Ce ai împotriva religioșilor? Intoleranto!

Pentru început trebuie să menționez că nu îmi pasă în ce "iepurași de Paște" crede un om atâta timp cât "opțiunea sa spirituală" nu intervine în mod negativ asupra libertății și bunăstării altora. Mi se pare un lucru normal să lupt ca fiecare om să aibă dreptul de a-și exprima opiniile pe care le are, chiar dacă ele mi se par greșite sau de-a dreptul jegoase. De asemene o să apăr libertatea de gândire, de aderare la unele idei și de a practica orice religie vrei cât timp aceasta nu afectează cu nimic libertățile și bunăstarea celor din jur.

În schimb am foarte multe împotriva religiei.

În primul rând impactul religiei asupra minții este unul nociv, pentru că ea se bazează pe câteva elemente extrem de importante: dogma și împunerea dogmei prin frică, deturnarea moralității și suspendarea gândirii critice.

Religia te învață să te supui dogmei, să nu gândești în afara limitelor stabilite, să nu ai altă opinie decât cea dictată de către "partid". În cazul acesta, al creștinismului, opinia dictată este că există un zeu ominipotent, care a creat o omenire defectă și nu a găsit o altă soluție în "omnipotența" lui decât să comită un genocid prin care să distrugă aproape complet specia iar apoi, după ceva vreme, să violeze și să lase gravidă o fetiță de 12 ani pentru a se concepe pe sine însuși, pentru a se sacrifica sieși pentru ca astfel să poată ierta omenirea pentru felul în care a fost proiectată de către el însuși. A, și nu ai voie să mânânci fructe de mare.

Orice se abate de la această poveste aberantă, cum ar fi faptul că Pământul e sferic și se învârte în jurul Soarelui, că nu este în regulă să ucizi popoare întregi sau că este imoral să violezi fetițe de 12 ani este o BLASFEMIE. Iar blasfemia, nu-i așa, se pedepsește. Aici, unde ghearele instituției religioase au fost tăiate, ești amenințat cu iadul, cu cancerul sau cu alte forme de pedeapsă divină, iar dacă dai de un religios cu adevărat devotat poți primi amenințări cu bătaia/violul sau descrieri detaliate ale felului în care meriți să mori. În alte zone ale lumii, însă, devierea de la dogmă se pedepsește cu moartea. Impunerea dogmaticii prin frică reduce omul la o bestie căreia legiuitorii luminați îi arată comportamentul "corect" cu bățul și zăhărelul, răpindu-i dreptul la educație corectă sau la sănătate mintală, pentru că frica permanentă, obsesivă și nejustificată intră mai degrabă între metodele spălării pe creier și a dresajului decât în domeniul educației.

Un alt lucru care mă deranjează la religie este că ea suspendă moralitatea. Doar prin ochi religioși poți să privești Vechiul Testament fără a te cutremura de scârbă și revoltă. Vezi acolo cum genocidul nu este doar încurajat sau comandat de către zeu, ci și cum Yahve însuși intervine pentru a ucide nații întregi sau, de ce nu, marea majoritate a viețuitoarelor pământului. Citești despre comanda de a ucide tot ce amintește măcar de cei cuceriți, inclusiv animalele, ori, și mai rău în opinia mea, acceptul de a păstra fetele virgine ca sclave sexuale și de a le viola după ce în prealabil le-ai ucis familia în fața ochilor.
Tot doar prin ochi religioși un om care este, să zicem, un om bun, sau, mai degrabă, comun, poate vedea mutilarea genitală ca fiind "doar un obicei" sau ca fiind benefică. Or mi se pare absurd să văd mame zâmbitoare povestind despre mutilarea genitală a fetiței lor și tați mândri că fiul lor a plâns mai mult la prima tunsoare decât la mutilarea rituală a organului genital.
Doar un religios poate considera că cineva merită pedeapsa cu moartea pentru că a renunțat la religia părinților săi, pentru că are o altă preferință sexuala sau pentru că, "doamneferește", este femeie și poartă blugi.

"Cu sau fără religie, oamenii buni vor face lucruri bune, iar oamenii răi vor face lucruri rele, dar ca oamenii buni să facă lucruri rele e nevoie de religie",  spunea Steven Weinberg.

Un alt mod prin care religia a făcut un imens rău omenirii a fost prin suspendarea gândirii critice. Un comentariu ușor agramat lăsat de către un religios pe wall-ul meu de Facebook este reprezentativ:

" ..Pana la urma de ce n-ar fi iesit Iisus dintr-o fecoara sau de ce n-ar fi inviat ?Oare supranaturalul poate fi exlcus complet din existenta noastra pe Pamant ? oare stim totul? Nici stiinta nu poate dovedi ca Mahomed n-o fost rapit la cer sau Hristos sa invie ...daca tot credem in extraterestri de ce ne-am indoi de alte "lucruri neobisnuite" ..? "

În momentul în care ți se cere să crezi în zei, măgari vorbitori, bastoane care se transformă în șerpi și oameni care merg pe apă în absența sau chiar în ciuda dovezilor iar tu faci asta pentru că așa ți s-a spus, oare cât mai este până la a crede în toate inepțiile pentru că "dacă Iisus a transformat apa în vin, de ce să nu fie posibil și asta?"
Și așa ajungem în anul 2013 să avem oameni care cred în diverse "minuni" doar pe baza unui articol din ziar sau de pe internet, sau pentru că le-a povestit coana Anuța din capu' satului. Avem oameni care au terminat o facultate, dar cred în cristaloterapie, "medicină cuantică", fantome, homeopatie, reptilieni, răpiri OZN, "principiul atracției" sau arme psihotronice folosite de ruși în războiul rece. Asta pentru că mintea lor nu este educată să caute dovezi, să distingă între surse reale și povești inventate, să deosebească o eroare logică de un argument valid, să aibă curiozitatea de a verifica sursele, ci sunt educați să creadă fără a pune întrebări.

Până la urmă,  Cruciadele, Jihadurile, Inchiziția, genocidurile și masacrele în numele religiei, toate acestea nu sunt decât efectele acestor mari rele ale religiei: impunerea dogmei prin frică, suspendarea moralității și suspendarea gândirii critice. Iar toate acestea reduc omul la tristul stadiu de bestie incapabilă de a raționa, lipsită de moralitate, negându-și instinctele, controlabilă datorită biciului lung al fricii.

Elevule Einstein, ai 2 la logică !

Circulă pe Internet o povestioară despre un elev, aparent credincios, care-şi umileşte profesorul ateu în ultimul hal, demonstrându-i că nu există frig, nu există întuneric… şi nu există rău. Acest elev era, ni se spune la urmă, chiar Albert Einstein.
Analize ale textului, faptul că povestea nu apare în nici o biografie a lui Einstein, sau chiar faptul că povestea nu a început să circule decât la foarte mult timp după moartea lui Einstein, toate indică spre un singur răspuns: povestea e inventată.
Asta poate nu ar conta foarte mult; dar, într-o discuţie despre moralitate şi bine contra rău, cel ce pretinde standarde morale superioare datorită religiei s-ar cuveni să nu aducă drept „argumente” parabole inventate, nici să impresioneze pe baza a ceea ce se numeşte „apel la autoritate” - să invoce un nume celebru pentru a da mai multă greutate argumentului. Dacă povestirea ar fi avut vreun merit în sine, ar fi putut sta în picioare prin însăşi argumentele aduse; un nume lipit în mod mincinos nu o s-o ajute, însă e un indiciu al onestităţii, sau mai bine zis al lipsei de onestitate, al celor ce inventează aceste pilde, şi al celor ce le răspândesc.

