Falsuri în teoria evoluţiei

În discuţiile interminabile creaţionism VS evoluţie, un argument frecvent din partea ambelor tabere este cel legat de integritatea şi onestitatea dovezilor prezentate de ceilalţi. Doar că, în timp ce mai toate argumentele creaţioniste sunt demonstrabil false şi eronate, acuzaţiile aduse de ei sunt de cele mai multe ori la fel de eronate, bazându-se pe distorsionări ale ideilor evoluţioniste, citate trunchiate, şi alte asemenea erori grosolane.
Şi totuşi, printre zecile de acuzaţii nefondate, există câteva „pete negre” şi pe obrazul ştiinţei. Nu sunt atât de mari, nu sunt atât de multe, şi în mod cert nu afectează cu nimic înţelegerea teoriei evoluţiei, deşi creaţioniştii pretind opusul. Mai mult decât atât, este interesant şi modul în care s-a realizat identificarea erorilor sau fraudelor respective. Dar să vedem întâi care sunt aceste cazuri:

Omul de Piltdown este poate cel mai faimos dintre aceste fraude; descoperit în 1912 lângă localitatea Piltdown, în Sussex, Anglia, specimenul părea să reprezinte un craniu uman, dar cu mandibula prezentând caracteristici mai asemănătoare altor primate. În 1953 analize mai amănunţite şi teste de laborator inexistente în momentul descoperirii au indicat că artefactul este un fals, fiind realizat prin combinarea unui craniu uman modern cu o mandibulă de orangutan care fusese pilită pentru a se potrivi mai bine craniului, iar specimenul a fost definitiv eliminat de pe lista fosilelor.
Creaţioniştii prezintă acest caz ca pe o dovadă că „fosilele pe care se bazează darwiniştii sunt, toate, false.” Dar, evident, o fosilă falsă din câteva mii nu înseamnă că toate sunt false, ci dimpotrivă: faptul că aceasta a eşuat la testele pe care alte fosile le-au trecut certifică autenticitatea celorlalte. Mult maiimportant, când e vorba despre Omul de Piltdown, creaţioniştii n-o să spună niciodată că tot mai mulţi biologi începuseră să bănuiască fosila ca fiind falsă cu zeci de ani înaintea testelor finale. De ce ? În 1912, când a fost găsit, singura altă specie de hominidă fosilă cunoscută era Omul de Neanderthal; dar în decursul anilor au fost găsite tot mai multe fosile, din tot mai multe specii intermediare între om şi celelalte primate, şi toate trasau o direcţie evolutivă incompatibilă cu Omul de Piltdown. De pildă, trendul evident la fiecare specimen nou descoperit a fost reducerea viscerocraniului ( mandibulei ) înaintea creşterii neurocraniului; altfel spus, a fost întâi mandibula cea care s-a redus, iar dezvoltarea creierului, deşi evidentă la toate, a început a lua proporţii mult mai târziu; singur, Omul de Piltdown reuşea cumva să prezinte o caracteristică inversă, neurocraniu foarte bine dezvoltat ( adică caracteristică care a apărut târziu ) şi totodată o mandibulă foarte primitivă, care-şi găsea locul doar printre fosilele cele mai vechi; apoi, ordinea determinată atât după straturi, cât şi după caracteristicile fizice ale specimenelor indica o origine africană şi o migraţie spre Asia, în timp ce Omul de Piltdown ieşea iarăşi în evidenţă ca unic specimen european, fără vreo legătură cu restul. Pe scurt, nu creaţioniştii, ci chiar teoria evoluţiei a fost prima care a oferit primul indiciu că Omul de Piltdown este un fals ! Dacă fosila ar fi fost autentică, ar fi pus o problemă mult mai dificilă pentru explicaţia oferită de evoluţionişti pentru originea umană. Aşadar, acuzaţia creaţioniştilor, că „evoluţioniştii se bazează pe asemenea fosile false”, este la fel de falsă precum fosila în sine.

Un alt caz de înşelăciune a fost cel al desenelor lui Ernest Haeckel. Ernest Haeckel a publicat în 1866 o lucrare, Generelle Morphologie, în care a prezentat legea recapitulării, conform căreia „ontogenia recapitulează filogenia”, adică dezvoltarea embrionară prezintă evoluţia unei anumite specii. Această lege a evoluţiei este valabilă şi astăzi, şi a devenit o ştiinţă în sine, evoluţia developmentală, care studiază asemănările dintre embrioni, şi modul în care are loc dezvoltarea, transformarea sau migraţia anumitor ţesuturi şi structuri în timpul dezvoltării embrionare. Dar Haeckel a interpretat greşit aceste similarităţi, considerând că un embrion devine, pe rând, peşte, amfibian, reptilă apoi mamifer. Iar în desenele pe care le-a realizat pentru cartea sa a folosit acelaşi desen pentru a reprezenta embrioni diferiţi. Acest lucru a fost descoperit şi criticat încă de atunci, iar în ediţiile următoare şi-a corectat eroarea.
Mai rău, ceea ce Haeckel a încercat să prezinte a fost demonstrat ca fiind eronat: embrionii nu devin pe rând peşti, amfibieni, reptile şi apoi păsări sau mamifere. Ceea ce se întâmplă în realitate este un alt fenomen; de pildă, oamenii care nu înţeleg biologia susţin că „la un moment dat în cursul dezvoltării, embrionul uman prezintă branhii”. De fapt, într-o anumită fază, la toate vertebratele apar nişte structuri, arcurile branhiale, care reprezintă baza din care se vor dezvolta branhiile în cazul peştilor, în timp ce la alte clase acestea se modifică, migrează şi devin cartilagiile şi muscultatura faringiene în cazul celorlalte clase de vertebrate, cele ce nu mai prezintă branhii. Dar modul în care se iniţiază dezvoltarea ţesuturilor este acelaşi, localizarea acestor structuri este aceeaşi, şi necesită migraţii şi transformări suplimentare pe parcurs la speciile care nu au branhii. Faptul că o structură din interiorul gâtului ia naştere din ţesuturi exterioare, localizate în exact aceeaşi poziţie la peşti şi la mamifere, şi care se deplasează la mamifere în interior, indică încă o dată existenţa unei legături între toate vertebratele. Alte asemenea similarităţi între formarea şi dezvoltarea ţesuturilor indică la rândul lor legături între toate formele de viaţă. Dar, în prezent, creaţioniştii susţin că aceste dovezi nu există, şi prezintă faptul că o lucrare de acum aproape 150 ani a inclus nişte desene trucate drept dovadă că „embrionii nu sunt deloc asemănători”, că ţesuturile nu se dezvoltă aşa cum indică toate studiile, şi menţin acuzaţia chiar şi atunci când în locul unor simple desene sunt folosite microfotografii în care similarităţile sunt în continuare vizibile.

