Credinţă şi religie

Ocazional, sunt acuzat că aş confunda credinţa cu religia:

„confundati credinta cu un sistem religios, oricare ar fi el… una e sa crezi in Dumnezeu… si alta e sa fi inglobat intr-un sistem religios.”

Dar, evident, nu este cazul. Conştientizez că există deosebiri între credinţă şi religie, cunosc care sunt acestea, şi nu folosesc termenii interşanjabil:

• Credinţa religioasă reprezintă convingere fermă, realizată şi menţinută în absenţa oricărei dovezi în favoarea ei, sau chiar în ciuda dovezilor contrare.
  

Trebuie menţionat aici că aceasta este definiţia credinţei de tip religios, englezescul faith; în limba română, atât „faith” - credinţa religioasă, cât şi „belief” - „credinţa” bazată pe dovezi ( de pildă, convingerea că Soarele va răsări mâine dimineaţă, bazată atât pe mii de experienţe similare, mii de nopţi urmate, fără excepţie, de lumina zilei, cât şi pe o înţelegere a funcţionării sistemului solar ) sunt, ambele, traduse prin acelaşi termen, „credinţă”, ceea ce permite credincioşilor să realizeze nişte echivocaţii de toată frumuseţea, între doi termeni diferiţi, care definesc două moduri total opuse de a percepe lumea; astfel, credinţa religioasă capătă prioritate în faţa dovezilor, şi este menţinută în ciuda oricăror fapte din realitatea concretă care ar putea să o contrazică, în timp ce convingerile sau „credinţele” bazate pe dovezi reprezintă un mod opus de a construi modele ale realităţii, care permite corectarea eventualelor erori, un mod bazat pe descoperiri ale diferitelor aspecte ale realitatăţii, un mod care o respectă, şi care nu distorsionează sau ignoră aspecte ale existenţei pentru a prezerva un model eronat. Cum ar putea cele două să fie sinonime ?

• Religia este un sistem organizat, bazat pe o credinţă religioasă, care include totalitatea dogmelor, ritualurilor, practicilor şi învăţăturilor derivate din acea credinţă.

Astfel, credinţa în sine este ceva personal, o convingere avută de o anumită persoană, câtă vreme religia este rezultatul, este consecinţa credinţei mai multor persoane, sistematizată, organizată şi ierarhizată. Dar cele două sunt inevitabil legate una de cealaltă, orice religie având la bază o credinţă de tip religios, nesusţinută de vreo dovadă, peste care se construieşte, precum un castel de cărţi de joc, restul sistemului. Aici trebuie făcută o altă paranteză. Deşi, aşa cum am văzut mai sus, sensul cuvintelor „credinţă [ religioasă ]” şi „credinţă [ bazată pe dovezi ]” sunt opuse, deseori în dezbateri religioşii le prezintă drept sinonime, şi pretind că a lor credinţă religioasă, nejustificată de nimic şi nesusţinută de nici o dovadă, este totuna cu, de pildă, convingerea unui evoluţionist că teoria evoluţiei explică biodiversitatea, convingere la care s-a ajuns numai în urma înţelegerii tuturor dovezilor care susţin această teorie, de la cele genetice la cele paleontologice, cele din dezvoltarea embrionară, anatomia comparată, sau taxonomie: toate acestea se coroborează reciproc, şi acceptă ca unic răspuns posibil numai cel oferit de teoria evoluţiei.
De asemenea, în momentul în care un apologist creştin realizează cât de sensibil este fundamentul său, faptul că întregul sistem religios are la bază o credinţă religioasă nesusţinută de nimic, sau mai rău, contrazisă de numeroase dovezi, va încerca să proiecteze acelaşi defect asupra teoriei evoluţiei, ştiinţei, sau ateismului:
„Evoluţionismul ( sau, şi mai bine, „darwinismul” ) / ştiinţa / ateismul este tot o credinţă, sau tot o religie !”
Ceea ce în primul rând este o admisie că sistemul religios este într-adevăr defectuos şi nu poate fi apărat de pe o poziţie logică şi onestă. Iar în al doilea rând, este o eroare grosolană: spre deosebire de speculaţiile şi fanteziile teologice, teoria evoluţiei este susţinută de dovezi, poate fi demonstrată, şi a fost demonstrată, atât în laborator cât şi în natură; ştiinţa este un sistem în care concluziile, întotdeauna temporare, întotdeauna supuse corecturii atunci când este nevoie, sunt trase numai în urma analizei dovezilor, niciodată înainte, şi care, atunci când e confruntat cu un element care contrazice vreuna din teorii, permite autocorectarea şi deci îmbunătăţirea, în loc să ignore faptul. Iar ateismul… dacă până şi lipsa credinţei este „tot o credinţă”, apare întrebarea evidentă: ce NU este o credinţă ?
Nici una din cele trei nu are la bază ipoteze supranaturale nedemonstrate şi nedemonstrabile, nici una nu presupune supravieţuirea personalităţii după moartea corpului fizic, precum credinţele religioase; nici una din cele trei nu are vreun sistem de dogme care nu pot fi contrazise; şi nici una nu are practici ritualice, precum religia.