Dar să analizăm miezul argumentului în sine:

„Studentul rămâne tăcut pentru o clipă… după care, pune şi el o întrebare:
- Domnule profesor, există căldură ?
- Da.
- Şi există frig ?
- Da, fiule, există şi frig !
- Nu, domnule, nu există !
Profesorul îşi întoarce faţa către student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tăcută… Studentul începe să explice:
- Poate exista multă căldură, mai multă căldură, super-căldură, mega-căldură, căldură nelimitată, căldurică sau deloc căldură, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge până la 458 de grade sub zero, ceea ce nu înseamnă căldură, dar nu putem merge mai departe ! NU EXISTĂ FRIG !!! Dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -458 de grade ! Fiecare corp sau obiect e demn de studiat dacă are sau transmite energie, şi căldura e cea care face ca un corp sau material, să aibă sau să transmită energie. Zero absolut (-458 F) înseamnă doar, ABSENŢA TOTALĂ A CĂLDURII !!!
Vedeţi, d-le profesor, frigul e doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie absenţa căldurii ! Nu putem măsura frigul ! Nu există unităţi de măsură pentru frig ! Căldura poate fi măsurată în unităţi termice, deoarece căldura este energie ! Frigul NU E OPUSUL CĂLDURII, d-le profesor, ci doar ABSENŢA EI !!!”

În realitate, frigul nu este „absenţa căldurii”, şi nici căldura nu este „absenţa frigului”. Cele două sunt referiri subiective la unul şi acelaşi fenomen: mişcarea atomilor din obiect. Adică temperatura. Nimeni nu măsoară căldura, ci temperatura unui obiect. Căldura sau frigul nu sunt absenţa a ceva, sunt pur şi simplu catalogări umane ( subiective ) ale aceleiaşi proprietăţi. Temperatura nu este sinonimă cu „căldura”, sau cu „frigul”. De fapt, dacă vă amintiţi din gimnaziu experimentul cu „stânga în vasul cu apă fierbinte, dreapta în vasul cu apă rece, apoi ambele mâini introduse într-un vas cu apă călduţă”, acelaşi obiect poate părea aceleiaşi persoane concomitent şi cald şi rece. Dar ceea ce nu se schimbă în funcţie de senzaţiile subiective este temperatura, este mişcarea particulelor atomice din obiect.
Chiar dacă ignorăm senzaţiile subiective, temperatura obiectivă persistă. A anula un termen cu care ne referim la un fenomen nu anulează fenomenul în sine.
Povestioara continuă punând în opoziţie alte două senzaţii subiective, lumină şi întuneric. La fel ca şi în primul caz, acestea sunt denumiri diferite pe care le atribuim unei singure însuşiri: numărul de fotoni. „Întunecat” şi „luminos” nu sunt proprietăţi opuse, nici nu este vreuna „absenţa” celeilalte, ci ambele sunt doar etichete prin care exprimăm senzaţia subiectivă experimentată de sistemul nostru nervos faţă de intensitatea luminoasă dintr-un anumit loc. Iar numărul de fotoni provenit dintr-o sursă într-o cameră este acelaşi, indiferent dacă cineva intră în cameră venind de afară, unde este un soare orbitor, şi găseşte camera „întunecată”, sau vine dintr-un loc fără sursă de iluminare şi consideră camera „extrem de luminată”. Proprietatea în sine, intensitatea luminoasă, numărul de candeli pe unitatea de suprafaţă, rămâne constant, indiferent dacă acceptăm sau respingem un termen care descrie senzaţia subiectivă.
Atât dihotomia căldură-frig, cât şi lumină-întuneric exprimă calităţi secundare, proprietăţi care produc senzaţii subiective observatorului. Acestea sunt doar reflexii ale calităţilor primare, proprietăţi obiective, măsurabile, care există independent de observator: temperatura, respectiv intensitatea luminoasă.
În continuare, elevul „Einstein” trasează analogie între aceste absenţe pentru a defini răul drept absenţa dumnezeului.
Să ignorăm pentru moment că un dumnezeu care e absent într-un punct anulează pretenţia de omniprezenţă.
Ignorăm şi faptul că demonstraţia aceasta contrazice biblia, unde dumnezeu repetă, în numeroase rânduri, că el personal poate fi sursă a răului ( Isaia 45:7, Ezechiel 20:21-25, Ieremia 32:42, etc ).
Să vedem cât de corect este argumentul în sine. Conform analogiei elevului „Einstein”, binele şi răul sunt doar calităţi secundare, senzaţii subiective care variază în funcţie de observator.
De acord, moralitatea nu este strict obiectivă… deşi, în mod ciudat, cei ce aduc acest argument sunt tototdată şi cei ce susţin că ar fi ( dar ce mai e încă o autocontradicţie, încă o inconsistenţă în argumentaţia creştină ! ), dar nu este nici atât de laxă şi de variabilă încât să putem cataloga binele şi răul ca fiind calităţi secundare, noţiuni subiective.
Catalogăm un comportament, sau o acţiune ( fie al unui om, fie un eveniment natural ) drept „rele”, în măsura în care consecinţa acestora implică efecte negative, pierderi de orice natură, suportate de alte persoane sau fiinţe. A redefini răul drept „absenţa a ceva” înseamnă doar a schimba denumirea; acţiunea în sine, cea care este descrisă, rămâne în continuare, la fel şi suferinţa şi pierderea adusă de rău… pardon, de „absenţa binelui”. Chiar dacă renunţăm la etichetele respective, comportamentul ( sau evenimentul ) cu consecinţe negative există în continuare, încă este prezent în realitate; persistă intenţia de a face asemenea acţiuni; nu este „absenţa” a ceva; consecinţele negative, suferinţa şi pierderea rămân aceleaşi, la fel cum un vas cu apă îşi va păstra temperatura de, să zicem, 4°C, indiferent dacă elevul „Einstein” o să o descrie drept „rece”, sau „cu căldură absentă”.

Argumentul face confuzie între descriere şi ceea ce este descris, între model şi realitate, între cuvânt şi ceea ce reprezintă acel cuvânt, între „hartă şi teritoriu”.

Aşadar, în ce mod este indeplinirea activă a unei fapte, sau producerea unui eveniment natural, „absenţa” a ceva ? Nicicum. Singurul lucru pe care vrea argumentul să-l facă dispărut este doar răspundere a unui zeu creditat cu omniprezenţa şi supravegherea constantă a tot… dar în mod ciudat absent de fiecare dată când se produce ceva incompatibil cu modul grozav în care l-au zugrăvit pe zeul respectiv !

Restul argumentelor aduse de elev sunt banale:

„…aţi observat vreodată evoluţia cu proprii dvs ochi, d-le profesor ?!?…
…ştiinţa nu poate explica nici măcar ce este acela un gând !!!
…folosim electricitatea şi magnetismul, dar NIMENI nu a văzut sau nu a înţeles pe deplin vreuna din acestea două !”

…în care se parodiază un strawman al ştiinţei, în care toate observaţiile trebuie făcute neapărat cu ochiul liber, trebuie văzute direct.
Evident, nu este cazul: nimeni nu a văzut o stea formându-se dintr-o nebuloasă, dar putem deduce cum se produce naşterea stelei pentru că putem observa diferite faze ale procesului, în mai multe nebuloase condensându-se în stele. Nimeni nu a fost de faţă când America de Sud era încă lipit de continentul african, dar acest lucru acest lucru poate fi dedus din numeroase observaţii diferite, independente, din mai multe ramuri ştiinţifice, de la geologie şi geografie la măsurarea deplasării continentelor.
Altfel spus, în ştiinţă se consideră „observaţie” nu doar urmărirea cu proprii ochi a unui fenomen, ci şi observarea unor efecte ale fenomenului; de asemenea, una din principalele unelte cu care lucrează ştiinţa este deducţia realizată pe baza altor observaţii.
Iar gluma obraznică a elevului care, în final, „demonstrează” că profesorul nu are creier este de fapt doar o demonstraţie că elevul „Einstein”, mai corect spus, cel ce a conceput povestirea şi a pus cuvintele în gura personajului, nu a fost deloc atent nici la orele de biologie, nici la cele de logică, şi în general nu înţelege ştiinţa. Din simplul fapt că cineva se mişcă şi vorbeşte se deduce că persoana are un sistem nervos.
Dar, evident, scopul glumei nu este de a-l insulta pe profesor, ci de a echivoca credinţa religioasă, cea pusă în discuţie la începutul povestirii, cu „credinţa” în ( a se citi: „acceptarea dovezilor care susţin” ) o teorie ştiinţifică, exemplu tipic de acuză a unui creştin în momentul în care realizează cât de jalnică este credinţa religioasă ca argument, aşa că se repede să găsească acelaşi defect şi în tabăra opusă, astfel recunoscând cât de şubredă şi lipsită de dovezi este baza religiei.