A treia eroare din listă este trista poveste a Omului de Nebraska. Doar că aceasta nu este o eroare a ştiinţei, este o poveste a unui paleontolog amator. Harold Cook a descoperit în 1917 un dinte pe care l-a atribuit unei primate. Acest dinte a ajuns la paleontologul Henry Osborn, care a confirmat similaritatea acestui dinte cu cel al unei primate. Un ziarist a publicat un articol de senzaţie despre descoperire, în care a inclus un desen inspirat din o altă descoperire, cea a unui specimen de Homo Erectus. Henry Osborn a criticat articolul şi desenul, catalogându-l „eronat fără dubiu”. Alţi oameni de ştiinţă nu au luat în serios descoperirea, aşteptând descoperiri paleontologice mai concrete înainte de-a accepta noua specie, dar acestea nu au mai venit, săpături ulterioare identificând şi alte oase ale animalului de la care provenea dintele: un pecari; eroarea de identificare a fost datorată parţial similarităţii de dentiţie dintre cele două specii, dar şi faptului că dintele era foarte uzat. O dată cu identificarea adevăratului posesor al dintelui, în 1927, Osborn a publicat un articol în „Science” unde retracta anunţul iniţial despre descoperirea unei specii de primate.
Aceasta este povestea: un geolog amator, un paleontolog care a fost indus în eroare, şi un jurnalist plin de entuziasm care a publicat un desen criticat de la bun început de toată lumea. Şi totuşi, creaţioniştii vor prezenta întreaga poveste de parcă toţi savanţii din lume ar fi fost înşelaţi de acest dinte, şi ar fi construit scenarii care ar fi folosite şi astăzi, care încă depind de veridicitatea acestei fosile.

Aceste trei cazuri de erori sau fraude sunt cele mai renumite şi faimoase din 150 de ani de istorie paleontologică. Există şi altele, la rândul lor exagerate în mod incredibil de creaţionişti, cum ar fi achiziţionarea unei fosile de către un paleontolog amator, convins că a găsit o specie nouă de fosilă intermediară între teropode şi păsări, Archaeoraptor, dar care a fost identificată imediat drept fabricată ( din două fosile separate ) de către toţi experţii; creaţioniştii susţin că fosila ar fi păcălit toţi savanţii, dar acest lucru este fals; dimpotrivă, ceea ce a trezit interesul nu a fost ipotetica fosilă, ci una din jumătăţile fosilei, care într-adevăr reprezenta o specie nouă şi deosebită, Microraptor; şi fireşte, există zeci de alte afirmaţii făcute de creaţionişti în care susţin falsitatea a… tot, de la datarea cu carbon la autenticitatea unor fosile, de la analizele genetice la studii ecologice despre molii. Dar în aceste cazuri eroarea este pur şi simplu a creaţioniştilor, nu a oamenilor de ştiinţă, aşa încât aceste exemple nu vor fi enumerate aici. Iar un articol despre toate ocaziile în care creaţioniştii s-au înşelat sau prezintă argumente greşite încercând să îi înşele pe alţii nu poate fi scris, cel puţin nu ca un singur articol: ar fi necesară o întreagă serie, cu zeci de exemple în fiecare din ele.
Ceea ce trebuie reţinut din aceste cazuri este că demontarea falsurilor a fost realizată de oamenii de ştiinţă, nu de creaţionişti; că modul în care s-a făcut a fost, cel puţin în cazul Omului de Piltdown, tocmai pentru că era incompatibil cu predicţiile teoriei evoluţiei; că singurii care mai invocă Omul de Piltdown, desenele lui Haeckel sau Omul de Nebraska după ce acestea au fost infirmate sunt tocmai creaţioniştii: biologii şi evoluţioniştii nu se bazează nici pe fosile şi nici pe desene false pentru a susţine teoria evoluţiei, şi singurele locuri unde mai apar aceste falsuri sunt exact în literatura şi resursele creaţioniste, în care, ironic, un argument este acuzarea altora de fraudă, iar restul argumentelor sunt la rândul lor fraude. Asta pentru pentru că creaţioniştii nu reuşesc să combată cu adevărat nici unul din argumentele concrete pe care teoria evoluţiei se bazează, şi sunt nevoiţi să recurgă la asemenea atacuri ale unor oameni de paie pentru a-şi susţine cazul.