Alte Argumente

Alte trei „argumente” pentru existenţa divinităţii sunt mult prea simple pentru a necesita o demontare elaborată. Echivocaţii grosolane, reformulări ale altor argumente deja demontate, sau pur şi simplu falsuri afirmaţii goale sunt ceea ce le caracterizează:

Argumentul Legiuitorului:

Toate corpurile din natură urmează anumite legi;
legile sunt caracteristice fiinţelor inteligente;
aşadar, există o fiinţă inteligentă care a creat legile naturii; numim această entitate „dumnezeu”

De vină pentru concluzia eronată este echivocaţia dintre legile umane, la care se referă a doua propoziţie din argument, şi „legile” fizicii. Cele două nu sunt sinonime, cu atât mai mult interşanjabile.
Legile umane sunt prescriptive, sunt un set de instrucţiuni care obligă la ceva, de obicei incluzând pedepse pentru abaterea de la ele; acestea sunt într-adevăr caracteristice fiinţelor inteligente şi sociale.
Dar legile naturale sunt descriptive, nu cer nimănui, sau mai bine zis nu cer de la nimic să facă ceva, ci pur şi simplu descriu modul în care funcţionează natura. Un obiect nu se „gândeşte” la legea gravitaţei care îi „cere” să cadă, pur şi simplu atracţia forţele de atracţie acţionează într-un anumit mod, iar rezultatul ( căderea cu o anumită acceleraţie ) e descris într-o formulă fizică, F=m1m2/r¹, numită „lege” pentru că se aplică fără excepţie. Nu e necesar vreun zeu care să împingă obiectul calculând în fiecare secundă cu cât să-şi mărească împingerea, acesta e modul de funcţionare al Universului.
Dacă preferaţi, înlocuiţi „urmează legile naturale” cu „se comportă într-un anumit mod caracteristic”. Astfel devine limpede că legile din prima premiză nu au nici o legătură cu „instrucţiunile scrise de oameni, pentru oameni, pentru a le restricţiona anumite posibile alegeri” - „legile” din a doua premiză.

Argumentul Din Gradaţie este la rândul lui bizar:

„Obiectele au diferite proprietăţi în diferite grade;
putem face comparaţia dintre diferitele grade doar prin referinţă la ceva care are acea proprietate în proporţii maxime;
acest ceva este dumnezeu”

Ce facem cu proprietăţile opuse ? Dumnezeul propus aici este cel mai alb şi cel mai negru, cel mai mare şi cel mai mic, cel mai cald şi cel mai rece, cel mai…
Ceva este greşit în argument: e nevoie oare să cunoaştem Cel Mai Înalt Lucru Din Univers înainte de a putea să ne dăm seama că un om este mai înalt decât un creion ? A doua premiză a argumentului spune că acest lucru este necesar, dar acest lucru este evident fals. Iar dacă un argument conţine o propoziţie eronată, atunci argumentul e eronat la rândul lui.
De asemenea, este logic că nu este obligatoriu ca un singur obiect să posede toate proprietăţile la superlativ, la fel cum şi oamenii care ajung în Cartea Recordurilor ajung pentru lucruri diferite: unul este cel mai gras, altul este cel mai înalt, şi altul este cel mai puternic.
Argumentul din Gradaţie a fost de asemenea demontat de Richard Dawkins într-o singură propoziţie:
lucrurile diferă în împuţiciune, dar putem face aceste comparaţii doar referindu-ne la ceva ce este împuţit la maximum; aşadar, trebuie să existe Împuţitul Maxim, şi acest cineva este dumnezeu”
Pare urât ? şi totuşi, singura schimbare a fost cea a genericului „proprietăţi” cu una din proprietăţile posibile ( „împuţiciune” ), pentru a face evidentă absurditatea şi ridicolul argumentului.

Argumentul Mişcătorului Nemişcat, prezentat de Aristotel, este o formă incipientă a Argumentului Primei Cauze:

„Tot ceea ce există pe lume este, într-o formă sau alta, în mişcare. Ceva nu se poate pune pe sine însuşi în mişcare, ci necesită o cauză care să o pună în mişcare; un regres infinit de cauze, sau de „mişcători”, este imposibil, aşadar există un mişcător nemişcat, care a iniţiat toate mişcările. Acest mişcător, sau această cauză a mişcării, este ceea ce numim dumnezeu”

…şi suferă de aceleaşi probleme ca şi Argumentul Primei Cauze: după ce pretinde necesitatea unei surse pentru fiecare „mişcare” ( terment folosit în sens general, cu sensul de „efect” ) , comite o pledoarie specială pentru o anumită sursă a mişcării, şi astfel se autocontrazice, acceptând totuşi că nu chiar totul necesită o altă cauză care să îl pună în mişcare.
În al doilea rând, foloseşte generalizări aproximative, din metaunivers ( scara umană ) pentru a descrie fenomene cuantice, care nu se supun aceloraşi reguli.
În al treilea rând, chiar acceptând necesitatea acestei prime cauze, sunt necesare alte şi alte demonstraţii pentru a determina fiecare proprietate a acestei cauze, până să fie permis să se vorbească despre vreun „zeu” sau „dumnezeu”. Conştiinţă, voinţă, intenţie… Nu, nu e permis să împopoţonăm acest „prim mişcător” cu pompoasa etichetă de „dumnezeu”, care le implică pe toate, până nu apar dovezi că acest „prim mişcător” chiar are tot ce trebuie pentru a fi numit astfel. După care e necesară o altă demonstraţie elaborată că acest zeu este chiar zeul pe care-l doreşte cel ce prezintă argumentul, şi nu altul… sau alţii.

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Cosmologic
Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam
Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Ceasul lui Paley
Argumentul din Moralitate
Presupoziţionalismul