Religia, o forță a binelui? Glumești, nu?

Din când în când încearcă cineva să mă convingă de faptul că, deși religia a făcut mult rău, ea a făcut și încă face și mult bine. Am adunat câteva din motivele pentru care un om ar putea crede așa ceva și am intenția de a le discuta în cele ce urmează pentru că, în mod evident, nu sunt deacord cu o astfel de presupunere.

1: "Religia este un instrument de control util. Având amenințarea iadului și promisiunea raiului oamenii se vor comporta mai bine."

Afirmația asta nu doar că pornește de la ideea că oamenii sunt niște biete ființe stupide care trebuie controlate ca să nu devină niște bestii imorale și că ei trebuie ținuți din scurt de către "luminați" cu băț și zăhărel, dar de asemenea ignoră faptele reale, care ne sunt nouă, scepticilor, atât de dragi: în mod ciudat țările cele mai religioase sunt și cele cu criminalitatea cea mai ridicată, pe când țările laice și seculare sunt cele cu criminalitatea cea mai scăzută. Dacă religia este un instument de control atât de bun, nu ar trebui oare să fie exact invers?
Să nu mai luăm la socoteală și faptul că religia a deturnat moralitatea într-un asemenea hal încât putem urmări cum un părinte discută zâmbind fericit despre mutilarea genitală a copilului său și găsim oameni perfect convinși că moartea și tortura sunt pedepse potrivite pentru crima de a nu avea aceeași religie ca și ei.

2: "Religia oferă ghidaj spiritual și suport moral celor care o urmează."

Lasă-mă să înțeleg: după ce religia convinge oamenii că sunt slabi, nevrednici, defecți, păcătoși și mizerabili, tot ea le oferă suport moral și ghidaj spiritual? Cum ar suna asta în lumea reală? Hai să ne închipuim un chirurg plastician care umblă pe stradă cu un cuțit, face tăieturi adânci în fețele oamenilor iar apoi le oferă o carte de vizită și șansa de a fi operați la discount. Iar toți l-ar lăuda că după operție cicatricea este aproape invizibilă. Mie asta mi se pare o schemă mârșavă care, într-o lume normală, ar fi aspru pedepsită.

Am mai auzit și spunându-se că a merge la duhovnic este echivalent cu a merge la un consilier/psiholog. Nu îmi pot da seama însă în ce fel a merge, a te umili și învinovăți pentru niște "păcate" absurde (Știați că în dogmatica ortodoxă a purta mască e păcat?

Ce ați făcut la Haloween? Păcătoșilor!), iar apoi a primi o pedeapsă (a se citi "canon") poate fi comparabil cu a merge la un profesionist acreditat. Nu pot de asemenea înțelege în ce măsură sfaturile unui dogmatic care are o vedere despre lume bazată pe mituri din epoca fierului și pe neînțelegerea totală a funcționării lumii și care, peste toate, a mai și renunțat prin jurământ la orice legătură cu lumea "cărnii" poate să îți dea sfaturi în probleme personale și acestea să fie cumva mai valabile decât opinia unui om care și-a dedicat viața studierii psihologiei umane și se bazează pe date obținute prin experimentare și observare perecisă.

3: "Biserica are nenumărate acțiuni caritabile, prin care ajută oamenii."

Aici se comite o echivocație gravă între religie și oamenii care se întâmplă să fie infectați cu ea. (Pentru a înțelege de ce folosesc cuvântul "infectat" și nu un altul vă rog să citiți articolul despre Memetică.) Se iau realizările la care s-a ajuns fără influența religiei sau chiar în ciuda religiei și se pun în pieptul religiei ca medalii. Oamenii nu donează și nu ajută pentru că sunt religioși, ci pentru că sunt oameni. O mare parte din ONG-uri sunt nereligioase și apolitice, și hai să numărăm aici doar Crucea Roșie.
Instinctul de a ajuta nu ne este doar înscris în gene, deci în nici un caz rezultatul unei afilieri religioase, ci, dimpotrivă, este deturnat de religie cu rezultate în cel mai bun caz triste, dar în unele cazuri dezastruoase. Doar câteva exemple:
-Nu de mult Haiti a fost luat de ape pentru că, ne explică religioșii, dumnezeul lor era supărat pe homosexuali. Imediat am auzit zvonuri despre o campanie de întrajutorare tipic creștină: Bibles for Haiti. Pentru că, evident, oamenilor ălora nu le trebuia apă potabilă, mâncare și îmbrăcăminte, nuuuuu. Lor le trebuiau biblii în engleză și un pastor care să le explice cât de supărat pe ei este dumnezeul lui criminal.
- Ce faci când ai un "spital" unde oamenii stau întinși pe rogojini în camere comune, fără medicamente și doar cu rugăciunile unui personal necalificat, care botează muribunzii la religia creștină indiferent de opțiunile lor religioase? Aduni bani din fonduri internaționale, desigur, pui mâna pe niște milioane bune de dolari și, apoi... A, nu fi caraghios, nu cumperi medicamente și calmante, ci construiești o grămadă de alte centre asemănătoare, cu exact aceleași condiții și cu personal necalificat, refuzând să cumperi calmante pentru că "suferința ne apropie de Dumnezeu". Și ce faci dacă te îmbolnăvești tu însăți? Te internezi în unul din centrele de care ești așa de mândră? Păi nu, ci te internezi la clinici particulare din Europa, desigur, că doar de aia te cheamă Maica Teresa.
-Tot într-o misiune caritabilă a fost și bunul nostru papă când, cu multă convingere, a declarat în fața catolicilor africani dintr-o țară răvășită de epidemiile de SIDA că, da, într-adevăr, SIDA este groaznică, dar nu este așa de rea cum este gestul de a folosi prezervativ, care este maaaare păcat. Chiar mai mult, prezervativele ajută la propagarea SIDA.
După cum se vede, religia și caritatea nu se amestecă bine: ai toate șansele să descoperi mai degrabă ca ai în palmă un monstru diform și otrăvitor.

4. "Oamenii religioși sunt mai fericiți."

De asemenea, oamenii beți sunt mai fericiți, și unii nebuni sunt mai fericiți decât un om sănătos. Nu cred că va propune cineva să devenim cu toții niște bețivi zărghiți.

