Argumentul Ontologic

De-a lungul timpului, filozofi şi teologi au încercat să demonstreze existenţa zeilor folosind diverse argumentaţii pornind de la ceea ce cunoşteau şi încercând să-şi croiască drumul logic spre concluzia care să demonstreze, o dată pentru totdeauna, că zeul sau dumnezeul lor este real şi necesar.
Din păcate, fiecare din argumente s-a „impiedicat” la un moment dat de un minor detaliu, vreun fapt care să le contrazică raţionamentul, sau vreo eroare strecurată prin raţionament.
Acest lucru nu împiedică apologişti şi teologi moderni, profesionişti sau amatori, să folosească aceleaşi argumente eronate pentru a-şi susţine cauza, fie pentru că nu ştiu că argumentele sunt eronate… fie pentru că mizează pe faptul că interlocutorul nu ştie acest lucru.
Urmează o serie de articole care să prezinte câteva din cele mai frecvente argumente, împreună cu demontarea fiecăruia.

Primul argument prezentat, Argumentul Ontologic, este ciudat; în esenţă, are cam forma aceasta:

„Nu poate fi conceput nimic superior lui dumnezeu;
o entitate care există atât în minte cât şi în realitate este superioară uneia care există doar în imaginaţie;
dar, pentru că dumnezeu este cel mai măreţ şi nu ne putem imagina ceva superior lui, rezultă că dumnezeu există şi în realitate.”

Ceea ce este un mod foarte alambicat de a face un argument circular grozav, definind dumnezeul drept „o entitate care chiar există”, apoi prezentând existenţa propusă în definiţie ca dovadă că dumnezeu chiar există.
Fireşte, nu tot ceea ce poate fi definit există în realitate, nici măcar dacă în definiţie se strecoară şi „care există”: „cercul cu patru colţuri” poate fi definit, dar totuşi nu poate exista, chiar dacă completez definiţia cu formula magică „care există”, sau adaug atributul „perfect” atât cercului, cât şi colţurilor; a vorbi despre „porcul zburător perfect” nu va materializa un porc zburător, nici în cameră, nici în altă parte. De ce ? Foarte simplu: existenţa în sine nu este o proprietate a unui obiect, ci doar descrie relaţia dintre conceptul respectiv şi realitate. Aşadar, „o entitate care există atât în minte cât şi în realitate este superioară uneia care există doar în imaginaţie” este eronat, deci concluzia se prăbuşeşte. De ce ar fi ceva imaginat inferior obiectului real ? din ce punct de vedere ?
În al doilea rând, argumentul e dependent de imaginaţie. Serios ? Dumnezeul ăsta depinde de capacitatea sau incapacitatea cuiva de a-şi imagina anumite calităţi ? Ce facem dacă, să presupunem, mâine se naşte cineva cu o imaginaţie mai bogată decât a tuturor celorlalţi oameni ? Dintr-o dată dumnezeul va deveni mai puternic, mai grozav, mai strălucit, şi va reveni la „normal” o dată cu moartea personajului ?
Iar în al treilea rând… e amuzant cum, după ce teologii ne-au asigurat că „dumnezeu depăşeşte cu muuuult capacitatea de înţelegere a omului”, dintr-o dată se răzgândesc şi îl limitează doar la ceea ce omul poate imagina. Şi uneori o fac chiar în cadrul aceeaşi discuţii !
Cineva poate afirma că „dumnezeu e omnipotent”, dar asta nu înseamnă nimic. Oare persoana cu pricina chiar poate înţelege omnipotenţa, şi-o poate imagina ? sau doar pronunţă nişte cuvinte care nu rezonează cu nimic din tot ceea ce a fost vreodată accesibil vreunui om ?
În al patrulea rând, acest argument mai poate oferi ocazia unui paradox:
„Poate dumnezeu să-şi imagineze ceva superior lui ? dacă da, atunci intrăm într-o spirală infintă, pentru că automat entitatea respectivă trebuie să existe; iar acea entitate îşi poate imagina ceva superior… ? ad nauseam. Iar dacă nu, atunci dumnezeul acesta nu este omnipotent, fiind incapabil de cel puţin o acţiune.”

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam
Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Ceasul lui Paley
Argumentul din Moralitate
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat