste alţi 2-3 ani altcineva să se pregătească să recupereze arca… dar necesită fonduri.
     Pe scurt, există fotografii ale resturilor faimosului vas, care se dovedesc a fi formaţiuni geologice, sau simple roci. Sunt nenumărate relatări ale diverselor persoane care „au găsit-o”, dar toate suferă de inconsistenţe, de lipsă de dovezi, şi mai ales de contradicţii cu alte relatări ale altor persoane. „Dovezile” prezentate se rezumă la simple bucăţi de lemn, or, chiar şi creaţioniştii ar trebui să realizeze asta, o simplă bucată de lemn poate proveni şi din alte surse, nu doar din Arcă.
     În final, un ultim argument prezentat de creaţionişti în favoarea potopului, care demonstrează din nou cât de rău se împacă creaţioniştii cu matematica:
  • O rată de creştere rezonabilă, de ~0,5%, indică un model în care populaţia actuală, de 7 miliarde, a început acum ~4200 ani ( data potopului ), cu o populaţie de 8 indivizi, nu o istorie de milioane de ani. Dacă populaţia umană ar fi existat de sute de mii de ani, ţinând cont de rata de creştere, astăzi Terra ar fi acoperită cu un strat de oameni de câţiva metri grosime !
     Să înlocuim specia umană cu alta, să vedem ce rezultă:
[Dacă populaţia de E. Coli ar fi existat vreme de zece ani, ţinând cont de rata de creştere din eprubete, astăzi Terra ar fi acoperită cu un strat de bacterii de câţiva metri grosime !”
     Ceva nu e bine. Argumentul creaţionist aplicat la bacterii „demonstrează” că Pământul sau cel puţin viaţa terestră are cel mult câteva săptămâni vechime, dar e destul de evident pentru oricine că viaţa de pe Terra ( şi implicit planeta ) are măcar câteva zeci de ani. Problema este, evident, aplicarea în calcul a unei rate de creştere diferită de cea naturală. În realitate, înaintea anilor 1800 rata de creştere a umanităţii era mult mai mică decât cea oferită de creaţionişti. De fapt, în majoritatea preistoriei, rata de creştere a fost aproape zero, cum e la cele mai multe specii: acestea se înmulţesc atâta cât le permit resursele existente, dar orice creştere peste acest nivel va duce la reducerea resurselor, adică la foamete şi deci la moartea excesului de populaţie, deci la reglarea şi menţinerea populaţiei la un anumit nivel. În plus, epidemiile, prădătorii sau războaiele au contribuit la reducerea ratei de creştere, uneori impunându-i chiar valori negative.
     Creaţioniştii au propus rata de 0,5% ( de fapt, de 0,48%, pentru că această valoare este cea necesară pentru a obţine ~7 miliarde oameni în 4300 ani ) pentru că au făcut calculul invers, şi aceasta a fost rata necesară. Până în 1800 rata de creştere era de 0,12%, şi asta e rata dintr-o perioadă în care specia umană deja începuse avansul tehnologic şi nu mai era la bunul plac al forţelor naturii şi dependentă de resursele naturale, ci practica agricultura şi-şi putea asigura mai multă hrană decât ar fi fost posibil de obţinut în mod natural.
     Şi acum, pentru amuzament, să refacem calculul creaţionist, folosind chiar valoarea propusă, de 0,48% ( 0.0048 în câmpul Growth Rate ), dar să nu îl aplicăm doar la momentul iniţial ( anul 1 ) şi la prezent ( anul 4300 ), în care caz într-adevăr obţinem o cifră de 6,97 miliarde, suficient de apropiată de valoarea prezentă. Să-l folosim pentru a calcula populaţia Terrei în aalte câteva momente-cheie; dacă potopul a avut loc acum vreo 4300 ani, prin 2350 ien, iar rata creşterii populaţiei este de 0,48%, atunci…
♦ în 1332 ien, când Tutankhamen a urcat pe tron, populaţia lumii era de numai 1.032 suflete;
♦ în 1313 ien, în momentul în care se presupune că Moise a avut celebra lui dispută cu faraonul, populaţia Terrei era de vreo… 1.130 indivizi !
♦ în 1041 ien, când David a ajuns rege al Israelului, în întreaga lume erau cam 4.160 oameni;
♦ în 967 ien, când Solomon a ajuns rege, în întreaga lume nu erau mai mult de 5.930 oameni;
♦ în 509 ien, la întemeierea Republicii Romane, populaţia a crescut la puţin peste 53.000 oameni;
♦ în 340 ien, în vremea lui Alexandru cel mare, populaţia încă nu ajunsese la 120.000 oameni;
♦ în 220 ien, când Marele Zid Chinezesc era în plină construcţie, pe planetă trăiau cam 212.058 inşi;
♦ iar în anul 1, când se presupune că s-a născut cristos, populaţia întregii lumi era de vreo 613.949 oameni.
     Întreaga istorie e făcută praf; în jurul anilor 480 ien a avut loc bătălia de la Termopylae dintre regele Leonidas şi Xerses, în care armata persană e descrisă de Herodot ca având peste 2.600.000 soldaţi; în modelul creaţionist populaţia Terrei număra cam… 61.000 indivizi ! dintre care unii trebuie plasaţi în Roma, alţii în cele două Americi; măcar câte o familie pentru toate triburile de germanici, gali sau traci din Europa, alţii în Africa sau Australia; triburile mongole din Asia, strămoşii coreenilor, ai japonezilor şi imperiul chinez îşi cer şi ei o parte însemnată, astfel încât în final, nu mai rămân suficienţi oameni pentru o nici bătălie adevărată, iar la Termopylae a fost doar o încăierare între o mână de certăreţi.
     Încercaţi doar să vă imaginaţi faimoasa poveste cu Moise, faraonul şi sclavii evrei din Egipt. Ţineţi cont că există cu totul puţin peste 1100 oameni; distribuiţi prin toate zonele necesare câţiva, şi ce rămâne pentru armata egipteană ? maxim 2-3 soldaţi, conduşi de un… faraon ? sau „şeful găştii” ? Iar evreii fugiţi ? La un număr atât de mic de oameni, probabil că singurul evreu existent era chiar Moise.
     Mai are rost să spun că acest calcul e contrazis de chiar cifrele din biblie, care enumeră cu generozitate sute de mii de inşi doar dintre evrei în momentul Exodului ?


      Alte articole din seria Erorilor Creaţioniste:
Erori Creaţioniste 1: Intro
Erori Creaţioniste 2: Autoritatea ştiinţei
Erori Creaţioniste 3: Big Bang
Erori Creaţioniste 4: Abiogeneza
Erori Creaţioniste 5: Teoria evoluţiei ( prima parte )
Erori Creaţioniste 6: Teoria evoluţiei ( partea a doua )
Erori Creaţioniste 7: Fosilele
Erori Creaţioniste 8: Genetica
Erori Creaţioniste 9: Alte teorii ştiinţifice
Erori Creaţioniste 10: Vârsta Universului
Erori Creaţioniste 11: Complexitate şi design
Erori Creaţioniste 13: Alte erori
Erori Creaţioniste 14: Provocări
Erori Creaţioniste 15: Concluzii; Index