Ok, ok, gata cu glumele. Să ne concentrăm pe problemă. Există într-adevăr un studiu american care arată că, statistic, americanii care merg la biserică de câteva ori pe săptămână sunt descriși ca "foarte fericiți" în cam 47% din cazuri, în timp ce americanii care merg doar o dată pe săptămână sunt "foarte fericiți" doar în proporție de 28%. Studiile ulterioare, făcute pe alte popoare au arătat că da, religioșii sunt mai fericiți decât nereligioșii, dar doar în țările foarte religioase. În aceste țări, unde un ateu este atât de rău văzut și izolat, încât nu are cum să fie mulțumit de societatea în care trăiește, asta îi afectează fericirea. Pe de-altă parte într-o țară seculară unde există libertate de religie, oricât de rari ar fi religioșii, ei nu sunt respinși de societate și pot să își vadă de fericirea lor. Cu alte cuvinte poți fi creștin după Evanghelie în Suedia și să nu aibă nimeni treabă cu tine, dar este mult mai dificil să fi ateu în Turcia, Afganistan, America sau, de ce nu, mica noastră Grădină a Maicii Domnului.
Întrebarea principală pe care trebuie să ne-o punem este "De ce ar fi religioșii mai fericiți decât ateii?", iar răspunsul, cel puțin aparent, nu este deloc dificil: comunitățile religioase sunt grupuri mici, închegate, unde toți se cunosc între ei, și făcând parte din același "trib" simt nevoia să se ajute între ei. Membrii unei comunități mici vor fi cu toții motivați să își facă viața mai usoară. Nu uitați că punctele focale din viața unui sat tipic sunt biserica și "bufetul", cele două puncte unde comunitatea se adună pentru a pune lumea la cale, pentru a crea legături, pentru a stabili întâlniri ulterioare.
Probabil de asta chiar și ateii din tările religioase au acum o viață mult mai ușoară: pe măsură ce rețelele sociale s-au dezvoltat a devenit din ce în ce mai ușor să găsești oameni care sunt "ca tine", oameni cu care poți să te identifici, oameni cu care poți discuta pornind de la aceleași premise. Rezultatul este că suntem din ce în ce mai fericiți, ne simțim din ce în ce mai acceptați și am început să ne construim comunități reale sau virtuale care, fără nici o îndoială, ne fac mai fericiți.

5. "Religia îți dă un scop interior."

Nu pot să înțeleg argumentul ăsta pentru că am fost apateistă, iar pe atunci am avut un scop interior, un ideal. Apoi am descoperit ortodoxia, iar în mijlocul acelei crize religioase scopul meu s-a schimbat un pic, dar, în continuare, aveam un scop interior. Pe măsură ce am studiat din ce în ce mai mult (și am citit cartea care a transformat cei mai mulți creștini în atei: Biblia) am devenit întâi teistă, apoi panteistă, apoi atee. Și încă mai am un scop interior, și încă unul nobil și lipsit de egoism, același pe care îl aveam la 7 ani. Chiar dacă s-au schimbat metodele pe care aleg să le aplic pentru a-mi atinge scopul, mereu am avut un scop.
Am pus și altor atei din jurul meu aceeași întrebare, formulată cât mai neagresiv și mai neintruziv posibil: "Tu ai un scop interior?" Cei înclinați spre filozofie și introspecție au zâmbit îngăduitor. Cei activi și energici au început să mă edifce asupra scopului lor și asupra felului în care aș putea să ajut și eu. Cei mai puțin educați sau mai puțin înclinați spre analiză au cerut să le explic mai exact ce vreau să spun și au râs la final: "Io-te, na! Nici nu știam că am un scop interior!" Dar, fără excepție, toți au un scop, mai profund sau ma superficial, mai înalt sau mai mărunt, cu care sunt de-acord sau care mi se pare greșit. Dar îl au.


După toate acestea, concluzia mea este destul de simplă: nu am găsit încă un singur argument pentru care religia să fi fost bună pentru om, deși am căutat, dar găsesc în fiecare zi alte motive pentru care ea este nocivă pentru ființa umană, și nu mă refer la crimele religiei, ci la schimbările profunde pe care religia le face în mintea noastră, făcându-ne capabili de cele mai îngrozitoare acte. Dar, despre asta, în episodul viitor.

Later Edit:
Vă recomand o superbă dezbatere pe aceeași temă, care mie mi-a plăcut imens.

http://www.youtube.com/watch?v=yLtuD2CKY-U

Nu îmi pasă de România.

Nu îmi pasă de România.
Nu îmi pasă unde îi sunt granițele.
Nu îmi pasă care îi este limba națională.
Nu îmi pasă care îi sunt sărbătorile laice sau religioase.
Nu îmi pasă care îi este religia.
Nu îmi pasă care îi este istoria.

Îmi pasă, în schimb, de români.

Nu pentru că ar fi așa sau pe dincolo, pentru că s-au născut poeți sau pentru că sunt urmașii celor mai viteji și mai drepți dintre traci.
Nu pentru că ar fi pus coada la prună sau pentru că sunt frați buni cu râul și ramul.
Nu pentru că sunt unici în patruzeci de feluri sau pentru că nu există echivalent pentru cuvăntul "dor" în alte limbi, cum am învățat la orele de îndoctrinare naționalistă Literatură Română.

Îmi pasă de români pentru că, absolut accidental și fără merit propriu, soarta mea este legată de a lor. Familia mea locuiește pe aceste meleaguri, prietenii mei trăiesc între aceste granițe hotărâte după interesele politice și financiare ale altora, aproape toți oamenii care îmi influențează viața se află între aceste granițe fizice, politice și economice cărora le spunem România.

Spun mereu: "Nu sunt româncă, sunt om!" Visez la o lume unde granițele să fie trasate cu cretă colorată pe caldarâm, nu în mințile și sufletele oamenilor, în care limba ta să fie limba familiei tale, și nu un motiv de război, în care naționalitatea ta să nu intereseze pe nimeni. Conceptul pare greu de digerat pentru mulți oameni crescuți cu ideea că este ceva nobil în tribalism și segregare, în "noi versus ei", în dezumanizarea celor ce "nu sunt ca noi".

Deși prea puțin îmi pasă de conceptul de "România", de ideea de "România", de "naționalism" și "patriotism", găsesc că am sentimente pentru acest spațiu dintr-un singur motiv: este populat de oameni de care depind și care depind la rândul lor de acțiunile mele.

Îmi este important să avem legi corecte, care să ne trateze egal și care să ne respecte ca indivizi și ca grup.
Îmi este important să avem cu toții acces la educație decentă și la informație verificată.
Îmi este important să avem cu toții acces la un stil de viață decent, fără teama zilei de mâine.
Îmi este important să păstrăm o bucată de pădure verde și pentru nepoții nostrii, ca să nu vadă așa ceva doar în filme vechi și poze îngălbenite.
Cum facem asta? Nu plângându-ne, nu fugind, nu prefacându-ne că defapt este bine pentru că "se poate și mai rău", ci acționând.

Patriot nu este cel care abordează un steag în culori primare și ascultă "Deșteaptă-te române" la playerul din mașină.
Patriot nu este cel care înjură ungurii și se oferă să castreze țigani.
Patriot este cel care se oferă voluntar și contribuie la replantarea pădurilor care au fost defrișate.
Patriot este cel care urechează pe stradă pe cei care aruncă gunoaie pe jos.
Patriot este cel care se străduiește să educe pe cei din jur, informându-i și punându-le la dispoziție materiale spre învățare.
Patriot este cel care militează pentru legi corecte sau pentru a atrage atenția autorităților asupra unor nereguli.
Patriot este cel care crează lucruri de valoare pentru umanitate, fie că este artist, filozof sau om de știință.
Patriot este cel care îi ajută pe cei mai puțini norocoși să crească și să se dezvolte.

Da, aș vrea să văd întâi acest spațiu prins între limite care pentru mine sunt arbitrare că înflorește, își atinge potențialul și se dezvoltă frumos. Dar nu pentru că mă leagă ceva de conceptul "România". Ci pentru că singură nu pot face nimic. Avem nevoie să colaborăm cât mai mulți, nu pentru "gloria" spațiului carpato-danubiano-pontic, ci pentru ca noi, Terranii, să trăim cu toții mai bine.

