Darwin şi creaţionismul

Ştiaţi că Darwin era rasist ? şi misogin ? şi că naziştii s-au inspirat, pentru programele de exterminare a altor rase, din opera lui Darwin ? şi că motivul pentru care el a inventat teoria evoluţiei a fost faptul că era un ateu care-l ura pe dumnezeu ? dar totuşi, pe patul de moarte s-a dezis de această teorie ateistă ?
Dacă nu, dacă nu aţi auzit nici una din aceste informaţii ( care „distrug complet şi iremediabil teoria darwinistă” ), probabil că n-aţi discutat foarte mult cu un creaţionist; toate aceste date terifiante, cutremurătoare, şi profund eronate sunt frecvent vehiculate şi prezentate drept argumente care combat teoria evoluţiei.

Întâi, să vedem cât sunt de corecte argumentele în sine.
A fost Darwin misogin şi rasist ? După standardele de azi, da; dar un om nu poate fi judecat decât în contextul culturii în care a crescut. Iar el a trăit într-un timp în care femeile nu aveau drept de vot, negrii erau consideraţi specie inferioară de către întreaga cultură europeană şi sclavia era încă legală în multe ţări, iar mutilarea sau uciderea unui sclav erau considerate delicte doar dacă care sclavul aparţinea altcuiva şi astfel i se aduceau pagube proprietarului. Pe de altă parte, familia lui Darwin a avut un istoric impresionant pentru mişcarea aboliţionistă, ambii săi bunici ( Erasmus Darwin şi Josiah Wedgwood ) au sprijinit legile de interzicere a sclaviei pe teritoriul Marii Britanii. În mai multe cărţi Darwin însuşi a exprimat opinii extrem de progresive pentru acea perioadă; în „Călătoria pe Beagle”, de pildă, descrie cât de afectat a fost de ceea a văzut în Brazilia sclavagistă, şi cât de marcat a fost de modul barbar în care sclavii erau exploataţi sau pedepsiţi de stăpânii lor. În alte ocazii a intrat în conflict cu alte persoane datorită susţinerii de către acestea a sclaviei; pe toată durata vieţii, atât în cărţi cât şi în viaţa de zi cu zi, Darwin a fost un aboliţionist convins, şi s-a opus discriminării rasiale. Singura tendinţă „rasistă” a lui Darwin e dedusă de creaţionişti din citirea titlului complet al cărţii sale "Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă”, dar aici cuvântul „rasă” se referă la variaţii sau subspecii de animale - în această carte, Darwin nu aminteşte de specia umană, şi în nici un caz nu se referă la superioritatea unei anumite rase umane faţă de alta.
Pentru a vedea cât de mult s-au bazat naziştii pe Darwin, n-o să amintesc de discursurile lui Hitler, unde invoca religia şi „Creatorul”, în care înţelegerea naturii vii pare a fi copiată după şabloanele creaţioniste de azi, şi care nici nu-l menţionează pe Darwin; nici de sloganul „Dumnezeu e cu noi” al naziştilor, şi nici de perspectivele diametral opuse, între idealul nazist de „purificare” a rasei, şi cea oferită de teoria evoluţiei, care vorbeşte despre importanţa variaţiei din cadrul unei specii; ajunge să verificăm doar lista de cărţi interzise în Germania nazistă: una dintre categoriile interzise este „Writings of a philosophical and social nature whose content deals with the false scientific enlightenment of primitive Darwinism and Monism”, adică „Scrierile filozofice şi natură socială al căror conţinut tratează falsa iluminare ştiinţifică a darwinismului şi monismului”. E nevoie de o profundă ignoranţă, sau multă reavoinţă, pentru a susţine că o mişcare care a interzis cărţile lui Darwin şi le-a catalogat drept „false” ar fi fost bazată pe cărţile lui Darwin !
Despre ura lui Darwin faţă de dumnezeu… nimeni nu poate urî ceea ce nu crede că există; dacă Darwin a fost ateu ( deşi el s-a declarat agnostic ), atunci pur şi simplu nu a crezut în vreun zeu; asta nici nu este un argument, ci o eroare logică: chiar dacă Darwin ar fi urât vreun zeu, asta nu spune nimic despre teoria evoluţiei.
Iar în privinţa poveştii cu Lady Hope, care pretinde că ar fi fost de faţă la moartea lui Darwin, şi înaintea căreia căreia Darwin s-ar fi lepădat de teoria sa, întâi să citim povestirea în sine: Lady Hope ne spune că l-a vizitat înaintea morţii, şi l-a găsit citind biblia şi dorind să „revină la credinţă”, şi nu spune nimic despre teoria lui sau despre „dezicerea de aceasta”. Din păcate, din mărturiile şi autobiografiile copiilor lui Darwin reiese că toată povestea este doar o minciunică pioasă a unei cuconiţe habotnice, care s-ar putea să-l fi vizitat o dată pe Darwin, cu mult timp înainte de moartea lui, dar nu a fost de faţă când acesta a murit. Alte investigaţii ulterioare au indicat de-asemenea că întreaga poveste a fost inventată. De altfel, până şi unele surse creaţioniste recunosc că povestea este scornită, şi recomandă creaţioniştilor să nu folosească acest „argument”.
Alt argument frecvent invocat este recunoaşterea, de către Marele Darwin în persoană, că ochiul nu a putut evolua; iată chiar cuvintele lui:
„Mărturisesc deschis că pare cu totul absurdă presupunerea că ochiul, cu toate inimitabilele lui dispozitive pentru acomodarea focarului la diferite distanţe, pentru primirea diferitelor intensităţi de lumină şi pentru corectarea aberaţiilor sferice şi cromatice, s-ar fi putut forma prin selecţie naturală.”
Dar folosirea acestui citat demonstrează încă o dată profunda lipsă de onestitate a creaţioniştilor: acest paragraf este chiar introducerea în explicaţia evoluţiei ochiului, oferită de Darwin ! Ceea ce urmează, imediat după această „admisie”, este o prezentare a condiţiilor necesare pentru ca ceea ce părea absurd să fie de fapt explicabil tocmai prin prisma teoriei lui:

„Raţiunea îmi spune că dacă se poate arăta existenţa a numeroase gradaţii de la un ochi simplu şi imperfect la unul complex şi perfect, fiecare stadiu fiind folositor posesorului său, după cum cu siguranţă se şi întâmplă; apoi dacă ochiul variază mereu şi variaţiile se moştenesc, ceea ce de asemenea se intâmplă în mod neîndoielnic; şi dacă astfel de variaţii sunt folositoare oricărui animal în condiţii de viaţă schimbătoare, atunci dificultatea de a crede că un ochi perfect şi complex ar putea fi format prin selecţie naturală, deşi pare de neînvins pentru imaginaţia noastră, nu ar trebui considerată ca subminându-ne teoria.”

Ceea ce s-a petrecut aici a fost manevra clasică a creaţioniştilor; câţiva indivizi „construiesc” asemenea argumente mincinoase pe care le distribuie în cărţi, reviste sau pe diverse site-uri, deşi ştiu că nu sunt adevărate; iar de acolo, alţii le citesc şi se simt mulţumiţi că li s-a confirmat ceea ce voiau să creadă, fără a se mai fără a se mai onosi să se documenteze sau să verifice acurateţea informaţiilor. Abia când ajung să prezinte argumentele în vreo dezbatere cu un evoluţionist, minciuna iese la iveală.

În al doilea rând, chiar dacă toate aceste afirmaţii ar fi adevărate, dacă Darwin ar fi fost un sclavagist şi un misogin convins, şi dacă naziştii ar fi invocat teoria lui ( ce-i drept, răstălmăcită dincolo de orice ), şi dacă Darwin ar fi fost nu doar ateu, ci de-a dreptul satanist convins, şi chiar dacă s-ar fi dezis de teoria lui pe patul de moarte… cum ar fi influenţat toate acestea teoria evoluţiei ? Absolut deloc.
Teoria evoluţiei, ca orice teorie ştiinţifică, se bazează pe fapte, pe dovezi, pe capacitatea de a explica un anumit aspect al naturii, şi nu pe autoritatea sau pe calităţile celui ce-o propune, nici pe implicaţiile morale ale teoriei, la fel cum legea gravitaţiei propusă de Newton, sau teoria gravitaţiei, a lui Einstein, nu sunt infirmate nici de vreo ipotetică acţiune sau opinie a celor doi fizicieni, oricât de reprobabilă, nici de faptul că, datorită gravitaţiei, atâtea mii de oameni au murit, prin căderi de la înălţimi mari, prin spânzurare, sau în prăbuşiri de avioane.
Dar creaţioniştii ignoră asta. Pentu ei, biblia este un manual de istorie, care trebuie citit literal ( o viziune simplistă, care nu era împărtăşită nici măcar de autorii acesteia ); în momentul în care o teorie ştiinţifică infirmă legendele despre oameni-din-lut şi despre femei-coaste, ei consideră că acea teorie se vrea un înlocuitor al religiei lor, şi de aceea îi acuză pe atei că ar avea ca religie ştiinţa, sau „darwinismul”.
Şi astfel, credincioşii recurg la metodele care li se par cele mai adecvate pentru a combate o religie concurentă: denigrarea şi demonizarea valorilor sfinte pentru ceilalţi, folosirea intensivă a erorii de asociere, a apelului la sentimente, şi a altor erori logice; dacă teoria evoluţiei ar fi o religie, „iar Darwin profetul ei”, atunci abandonarea teoriei de însăşi autorul ei ar putea fi o lovitură foarte serioasă, posibil chiar fatală. De aceea creaţioniştii consideră că toate „argumentele” de până acum sunt excelente pentru a-i combate teoria.
Într-adevăr, o religie întemeiată pe informaţii nedemonstrate şi nedemonstrabile, pe revelaţie şi pe autoritatea supremă a vreunui profet, sfânt sau lider de cult, depinde cu totul de acest unic personaj. Creştinismul nu e bazat pe valoarea mesajului propriu-zis al cristosului, ci pe faptul că suficienţi oameni acceptă autoritatea lui, şi acceptă, doar pe baza credinţei, că Isus este un super-zeu care le poate oferi tot ce le-a promis, fără dovezi. Scoateţi caracterul divin şi promisiunea vieţii veşnice din toată povestea şi nu mai rămâne nimic demn de luat în seamă, sau care să motiveze pe cineva să urmeze sfaturile de acolo. Creştinii sunt nevoiţi să facă selecţie observaţională şi să ignore zeci de versete în care acţiunile sau cuvintele atribuite personajului sunt incompatibile cu caracterul unui zeu al iubirii, descriind comportamente brutale sau chiar nebuneşti ale lui Isus, sau contrazicându-se singur.