Revenind la acuzaţia confuziei, bănuiesc că cei ce o aduc realizează la un anumit nivel cât de defectuos este sistemul religios; dar încă păstrează o rezervă, una dintre erorile strecurate de religii în conştiinţa umanităţii, alături de alte pretenţii precum cea că moralitatea e dependentă de religie, şi anume că credinţa, credinţa religioasă ar fi ceva pozitiv. Astfel, atunci când constată că cineva atacă credinţa în sine, persoanele consideră că de fapt ţinta atacului este religia, construcţia bazată pe credinţă, dar în nici un caz credinţa propriu-zisă; doar asta e ceva bun, nu ?

Nu. Religia este ceva profund dăunător. Nu una anume, ci toate religiile, tocmai pentru că toate au la bază credinţa religioasă. Toate promovează drept adevăruri lucruri nedemonstrate şi nedemonstrabile, sau de-a dreptul eronate, şi astfel subminează şi demonizează una dintre cele mai eficiente unelte ale minţii umane, gândirea critică.

Mai mult, aceste convingeri nejustificate influenţează deciziile luate de victimele virusului; este evident că o decizie luată pe baza unor informaţii corecte va fi mai bună decât una luată atunci când informaţiile necesare sunt eronate.
Imaginaţi-vă un medic care îşi diagnostichează pacienţii nu pe baza simptomelor pe care aceştia le prezintă, ci trăgând la sorţi dintr-o urnă conţinând denumirea tuturor bolilor; apoi îi tratează în conformitate cu diagnosticul oferit de şansă. Se pot găsi pacienţi pentru care diagnosticul scos din urnă a fost suficient de asemănător cu cel real încât, să zicem, tratamentul cu antibiotice prescris pentru „Plagă infectată la nivelul mâinii” să le vindece infecţia pulmonară. Ar fi posibil să existe chiar şi un bolnav cu o afecţiune atipică, care ar fi putut fi diagnosticat cu ciroză, dar care a fost mai eficient tratat pe baza norocului unui bileţel cu „cancer”.
Asemenea excepţii nu contează: metoda folosită de medic este una greşită; există şanse mult mai mari ca unui pacient să i se facă mai mult rău decât bine, dar pentru a fi eficientă, tehnica necesită şi mult noroc. Alternativa, medicina bazată pe dovezi, presupune tratarea afecţiunilor cu ajutorul acelor metode care se dovedesc eficiente în mod obiectiv, în cadrul unor teste riguroase.
Similar, deşi anumite aspecte ale credinţei de tip religios pot aduce anumite beneficii, metoda în sine - stabilirea unei concluzii şi menţinerea ei în absenţa dovezilor - este profund greşită şi, pe scară mare, aduce după sine mult mai multe dezavantaje decât avantaje.
Motivele pentru care religia este rea au mai fost abordate; religia este, într-adevăr, ceva dăunător pentru specia umană, este un sistem care a dus la nenumărate atrocităţi, fie că e vorba de pierderi de vieţi, de risipă financiară, sau de distrugerea cunoaşterii sau a culturii; toate acestea au fost justificate de religie, de citirea sau interpretarea unor versete, a unor sure, sau a cuvintelor vreunui „om sfânt”.
Dar acest rău este doar consecinţa exterioară, vizibilă, a altui rău, mai profund, aflat în adâncul fiecărei minţi contaminate de religie: credinţa religioasă, care erodează şi distruge moralitatea şi gândirea critică, în prezenţa cărora religia nu ar putea să se dezvolte. Credinţa este, dacă vreţi, mecanismul care deschide larg uşile minţii, lăsând victima la dispoziţia primului venit, care poate astfel să transforme foarte uşor un om bun într-unul capabil de orice barbarie, împotriva altora sau chiar împotriva sa şi a celor apropiaţi lui, convins că face ceea ce trebuie. Dar chiar dacă mesajul pe care-l primeşte vine de la cineva care propovăduieşte moralitatea şi altruismul, şi nu instigă la nici un fel de cruzime, metoda în sine, această blocare a gândirii critice, această deschidere a minţii faţă de orice memă şi acceptarea ei necondiţionată rămâne ceva foarte periculos, tocmai pentru că răpeşte victimei capacitatea de a analiza calitatea a ceea ce i se oferă. Chiar dacă o anumită religie, precum unele forme ale budismului, sau poate o variantă a creştinismului descris de Isus în cele patru evanghelii ( deşi chiar şi aceasta conţine multe părţi imorale, şi ar necesita o curăţare profundă, înainte să poată fi descris ca morală ) ar putea duce la o religie paşnică şi tolerantă, baza ar fi în continuare otrăvită de credinţa religioasă pe care se întemeiază, şi ar fi un sistem extrem de instabil, riscând oricând să dea naştere unui alt monstru precum Inchiziţia sau talibanismul islamic, în secunda în care vreunui lider religios i s-ar năzări, cu sau fără motive, să deturneze într-o altă direcţie ideea iniţială, şi o dată cu ea gândirea tuturor aderenţilor religiei.