Sunt optimistă

Au trecut câțiva ani de când primesc în fiecare zi știri despre Biserica Ortodoxă, prea multe dintre ele absurde și înfricoșătoare. Au trecut câțiva ani de când vorbesc zilnic cu creștini mai mult sau mai puțin furioși că "mă iau de Dumnezeu". Dar, privind înapoi, îmi dau seama că s-au schimbat destul de multe.
Dacă în martie 2011 am fost surprinși că TVR1 a acceptat să facă o emisiune despre averile bisericii, acum micile "afaceri" ale preoților sunt un subiect comun la știrile ProTV. Dacă acum 3 ani aflam una-alta de pe puținele bloguri atee, acum ziarele de tip tabloid mustesc de știri picante despre preoți, investigații cu camera ascunsă în biserici și declarații "uimitoare și fără precedent" ale unor persoane abuzate de preoți. Dacă înainte sub aceste articole găseam zeci de comentarii în care autorul articolului era afurisit și amenințat cu Iadul sau cancerul, acum găssc mesaje de revoltă împotriva  preoților.

Iar ei, preoții, știu toate astea.

Scandalurile din ultimul an au avut toate substrat puternic financiar, de la proteste organizate împotriva  caselor de incinerare , inclusiv "boicotarea" incinerării unei personalități decedate, până la  scandalul legat de cimitirele private, care ar putea fi o concurență serioasă pentru cimitirele (tot private) ale BOR. Să nu mai spunem că BOR are mai nou magazin online.

Da, este înfricoșător să vezi cât de tare se întinde caracatița aceasta numită BOR. Dar pentru mine este o speranță: modul acesta agresiv în care încearcă cu disperare să se agațe de buzunarele oamenilor, în special în momentele tragice ale vieții lor, îmi dă  impresia că sunt disperați. Opinia publică este din ce în ce mai dezaprobatoare, în special de când au început lucrările la Nenorocirea Mântuirii Neamului (prost), delapidând grămezi de fonduri de care avem atâta nevoie în alte sectoare. ASUR le-a dat peste nas în ce privește ora de religie în școli, care începe să piardă "mielușei", și, mai nou, a creat  o petiție prin care puteți cere primarului vostru să nu acorde sprijin financiar pentru construitea Catedralei (o puteți semna aici).

Privindu-i pe popi atât de disperați să își păstreze "turma", agresivi, cu ochii injectați, urlând la cei care nu sunt de-acord cu ei, născocind metode vădit disperate de a mai aduna ceva bani, am imaginea unui om care se îneacă și care se agață cu disperare de toate paiele, sperând să se salveze. Românii au cunoscut Europa laică și seculară, românii cunosc exemplele țărilor nordice atee, românii s-au săturat de betmenii în rochie care le stau lipiți de portofel ca niște lipitori grețoase și arogante. Nu peste multă vreme corporația "Biserica Ortodoxă" va fi o amintire tristă, comparativă cu Evul Mediu, dacă nu datorită gravității, atunci datorită dureroasei apropieri în timp, pentru că ne va fi rușine că ne-am lăsat manipulați.

Nu, nu sunt absurdă. Știu că eu nu voi apuca să văd moartea acestei corporații. Dar voi trăi să o văd cu ghearele tăiate și dinții piliți, trăind din milă. Așa cum merită.

Alte Argumente

Alte trei „argumente” pentru existenţa divinităţii sunt mult prea simple pentru a necesita o demontare elaborată. Echivocaţii grosolane, reformulări ale altor argumente deja demontate, sau pur şi simplu falsuri afirmaţii goale sunt ceea ce le caracterizează:

Argumentul Legiuitorului:

Toate corpurile din natură urmează anumite legi;
legile sunt caracteristice fiinţelor inteligente;
aşadar, există o fiinţă inteligentă care a creat legile naturii; numim această entitate „dumnezeu”

De vină pentru concluzia eronată este echivocaţia dintre legile umane, la care se referă a doua propoziţie din argument, şi „legile” fizicii. Cele două nu sunt sinonime, cu atât mai mult interşanjabile.
Legile umane sunt prescriptive, sunt un set de instrucţiuni care obligă la ceva, de obicei incluzând pedepse pentru abaterea de la ele; acestea sunt într-adevăr caracteristice fiinţelor inteligente şi sociale.
Dar legile naturale sunt descriptive, nu cer nimănui, sau mai bine zis nu cer de la nimic să facă ceva, ci pur şi simplu descriu modul în care funcţionează natura. Un obiect nu se „gândeşte” la legea gravitaţei care îi „cere” să cadă, pur şi simplu atracţia forţele de atracţie acţionează într-un anumit mod, iar rezultatul ( căderea cu o anumită acceleraţie ) e descris într-o formulă fizică, F=m1m2/r¹, numită „lege” pentru că se aplică fără excepţie. Nu e necesar vreun zeu care să împingă obiectul calculând în fiecare secundă cu cât să-şi mărească împingerea, acesta e modul de funcţionare al Universului.
Dacă preferaţi, înlocuiţi „urmează legile naturale” cu „se comportă într-un anumit mod caracteristic”. Astfel devine limpede că legile din prima premiză nu au nici o legătură cu „instrucţiunile scrise de oameni, pentru oameni, pentru a le restricţiona anumite posibile alegeri” - „legile” din a doua premiză.

Argumentul Din Gradaţie este la rândul lui bizar:

„Obiectele au diferite proprietăţi în diferite grade;
putem face comparaţia dintre diferitele grade doar prin referinţă la ceva care are acea proprietate în proporţii maxime;
acest ceva este dumnezeu”

Ce facem cu proprietăţile opuse ? Dumnezeul propus aici este cel mai alb şi cel mai negru, cel mai mare şi cel mai mic, cel mai cald şi cel mai rece, cel mai…
Ceva este greşit în argument: e nevoie oare să cunoaştem Cel Mai Înalt Lucru Din Univers înainte de a putea să ne dăm seama că un om este mai înalt decât un creion ? A doua premiză a argumentului spune că acest lucru este necesar, dar acest lucru este evident fals. Iar dacă un argument conţine o propoziţie eronată, atunci argumentul e eronat la rândul lui.
De asemenea, este logic că nu este obligatoriu ca un singur obiect să posede toate proprietăţile la superlativ, la fel cum şi oamenii care ajung în Cartea Recordurilor ajung pentru lucruri diferite: unul este cel mai gras, altul este cel mai înalt, şi altul este cel mai puternic.
Argumentul din Gradaţie a fost de asemenea demontat de Richard Dawkins într-o singură propoziţie:
lucrurile diferă în împuţiciune, dar putem face aceste comparaţii doar referindu-ne la ceva ce este împuţit la maximum; aşadar, trebuie să existe Împuţitul Maxim, şi acest cineva este dumnezeu”
Pare urât ? şi totuşi, singura schimbare a fost cea a genericului „proprietăţi” cu una din proprietăţile posibile ( „împuţiciune” ), pentru a face evidentă absurditatea şi ridicolul argumentului.

Argumentul Mişcătorului Nemişcat, prezentat de Aristotel, este o formă incipientă a Argumentului Primei Cauze:

„Tot ceea ce există pe lume este, într-o formă sau alta, în mişcare. Ceva nu se poate pune pe sine însuşi în mişcare, ci necesită o cauză care să o pună în mişcare; un regres infinit de cauze, sau de „mişcători”, este imposibil, aşadar există un mişcător nemişcat, care a iniţiat toate mişcările. Acest mişcător, sau această cauză a mişcării, este ceea ce numim dumnezeu”

…şi suferă de aceleaşi probleme ca şi Argumentul Primei Cauze: după ce pretinde necesitatea unei surse pentru fiecare „mişcare” ( terment folosit în sens general, cu sensul de „efect” ) , comite o pledoarie specială pentru o anumită sursă a mişcării, şi astfel se autocontrazice, acceptând totuşi că nu chiar totul necesită o altă cauză care să îl pună în mişcare.
În al doilea rând, foloseşte generalizări aproximative, din metaunivers ( scara umană ) pentru a descrie fenomene cuantice, care nu se supun aceloraşi reguli.
În al treilea rând, chiar acceptând necesitatea acestei prime cauze, sunt necesare alte şi alte demonstraţii pentru a determina fiecare proprietate a acestei cauze, până să fie permis să se vorbească despre vreun „zeu” sau „dumnezeu”. Conştiinţă, voinţă, intenţie… Nu, nu e permis să împopoţonăm acest „prim mişcător” cu pompoasa etichetă de „dumnezeu”, care le implică pe toate, până nu apar dovezi că acest „prim mişcător” chiar are tot ce trebuie pentru a fi numit astfel. După care e necesară o altă demonstraţie elaborată că acest zeu este chiar zeul pe care-l doreşte cel ce prezintă argumentul, şi nu altul… sau alţii.

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam
Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Ceasul lui Paley
Argumentul din Moralitate
Presupoziţionalismul

Argumentul din Moralitate

Argumentul din Moralitate se bazează de obicei pe prezumpţia că moralitatea este obiectivă:

dacă moralitatea este obiectivă şi absolută, atunci dumnezeu există;
moralitatea este obiectivă şi absolută;
aşadar, dumnezeu există.

Sau, formulat mai grosolan,

Sursa moraltăţii este una exterioară fiinţei umane, este dumnezeu !

De acord, dacă moralitatea ar fi obiectivă, asta ar putea indica o sursă înexplicabilă, poate chiar supranaturală; şi mai sunt necesare câteva demonstraţii pentru a elimina toţi zeii creditaţi cu dăruirea moralităţii către oameni, până să se poată spune exact care zeitate, sau zeităţi, au fost acelea.
Doar că moralitatea nu este absolută. Există câteva principii comune cam oricărui sistem moral, indiferent de societate, cum ar fi reţinerea faţă de uciderea nejustificată a altora; mai mult, aceleaşi trăsături generice se manifestă la orice specie socială: de pilđă, un banc de peşti pirahna, deşi nu a fost „binecuvântat” de vreun zeu cu porunci morale, va prospera fără ca peştii, deşi extrem de vorace şi capabili să atace orice pradă, să se atace reciproc. În cazul lor, este vorba de un instinct care să inhibe atacul asupra celor identificaţi drept „din aceeaşi specie”. În cazul omului, acelaşi instinct, dar evoluat cu mult deasupra unor simple reflexe, a dat naştere la ceea ce numim „moralitate”. Dar acesta e necesar pentru a permite formarea unei societăţi - orice societate care permite uciderea la-ntâmplare nu va prospera foarte mult. Este similar selecţiei naturale, doar că la nivel de grup, nu de individ: grupurile, sau societăţile în care membrii nu reuşesc să-şi inhibe agresivitatea faţă de ceilalţi membri nu se vor forma, iar dacă se formează nu vor exista pentru mult timp; în schimb, grupurile formate din indivizi care se acceptă reciproc şi care pot colabora vor rezista, iar dintre acestea, cele în care membrii colaborează cel mai bine şi îşi inhibă la maxim agresiunea faţă de alţi membri ai grupului vor avea mai mult succes ca grupuri sau ca societăţi.
Deci nu e nimic ciudat ca o specie socială, care a evoluat din alte specii care au fost sociale şi au trăit în grupuri vreme de milioane de ani să aibă bine „întipărit” în instinct o inihibiţie faţă de uciderea altor membri ai grupului.
Iar în privinţa altor principii morale… ia să vedem:
- cineva care nu face parte din grup/societate poate fi jefuit sau ucis ?
- sunt femeile „animale” aflate în posesia tatălui sau a soţului, care dispune de ele şi de viaţa lor cum doreşte ?
- sunt membrii altor grupuri, altor societăţi, sau de altă culoare, doar animale care pot fi cumpărate, vândute, exploatate ?
- este moral să torturezi un animal doar de dragul de-a o face ?
- e moral să ucizi un membru bătrân sau bolnav al grupului ?
- dar pe cineva care nu are aceleaşi convingeri religioase ?
Şi lista de întrebări poate continua mult şi bine.
La fiecare din aceste întrebări, răspunsul pe care-l dă societatea noastră de azi, bazându-se pe sistemul moral de azi, poate fi doar un Nu ! foarte hotărât. Dar în alte societăţi, sau chiar în societatea noastră acum vreo 2-300 ani răspunsurile ar fi fost cu totul altele.
Aşadar, să nu ne raportăm doar la două principii morale mari şi late, care sunt comune din motive evidente, ci să analizăm întregul sistem moral; ajunge să ne amintim de America anilor 1800, care nu găsea nimic imoral în sclavie; de Europa Evului Mediu, unde se considera greşit să nu combaţi ( cu foc şi spadă ) necredincioşii sau ereticii; de Ubasute, veche practică japoneză în cadrul căreia bătrânii erau abandonaţi pe un munte în momentul în care deveneau o povară pentru familie; de „spectacolele” din Europa anilor 1700, în care pisici erau arse lent pe rug spre amuzamentul publicului, sau de execuţiile publice; exemplele pot continua. În realitate, moralitatea se schimbă şi evoluează în timp, aşadar, nu există o „moralitate absolută”, aceasta este stabilită în cadrul fiecărei societăţi, de membrii acelei societăţi; ba mai mult, variază ( între anumite limite ) de la membru la membru; pretenţia că ar exista o singură moralitate, cu atât mai mult una obiectivă de-a lungul timpului, este pur şi simplu falsă; nici de aici nu se întrevede vreo posibilitate de existenţă pentru vreun zeu.

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam
Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Ceasul lui Paley
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat
Presupoziţionalismul

Ceasul lui Paley

Argumentul Ceasulului, al lui Paley, o variaţie a Argumentului din design,, a fost prezentat de mai mulţi teleologi; unul dintre ei a fost William Paley, care l-a prezentat cam în această formă:

„Imaginează-ţi că mergi printr-o pădure, şi găseşti un ceas; o să recunoşti imediat obiectul respectiv ca fiind proiectat de un designer inteligent; în acelaşi mod, privind un ochi, un corp uman, sau un copac, recunoşti că acestea au fost proiectate de un designer inteligent: dumnezeu !”.

Şi aici problemele sunt multe şi numeroase. În primul rând, motivul pentru care putem recunoaşte obiectul ca proiectat este că ştim ce este acel obiect, în ce scop a fost proiectat, cum a fost construit. Argumentul urmăreşte să demonstreze că fiinţele umane recunosc automat orice este proiectat faţă de ceva neproiectat, dar asta nu este adevărat. Puneţi în locul ceasului ceva necunoscut: o cochilie, o rocă sau poate un cristal ciudat, vreun obiect construit de un artist din cine ştie ce materiale ciudate, sau ( hai să facem un pas în fantastic ) un aparat luat de la bordul unei farfurii zburătoare. În fiecare din aceste cazuri, atunci când obiectul nu este familiar observatorului, confuzia va fi maximă, nici vorbă să poată deosebi cineva între designul unei civilizaţii extraterestre sau exprimarea dubioasă a vreunui artist, şi un obiect natural, ne-proiectat, dar cu un aspect mai ciudat. Vor fi necesare teste şi analize de laborator pentru a determina ce este acel obiect, şi posibil şi care e scopul lui… dacă are aşa ceva.
O altă problemă este că argumentul datează de pe la 1700-1800. Adică cu zeci de ani înainte ca Darwin să ofere o explicaţie naturală pentru aparenţa designului în fiinţele vii. O dată cu formularea teoriei evoluţiei, argumentul din design a devenit, dintr-un apel la ignoranţă ( „nu există explicaţie pentru aparenţa de proiectare, aşadar dumnezeu” ), doar ignoranţă, simpla ignoranţă în privinţa unei teorii ştiinţifice.
În alte cazuri, argumentul sugerează că complexitatea necesită designer, dar cunoaştem suficiente procese naturale care duc la creşterea complexităţii - chiar procesul de evoluţie prin selecţie naturală o face.
„Designul inteligent”, noua formă pe care a adoptat-o creaţionismul pentru a se putea strecura în şcolile americane pe lângă restricţiile legale, pune accent deosebit pe această complexitate, pretinzând că obiectele care prezintă un anumit grad complexitate necesită un designer. Doar că acest designer este foarte complex… iar conform argumentului va necesita, la rândul lui un designer şi mai complex, care va necesita… şi tot aşa.
Iar o altă minoră problemă este faptul că, luat la analizat mai atent… argumentul se autocontrazice: cum se face recunoaşterea designului aproape instantaneu ? prin comparaţia cu obiectele din natură. Dar, implicit, rezultă că restul obiectelor din natură nu au aceleaşi caracteristici, nu prezintă semne c-ar fi proiectate… ceea ce e o concluzie ciudată pentru un argument încercând să demonstreze că lumea a fost proiectată !