În ştiinţă situaţia e cu totul alta. Darwin e stimat pentru teoria pe care-a conceput-o, dar în nici un caz această teorie nu este considerată „sfântă”, sau transformată într-o dogmă care trebuie acceptată orbeşte, doar pentru că ar fi propus-o Darwin. În ştiinţă, o teorie are valoare prin ea însăşi, prin capacitatea de-a descrie un aspect al lumii, şi poate rezista la critici oneste tocmai datorită acestui fapt. Cel ce a propus-o va fi considerat un om deosebit pentru că a descoperit înaintea altora explicaţia, dar nu va fi venerat, şi nimeni nu va ţine cu dinţii de o explicaţie incorectă doar de dragul celui ce-a propus-o. Tocmai de aceea, toate atacurile la adresa lui Darwin pentru a-i „demonta” teoria sunt atât de ridicole, pentru că cei ce recurg la asemenea metode de combatere demonstrează că nu înţeleg nici măcar cum funcţionează metoda ştiinţifică, sau ce ar trebui să încerce să demonteze, sau cum ar trebui să o facă !
În plus, atacul la adresa lui Darwin este futil. Creaţioniştii au avut dreptate într-o privinţă, oamenii de ştiinţă, mai ales biologii, nu mai acceptă „darwinismul”. Teoria lui Darwin, aşa cum a fost elaborată prin 1850, era foarte simplistă; Darwin a pus accent pe selecţia naturală, dar a omis alte modalităţi prin care se realizează favorizarea anumitor trăsături, cum ar fi selecţia sexuală; printre altele, Darwin a prezis existenţa unui mecanism ereditar, de transmitere a unor însuşiri de la părinţi la urmaşi, şi a descris anumite proprietăţi ale acestuia, dar nu a ştiut exact care este acesta, şi cum funcţionează el exact. Abia după 1900 biologii au redescoperit teoria propusă iniţial de Mendel şi au început să studieze genetica. Aici a fost un moment crucial: teoria evoluţiei făcuse nişte predicţii foarte specifice legate exact de acest aspect. Genetica putea să le infirme, şi să pună probleme majore teoriei evoluţiei. Dar acest lucru nu s-a întâmplat: genetica a venit ca o nouă ştiinţă care să respecte exact predicţiile lui Darwin şi deci să confirme încă o dată teoria evoluţiei, şi din integrarea geneticii în teoria evoluţiei a rezultat Sinteza Modernă a Evoluţiei. „Darwinismul” este teoria expusă acum peste 150 ani; în prezent biologii folosesc Sinteza Modernă a Evoluţiei, care porneşte de la teoria iniţială, dar include nenumărate completări aduse de generaţii după generaţii de savanţi, şi o înţelegere a procesului evoluţiei care depăşeşte orice şi-ar fi putut imagina Darwin.
În continuare evoluţia speciilor este şi rămâne un fapt demonstrat; în continuare omul este inclus între eucariote, metazoare, vertebrate, şi mamiferele placentale; în continuare omul provine din strămoşi comuni cu primatele actuale; dovezile s-au acumulat vreme de 150 ani, venind din nenumărate ramuri ale ştiinţei; astăzi se cunosc sute de exemple de specii noi apărute; s-au găsit mii de fosile tranziţionale; înrudirea tuturor formelor vii a fost demonstrată de genetică. Deci „moartea darwinismului” nu a dat dreptate creaţioniştilor, ci doar a pus în faţa acestora un obstacol care nu mai poate fi depăşit.
Astfel, atunci când vorbesc de „darwinism”, şi construiesc argumente legate de Darwin, creaţioniştii arată nu doar că nu au nici cea mai vagă idee despre ce ar trebui să discute, şi nici cum ar trebui să combată ceea ce vor să infirme, dar şi cât de depăşiţi sunt de subiect în sine: asemenea cuiva care ar vrea să nege teoria atomică şi ar aduce argumente bazate pe alchimie, pe „cele patru elemente” şi pe flogiston, la fel şi creaţioniştii sunt cu sute de ani şi cu câteva ştiinţe în urmă !