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Argumentul din Moralitate
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat
Presupoziţionalismul

Argumentul Teleologic

Următorul argument din listă propune un designer viu, inteligent şi complex, pentru că în absenţa acestuia… nu pot fi explicate viaţa, inteligenţa şi complexitatea. Argumentul Teleologic, sau Argumentul din Design apare în numeroase forme, dar în esenţă poate fi rezumat la:

„Universul şi/sau formele de viaţă par a fi proiectate; aşadar, putem presupune că există un designer, şi anume dumnezeu”.

De obicei, alternativa propusă la designer este „pura întâmplare”. Doar că, cel puţin pentru fiinţele vii, se comite eroarea omului-de-paie: fireşte că e absurd să presupui că un cal, un copac sau o vrabie au apărut „din întâmplare”, dar evoluţia nu înseamnă „din întâmplare”. Nu e nevoie de un designer inteligent care să proiecteze un ochi, o aripă sau un muşchi, şi totuşi acestea nu apar „din întâmplare”, ci evoluează în timp datorită selecţiei naturale.
Iar în privinţa Universului, din nou forţele naturale îl explică cel puţin la fel de bine ca şi ipoteza designerului. De pildă, una din posibilele explicaţii implică o infinitate de universuri, în care proprietăţile şi legile naturale pot diferi foarte mult; fireşte, viaţa se va putea dezvolta doar în acele universuri care au condiţiile necesare pentru aceasta; dar ar fi absurd ca formele de viaţă apărute doar în acele universuri care o permit să tragă concluzia că Universul respectiv a fost construit special pentru ele.
Oricum, deocamdată cunoaştem un singur Univers. Cunoaştem încă destul de puţin despre condiţiile care au dus la formarea lui. Încă nu ştim ce variante posibile ar fi putut rezulta.
Ceea ce ştim cu certitudine e că Universul nu este ospitalier vieţii. În vasta majoritate a sa, este doar un spaţiu gol, străbătut de radiaţii, şi cu temperaturi apropiate de zero absolut. În rare ocazii, câte o fărâmă de materie s-a conglomerat într-un sistem solar, şi în puţine sisteme solare, câte una-două planete se-ntâmplă să fie condiţii care să permită vieţii să apară şi să lupte din răsputeri pentru a se menţine pentru o foarte scurtă durată de timp ( raportat la vârsta Universului ), înainte ca sistemul solar să fie distrus de explozia propriului soare. Acesta nu este un sistem „proiectat” pentru viaţă, nu mai mult decât au fost munţii Bucegi în întregime proiectaţi special pentru cultura de bacterii care se dezvoltă pentru câteva minute în picătura de ploaie rămasă într-o fisură dintr-o rocă din vârful muntelui Omu, înainte ca soarele şi vântul s-o usuce şi astfel să ucidă bacteriile.

Perfecţiunea Universului este invocată şi în Argumentul Antropic, care repetă

Universul este reglat fin pentru a permite apariţia vieţii, deci are un designer.

Sau, în altă variantă,

planeta Terra este perfect poziţionată şi are condiţiile perfecte pentru a permite dezvoltarea vieţii; acest lucru indică că a fost astfel poziţionată în mod intenţionat de un designer.

Doar că, după cum am văzut, Universul nu este reglat special pentru a permite viaţa; viaţa reprezintă ceva insignifiant, bazat mai degrabă pe impurităţile Universului decât pe Universul ca atare.
Iar „surpriza” că Pământul permite existenţa vieţii… în prezent se cunosc peste 800 de planete din alte sisteme solare, din care vreo 50 orbitează în aşa-numita zonă Goldilock, zonă la distanţa potrivită faţă de soarele planetei pentru a menţine apa lichidă la suprafaţa planetei şi deci a permite existenţa formelor de viaţă similară celei terestre.
Nu e nimic uimitor că viaţa a apărut pe o planetă capabilă să o susţină. Chiar dacă în întregul Univers viaţa ar fi apărut o singură dată, atunci ar fi apărut numai şi numai pe o planetă capabilă să o susţină.
Dimpotrivă, dacă viaţa terestră s-ar fi dezvoltat pe o planetă incapabilă să o susţină, şi totuşi ar fi rezistat, abia atunci acest lucru ar fi fost cu-adevărat inexplicabil. Dar faptul că viaţa a apărut şi mai ales că s-a dezvoltat şi a evoluat exact unde acest lucru a fost posibil nu este un indiciu că Pământul a fost creat, ci… că viaţa s-a adaptat la condiţiile pe care le-a avut ! Şi nici măcar n-a reuşit să o facă foarte bine, cam 99% din speciile care au existat vreodată au dispărut pentru că nu au reuşit să facă faţă schimbărilor de mediu ale „planetei proiectate special pentru ele”, sau au fost ucise de meteoriţi căzuţi din spaţiul cosmic, la rândul lui „proiectat special pentru viaţa terestră”.

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam
Ceasul lui Paley
Argumentul din Moralitate
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat
Presupoziţionalismul

Argumentul Cosmologic

Al doilea argument din serie este Argumentul Cosmologic, sau Argumentul Primei Cauze, care încearcă să demonstreze necesitatea existenţei unei divinităţi care să pună în mişcare Universul, sau să declanşeze Big-Bangul:

„Tot ceea ce există necesită o cauză; universul necesită şi el o cauză, iar această cauză este dumnezeu.”

Din păcate, argumentul suferă de mici erori care-l invalidează total. În primul rând, se face vinovat de extrapolări nepermise: faptul că unele fenomene din scara noastră de perspectivă necesită cauze nu înseamnă că aceleaşi principii se aplică la nivel micro, la nivel cuantic, unde relaţiile cauză-efect pot fi inversate, sau efectele se pot produce spontan, fără cauze. Cu atât mai mult logica intuitivă eşuează când este vorba de întregul Univers condensat la dimensiuni infinit de mici.
A încerca să descrii asemenea fenomene extraordinare ca cele ce au loc permanent la nivel micro, prin raportare şi comparare cu fenomenele uzuale poate uneori ajuta la descrierea lor, dar în nici un caz analogiile nu pot merge atât de departe încât să oblige însăşi fenomene precum naşterea întregului Univers, a spaţiului şi a timpului, dintr-o fluctuaţie cuantică de dincolo de înţelegerea noastră, de dincolo de capacităţile de descriere a tuturor legilor naturale aşa cum le cunoaştem azi, să respecte bunul-simţ al oamenilor; este la fel de deplasat cu a încerca să simţi, să intuieşti modul în care un electron trece prin două fante concomitent, sau modul în care timpul obiectiv se dilată sau se contractă în funcţie de viteza de deplasare: este pur şi simplu imposibil. Putem descrie fenomenele respective, le putem demonstra, dar ele nu sunt intuitive.
Aşadar, a încerca să descrii Big Bangul prin prisma intuiţiei umane este un eşec, iar raţionamentul se prăbuşeşte aici.
Dar problemele continuă: chiar acceptând că Big-Bangul are nevoie de o cauză, afirmaţia „numim cauza aceasta dumnezeu” este o echivocaţie grosolană: singurul lucru pe care-l ştim despre cauza aceasta e că poate genera universuri. Atât. Cuvântul „dumnezeu” cară după sine o mulţime de alte implicaţii: conştiinţă, voinţă, intenţia de a crea Universul, supravegherea acestuia, ba chiar şi păzirea atentă a comportamentului şi gândurilor oamenilor… şi multe, multe alte atribute. Prin simpla atribuire a numelui „dumnezeu” acestei prime cauze, cel ce prezintă argumentul încearcă să scape de necesitatea demonstrării tuturor acestor proprietăţi şi să le strecoare pe toate sub acoperirea oferită de rezonanţa denumirii.
Scutirea zeului de la regula „absolută” necesară iniţial tocmai pentru a forţa ca răspuns zeul este o eroare de argumentaţie, pledoaria specială, şi totodată un handicap major pentru argument: după ce pretinde necesitatea unei cauze pentru orice, prezintă drept explicaţie… ceva care nu are cauză, deci admite că nu este obligatorie o cauză pentru orice. Această autocontradicţie este fatală.
„De unde vine acest zeu ? Dacă decidem că aceasta este o întrebare căreia nu i se poate răspunde, de ce să nu scutim un pas, şi să spunem că originea Universului este o întrebare căreia nu i se poate răspunde ? Sau, dacă spunem că acest zeu, sau zei, au existat dintotdeauna, de ce să nu scutim un pas, şi să spunem că Universul a existat dintotdeauna ?” ( Carl Sagan ).

Argumentul Cosmologic, varianta îmbunătăţită, sau Argumentul lui Kalam, prezentat deseori de apologistul William Lane Craig, este tot Argumentul Cosmologic, dar reformulat pentru a oferi o portiţă de scăpare pentru zeu, nu pe baze logice, ci semantice:

„Tot ceea ce începe să existe necesită o cauză; Universul a început să existe, aşadar, Universul necesită o cauză.
Această cauză este dumnezeu.

Astfel, la întrebarea „dar ce l-a cauzat pe acest dumnezeu ?”, cel ce prezintă argumentul răspunde că „dumnezeu a existat dintotdeauna, nu a început să existe, deci el nu necesită vreo cauză !”
Dar asta e iarăşi o pledoarie specială: se face o excepţie aparte pentru acest zeu, de care ni se spune că „a existat dintotdeauna”… dar fără a demonstra asta.
Oricum, aceste trucuri semantice nu adresează primele două critici ale argumentului iniţial: în primul rând, nu s-a demonstrat că „tot ceea ce există necesită o cauză”. Încă o dată, la nivel cuantic, fenomene necauzate se produc în permanenţă, anulând prima afirmaţie; şi în al doilea rând, dacă Universul are nevoie de cauze, singurul lucru pe care-l putem spune despre cauza respectivă doar prin analiza Universului este că respectiva cauză poate produce Universuri. Mai trebuie demonstrat că această cauză este vie, conştientă, că a produs Universul în mod intenţionat…
În al treilea rând ( această critică se aplică ambelor variante ale argumentului ) chiar acceptând că Universul necesită o cauză, se pot alege o mie de explicaţii la fel de fantastice, care să nu răspundă de fapt la nimic: Hamsterul Magic care Vomită Universuri, Monstrul Zburător din Spaghete, YHVH, Spiriduşul Transcendent, etc etc etc. A inventa o cauză despre care se spune că „a produs Universul”, apoi aducând Universul ca dovadă că invenţia este reală, este un exemplu clasic de eroare logică, argumentul din scenariu.
În ultimul rând, reformularea poate duce la concluzia că dumnezeu nu există:

„Tot ceea ce există a început să existe la un moment dat.
Dacă dumnezeu „nu a început să existe”, atunci dumnezeu nu există !”

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Ceasul lui Paley
Argumentul din Moralitate
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat
Presupoziţionalismul

Argumentul Ontologic

De-a lungul timpului, filozofi şi teologi au încercat să demonstreze existenţa zeilor folosind diverse argumentaţii pornind de la ceea ce cunoşteau şi încercând să-şi croiască drumul logic spre concluzia care să demonstreze, o dată pentru totdeauna, că zeul sau dumnezeul lor este real şi necesar.
Din păcate, fiecare din argumente s-a „impiedicat” la un moment dat de un minor detaliu, vreun fapt care să le contrazică raţionamentul, sau vreo eroare strecurată prin raţionament.
Acest lucru nu împiedică apologişti şi teologi moderni, profesionişti sau amatori, să folosească aceleaşi argumente eronate pentru a-şi susţine cauza, fie pentru că nu ştiu că argumentele sunt eronate… fie pentru că mizează pe faptul că interlocutorul nu ştie acest lucru.
Urmează o serie de articole care să prezinte câteva din cele mai frecvente argumente, împreună cu demontarea fiecăruia.

Primul argument prezentat, Argumentul Ontologic, este ciudat; în esenţă, are cam forma aceasta:

„Nu poate fi conceput nimic superior lui dumnezeu;
o entitate care există atât în minte cât şi în realitate este superioară uneia care există doar în imaginaţie;
dar, pentru că dumnezeu este cel mai măreţ şi nu ne putem imagina ceva superior lui, rezultă că dumnezeu există şi în realitate.”

Ceea ce este un mod foarte alambicat de a face un argument circular grozav, definind dumnezeul drept „o entitate care chiar există”, apoi prezentând existenţa propusă în definiţie ca dovadă că dumnezeu chiar există.
Fireşte, nu tot ceea ce poate fi definit există în realitate, nici măcar dacă în definiţie se strecoară şi „care există”: „cercul cu patru colţuri” poate fi definit, dar totuşi nu poate exista, chiar dacă completez definiţia cu formula magică „care există”, sau adaug atributul „perfect” atât cercului, cât şi colţurilor; a vorbi despre „porcul zburător perfect” nu va materializa un porc zburător, nici în cameră, nici în altă parte. De ce ? Foarte simplu: existenţa în sine nu este o proprietate a unui obiect, ci doar descrie relaţia dintre conceptul respectiv şi realitate. Aşadar, „o entitate care există atât în minte cât şi în realitate este superioară uneia care există doar în imaginaţie” este eronat, deci concluzia se prăbuşeşte. De ce ar fi ceva imaginat inferior obiectului real ? din ce punct de vedere ?
În al doilea rând, argumentul e dependent de imaginaţie. Serios ? Dumnezeul ăsta depinde de capacitatea sau incapacitatea cuiva de a-şi imagina anumite calităţi ? Ce facem dacă, să presupunem, mâine se naşte cineva cu o imaginaţie mai bogată decât a tuturor celorlalţi oameni ? Dintr-o dată dumnezeul va deveni mai puternic, mai grozav, mai strălucit, şi va reveni la „normal” o dată cu moartea personajului ?
Iar în al treilea rând… e amuzant cum, după ce teologii ne-au asigurat că „dumnezeu depăşeşte cu muuuult capacitatea de înţelegere a omului”, dintr-o dată se răzgândesc şi îl limitează doar la ceea ce omul poate imagina. Şi uneori o fac chiar în cadrul aceeaşi discuţii !
Cineva poate afirma că „dumnezeu e omnipotent”, dar asta nu înseamnă nimic. Oare persoana cu pricina chiar poate înţelege omnipotenţa, şi-o poate imagina ? sau doar pronunţă nişte cuvinte care nu rezonează cu nimic din tot ceea ce a fost vreodată accesibil vreunui om ?
În al patrulea rând, acest argument mai poate oferi ocazia unui paradox:
„Poate dumnezeu să-şi imagineze ceva superior lui ? dacă da, atunci intrăm într-o spirală infintă, pentru că automat entitatea respectivă trebuie să existe; iar acea entitate îşi poate imagina ceva superior… ? ad nauseam. Iar dacă nu, atunci dumnezeul acesta nu este omnipotent, fiind incapabil de cel puţin o acţiune.”

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam
Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Ceasul lui Paley
Argumentul din Moralitate
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat