tag:blogger.com,1999:blog-72113141077664413992024-03-13T22:02:27.125+02:00Cugetările Pietrei...sau "De ce nu există nemişcare".Freijahttp://www.blogger.com/profile/01708738570883934008noreply@blogger.comBlogger233125tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-55286761289611904332017-10-21T23:04:00.003+03:002017-10-21T23:29:43.920+03:00Why not me?<br />
<br />
Sunt om. Asta mă bagă automat în categoria celor care au suferit o agresiune din partea unui alt om. Nu sunt edgy....doar...<br />
<br />
<br />
Am văzut mulți oameni socati de câte persoane (femei, dar și bărbați) au avut un status din seria #metoo, oameni care se întrebau mai mult sau mai puțin retoric "Dacă ăsta e numărul de femei care declara public că au fost agresate sexual sau nu, oare mai există femei fărăâ astfel de povești?" Eu cred că nu, nu există. Nu exista nici mulți bărbati făra o astfel de poveste. Specia noastră nu este una de care să fiu nemărginit de mândră, uneori.<br />
<br />
Dar #notme.<br />
<br />
De ce?<br />
<br />
Nu am uitat cum moșul din colțul străzii m-a ademenit la 12 ani "să vad cățelușul", pentru ca apoi să încuie ușa în urma mea. Nu am pățit mai mult decât să fiu pipăită și sărutată, și am tăcut pentru că nu am vrut ca tata să meargă la închisoare. Dar primul meu sărut a fost unul fără dinți.<br />
<br />
<br />
Nu l-am uitat nici pe Endre, care îmi explica "Și eu merit să fiu iubit, nu?" în timp ce mă presa de stâlp, nici cât am frecat cu buretele și piatra ponce ca să mă simt din nou curată. <br />
<br />
Nu l-am uitat nici pe amărătul ala care s-a gândit sa mă prindă de mână în timp ce se masturba, la 1 noaptea. O secundă mai târziu își acoperea capul cu brațele întrebând "De ce dai???", în timp ce eu expicam destul de convingător că e o idee proastă să pui mâna pe o femeie care plânge. Nu i-am uitat pe ei. Nu i-am uitat nici pe alții.<br />
<br />
<br />
#notme, pentru că am o doză de maturitate care mă lasă să înțeleg 2 lucruri:<br />
<br />
<br />
1: Nu sunt victima lor. De acum și pâna în pânzele albe, nu sunt o victimă. Nu caut simpatie. Nu caut soluții de suprafață, pentru că știu care e soluția. Și soluția nu e o campanie de hashtag.<br />
<br />
2: Și aici e miezul. Știu exact unde e problema. (I am very smart.) Și știu că nu are soluții imediate. Nu e ceva ce să rezolvăm în 2017, în 2207 sau în 3017. Dar e ceva ce poate fi ameliorat.<br />
<br />
Problema e asta: Suntem oameni. Apex predator. Specia cea mai de succes a planetei. Am ajuns acolo folosind capacitatea de gândire abstractă corelată cu o capacitate de a colabora ca indivizi și cu agresivitatea noastră mare.<br />
<br />
Suntem invazivi si agresivi, și de-a lungul timpului asta ne-a ajutat.<br />
<br />
Hai să mergem într-o savană oarecare, în anul 40,017 îen, unde un trib de hominizi încearcă sa supraviețuiască. Se luptă cu "forțele naturii", adică cu foamea, cu alți prădători, cu clima, dar și cu alte triburi, pentru a pune mâna pe resurse. Cei mai agresivi ȘI capabili să colaboreze vor primi terenul de vânătoare dorit. E un model brut și simplu, dar care a supraviețuit la nivel individual și tribal, în termeni biologici, până alaltăieri. <br />
<br />
Și acum?<br />
<div>
<br />
Acum avem un apex predator capabil de gândire abstractă si colaborare care se trezește la 6 ca să stea un ceas în trafic pentru a ajunge la locul de muncă unde stă pe scaun 8 ore (cu o jumătate de oră de pauză) ansamblând piulițe pe șuruburi. Sau apăsând un buton pentru a face coggs and sprockets. <br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://i.pinimg.com/originals/c0/63/a4/c063a40d648cf0bc385e4c8c7130e465.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="415" data-original-width="550" height="241" src="https://i.pinimg.com/originals/c0/63/a4/c063a40d648cf0bc385e4c8c7130e465.jpg" width="320" /></a></div>
<br />
<span style="background-color: white;"></span><br />
<br />
Exagerez. <br />
<br />
<br />
Dar, la sfârșitul zilei, hominidul nostru încălțat are o problemă: are tot testosteronul ala delicios colcăind în vene, împreună cu o cantitate de killer instinct și o grămadă de energie necheltuită. <br />
<br />
Și atunci ce fac hominizii moderni? <br />
<br />
Aici avem două variante. Atunci când Cineva canalizează energia aia testosteron-războinică în mod constructiv putem vedea competitivitate în domenii benigne. Vedem atleți, manageri, avocați, medici, antreprenori. Toate astea sunt domenii în care poti canaliza energie, agresivitate si competivitate spre folosul tău, și al altora. Managerii de succes sunt warlorzii anului 17. Avocatii și medicii sunt <br />
<br />
Și apoi îi avem pe cei necanalizati. Ăștia termină de urlat în trafic si ajung acasă cu capsa pusă, pentru a manifesta calitațile omului din peșteră pe spatele nevestei si al copiilor. Capacitătile lor de războinic si vânător sunt irosite pe microbism și violențe în crâșmă. Minunata lor gândire abstractă e îndreptată spre a-i jumuli pe fraieri. <br />
<br />
Și rezolvarea? Vine. Încet, dar sigur, cu cât muncile de maimuțică dresată dispar pentru a face loc muncilor potrivite unui Apex Predator, cu cât competivitatea după reguli civilizate ia locul bătăilor între triburi iar competitiile sportive înlocuiesc încăierările dintre sate. <br />
<br />
Am vorbit aici mai mult despre vânător-războinic, și am ignorat femeile. Noi suntem...eh, tot oameni. Capabile de agresivitate, violența și competivitate. Dar, în destule cazuri, suntem moderate de tendințele noastre de cloșcă, precum și de o cantitate de estrogen. Nu suntem îngeri. Suntem doar ceva mai puțin războinice, și ni se aplică în buna măsura aceleasi principii: canalizate în direcțiile bune, defectele noastre sunt atuuri, nu doar pentru noi, ci pentru o societate întreagă. <br />
<br />
Nu sunt idealistă. Nici măcar optimistă. Sunt parte a unei specii imperfecte, imperfect adaptate la traiul în marile aglomerări urbane și care pare, uneori, fundamental defectă. Dar, știți ceva? Nu sunt victima ei. Tot ce pot face e să încerc să canalizez agresivitatea celor din jur în direcții constructive. Nimic mai mult. <br />
<br />
Între timp, nu sunt o victimă. Și sunt perfect capabila sa scot un ochi celui care ar dori să mă transforme în una. Not me. <br />
<br />
<br />
<br /></div>
Freijahttp://www.blogger.com/profile/01708738570883934008noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-1303544647371328612016-11-02T19:47:00.001+02:002016-11-02T19:47:46.462+02:00Facebook: Minunata noastră grădină zoologică virtuală...... nu e foarte organizată. Nu există cuști, doar armuri, tancuri sau carapace de broască țestoasă pe care ți le confecționezi singur. Specimenele se plimbă libere și sunt hrănite periodic de vizitatori imprudenți care se trezesc apoi că au adoptat un diavol tazmanian fără să fi semnat contract. Nu arareori, locuitorii grădinii zoologice se sfâșie reciproc în crime mai mult sau mai puțin publice sau în imense masacre virtuale.<br />
<br />
Cum intrăm, la dreapta, putem admira un grup compact de Religioizi (<i>Protosapiens Religiosus</i>). Aceștia vin în mai multe varietăți, de la clasicul <i>Ortodoxius Vulgarus</i> la <i>Creaționistus Pseudoinformatus,</i> de la <i>Veganus Obsedatus</i> la <i>Feminazistus Rex</i>, sau în varietățile mai colorate de <i>Socialustus Pseudomoralus</i> și <i>Ecologistus Hipocriticus</i>.<br />
Nefiind niște animale complet speciate e posibilă o mare varietate de combinații și metiși, uniți prin caracteristica lor comună: Gândirea magică.<br /><br />Aceste animale ignoră prin pură disonanță cognitivă sau intenționat orice dată sau orice studiu care nu le confirmă biasul și tind să înregistreze doar "sursele" care spun exact ce vor ei să audă. E imposibil să îi faci să admită o realitate dovedită, chiar dacă ai tone de date, studii științifice sau schelete de dinozaur. Sunt amuzanți la casa omului și pot fi domesticiți pentru valoarea lor de divertisment, dar asta e foarte dificil pentru că tind să atace în roiuri și să facă atâta zgomot încât singura soluție ajunge să fie controlul populației prin împușcare cu "Block user".<br />
<br />
Un pic mai departe, sub un copac, vedem un exemplar singuratic de <i>Ilogicus Ilogicus </i>care, aparent, încearcă să comunice ceva. Cu toată strădania noastră, nu am reușit niciodată să învățăm un asemenea exemplar să exprime idei coerente, ci doar să repete papagalicește cuvinte auzite într-o ordine aleatoare. Cu puțin noroc vom avea ocazia sa vedem și varietatea <i>Ilogicus Agramatus</i>, care nu doar că are probleme cu formularea ideilor, dar nu reușește nici măcar să transmită exact ce cuvinte ar vrea să folosească. Ce e uimitor la aceste specii e debitul lor verbal: ele pot, cu ușurință, să tasteze mesaje mult mai lungi decât orice persoană care ar avea ceva de transmis.<br />
<br />
În stânga dumneavoastră, într-o groapă de noroi, câteva exemplare de <i>Pitziponcus Sativa</i> fac bot de rață spre noi, sperând că le facem poze. Aceste animale nu sunt periculoase, și neplăcerile cauzate de ele se limitează, în general, la diluvii de poze cvasiidentice cu ele "sexy", țuguind buzele la telefon sau tabletă, îmbrăcate sumar, problemele incepând doar la exemplarele mature sau bătrâne care își fac selfies revărsându-se flasc din corsete, sutiene cu "pushup" obosite psihic sau lenjerii cu 3 numere mai mici.<br />
<br />
Un pic mai departe, pe deal, puteți observa (luați vă rog binoclul, nu vrem să ne apropiem prea mult) un exemplar de <i>Dezamagitus Amorosus Cronicus</i>. Ne va încânta, la beție sau după crize de plâns cu mesaje publice emoționale și contradictorii adresate public unei persoane care, dupa toate datele, îl (sau o) are deja pe Ignore. După o primă perioadă de furie direcționată, Dezamăgitus Amorosus își va disipa treptat atenția, până când va ajunge să transmită mesaje publice în neant tuturor persoanelor de sexul pe care îl găsește atractiv, prerorând incoerent la adresa lor. Brusc, o jumătate din populația umană e "la fel" ca persoana care i-a dezamăgit. Ciclul acesta se repetă periodic, ad nauseam, după niște reguli pe care încă nu le-am mapat.<br />
<br />
Un alt exemplar de care trebuie sa ne ferim, ba chiar să avem grijă să ne facem vaccinul și să luăm pastiluța la intrare, e <i>Pseudoștiințificus Medicus Autodidactum</i>.<br />
Puține bestii din colecția noastră sunt atât de periculoase. Știm că s-ar putea încadra lejer la religioid, dar e mult mai periculos, și poate chiar cauza moartea sau agravarea bolilor celor care intră în contact cu el. Exemplarul care a sărit gardul în grădina noastră are și nume pe zgărduță, ceea ce ne face să credem că a evadat. E o femelă numită Olivia Steer, și diseminează ortăvuri pseudoștiințifice în masă, dă sfaturi medicale neavizate sau direct criminale și se ascunde după o carapace numită "libertate de opinie". Între timp o mulțime dintre exemplarele noastre feminine au rămas sterile sau grav bolnave de pe urma întâlnirii cu acest ierbivor estetic, dar mortal.<br />
<br />
Dacă tot aveți binocul în mână, îndreptați-vă atenția spre lacul nostru artificial. Veți remarca o multitudine de insule pe care stau grupate animăluțe agitate și identice între ele. Aceste mici rozătoare extrem de gălăgioase sunt <i>Xenofobus Tribalus</i> și sunt capabile să sfâșie orice animăluț identic cu ele care înoată de pe o altă insulă pe a lor. Veți remarca micile stegulețe pe care le folosesc pentru a se distinge reciproc. Într-un experiment următor ne propunem să prindem câteva exemplare de pe fiecare insuliță, să le dăm jos stegulețele de pe lăbuțe și să le aruncăm în aceeași groapă, pentru a vedea dacă se vor mai deosebi între ei, sau vor ataca fără discriminare orice animăluț fără steag.<br />
<br />
Hai să trecem totuși la animale mai pașnice: aici, la dreapta, veți remarca un Implicat Social de Perete, sau <i>Cerșetorius Likeșishareus</i>. Nu e periculos, dar tinde să distrugă mediul înprejurător aruncând peste tot imagini cu copii cu tumori grotești, membre contorsionate sau cătei cu râie, cu nelipsitul mesaj "Un Like, un cent, Un Share, un Euro" sau "Un Like = o rugăciune". E neplăcut, dar măcar nu face gălăgie.<br />
<br />
În categoria bestiilor cu valoare de divertisment avem aici, pe dealul acesta înalt, un exemplar de <i>Megadeșteptus Închipuitus</i>. Știe totul, are informații despre orice, are milioane de certitudini și nici o urma de nesiguranță. Păcat că nu are și obiceiul de a se informa, și că textele lui atent compuse sunt grămezi de bălării sau focare de Kanker. Un astfel de exemplar poate convinge grămezi de indivizi fără urmă de personalitate ca e un adevărat guru, o metodă des folosită fiind "Mușcătura de Puric", metodă care convinge bieții indivizi că cel care vorbește îi laudă pentru niște calități misterioase și bombastice, în timp ce îđi pun pe masă timpul, eforturile și portofelele.<br /><br />Cu speranța că v-a făcut plăcere acest Safari virtual, vă invităm să mai poftiți și la o următoare plimbare prin grădina zoologică, poate vom avea ocazia să vedem vreun Postacus Politicus sau, cine știe, un exemplar rar de om zdravăn la tărtăcuță.<br /><br />O zi bună vă dorim.<br />
<br />Freijahttp://www.blogger.com/profile/01708738570883934008noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-11919263091106404232015-09-03T16:32:00.000+03:002015-09-03T16:32:44.902+03:0011. Concluzii
Ipoteza unui Isus ca persoană istorică este extrem de slabă; consensul istoricilor se datorează în principal inerţiei, argumentelor defectuoase, şi convingerilor religioase ale istoricilor, şi nu unei dovezi clare. </br>
Biblia nu este o relatare istorică după nici un criteriu istoric autentic, şi în afara bibliei nu există surse independente care să confirme ipoteza unei persoane istorice. Creştinismul a fost cel mai probabil rezultatul unui alt sincretism al religiei elenistice cu cea iudaică, la fel ca alte numeroase religii din aceeaşi perioadă. Isus a fost iniţial o fiinţă pur mitică, care a murit şi a reînviat într-un alt plan spiritual, şi care comunica exclusiv prin viziuni şi revelaţii. Ideea unui Isus ca persoană reală nu apare la primii creştini. Pavel, autorul primelor texte care prezintă creştinismul, nu face nici o referinţă concretă la o persoană istorică sau la vreunul dintre elementele asociate în mod uzual cu Isus; coroborarea cu alte texte timpurii arată că primii creştini, inclusiv Pavel, venerau un Isus ca personaj pur mitologic.</br>
Pavel transformă creştinismul dintr-o sectă exclusiv iudaică într-o religie deschisă pentru toţi, o schimbare majoră faţă de mişcarea iniţială, care a dus la conflicte ideologie între Pavel şi fondatorii creştinismului, conflicte încheiate în favoarea lui Pavel, a cărui biserică era mai puternică şi avea mai mulţi membri.</br>
Evangheliile nu reprezintă istorie, ci sunt opere literare complexe, similare textelor altor religii, cu zei fictivi prezentaţi într-un decor istoric, interacţionând cu oamenii; ele au fost scrise nu de martori oculari, ci de oameni erudiţi, la câteva zeci de ani după presupusa moarte a lui Isus, iar scopul acestor texte era nu prezentarea istoriei, ci promovarea noii religii şi atragerea de adepţi noi, cărora, după iniţiere, li se dezvăluiau sensurile metaforelor din texte. Abia când textele au fost dezbrăcate de caracterul metaforic şi au fost început să fie văzute ca istorie literală, s-a născut creştinismul aşa cum este înţeles acum. </br>
Trendul evident în toate aceste texte este de îmbogăţire, de adăugare a noi şi noi elemente privind viaţa lui Isus. Scrierile cele mai vechi sunt cele mai sărace în informaţii, Pavel prezentând doar un Isus care s-a sacrificat pentru a salva umanitatea, însă în timp evangheliile construiesc pe acest schelet, cu „Marcu” relatând doar misiunea de propovăduire şi execuţia, fără a menţiona biografia, care apare abia în evangheliile următoare. Astfel, este evident că nu este vorba de o persoană reală, despre care autorii cărţilor să investigheze şi să relateze tot mai puţin pe măsură ce sursele se pierd şi se diluează în timp, ci de construirea unui personaj fantastic, pornind de la câteva versete interpretate şi completate cu viziuni, căruia i se atribuie treptat caracteristici noi, în timp ce este plasat într-o istorie fictivă. </br>
În primele trei secole după fondare, creştinismul s-a fragmentat în numeroase secte cu doctrine distincte sau opuse. După ce o serie de creştini au ajuns la conducerea Imperiului Roman, religia creştină a devenit din neagreată, hulită sau chair interzisă prin lege, în religia oficială a imperiului, iar numeroasele forme de creştinism, variind în numeroase privinţe - de la religia-mister iniţială, venerând un Isus mitic, la culte care propovăduiau un Isus istoric - au fost unificate forţat şi aduse la o doctrină unică, cea a Bisericii Catolice, impusă, promovată şi menţinută prin cenzură, ameninţări, violenţă şi executarea celor ce nu o acceptau. Textele care contraziceau această nouă doctrină au fost alterate sau distruse, astfel că în prezent nu există decât foarte puţine referinţe la creştinismul primelor secole.</br>
Ulterior, creştinismul a ajuns suficient de puternic încât a preluat controlul de la liderii „lumeşti” şi s-a impus ca forţă dominatoare a întregii Europe, până când a cedat tensiunilor interne, s-a fragmentat şi a intrat într-un declin din care nu şi-a mai revenit niciodată. Locul religiei, promovând ca valoare absolută viaţa viitoare, a fost luat de umanismul axat pe îmbunătăţirea vieţii prezente, ceea ce a dus la progresul ştiinţei, al culturii, şi al bunăstării întregii populaţii.<br>
Această serie de articole nu este destinată să fie „Argumentul cel mai Zdrobitor” în argumentaţia antiteistă, deşi creştinismul este dependent de Isus ca persoană istorică. Însă existenţa sau inexistenţa lui Isus este un detaliu minor în dezbaterile dintre atei şi credincioşi deoarece credinţa reprezintă ignorarea dovezilor, deci o argumentare pe baze raţionale a inexistenţei lui Isus nu va avea mare efect, iar pe de altă parte, existenţa persoanei Isus este un element irelevant pentru atei - ateismul nu înseamnă respingerea existenţei unui obscur propovăduitor de acum 2000 ani, ci reprezintă negarea existenţei zeităţilor. Poziţia creştină este oricum extrem de vulnerabilă, încât poate fi mai eficientă acordarea prezumpţiei unui Isus istoric, ca apoi să se prezinte <a href="http://korallion.blogspot.ro/2014/04/isus-o-caracterizare.html">numeroasele eşecuri ale învăţăturilor lui</a> aşa cum sunt prezentate azi de creştinism din punct de vedere al moralităţii, consistenţei şi logicii.</br>
Din perspectiva atee, Isus ca persoană istorică ar fi putut fi documentat în zeci de manuscrise originale ale unor texte independente, obiective, scrise de istorici care să-l fi cunoscut personal. În absenţa unor dovezi extraordinare, care să autentifice afirmaţiile extraordinare din relatări, <a href=http://korallion.blogspot.ro/p/mic-dictionar-de-falaciozitati_11.html#burdenofproof" target="_blank">sarcina dovezii</a> nu poate fi realizată de către creştini, iar unica poziţie raţională posibilă este respingerea acestor afirmaţii.</br></br></br>
Seria „Istoria creştinismului”:</br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/1-isus-in-istorie.html" target="_blank">1. Isus în istorie</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/2-argumentele-in-favoarea-istoricitatii.html" target="_blank">2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/3-nasterea-unei-religii.html" target="_blank">3. Fondarea creştinismului</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/4-epistolele-lui-pavel.html" target="_blank">4. Epistolele lui Pavel</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/5-evangheliile.html" target="_blank">5. Evangheliile (I)</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/6-evangheliile-ii.html" target="_blank">6. Evangheliile (II)</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/7-crestinismul-primar.html" target="_blank">7. Creştinismul timpuriu </a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/8-crestinismul-in-europa-primul-mileniu.html" target="_blank">8. Creştinismul în Europa: primul mileniu</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/9-crestinismul-in-europa-declinul.html" target="_blank">9. Creştinismul în Europa: declinul</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/10-evolutia-crestinismului-in-romania.html" target="_blank">10. Evoluţia creştinismului în România</a></br>
11. Concluzii</br>
B.http://www.blogger.com/profile/00112632904226218335noreply@blogger.com8tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-28768932510048230252015-09-02T16:13:00.000+03:002016-12-03T23:17:29.638+02:0010. Evoluţia creştinismului în România Să vedem cum a decurs istoria creştinismului în partea estică a Europei, mai precis pe teritoriul României de azi. Conform tradiţiei ortodoxe, dacii ar fi fost creştinaţi de apostolul Andrei, şi au rămas aşa, creştini (evident, ortodocşi !) până în ziua de azi. </br>
Şi aici, realitatea este mult mai complexă, determinată atât de evoluţia creştinismului în sine, cât şi de situaţia politică a provinciilor româneşti, până la unirea lor într-un singur stat. </br>
Pentru început nu trebuie uitat că Dacia nu era un stat independent şi de sine-stătător. În ciuda afirmaţiilor pompoase ale naţionaliştilor de azi, în primul secol al erei noastre, Dacia era un teritoriu populat de triburi mai mult sau mai puţin independente, care au fost reunite doar temporar sub conducerea unui singur lider doar în faţa ameninţărilor militare, ca în cazul armatei romane, la rândul lor trimisă ca răspuns la raidurile dacilor pe teritoriile de la sud de Dunăre, teritorii aparţinând Imperiului Roman. </br>
<span id="andrei"></span> Mai mult, Dobrogea de azi („Sciţia Mică”) deja făcea parte din Imperiul Roman, iar populaţia era constituită din greci. Dacă un misionar creştin pe nume Andrei ar fi propovăduit creştinismul aici, (ceea ce, după toate probabilităţile, este <a href="http://www.natgeo.ro/istorie/religie/9849-apostolul-andrei?showall=1" target="_blank">o legendă şi nu un fapt istoric</a>), a făcut-o pe teritoriu roman, vorbind în greacă unor persoane care să-l înţeleagă. Dar cu greu poate fi creştinarea grecilor din Dobrogea sinonimă cu „creştinarea dacilor”, cu atât mai puţin a dacilor din zona care nu va fi niciodată teritoriu roman - după victoria din anul 106, Imperiul Roman a acoperit actuala Oltenie, şi o parte a Transilvaniei, dar fără a cuprinde întreg teritoriul României de azi. Puţinele artefacte găsite pe acest teritoriu care indică prezenţa creştinismului în această perioadă se datorează romanilor deja creştinaţi care au venit ca colonişti, şi nu dacilor. </br>
Romanii propriu-zişi din Dacia au fost relativ puţini. Pe teritoriul Daciei Romane se găseau, în anul 166, două legiuni romane (Legiunea XIII Gemina la Apulum - Alba Iulia, şi Legiunea V Macedonica la Potaissa - Turda), adică aproximativ 10.000 soldaţi, pe lângă care probabil se găseau şi funcţionari şi diplomaţi latini. Coloniştii romani care au venit aici au venit din <b>întreg</b> Imperiul Roman, însemnând nu doar latini puri, ci în principal gali, celţi, germanici, hispanici, egipteni, şi chiar colonişti punici, din Tunisia de azi - adică africani. </br>
De altfel, după retragerea aureliană din 271, nu se mai găsesc indicii că religia creştină s-ar mai fi practicat pe teritoriul României. Excepţie face Dobrogea, rămasă în continuare în Imperiul Roman, dar şi aici sunt extrem de slabe - de exemplu, câteva referiri la martiri creştini din secolele III-IV; or, martirizarea creştinilor semnifică predominanţa altor religii. Iar analiza altor morminte, între secolele VI-VII, pe întreaga suprafaţă a actualei Românii, nu a identificat aproape deloc elemente creştine, ci în principal ale religiilor animiste. Asta pentru că pe teritoriul părăsit de romani au intrat succesiv numeroase popoare migratoare, având alte credinţe - întâi vizigoţii, apoi avarii, hunii, ostrogoţii, urmaţi în cele din urmă de slavi. „Românii” (populaţia de atunci de pe teritoriul actualei ţări) erau organizaţi în continuare în mici „state” independente, aflate sub conducerea a diverşi lideri locali, şi având alte religii decât ciudata religie a câtorva invadatori din vechime.</br>
<span id="bulgarii"></span> În anul 681, slavii au fondat Primul Imperiu Bulgar la sud de Dunăre; abia acum Dobrogea trece de sub stăpânirea Imperiului Bizantin (partea estică a fostului Imperiu Roman) sub stăpânirea Imperiul Bulgar. Peste vreo alţi 200 ani, în 864, conducătorul acestui imperiu, Boris I, s-a convertit la creştinism; deşi Marea Schismă încă nu s-a produs, existau deja diferenţe de opinii între Papă şi patriarhul Constantinopolului. Boris a susţinut partea răsăriteană, întrucât patriarhul a fost dispus să accepte ceea ce Papa nu aproba, şi anume o biserică autocefală, independentă. Tot cam în aceeaşi perioadă (începând cu anul 862), fraţii greci Chiril şi Metodiu şi-au început activitatea de misionari printre populaţiile slave de pe teritoriul actualelor state Cehia şi Slovacia; cei doi au inventat un alfabet pentru a traduce Biblia în limba slavă, alfabetul chirilic, adoptat ulterior şi de celelalte naţiuni de origine slavă, inclusiv Bulgaria şi Rusia. </br>
<span id="ungurii"></span> Maghiarii au fondat Imperiul Ungar în jurul anului 1000, iar conducătorul acestora, Ştefan, a fost creştinat după ritul vestic. </br>
Astfel, tendinţele creştine exercitate asupra provinciilor româneşti încă în formare sunt mixte. Dinspre sud, bulgarii promovau creştinismul de tip răsăritean, în timp ce populaţia din Banat şi Transilvania, incluse în Imperiul Ungar, era supusă influenţei Romei. După separarea celor două biserici, asta a însemnat că sudul era ortodox, în timp ce centrul şi vestul, părţi ale Imperiului Ungar, au preluat religia acestuia - catolicismul. </br></br>
<span id="tararomaneasca"></span> Abia în anul 1330, unul dintre conducătorii unei regiuni, Basarab I, a fost acceptat ca „voivod” şi de alte regiuni, în urma victoriei asupra regelui Charles I al Ungariei, ceea ce a dus la catalizarea formării unui stat independent: <b>Valahia.</b> Influenţa religioasă bulgară asupra Valahiei, sau Ţării Româneşti, s-a menţinut şi după 1417, când aceasta a devenit suzerană a Imperiului Otoman, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Deşi alţi domnitori vor obţine independenţa Ţării Româneşti, această independenţă a fost de scurtă durată, Imperiul Otoman recucerind provincia şi numind domnitori loiali Porţii.</br>
</br>
<span id="moldova"></span> În 1360, Bogdan de Cuhea, iniţial voievod al vlahilor din Maramureş (parte a Imperiului Ungar), a intrat în conflict cu regele Ungariei şi a trecut Carpaţii pentru a fonda o altă provincie independentă - <b>Moldova</b>. Se pare că teritoriul acestei provincii ar fi fost tot o parte a Imperiului Ungar, dar, datorită tătarilor, zona a fost abandonată de locuitori. Este incertă religia lui Bogdan, dar succesorul lui Bogdan, Laţcu, s-a convertit la catolicism pentru a beneficia de protecţia Papei în faţa Regatului Ungariei. Însă succesorul lui Laţcu, Petru Muşat, a ales alt protector, şi a recunoscut suzeranitatea regelui Vlasdislav al II-lea al Poloniei, solicitând numirea unor episcopi ortodocşi pentru Moldova. Peste alţi câţiva ani, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut mitropolia Moldovei. Mai târziu, în 1514, Moldova va fi închinată Porţii (Imperiului Otoman) datorită ameninţării tătarilor; otomanii nu aveau interesul influenţării religiei statelor închinate, printre altele şi pentru că taxele erau mai mari pentru cele necredincioase.</br></br>
<span id="ardeal"></span><span id="transilvania"></span> <b>Transilvania</b> a fost la rândul ei o parte a Imperiului Ungar aproape imediat după formarea acestuia. Abia în 1571 a devenit un stat cvasi-independent, condus de prinţi unguri calvinişti. Dar, întrucât o parte a Imperiului Ungar era sub dominanţă otomană, Transilvania era un teritoriu aflat sub vasalitate dublă - ungară şi otomană. După 1683, în urma victoriei de la Viena asupra Imperiului Otoman, casa Habsburgilor câştigă constrolul asupra Transilvaniei. Influenţa religioasă a Imperiului Otoman a fost şi aici nulă, astfel că în Transilvania s-a menţinut influenţa religioasă a Imperiul Ungar - iniţial pur catolică, ulterior completată cu luteranismul, protestantismul, şi alte religii apărute în Europa de Vest.</br></br>
<span id="boscorodirea"></span> Ortodoxia slavă, impusă în Valahia şi Moldova, presupunea, printre altele, oficierea ritualurilor în limba slavă. Întrucât limba era necunoscută pentru marea majoritate a preoţilor (şi cu atât mai mult pentru populaţia de rând), creştinismul ortodox a îmbrăcat o formă bizară: </br>
<blockquote>„<i>Preoţii care nu cunosteau limba slavonă s-au mulţumit a scoate sunete asemănătoare, pe care cei care îi ascultau nu le înţelegeau. Aşa s-a produs un fenomen unic în lume şi nemaiîntâlnit în istorie, anume acela al boscorodirii. Cultul creştin a ajuns o înşirare de sunete cu prefixe şi sufixe slavone. Preoţii au ajuns să nu ştie să citească. Uneori nu cunoşteau decât Tatăl nostru (Ocinaşele </i>[ din lb. slavonă, „otĭcĭ našĭ”] <i>) şi mai rar Crezul în limba slavonă, restul serviciilor fiind boscorodite.</i></br>("Identitate creştină în istorie", Daniel Brânzei) </blockquote>
Dimitrie Cantemir relatează că în Moldova, mitropolitul bulgar Theoctist l-a convins pe Alexandru cel Bun să impună nu doar slujbele, ci folosirea alfabetul slav în locul celui latin pentru orice text, în întreaga ţară. Abia în timpul domniei lui Vasile Lupu, în secolul XV, a fost „remediată” situaţia, acesta întemeind o şcoală grecească şi impunând bisericii ca:
<blockquote>„<i>jumătate din liturghie să se slujească în greceşte, iar cealaltă jumătate în slavoneşte</i>.”</br>(Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae)</blockquote>
ceea ce nu a însemnat vreo îmbunătăţire din perspectiva populaţiei - în continuare, slujbele erau ţinute în limbi necunoscute.</br>
Atât Moldova cât şi Ţara Românească fiind sub suzeranitate otomană, conducerea acestor provincii a început să fie acordată de Poarta Otomană diverşilor candidaţi din rândul nobililor români, în funcţie de taxele pe care pretendenţii le plăteau, în locul simplei susţineri a domnitorilor aleşi de boieri. În secolul XVIII, această politică a fost schimbată, fiind trimişi domnitori aleşi dintre nobilii grecii din cartierul Fanar din Constantinopol. Nu trebuie uitat că Partriarhia din Constantinopol era şi ea constituită din mare parte din greci. Astfel, în perioada fanariotă, influenţa ortodoxiei slave este treptat înlocuită cu ortodoxia grecească, importată de domnitor dar mai ales de funcţionari ai Imperiului Otoman, de suitele domnitorilor, la rândul lor fanarioţi, şi nu în ultimul rând de călugări greci, trimişi aici ca reprezentanţi ai Patriarhiei. </br>
Despre religiozitatea populaţiei, putem citi din scrierile celor care au vizitat provinciile în această perioadă, sau chiar ale medicilor români:
<blockquote>„<i>În Moldova, noţiunile de creştinism ale oamenilor de rând, dar chiar şi ale celor mai înstăriţi sau ale preoţilor sunt extrem de sumare, nu ştiu mai deloc despre Biblie ori Noul Testament şi nu înţeleg mesajul slujbelor religioase, totuşi, ca să arate că sunt creştini adevăraţi şi că pe deasupra ei mai aparţin singurei religii adevărate, ei se fălesc cu postul şi în fapt şi postesc foarte mult şi aspru, şi mănâncă în aceste zile totul gătit numai cu untdelemn. [...] Postesc îndeobşte miercurea şi vinerea […] femeile, măcar că aproape nu ştiu nimic despre cuvântul lui Dumnezeu, ţin totuşi morţiş la post şi la ceremoniile lor, deşi ele se duc puţin, şi multe din ele chiar deloc, la biserică</i>.” (Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel, ~ 1713) </blockquote>
<blockquote>„<i>[în Valahia]… unii români sunt stăpâniţi de puţină pietate şi încă şi mai puţină cucernicie [însă] ţin cu atâta străşnicie posturile lor, încât nu vor să audă nici măcar de scutirile canoanelor lor sfinte pentru prilejuri de boală sau de vreo altă nevoie.</i>” (Anton Maria del Chiaro, ~1718.)</blockquote>
<blockquote>„<i>Este greu să găseşti în Europa un cler mai neştiutor, mai superstiţios şi mai dedat desfrâului decât cel din Ţara Românească. Întâlnirile lor obişnuite, după slujba bisericească, sunt la cârciumi şi în locuri de perdiţie</i>”. (F.-G. Laurençon, ~1821)</blockquote>
<blockquote>„<i>Locuitorii din Gheboaia şi Finta ţin cu mare sfinţenie la posturi. Am găsit aici ţărani şi ţărance care mi-au spus că mai bine preferă să le moară copiii decât să-i spurce în post cu lapte sau ouă</i>”. (C.I. Istrati, medic, 1880 )</blockquote>
La începutul secolului XIX, puterea Imperiului Otoman se reduce în urma mai multor războaie, iar provinciile româneşti reuşesc, la rândul lor, să se scuture de domnitorii fanarioţi şi să obţină de la Poartă revenirea la „domnii pământeni”, adică români. Însă Biserica Ortodoxă rămâne în continuare prezentă aici, în continuare sub influenţa puternică a Bisericii Ortodoxe din Constantinopol. După 1833, Biserica Ortodoxă Greacă s-a declarat autocefală. Astfel, episcopiile ortodoxe din Ţara Românească şi din Moldova au devenit reprezentante ale Bisericii Ortodoxe Greceşti. Or, în secolul XIX, puterea bisericii nu era deloc una minoră: vreme de sute de ani, domnitorii şi boierii au făcut numeroase donaţii către Biserică, atât în bani cât şi în terenuri, pentru a obţine susţinerea liderilor religioşi atât în faţa populaţiei, cât şi faţă de mai-marii acestora din Constantinopol. În 1863, Biserica deţinea un sfert (!) din suprafaţa arabilă, plus numeroase suprafeţe împădurite, iar veniturile obţinute, atât prin exploatarea pământului cât şi prin taxele impuse şi prin donaţiile nobilimii, erau <i>de facto</i> ale Bisericii Ortodoxe Greceşti. Se estimează la peste 7 milioane franci venitul anual trimis spre mănăstirile greceşti; este destul de limpede că această sumă nu reprezenta nici pe departe totalitatea veniturilor obţinute de mănăstiri, acestea oprind probabil o parte însemnată pentru folosinţă proprie, şi trimiţând peste hotare doar surplusul. Pentru a putea estima mai bine această valoare, în jurul anilor 1830, 1 kg aur valora 3100 franci, iar raportul se va menţine în următoarele decenii. La acest curs, cele 7 milioane de franci reprezentau peste 2200 kg aur.</br>
<span id="lbromana"></span> După Unirea Principatelor (Ţara Românească şi Moldova) din 1848, domnitorul României, Alexandru Ioan Cuza, a început o serie de măsuri pentru a reduce puterea Bisericii. Abia la începutul anului 1863, printr-o decizie a consiliului miniştrilor, serviciile religioase au început să fie oficiate în limba română în locul limbii greceşti sau chiar slavone, încă folosită în multe biserici. </br>
<span id="secularizarea"></span> La sfârşitul anului 1863, în ciuda opoziţiei Imperiului Otoman, a Imperiului Rusesc şi a altor forţe care sprijineau Patriarhia de la Constantinopol, a fost votată Legea Secularizării Averilor Mănăstireşti, prin care toate proprietăţile bisericilor închinate (sucursale ale Bisericii Ortodoxe Greceşti) au fost trecute în proprietatea statului. Deşi statul a oferit o sumă importantă de bani ca despăgubire către Patriarhia Constantinopolului, aceasta a fost refuzată, călugării sperând că vor obţine sume mai mari datorită sprijinului Imperiului Otoman şi celorlalte state care îi susţineau. În final, după refuzuri repetate ale călugărilor, nu a mai fost plătită nici o despăgubire.</br>
<span id="bor"></span> În anul 1872, arhiepiscopul de la Bucureşti s-a declarat mitropolit, marcând astfel <b>naşterea Bisericii Ortodoxe Române</b>, ca biserică independentă de alte patriarhii, iar în 1885, Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut independenţa (sau autocefalia) acesteia, iniţial ca mitropolie, şi după 1925 - patriarhie. Trebuie remarcat că BOR a fost înfiinţată la 9 ani după secularizarea lui Cuza, astfel încât toate pretenţiile actuale ale bisericii la pretinse despăgubiri datorate de stat datorită secularizării nu au de fapt nici o bază. </br>
<span id="comunisti"></span> În 1918 a avut loc unirea Transilvaniei cu România. Componenţa religioasă a Transilvaniei era însă <a href="https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0c/Ortodocsi_Transilvania_1850.png" target="_blank">în mare parte non-ortodoxă</a>, predominând catolicismul, protestantismul, şi alte denominaţii preluate din Europa Vestică. Situaţia avea să se schimbe forţat după 1948, când Justinian Marina a fost ales Patriarhul Bisericii Ortodoxe; supranumit „Patriarhul Roşu”, acesta a coordonat o colaborare strânsă între BOR şi Partidul Comunist. La câteva luni după numirea lui Justinian ca Patriarh, Partidul Comunist a promulgat Decretul 358 din 1948, prin care <b>toate cultele religioase româneşti în afara celui ortodox au fost trecute în ilegalitate</b>, iar întreaga populaţie non-ortodoxă a devenit ortodoxă. Bisericile celorlalte culte au fost confiscate şi date Bisericii Ortodoxe, iar preoţii au fost puşi să aleagă între a se converti la rândul lor, sau să fie condamnaţi la închisoare. Încă o dată, imixtiunea bisericii în stat a dus la abuzuri, excese şi încălcări flagrante ale moralităţii. Colaborarea dintre Biserică şi Partidul Comunist a continuat pe toată perioada regimului comunist. Numeroşi preoţi au devenit colaboratori ai Securităţii, şi, conform datelor oferite chiar de Biserica Ortodoxă, între 1945 şi 1989 au fost construite peste 500 biserici noi şi au funcţionat mai multe seminarii teologice, evident sub oblăduirea statului. Mitul bisericilor ortodoxe dărâmate de comunişti are la bază demolarea totală a mai multor sate pentru a fi înlocuite cu blocuri, ceea ce a implicat şi demolarea bisericilor din satele respective, dar acţiunea în sine nu a ţintit în mod special biserica respectivă. Dimpotrivă, în repetate ocazii, deşi au fost rase toate clădirile din vreun sat, biserica a fost fie mutată, fie ocolită de buldozerele care pregăteau construirea „viitorului de aur”.</br>
<span id="postrevolutionar"></span> După căderea regimului comunist în 1989, datorită unei campanii agresive de echivalare a comunismului cu ateismul şi prin invocarea unei persecutări a ortodocşilor de către comunişti, populaţia s-a grăbit să se distanţeze de detestatul regim comunist… prin asocierea cu ortodoxia, principala beneficiară a persecuţiei celorlalte religii din perioada comunistă ! La rândul lor, politicienii au acordat Bisericii un sprijin financiar în continuă creştere, chiar şi atunci când alte obiective (şcoli, spitale, modernizarea unor localităţi) necesitau la rândul lor asistenţă, şi au obţinut în schimb capital electoral, sub formă de publicitate şi recomandare din partea preoţilor în faţa enoriaşilor; deşi oficial România este stat laic, Biserica menţine un control destul de puternic asupra politicii, reuşind în repetate rânduri să influenţeze adoptarea sau respingerea unor legi în funcţie de interesele proprii. </br>
Însă în final, opulenţa extremă şi abuzurile preoţilor au început să fie tot mai evidente, iar în prezent, încrederea populaţiei în Biserică este în cădere liberă. </br></br>
<span style="color:#ff0000"><span style="font-size:110%;">În concluzie:</br>Pe teritoriul României de azi, creştinismul pe scară largă a fost impus începând din sec. IX, dar a fost o religie a formei fără fond, temută şi dogmatică, nu înţeleasă şi respectată. Şi aici, a fost un instrument prin care preoţii au exploatat foamea de putere a celor din conducere - fie ei voivozi, fanarioţi, comunişti sau politicieni post-revoluţionari - şi au exploatat superstiţia, teama sau speranţa celor de rând, vânzându-şi influenţa asupra maselor pentru a-i promova pe cei care plăteau mai bine, şi exploatându-i pe toţi pentru a trage toate avantajele materiale posibile pentru biserică.</span></span> </br></br></br>
Seria „Istoria creştinismului”:</br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/1-isus-in-istorie.html" target="_blank">1. Isus în istorie</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/2-argumentele-in-favoarea-istoricitatii.html" target="_blank">2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/3-nasterea-unei-religii.html" target="_blank">3. Fondarea creştinismului</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/4-epistolele-lui-pavel.html" target="_blank">4. Epistolele lui Pavel</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/5-evangheliile.html" target="_blank">5. Evangheliile (I)</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/6-evangheliile-ii.html" target="_blank">6. Evangheliile (II)</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/7-crestinismul-primar.html" target="_blank">7. Creştinismul timpuriu </a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/8-crestinismul-in-europa-primul-mileniu.html" target="_blank">8. Creştinismul în Europa: primul mileniu</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/9-crestinismul-in-europa-declinul.html" target="_blank">9. Creştinismul în Europa: declinul</a></br>
10. Evoluţia creştinismului în România</br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/11-concluzii.html" target="_blank">11. Concluzii</a></br>B.http://www.blogger.com/profile/00112632904226218335noreply@blogger.com6tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-25389672442759365272015-09-01T17:56:00.000+03:002015-09-03T16:35:54.858+03:009. Creştinismul în Europa: declinul ♦ După scindarea Imperiului Roman în două, în 313, încercarea de-a menţine o unică biserică a fost o provocare tot mai dificilă; au existat mai multe tentative ale Bisericii din Constantinopol de rupere a influenţei de sub dominanţa Papei de la Roma, atât din motive religioase, cât şi, evident, politice; în 1054, <b>are loc Marea Schismă, în care Biserica Ortodoxă răsăriteană se rupe din Biserica Catolică:</b> situaţia oricum încordată între cele două jumătăţi ale unei biserici menţinute unitară tot mai greu a culminat când timişii Papei l-au excomunicat pe Patriarhul Constantinopolului, Cerularie, iar acesta, la rândul lui, a excomunicat trimişii catolici. Noua biserică şi-a luat numele de „ortodoxă”, sau „dreapta-credinţă” şi se va fragmenta aproape imediat în numeroase variante ortodoxe distincte şi relativ independente, sub conducerea patriarhilor locali. Biserica Catolică îşi va mai pastra integritatea câteva sute de ani.</br>
♦ Următorul element notabil din istoria bisericii, de data asta doar catolice, este iniţierea unei serii de misiuni de eliberare a Ierusalimului, oraş sfânt, de sub stăpânirea musulmanilor care-l cuceriseră în secolul V. <b>Prima cruciadă a fost iniţiată de Papa Urban al II-lea în anul 1096</b>, şi a reunit creştini din întreaga zonă de influenţă a Bisericii Catolice. Această cruciadă a fost urmată de alte 6 mari cruciade, ca răspuns la contraatacurile musulmanilor, care re-cucereau „Ţinutul Sfânt”. După aproape 200 ani de război sfânt, luptele s-au încheiat cu victoria musulmanilor, în 1291, după înfrângerea celei de-a şaptea cruciade, şi păstrarea controlului asupra Ierusalimului.</br>
♦ Una dintre promisiunile Papei, adresată celor ce se vor alătura Primei Cruciade, s-a dovedit a fi o sursă rentabilă de venituri pentru biserică. Mai exact, Papa a promis „dezlegarea de toate păcatele” pentru luptători. Ulterior, aceeaşi promisiune a fost exploatată sub forma <b>comerţului cu indulgenţe</b>, adică „dezlegări de păcate” contra cost. Având populaţia de pe jumătate de continent terifiată de flăcările iadului, descrise cu lux de amănunte de preoţi şi călugări, promisiunea salvării de tortura veşnică pentru un preţ consistent şi foarte concret a adus Bisericii bogăţii nemăsurate; comercializarea lor pe scară extrem de largă a început din 1230 şi a continuat câteva sute de ani, ajungându-se chiar la „indulgenţa de iertare pentru folosirea untului în post”, vândută în Rouen (Franţa); fondurile obţinute din vânzarea acestei indulgenţe au fost folosite pentru construirea unui turn al Catedralei din Rouen, numit şi azi "Turnul Untului”. Practic, Biserica interzicea ceva, apoi încasa bani de la credincioşi ca să le permită să facă ceea ce a interzis. </br>
♦ Întrucât o altă „erezie”, <b>Catharismul</b>, a început să se răspândească în Franţa şi a fost considerat ca fiind o problemă suficient de serioasă, <b>în 1184 a fost înfiinţată o instituţie specială pentru anchetarea cazurilor de erezie: Inchiziţia.</b> Catharismul avea la bază o idee veche, cea promovată de „ereticii” Marcionişti din primele secole: că lumea materială este creaţia unui zeu rău, şi deci este „mânjită” de păcat, iar Isus reprezenta oponentul zeului descris în Vechiul Testament, venit pentru a-i salva pe oameni de creatorul lumii. Această idee era în opoziţie directă cu dogma catolică, iar adepţii au fost torturaţi şi executaţi de Inchiziţie. Însă până la eradicarea acestei idei au fost necesare peste două sute de ani, timp în care noi idei eretice au început să slăbească dominaţia catolică. Inchiziţia a devenit instrumentul de combatere al acestei tendinţe de respingere a dogmelor catolice. Iniţial, Inchiziţia se ocupa exclusiv de cazurile de erezie, dar treptat, puterea instituţiei a devenit tot mai mare, Inchiziţia devenind autoritatea de anchetare a tot mai multor tipuri de delicte.</br>
♦ Un alt element demn de reţinut din istoria bisericii este Conciliul de la Toulouse, din 1229, când Biserica Catolică a <b>interzis traducerea, deţinerea sau chiar citirea bibliei de către vreun laic.</b> Excepţie făceau puţinii <i>fericiţi</i> pentru care preotul confesor considera că citirea bibliei ar putea fi benefică. Scopul acestei interdicţii era, se pare, combaterea unei variante „eretice” de creştinism, dar interdicţia a inclus toate variantele de biblie, inclusiv cele catolice. </br>
<span id="cadereaconstatinopol"></span> ♦ În Europa estică, <b>Imperiul Otoman a cucerit Constantinopolul în 1453</b>. Biserica Ortodoxă a devenit o instituţie care reprezenta toţi creştinii aflaţi în teritoriile aflate sub stăpânire otomană, iar patriarhul Gennadius a fost investit atât cu autoritate religioasă, cât şi civilă asupra întregii populaţii creştine, exinzând autoritatea Bisericii. În ciuda faptului că Imperiul Otoman era islamic, nu s-a făcut vreo încercare de convertire a creştinilor la islamism, deşi autorităţile otomane au pedepsit creştinii care criticau islamismul. Abia la începutul secolului 20 a fost declanşat un război religios împotriva creştinilor, în special al armenilor, dar şi greci sau asirieni, în peninsula Anatoliană. În prezent, legislaţia Turciei prevede ca Patriarhul Constantinopolului să aibă cetăţenie turcă.</br>
♦ În 1484, în Europa de Vest, a fost promulgată bula papală „Summis desiderantes affectibus”, prin care <b>s-a recunoscut existenţa vrăjitoarelor</b>, pornind „vânătoarea de vrăjitoare” şi oferind Inchiziţiei o nouă „infracţiune” care necesita anchete, tortură şi execuţie.</br>
<span id="protestantismul"></span> ♦ O situaţie care a dat Inchiziţiei mult mai mult de furcă decât bietele „vrăjitoare” a fost <b>iniţerea în 1517 de către Martin Luther a unei noi schisme în cadrul Bisericii Catolice, ducând la formarea unei noi secte: Protestantismul.</b> Jan Hus este considerat primul care a încercat să modifice doctrinele, dar a ajuns pe rug. Însă reforma lui Luther a prins putere în ţările nordice, fiind susţinută involuntar chiar şi de către Biserica Catolică, prin distanţarea tot mai mare între biserică şi populaţia sărăcită şi spoliată atât de către biserică, cât şi de nobili şi regi la rândul lor, erau susţinuţi de biserică. Abuzul vânzărilor de indulgenţe a fost un factor important, făcând evident chiar şi pentru cel din urmă ţăran esenţa religiei - promisiuni şi ameninţări după moarte, contra bani grei în viaţa aceasta.</br>
Religia a divizat din nou Europa: catolicismul domina partea sudică, protestantismul a prins rădăcini în statele nordice, iar în zona de mijloc, s-a încins un „război sfânt”, Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648), în care au participat majoritatea statelor şi regatelor europene din acea perioadă. Rezultatul a fost unul dezastruos atât din punct de vedere al pierderilor umane, cât şi din perspective economice. În urma acestui război, puterea Bisericii Catolice s-a redus şi mai mult, iar cultul reformat va fi recunoscut şi acceptat. </br>
În timpul războiului, Anglia se separă de Biserica Catolică. Biserica Angliei, întemeiată în sec. VI, era subordonată Bisericii Catolică. În 1530, regele Henry al VIII-lea, având printre altele şi titlul de „conducător suprem al bisericii”, a decis renunţarea la supremaţia papală, astfel încât Biserica Anglicană a devenit şi ea independentă. Motivul a fost faptul că Henry al VIII-lea dorea să divorţeze de soţia sa, însă catolicismul nu o permitea.</br>
<span id="calvinismul"></span> O altă variantă de creştinism, <b>Calvinismul</b>, a început să se răspândească pe teritoriul Germaniei de azi; în unele elemente, era similar luteranismului, dar diferea în anumite aspecte teologice. </br>
Vedem astfel cum, o dată scăpat controlul menţinut prin sânge şi foc de Inchiziţia Catolică, catolicismul a început să se fărâmiţeze tot mai mult, în fragmente tot mai mici. Mai are rost să menţionăm că, pe lângă luptele între reformaţi şi catolici, reformaţii luterani şi cei calvinişti s-au încăierat la rândul lor în nenumărate ocazii ? </br>
<span id="hughenotii"></span> O altă ramură protestantă, de data asta franceză, au fost <b>Hughenoţii</b>. Opuşi cu îndârjire catolicismului, hughenoţii au atacat şi distrus numeroase biserici catolice, iar catolicii au răspuns prin masacre în toată regula (Masacrul „din ziua sf. Bartolomeu”, din 24 August până în 3 Octombrie 1572, când mii de hughenoţi au fost ucişi în Paris, şi alte zeci de mii - în alte oraşe); în cele din urmă, Edictul de la Nantes a proclamat Biserica Catolică drept biserică oficială a Franţei, dar a acordat hughenoţilor egalitate cu catolicii, şi a recunoscut libertatea de conştiinţă.</br>
În 1583, Biserica Catolică a trecut la folosirea calendarului gregorian pentru calcularea datei Paştelui (prima duminică de după prima lună plină de după 21 martie, data echinocţiului), în timp ce Bisericile răsăritene au rămas la folosirea calendarului iulian. Evident, diferenţa nu se referă la folosirea calendarului în general; bisericile răsăritene au adoptat şi ele calendarul gregorian, mai exact, şi folosesc calendarul vechi doar pentru a calcula data Paştelui. Acesta este motivul pentru care Paştele este sărbătorit la date diferite de catolici şi ortodocşi. </br>
<span id="renasterea"></span> ♦ În timp ce religia creştină se fragmenta tot mai mult şi deci pierdea tot mai mult din influenţă, <b>un nou curent cultural prindea putere: Renaşterea.</b> Începută încă din secolul al XIV-lea, Renaşterea a reprezentat o schimbare profundă în toate aspectele, de la artă la educaţie, de la politică la ştiinţe şi filozofie. Invenţia în 1450 a tiparului cu litere mobile a însemnat un progres enorm pentru răspândirea informaţiei; dacă în primul mileniu erudiţia însemna învăţarea pe de rost a operelor anticilor, renaşterea a însemnat dezlegarea curiozităţii umane. Un aport imens a fost adus de refugiaţii din fostul Imperiu Bizantin după 1453, după căderea Constantinopolului. O dată cu ei au intrat în Europa Apuseană şi informaţii noi, sau uitate aici, copii ale manuscriselor din vechea Grecie, ale Imperiului Roman, şi totodată manuscrise importate din Epoca de Aur a Islamismului (750-1258), care la rândul lor au însemnat un aport imens de cunoaştere, atât din punct de vedere filozofic cât şi în privinţa investigării lumii naturale. Aceasta a dus la naşterea unei noi metode de cunoaştere: <b>ştiinţa</b>. Bazată nu pe apelurile la autoritatea vechilor greci sau romani, a „sfinţilor părinţi”, a bibliei sau pe „revelaţiile” care constituiau până atunci principalele surse, metoda ştiinţifică constă în observarea unui fenomen, găsirea unei explicaţii şi apoi <b>verificarea</b> acelei explicaţii, urmărind falsifierea, adică infirmarea ei - realizarea unui experiment care să indice dacă explicaţia este <b>eronată</b>. Atât de simplu, şi totuşi a fost nevoie de Galileo Galilei pentru a aplica metoda, pentru a infirma concluzia evidentă şi de bun-simţ cunoscută de toată lumea, şi totuşi greşită, că un obiect mai greu cade mai repede, prin aruncarea mai multor obiecte de greutăţi diferite dintr-un turn, demonstrând astfel că toate ajung la sol în acelaşi timp.</br>
Şi înainte, Biserica s-a confruntat cu „eretici” care susţineau anumite aspecte ale lumii naturale, aspecte care contraziceau învăţături biblice: în 1543, Copernicus a susţinut heliocentrismul, dar a murit imediat după publicarea cărţii, şi înainte ca Biserica să îl poată aresta. Giordano Bruno a fost ars pe rug în 1600 din acelaşi motiv - respingerea geocentrismului. Galileo, la rândul lui, a fost condamnat în 1616 la arest la domiciliu datorită observaţiilor pe care le-a făcut, care la rândul lor se refereau la obiecte astronomice care nu orbitau în jurul Pământului, cum ar fi trebuit să facă orice obiect din Univers - cel puţin conform Bisericii.</br>
Însă cunoaşterea nu a mai putut fi ţinută în frâu, cu atât mai mult cu cât Biserica Catolică era în acelaşi timp în luptă şi cu celelalte secte care se desprindeau din catolicism. Nu doar descoperirile ştiinţifice au fost cele care au dus la reducerea treptată a influenţei religioase, ci educarea maselor, până atunci profund ignorante. </br>
<span id="umanismul"></span> ♦ Totodată, un nou concept filozofic s-a impus: <b>umanismul</b>, poziţie care pune accentul pe bunăstarea omului în această lume, nu fericirea unei ipotetice vieţi viitoare, sau pe alte concepte vagi şi nedefinite. O dată cu impunerea acestei ideologii pe o scară tot mai largă, cu creşterea educaţiei şi cu Biserica fragmentându-se tot mai mult, influenţa religioasă asupra politicii şi a societăţii în general intrat într-un declin lent, dar ireversibil. Tot mai multe state au început să introducă libertatea de conştiinţă printre drepturile cetăţenilor; în 1735, Anglia a desfiinţat legile care pedepseau vrăjitoria cu moartea, înlocuindu-le cu legi care pedepseau pretinşii vrăjitori pentru înşelăciune. Celelalte state au urmat exemplul, pe măsură ce oamenii realizau că vrăjitoarele nu există. Inchiziţia a fost desfiinţată în 1834, după ce ultima victimă oficială, învăţătorul Cayetano Ripoll, a fost executată sub acuzaţia de erezie în 1826 în Spania, stat în care Inchiziţia a avut o influenţă extrem de puternică. </br>
În prezent, Biserica Catolică îşi menţine locul fruntaş între cultele creştine, având cei mai mulţi adepţi - peste un miliard de enoriaşi. Însă fenomenul religios este doar o umbră a vechii religii creştine care a ţinut Europa în gheare vreme de două milenii; majoritatea creştinilor se declară astfel mai mult din obişnuinţă şi tradiţie, şi mult mai puţin din convingere. Pentru cei mai mulţi, religia este fie complet irelevantă, fie un aspect nesemnificativ, sau poate o obligaţie tolerabilă. În toate statele europene, creşte numărul celor neafiliaţi religios şi al celor ce se declară agnostici sau atei, în timp ce creştinismul se fărâmiţează tot mai mult, şi cuprinde în acest moment peste 33.000 (posibil chiar peste 40.000) de culte, secte şi denominaţii diferite, toate concurând între ele pentru a-şi promova propriul „adevăr absolut” unui grup tot mai mic de credincioşi.</br></br>
<span style="color:#ff0000"><span style="font-size:110%;">În concluzie:</br>După ce într-o primă fază creştinismul a fost folosit ca instrument de control, ulterior a ajuns suficient de puternic încât a preluat controlul de la liderii „lumeşti” şi s-a impus ca forţă dominatoare a întregii Europe, până când a cedat tensiunilor interne şi s-a fragmentat din nou, ceea ce a aruncat continentul într-o serie de războaie religioase timp de mai multe secole. În urma acestora, s-a atins un nou echilibru, în care influenţa religiei asupra politicului a fost divizată între mai multe denominaţii, ceea ce a redus influenţa religiei, permiţând înlocuirea valorilor teologice cu cele seculare, ceea ce a dus la progresul ştiinţei, al culturii, şi al bunăstării întregii populaţii.</span></span></br></br><br>
Seria „Istoria creştinismului”:</br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/1-isus-in-istorie.html" target="_blank">1. Isus în istorie</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/2-argumentele-in-favoarea-istoricitatii.html" target="_blank">2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/3-nasterea-unei-religii.html" target="_blank">3. Fondarea creştinismului</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/4-epistolele-lui-pavel.html" target="_blank">4. Epistolele lui Pavel</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/5-evangheliile.html" target="_blank">5. Evangheliile (I)</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/6-evangheliile-ii.html" target="_blank">6. Evangheliile (II)</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/7-crestinismul-primar.html" target="_blank">7. Creştinismul timpuriu </a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/8-crestinismul-in-europa-primul-mileniu.html" target="_blank">8. Creştinismul în Europa: primul mileniu</a></br>
9. Creştinismul în Europa: declinul</br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/10-evolutia-crestinismului-in-romania.html" target="_blank">10. Evoluţia creştinismului în România</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/11-concluzii.html" target="_blank">11. Concluzii</a></br>B.http://www.blogger.com/profile/00112632904226218335noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-67798920809908791552015-08-31T15:26:00.002+03:002016-12-03T22:54:30.427+02:008. Creştinismul în Europa: primul mileniu<span id="constantin"></span> ♦  În anul 313, împăratul Constantin, crescut de o creştină, a retras edictele împotriva creştinilor. Astfel, <b>creştinismul a devenit legal în Imperiul Roman</b>. Mai târziu, în 321, tot Constantin a decis că ziua oficială de odihnă a creştinilor să fie duminica, nu sâmbăta. Până atunci, romanii aveau ca zi de odihnă duminica, ziua Soarelui, câtă vreme creştinii au continuat obiceiul evreiesc de a avea ca zi de odihnă sâmbăta - sabatul. Prin această măsură a lui Constantin, s-a eliminat un factor care diferenţia creştinii de non-creştinii din Imperiu. O dată cu schimbarea zilei, a fost uşurată atât integrarea creştinilor în Imperiu, cât şi convertirea non-creştinilor la creştinism - cu alte cuvinte, creşterea numărului de susţinători. Alt motiv care l-a determinat să sprijine cât mai mult convertirea la creştinism a fost acela că, o dată cu abandonarea templelor „păgâne”, bogăţiile acestora reveneau împăratului. Câştigând sprijin din partea creştinilor din Tetrarhie (cele patru „mini-imperii” formate de Diocleţian), Constantin a reuşit o reuniune parţială, lăsând fostul Imperiu Roman împărţit în doar două părţi - Imperiul Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin), cu capitala la Constantinopol - imperiu condus de Constantin, şi Imperiul Roman de Apus, condus din Roma de către Licinius.</br>
♦ Se pare că tot lui Constantin i se datorează şi <b>sărbătorirea Crăciunului</b>. După ce Aurelian a inaugurat în jurul anilor 270-275 festivalul roman Dies Natalis Solis Invicti, adică „Naşterea Soarelui Neînvins”, care marca începutul creşterii zilei după solstiţiul de iarnă, Constantin a decis să schimbe semnificaţia zilei, din acelaşi motiv pentru care a schimbat şi ziua de odihnă: pentru a uşura convertirea „păgânilor” la noua religie. </br>
<span id="niceea"></span> ♦  În 325, tot Constantin a iniţiat <b>Conciliul de la Niceea</b>, destinat unificării (sau purificării) creştinismului, în urma căruia o grupare de biserici şi-au reunit teologiile şi s-au impus ca normă. Crezul nicean adoptat aici a fost compus pentru a fi compatibil cu doctrinele tuturor bisericilor suficient de puternice încât să fie dorite în „federaţia” astfel formată. Elemente ale gnosticilor, ale misterului iniţial, dar şi ale altor variante au fost reunite sub acelaşi nume, al Bisericii Catolice. În faţa acestui conglomerat al celor mai puternice biserici, celelalte biserici creştine au avut de ales fie să accepte noua dogmă şi să se integreze, fie să fie declarate eretice. Iar modalitatea de a le convinge este exemplificată de Nicolae Thaumaturgul, care la auzul discursului lui Arius din Egipt, conform căruia Isus era subordonat lui YHVH, s-a năpustit asupra vorbitorului, pălmuindu-l. De aici s-a născut tradiţia sfântului Nicolae care care lasă jordiţe pentru copiii neascultători. Rezultatul acestui conciliu a fost obţinerea unei doctrine unice, a unei biserici unice, de-acum mult mai puternică şi mai influentă. Astfel, Constantin a putut avea un control mult mai bun asupra creştinilor, de acum reuniţi sub un singur lider religios, liderul catolicismului - Papa. Trebuie menţionat că Constantin, deşi a susţinut creştinismul, nu era creştin, el botezându-se doar pe patul de moarte. </br>
♦ În 380, Teodosiu declară creştinismul ca religie oficială de stat, şi câţiva ani mai târziu scoate în afara legii practicile păgâne care se mai practicau: creştinismul a ajuns suficient de influent pentru ca creştinii să poată începe ei înşişi persecutarea celor care nu aveau religia potrivită. </br>
<span id="canonul"></span> ♦ La <b>Conciliul de la Cartagina din 397, a fost în sfârşit decisă forma Bibliei, şi ce cărţi să fie incluse. </b>Anumite cărţi au fost decretate „scripturi divine”, iar altele au fost respinse; în sprijinul alegerii făcute, a fost citat chiar un argument preluat din scrierile unui alt părinte al bisericii, Irineu: „<i>există patru vânturi universale, patru sferturi ale lumii, iar animalele au patru picioare</i>”. Deci, concluzia <i>logică</i> a fost că trebuiau să fie patru evanghelii - nici mai multe, nici mai puţine. Unele cărţi, atât din Vechiul Testament cât şi din cel Nou, se referă la alte texte considerate importante de autorii cărţilor, dar care nu au fost acceptate în varianta finală a bibliei. În Biblie se găsesc referinţe la „Cartea legământului”, la „Faptele lui Solomon”, la „Războaiele Domnului”, precum şi la alte epistole ale lui Pavel către Corintieni, Efeseni sau Laodicieni, dar aceste texte sunt incluse în biblie; chiar şi din cele admise, se pare că nu toate au fost acceptate integral - unii analişti au remarcat „salturi” prin epistole, de exemplu, care sugerează părţi lipsă. Este dificil de crezut că aceste cărţi să se fi pierdut, pur şi simplu - este improbabil ca primii creştini să nu facă toate eforturile să păstreze documente din istoria timpurie; este mai probabil ca textele respective să fi fost cenzurate sau respinse fie înainte, fie la acest conciliu, tocmai pentru că erau incompatibile cu doctrina acelui moment, diferită de teologia primilor creştini. </br>
În realitate, alegerea fiecărei cărţi care va forma actuala Biblie a fost dictată de interese politice, nu teologice, fiind alese în principal Evangheliile şi Epistolele care susţineau sau cel puţin erau compatibile cu doctrinele impuse la Niceea:
<blockquote>„<i>Cea care urma să devină biserica victorioasă pur şi simplu a ales evangheliile care puteau realiza cel mai bine două scopuri simultan: să fie cel mai uşor de reconciliat cu un anumit set comun de valori, şi totodată să atragă în circuitul de control cea mai largă reţea de comunităţi creştine stabilite, întrucât deja fiecare comunitate bisericească îşi alesese partea prin adoptarea unei evanghelii sau a alteia. Al doilea scop a dat un avantaj strategic în competiţia cu alte mişcări creştine sectare: mai mulţi membri, mai multe resurse, mai multă influenţă, şi mai multă supremaţie geografică, aşa explicându-se de ce această biserică, şi deci acest canon, a câştigat în cele din urmă. Dar acest avantaj a venit cu un cost: un set de evanghelii pline de conflicte şi valori contradictorii. Dacă plasa ar fi fost prea lejeră, canonul ar fi fost prea inconsistent pentru a crea o mişcare unitară; iar dacă ar fi fost prea strictă, ar fi unificat prea puţine comunităţi pentru a avea vreun avantaj. Fără îndoială, canonul ales a reprezentat cel mai bun compromis strategic posibil. Contradicţiile şi conflictele rezultate puteau fi apoi remediate prin retorică, distrageri şi exegeză creativă. Şi exact asta vedem că s-a întâmplat.</i>”(Richard Carrier)</blockquote>
Toate celelalte texte creştine au fost declarate eretice şi au fost interzise cu desăvârşire. De acum, biserica victorioasă a făcut tot posibilul să distrugă orice documente care descriau miturile, doctrinele şi convingerile altor variante creştine, inclusiv cele care relatau înfiinţarea creştinismului timpuriu, şi a rescris istoria, revendicând o falsă continuitate de la apostoli şi de la Isus.</br>
<span id="sinodultalharilor"></span> Numeroase alte aspecte ale „tradiţiei creştine” au fost stabilite nu în perioada iniţială, ci lent, prin concilii şi sinoade, în care interesele politice dictau în egală măsură cu interpretările unor pasaje obscure alegerile pe care participanţii le acceptau sau le respingeau, nu rareori în urma unor bătăi crâncene, sau mai rău:
<blockquote>„<i>Nicăieri nu este creştinismul mai puţin atractiv […] şi mai lipsit de autoritate decât în Sinoadele Ecumenice ale Bisericii. În general, acestea se prezintă sub forma unei ciocniri feroce a două fracţiuni rivale, din care nici una nu cedează dar care amândouă mărturisesc împotriva propriei convingeri şi credinţe. Intriga, nedreptatea, violenţa, liberul arbitru, decizia impusă dar nu consimţită, hotărârile luate cu forţa, acea forţă a unei majorităţi turbulente şi zgomotoase, deciziile luate pe baza ovaţiilor sălbatice mai degrabă decât pe baza cercetării sobre, demisiile de la bunul simţ şi comportamentul civilizat, scad onoarea şi neagă raţiunea de a fi, a cel puţin ultimelor Sinoade. […] jubilări şi veselie la blestemarea în chinurile Iadului a adversarului umilit […] degenerarea şi decăderea este rapidă începând cu Sinodul Ecumenic de la Niceea la cel de la Efes unde fiecare tabără a venit hotărâtă să folosească orice mijloace pentru a-şi strivi adversarul, mergând de la precipitarea lucrărilor până la manevre în culise, de la influenţa ocultă până la mită şi şantaj; a fost prezentă acolo încurajarea violenţei, dacă nu apelul deschis la violenţa mulţimii, pentru influenţarea deciziilor întrunirii; fiecare avea propria gloată de prostime violentă adusă de acasă pentru a-şi sprijini „tabara”, şi nici unul nu se dădea înapoi de la nici un mijloc pentru a obţine împlinirea anatemelor şi blestmelor lor către ceilalţi, prin instigarea persecuţiei funestei stăpâniri a vremii.</i>”</br>
(Henry Hart Milman, „Istoria creştinătăţii latine”)</blockquote>
Modul în care au fost stabilite bazele creştinismului ar îngrozi astăzi orice persoană morală; iar ideea de la baza conciliilor lasă şi ea de dorit: stabilirea prin vot a adevărului ! Oricâte argumente şi discuţii ar fi prezentate la o adunare, dacă acestea nu au la bază nimic altceva decât opinia, oricât de fermă, a vorbitorilor, nu pot ajuta cu nimic la stabilirea veridicităţii unei ipoteze faţă de alta. Investigarea afirmaţiilor, şi nu discutarea lor, este calea de-a demonstra o idee corectă sau greşită. Dar conciliile nu au făcut altceva decât să pună faţă în faţă două sau mai multe tabere cu opinii opuse, lăsând sofismele şi forţa fizică să impună una sau alta dintre idei drept „Adevăr Absolut”, transmis mai departe şi încorporat în creştinism, ca peste câţiva ani alte interpretări opuse ale acelui „Adevăr” să se înfrunte din nou. </br></br>
<span style="color:#ff0000"><span style="font-size:110%;">În concluzie:</br> O dată cu prăbuşirea Imperiului Roman şi creşterea numărului de adepţi, şi după ce o serie de creştini au ajuns împăraţi, religia creştină a devenit din interzisă obligatorie, iar numeroasele forme de creştinism, variind în numeroase privinţe - de la religia-mister venerând un Isus mitic, la culte care propovăduiau un Isus istoric - au fost unificate forţat şi aduse la o doctrină unică, cea a Bisericii Catolice, impusă, promovată şi menţinută prin cenzură, ameninţări, violenţă şi executare atât a „păgânilor” cât şi a „ereticilor”. Creştinismul închegat în urma conflictelor a păstrat doar „ambalajul” religiei-mister a lui Petru, pierzând sau ignorând înţelesurile mai profunde promovate iniţial. </span></span><br><br></br>
Seria „Istoria creştinismului”:</br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/1-isus-in-istorie.html" target="_blank">1. Isus în istorie</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/2-argumentele-in-favoarea-istoricitatii.html" target="_blank">2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/3-nasterea-unei-religii.html" target="_blank">3. Fondarea creştinismului</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/4-epistolele-lui-pavel.html" target="_blank">4. Epistolele lui Pavel</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/5-evangheliile.html" target="_blank">5. Evangheliile (I)</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/6-evangheliile-ii.html" target="_blank">6. Evangheliile (II)</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/7-crestinismul-primar.html" target="_blank">7. Creştinismul timpuriu </a></br>
8. Creştinismul în Europa: primul mileniu</br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/9-crestinismul-in-europa-declinul.html" target="_blank">9. Creştinismul în Europa: declinul</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/10-evolutia-crestinismului-in-romania.html" target="_blank">10. Evoluţia creştinismului în România</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/11-concluzii.html" target="_blank">11. Concluzii</a></br>B.http://www.blogger.com/profile/00112632904226218335noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-76256064572537493792015-08-30T13:07:00.003+03:002015-09-03T16:35:23.570+03:007. Creştinismul primar După epistolele lui Pavel din anii 50-60, textele care să descrie organizarea bisericii creştine în următorii 50 ani, până la începutul secolului al II-lea, nu mai există. Epistolele lui Ignaţiu şi ale lui Clement sunt printre cele mai timpurii. Lipsesc nu doar relatările autorilor creştini, dar chiar referinţe ale vreunui istoric la creştinism, sau critici aduse creştinismului din această perioadă. Şi mai suspect, din numeroasele texte ale istoricilor evrei sau romani care adresează istoria Palestinei din primul secol, lipsesc volumele sau porţiunile care adresează exact perioada în care se presupune că Isus ar fi trăit, şi biserica creştină s-a format. Despre unele (de exemplu, cronica lui <b>Justus din Tiberia</b>, a regiunii Galileii din perioada în care Isus ar fi propovăduit) ştim că <b>nu</b> îl menţionează pe Isus, deşi cronica respectivă nu s-a păstrat, pentru că peste câteva secole, un autor creştin a criticat această istorie pentru absenţa lui Isus.</br>
Nu trebuie uitat că după secolul al IV-lea, creştinii au devenit dominanţi. Fără îndoială că orice text care ar fi conţinut referinţe la Isus sau la biserica creştină ar fi fost salvat şi copiat cu grijă. Ajunge să ne amintim de Eusebiu, care s-a văzut nevoit să introducă un pasaj fals într-un manuscris pentru a oferi o pretinsă sursă istorică independentă pentru Isus. Numai absenţa referinţelor autentice la Isus în textele istorice sau, mai rău, referinţe la un Isus „necorespunzător” ( de pildă, care nu a fost pe Pământ ) ar fi putut să-i facă pe creştini să cenzureze documente precum Istoria lui <b>Tacitus</b> (din care lipseşte porţiunea anilor 29-31), cronica lui <b>Cassius Dio</b> (din care lipsesc două părţi, cea privind anii 6 ien-2 en, care ar acoperi domnia lui Irod, şi cea privind perioada anilor 15-30 ), cartea lui <b>Seneca</b>, „Despre superstiţii” ( în care autorul descrie toate sectele religioase… fără a menţiona creştinii; şi aici, unicul indiciu al existenţei cărţii este o menţionare de către Augustin în cadrul unei raţionalizări privind această absenţă a creştinilor în text, întrucât cartea este una dintre puţinele scrieri ale lui Seneca care nu au supravieţuit, deşi peste o sută de alte texte s-au păstrat ); <b>Plutarh</b> a fost alt autor cenzurat, din textul Moralia lipsind o parte dintr-un sul, în care începe descrierea „Misterelor evreilor” prin comparaţia cu Dyonisus, Bacchus şi Adonis… Cenzura nu a cruţat nici autorii creştini - în secolul III, Hippolytus a scris o serie de volume cu titlul „Demontarea tuturor ereziilor”. Cele două volume care tratau religiile-mister, incluzând patimile, naşterile miraculoase, moartea şi reînvierea zeilor, ritualurile şi învăţăturile privind evenimentele produse în ceruri, şi alte elemente îngrijorător de asemănătoare cu miturile creştine - ei, aceste două volume lipsesc, iar natura conţinutului este cunoscută doar pe baza referirilor din celelalte volume. Şi exemplele pot continua. Numeroase documente istorice care tratează Palestina primilor ani, sau care descriu alte religii similare creştinismului fie lipsesc, fie sunt cenzurate, şi de multe ori ştim de existenţa lor doar din aluzii sau critici ale altor istorici sau ale primilor creştini aduse acestor documente. De asemenea, au existat autori care, ceva mai târziu, au criticat creştinismul. Din nou, unicele dovezi ale lucrărilor acestora sunt criticile aduse de autorii creştini. </br>
Este foarte puţin probabil să fi existat o conspiraţie creştină în adevăratul sens, care să urmărească activ suprimarea tuturor acestor informaţii incomode pentru creştinism. Explicaţia cea mai plauzibilă este că îndepărtarea lor a fost realizată „de la sine”, prin acţiunile independente a unui număr mare de cronicari sau călugări creştini în decursul a mai multe secole, fie pur şi simplu prin simpla lipsă de interes a prezervării anumitor manuscrise (fără a fi recopiate când era nevoie, majoritatea documentelor s-au deteriorat de la sine de-a lungul timpului până la dispariţie), fie chiar prin distrugerea intenţionată a textelor „eretice”, pe măsură ce bibliotecile ajungeau sub controlul creştinilor, sau erau transferate în biserici sau mănăstiri: descoperind un asemenea manuscris, un creştin pios nu ar fi stat pe gânduri înainte să-l arunce în foc, fără ca aceasta să implice o conspiraţie organizată. Astfel, o dată cu răspândirea creştismului, documentele cu un conţinut incompatibil cu doctrinele creştine au fost eliminate treptat de la sine din fondul cunoaşterii. </br>
Ironic, printre textele care nu au supravieţuit acestei „purificări” se numără şi textele creştine care descriau evoluţia bisericilor creştine timpurii; intervalul dintre epistolele lui Pavel şi până în jurul anilor 110 poate fi doar dedus. Probabil datorită întemeierii a numeroase biserici în oraşe diferite şi deseori îndepărtate geografic, atât de Pavel cât şi de alţi misionari, a apărut o <b>divergenţă de idei între aceste biserici, şi deci au apărut alte culte creştine cu o teologie diferită</b>. Astfel, între diferitele biserici creştine au apărut conflicte de ideologie. De altfel, putem găsi unele indicii privind asemenea divergenţe prin epistole sub formă de critici adresate de autorul uneia din ele către alţi creştini, care susţineau variante „eretice”. De exemplu, 2 Ioan 1:7„<i>s'au răspîndit mulţi amăgitori, cari nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup.</i>” este scris de cineva care considera că Isus a fost o persoană reală, şi critica o altă interpretare, care promova ideea unui Isus care nu s-a încarnat pe Pământ - adică autorul se confrunta cu ceea ce considera o idee eretică ( similară cu cea din „Ascensiunea lui Isaia”), care avea însă suficientă popularitate şi răspândire încât să nu poată fi ignorată. Alte aluzii la cultele concurente găsim şi prin alte epistole, fie autentice fie doar atribuite lui Pavel, care avertizează în mod repetat faţă de „<i>profeţi mincinoşi</i>” care „<i>propovăduiesc un alt Isus […] sau altă evanghelie</i>”, dar şi în alte surse istorice, deseori supravieţuind datorită ascunderii (cum a fost cazul bibliotecii de la Nag Hammad) care descriu o parte din ideile care s-au rupt din mişcarea iniţială.</br>
<span id="altesecte"></span> În mod cert, creştinismul aşa cum îl cunoaştem acum nu a avut originea în mişcarea iniţială, destinată exclusiv evreilor şi venerând un Isus imaterial, ci a fost derivat dintr-una din aceste secte la rândul lor derivate din alternativa lui Pavel la creştinismul strict iudaic promovat de Chefa. Şi, într-adevăr, în primele secole au existat numeroase secte creştine, promovând un Isus cu totul deosebit faţă de cel de azi. Una dintre primele secte a fost mişcarea <b>Docetistă</b>, care propovăduia un Isus imaterial, a cărui crucificare şi moarte au fost doar simulacre. Cultul <b>Marcionist</b>, înfiinţat de Marcion, îl considera pe YHVH ca zeu al evreilor, care urma să-şi trimită salvatorul lui, altul decât Isus, la fel cum zeul iubirii, cel ce l-a trimis pe Isus, era distinct de zeul Vechiului Testament. Marcion îl considera pe Pavel drept unicul apostol adevărat, fiind într-un sens continuatorul mişcării iniţiate de Pavel. De asemenea, au existat o multitudine de secte <b>Gnostice</b>, care aveau credinţa centrată pe ideea că lumea materială ar fi o închisoare din care trebuiau să se elibereze pentru a ajunge la lumea spirituală pură. Unele secte gnostice îl considerau pe creatorul lumii, YHVH, drept un zeu rău (probabil pe baza atrocităţilor din Vechiul Testament), iar pe Isus ca fiind pur divin, fără o parte umană, care a fost trimis de un alt zeu pentru a-i salva pe oameni de YHVH, şi care de fapt nu a fost ucis. De exemplu, <b>Sethianiştii</b>, o altă sectă gnostică, aveau un mit al genezei în care un zeu suprem indescriptibil a emanat „aeoni”, entităţi generate din esenţa sa; unul dinte aeoni îl imită, şi produce o emanaţie proprie, Yaldabaoth, un şarpe cu cap de leu, care apoi crează lumea materială şi oamenii, şi se proclamă unicul zeu. <b>Arianiştii</b> negau divinitatea lui Isus, considerându-l o simplă unealtă, diferită doar prin faptul că a fost creat direct de dumnezeu, precum Adam. Alături de acestea, existau numeroase secte evreieşti, continuatoare ale cultului fondat de Chefa - <b>Ebioniţii</b>, „cei săraci”, numiţi şi <b>Nazareni</b>, erau o sectă evreiască creştină care îl considera pe Isus drept salvator însă nu îl considerau divin prin naştere, susţinea necesitatea păstrării legilor evreieşti, şi îl vedea pe Pavel ca pe un apostat. Totodată, considerau că Isus ar fi trăit în timpul lui Alexandru Ianai (76-127 îen) - evreii babilonieni au preluat de la această sectă ideea aceasta, pentru că aceasta a fost singura formă de creştinism pe care au cunoscut-o. Probabil că aAceasta a fost una din sectele care au descins direct din cea originală, cea fondată de Chefa. Şi alte variante, fiecare prezenând o cosmologie diferită, un zeu diferit şi un Isus diferit - şi fiecare considerându-le pe toate celelalte ca fiind „erezii” - au apărut, s-au dezvoltat… şi s-au luptat pentru a-şi impune propria idee. </br>
Cu aceeaşi înverşunare cu care se luptau între ei, creştinii se opuneau şi altor religii. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care oficialităţile romane au luat în mai multe rânduri măsuri care au afectat creştinii. Suetonius face o scurtă referire la expulzarea din Roma a „<i>evreilor care stârneau mereu tulburări la îndemnul lui Chrestus (sau Chresto)</i>”. Este incertă identitatea acestui personaj - fie Suetonius a interpretat greşit religia creştină şi a crezut că este condusă de cineva numit Cristos, fie Chrestus (un nume în folosinţă) a fost unul dintre agitatori. Oricum, în jurul anilor 50, împăratul Claudiu a dat un edict de expulzare a evreilor creştini din Roma întrucât, ce ciudat, aceştia nu se mulţumeau cu ritualurile lor ciudate, ci se străduiau să impună şi altora propria religie, ceea ce producea „tulburări”, probabil între aceştia şi evreii din Roma care urmau religia elenistă. Mai mult, întrucât creştinii refuzau să respecte ritualurile religioase oficiale, erau consideraţi de locuitori ca fiind „atei” (ce ironic !), şi deci erau văzuţi ca o cauză a dezastrelor naturale, trimise de zei ca răspuns la această „sfidare”. O înţelegere superficială a obiceiurilor creştinilor contribuia şi mai mult la perceperea acestora ca persoane detestabile: ritualurile lor de împărtăşanie, în care „mâncau din carnea lui Isus şi beau sângele lui”, luate literal de romani, au dus la acuzaţii de canibalism - cu atât mai mult cu cât aceste ritualuri se petreceau în privat, nu în public. De aici, a fost doar un pas scurt la acuzarea creştinilor că ar răpi copii pentru a-i consuma. Iar titlurile de „frate” şi „soră” folosite de creştini între ei trezeau suspiciuni de incest. Aşadar, în viziunea romanilor ne-creştini, aceştia reprezentau o sectă de canibali incestuoşi care sfidau zeii, refuzând să le aducă sacrificii şi stârnind astfel mânia divină. O altă cauză de „persecuţii” o reprezenta organizarea în sine: în Imperiul Roman, adunările - orice tip de adunări, inclusiv <a href="http://www.bartleby.com/9/4/2043.html" target="_blank">brigăzile de pompieri</a> ! - erau privite cu suspiciune, fiind considerate potenţiale focare de revoltă, şi necesitau autorizaţii pentru a putea fi realizate. Atunci când bisericile creştine ignorau aceste „detalii”, iar autorităţile încercau să impună respectarea legilor, creştinii se considerau persecutaţi.</br>
Persecuţia creştinilor nu a fost o politică oficială în Imperiul Roman decât mult mai târziu. În timpul împăratului Nero, se pare că a fost iniţiată o persecuţie împotriva creştinilor din Roma, dar este incertă atât amploarea acesteia, cât şi autenticitatea ipotezei conform căreia aceştia ar fi fost acuzaţi de incendierea Romei, sau persecutarea lor a fost pur şi simplu rezultatul atitudinii celorlalţi romani faţă de creştini. Nu există dovezi privind vreo lege care să vizeze creştinii. În următoarele două secole, persecutarea creştinilor a îmbrăcat forme variate în diverse provincii romane: unii guvernatori ignorau creştinii din provinicia lor, în timp ce alţii considerau că refuzul de a aduce sacrificii zeilor romani şi venerarea unui condamnat ar reprezenta o sfidare adusă Imperiului, şi îi executau pe creştinii care nu renunţau la religia lor în urma ameninţării cu moartea. Asta pentru că rolul guvernatorului era menţinerea liniştii şi a ordinii în provincie, iar bisericile creştine erau de multe ori focare de agitaţie, atât prin refuzul creştinilor de a participa la ceremoniile religioase şi sacrificiile publice, cât şi din partea populaţiei non-creştine care respingea creştinismul într-un mod sau altul, de la simpla batjocură la <a href="https://en.wikipedia.org/wiki/Persecution_in_Lyon" target="_blank">linşarea lor şi vandalizarea locuinţelor</a>, fără ca aceasta să fie o prescripţie legală. Oficialităţile preferau deseori să execute creştinii pentru a nu oferi şi alte ocazii de tulburări. De altfel, şi alte secte non-creştine (culte bahice, sau druidice) considerate dăunătoare de către oficialităţile romane au fost persecutate şi eradicate în decursul secolelor. </br>
Revenind la divergenţele din cadrul creştinismului, pe măsură ce sectele creştine se diferenţiau şi-şi schimbau mesajul, numeroase documente alternative erau scrise şi puse în circulaţie de fiecare sectă - sunt cunoscute zeci de evanghelii din primele secole, de la <b>Evanghelia copilăriei lui Isus</b> (care descrie un Isus copil, care-şi transforma prietenii de joacă în capre, sau îi ucidea şi apoi îi învia), la evangheliile lui <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Gospel_of_Peter" target="_blank"><b>Petru</a></b> (în care învierea şi ascensiunea se produc în chiar ziua execuţiei, iar Isus şi cei doi îngeri care-l scot din mormânt au câteva sute de metri înălţime, şi sunt urmaţi de cruce… care vorbeşte), a lui <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Gospel_of_Judas" target="_blank"><b>Iuda</a></b> (în care doar Iuda a fost cel care a înţeles mesajul lui Isus, iar presupusa trădare a fost realizată la cererea lui Isus), a lui <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Gospel_of_Thomas" target="_blank"><b>Toma</a></b> (care conţine doar parabole şi învăţături atribuite lui Isus), <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Gospel_of_Mary" target="_blank">a <b>Mariei</a></b>, (în care Maria Magdalena este inclusă printre apostoli, fiind favorita lui Isus, şi după moartea lui, Maria intră în conflict cu ceilalţi apostoli, întrucât Isus i-a împărtăşit mai multe informaţii), a lui <b>Filip</b>, a lui <b>Marcion</b>, <b>Evanghelia Coptică Egipteană</b>, <b>Evanghelia Adevărului</b>, şi multe altele. În prezent, se ştie de existenţa a peste 50 evanghelii diferite, din unele păstrându-se fragmente mai mult sau mai puţin complete, în timp ce despre altele ştim doar din referinţe ale altor autori la o anumită evanghelie în circulaţie. Cu cuvintele prof. William Petersen, „<i>evangheliile se înmulţeau precum iepurii… cine voia să scrie o evanghelie putea… şi adesea o şi făcea</i>.” Unele din acestea contrazic evangheliile canonice, în timp ce altele le prezintă ca incomplete. În privinţa rolului acestor texte şi al euhemerizării lui Isus, acesta poate fi dedus cu uşurinţă: cât timp secta era construită doar pe baza viziunilor sau a ideilor unui „ales”, exista oricând riscul apariţiei unui nou „vizionar” care să descrie o revelaţie egală, dar de sens opus, exact cum a procedat şi Pavel. Dar având o evanghelie scrisă, care să descrie un personaj aparent istoric, dogma era mult mai dificil de contestat; deci, evangheliile au fost scrise pentru a conserva credinţa, şi pentru a menţine controlul asupra credincioşilor. Aşadar, în primele 3 secole, creştinii se întreceau în fabricarea şi punerea în circulaţie a numeroase documente pseudoistorice - Evanghelii, Fapte şi Epistole. În Biblioteca de la Nag Hammadi, o colecţie de cărţi Gnostice ascunse la repezeală în anul 367 datorită interzicerii folosirii cărţilor non-canonce, s-a descoperit şi o evanghelie în curs de construire, prin copierea unui text non-creştin şi înlocuirea personajelor originale cu Isus şi apostolii.</br>
E oarecum de înţeles duşmănia pe care o nutreau sectele creştine unele faţă de altele. Fiecare „adevăr absolut” al uneia era contrazis în toate privinţele de „adevărurile absolute” ale celorlalte, discreditându-se reciproc. Nu este de mirare că majoritatea surselor despre Isus ca fiinţă celestă, care nu a existat ca persoană istorică, s-au pierdut. Cultele care respingeau această interpretare nu le-au cruţat, cum nu au cruţat nici alte documente ale altor culte, cu interpretări diferite de cele „corecte”. Ar fi fost suficientă o singură sectă suficient de puternică care să-şi impună varianta cu de-a sila tuturor celorlalte. </br>
Şi, într-adevăr, una dintre aceste numeroase variante creştine a fost o biserică care s-a auto-intitulat "catolică"; prima menţionare a denumirii de „<b>biserică catolică</b>” datează din jurul anului 110, într-o scrisoare a lui Ignaţiu; termenul are sensul de „universal”, pentru a simboliza prezenţa acestui cult în numeroase oraşe, ceea ce sugerează că această religie avea o bază pentru a deveni ulterior destul de puternică şi cu influenţă mai mare decât alte culte. </br>
În secolul al II-lea, conform informaţiilor deduse din alte înregistrări, se pare că majoritatea sectelor creştine întemeiate în multe regiuni ale Imperiului erau secte „eretice” - gnostice, marcioniste, nazarinene, sau alte variante. Deci, deşi avea rădăcini în multe oraşe, Biserica Catolică nu era încă foarte puternică. Cheia succesul avea să vină din faptul că această biserică avea o organizare mult superioară altor biserici, şi mai ales din faptul că a reuşit să se impună în chiar capitala Imperiului, în Roma. Mesajul direct, fără înţelesuri ascunse, şi totodată indulgenţa privind ascetismul deseori revendicat de alte culte i-au asigurat în final o popularitate mai mare. </br>
Trebuie precizat că creştinii încă reprezentau un procentaj minuscul din populaţie la începutul celui de-al doilea secol. De pildă, în 111, Pliniu cel Tânăr, care a fost avocat, Praetor în Roma (echivalentul procurorului general), precum şi consilierul legal al lui Traian, cere într-o scrisoare către împărat sfaturi privind creştinii, întrucât în toţi aceşti ani în care a fost reprezentantul legii în Roma, nu a avut niciodată de-a face cu aceştia, şi nici nu auzise despre această religie. Şi mai târziu, analiza altor documente indică o prezenţă minimală a creştinilor în primele secole - în mod cert, sub 1% din populaţie. Abia după ce Imperiul Roman şi-a început declinul - atacat de barbari, sfâşiat în mai multe părţi, cu economia prăbuşindu-se şi oraşele abandonate de cetăţenii obligaţi să devină fermieri pentru a-şi asigura hrana, cu toate instituţiile oficiale cedând - creştinismul a fost găsit mult mai atractiv, explicând prăbuşirea ca o pedeapsă divină, şi totodată promiţând o speranţă de salvare şi minimalizând greutăţile acestei vieţi. Astfel, pe fondul colapsului Imperiului, creştinismul a cunoscut o răspândire exponenţială.</br>
În anul 250 împăratul Decius a dat un decret prin care se impunea cetăţenilor romani participarea la sacrificii publice, ca o formă de exprimare a devotamentului faţă de Imperiu şi împărat. Deşi probabil că măsura dorea să impună o atmosferă măcar aparentă de loialitate pentru a contracara problemele reale, a avut ca efect acuzarea a numeroşi creştini care au refuzat participarea la aceste sacrificii. Iar în anul 303, împăratul Diocleţian, într-o încercare de a readuce Imperiul la gloria trecutului, a iniţiat cea mai mare persecuţie a creştinilor în Imperiul Roman printr-o serie de edicte care impuneau din nou tuturor creştinilor obligaţia de a respecta sacrificiile aduse zeilor romani sub ameninţarea cu moartea. Ostilitatea populară la adresa creştinilor a fost astfel transformată în politică oficială, deşi această măsură nu va dura decât câţiva ani. </br></br>
<span style="color:#ff0000"><span style="font-size:110%;">În concluzie:</br>În primele trei secole după fondare, creştinismul, o religie minusculă, s-a fragmentat în numeroase secte cu doctrine distincte sau opuse, promovând cele mai variate mitologii, de la un Isus celest la unul terestru dar imaterial, la un Isus uman, sau dimpotrivă, unul complet divin. O dată cu evoluţia teologiei, a avut loc o epurare masivă a vechilor texte, îndepărtându-se orice relatare privind formele mai vechi ale religiei, şi astfel ştergându-se, la propriu, înregistrarea istoriei creştinismului.</span></span></br></br></br>
Seria „Istoria creştinismului”:</br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/1-isus-in-istorie.html" target="_blank">1. Isus în istorie</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/2-argumentele-in-favoarea-istoricitatii.html" target="_blank">2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/3-nasterea-unei-religii.html" target="_blank">3. Fondarea creştinismului</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/4-epistolele-lui-pavel.html" target="_blank">4. Epistolele lui Pavel</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/5-evangheliile.html" target="_blank">5. Evangheliile (I)</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/6-evangheliile-ii.html" target="_blank">6. Evangheliile (II)</a></br>
7. Creştinismul timpuriu</br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/8-crestinismul-in-europa-primul-mileniu.html" target="_blank">8. Creştinismul în Europa: primul mileniu</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/9-crestinismul-in-europa-declinul.html" target="_blank">9. Creştinismul în Europa: declinul</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/10-evolutia-crestinismului-in-romania.html" target="_blank">10. Evoluţia creştinismului în România</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/11-concluzii.html" target="_blank">11. Concluzii</a></br>B.http://www.blogger.com/profile/00112632904226218335noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-91975959745860739482015-08-30T13:04:00.000+03:002016-12-03T21:59:31.638+02:006. Evangheliile (II)<span style="font-size:90%;"><i>(continuarea <a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/5-evangheliile.html" target="_blank">primei părţi</a>)</br></br></span></i>
♦ O comparaţie a ultimelor cuvinte ale lui Isus pe cruce în cele patru evaghelii denotă <b>evoluţia lui Isus</b> în teologia creştină: primele două evanghelii relatează un strigăt disperat („<i>Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?</i>”). În „Luca”, Isus capătă mai multă încredere („<i>Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu</i>”), iar în „Ioan” Isus are deja atitudinea cuiva care execută pur şi simplu o îndatorire oarecare („<i>Săvârşitu-s-a</i>”). Diferenţele se datorează schimbării viziunii despre natura lui Isus: dintr-o entitate celestă subordonată zeului, care s-a sacrificat pentru a oferi oamenilor salvarea, Isus este deificat de creştini într-o măsură tot mai mare, până ajunge egal cu zeul. „Marcu” prezintă un Isus foarte uman, care devine un fiu al lui YHVH după botez, dar încă păstrând numeroase defecte umane (disperarea din grădina Ghetsimani, unde cere „îndepărtarea paharului”). Şi „Matei” (Matei 24:36) încă vede diferenţa, subordonându-l pe Isus zeului, dar acest Isus este mult îmbunătăţit, „Matei” omiţând din pasajele problematice (eşecul unor minuni din Marcu 6:5-6) şi în schimb completând cu profeţii din Vechiul Testament ( fie ele reale, distorsionate sau chiar răstălmăcite - de exemplu, profeţia „<i>Rahelei plângând</i>” din Matei 2:18 face trimitere la Ieremia 31:15, dar Ieremia nu face nici o profeţie despre uciderea unor prunci, pentru că versetul imediat următor din Ieremia promite… întoarcerea copiilor „<i>din ţara vrăjmaşului</i>” ) pentru a-i mări autoritatea. Luca prezintă un Isus excepţional, întotdeauna sigur pe el, întotdeauna calm şi liniştit. Unica excepţie, „transpiraţia cu sânge” din Luca 22:44, lipseşte din manuscrisele vechi, versetul fiind considerat o interoplare ulterioară. În final, „Ioan” îl face pe Isus sinonim cu zeul, întreaga evanghelie fiind axată pe deificarea lui Isus. Isusul lui „Ioan” pare chiar a ironiza slăbiciunile lui Isus din celelalte evanghelii: „<i>Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit pînă la ceasul acesta!</i>” (Ioan 12:27).</br>
♦ Aceleaşi deosebiri de perspectivă se regăsesc şi comparând începutul evangheliilor, <b>apariţia lui Isus</b>: pentru „Marcu”, partea importantă începe cu botezul lui Isus; naşterea nu este menţionată, ca şi cum nu ar avea nimic notabil; abia după ce a fost botezat, adică spălat de păcate, a fost adoptat de dumnezeu şi şi-a început rolul. În schimb, pentru „Matei” şi „Luca”, concepţia lui Isus a fost miraculoasă, „Matei” chiar citând Isaia 7:14 ca o profeţie privind naşterea dintr-o virgină ( de fapt, profeţia se referea la un alt copil - Isaia 7:15-20 - conceput… chiar de Isaia - Isaia 8:3). „Luca” preia şi el relatarea cu naşterea dintr-o virgină. Iar în evanghelia după Ioan, Isus nici măcar nu are o origine, fiind descris ca pre-datând întreaga creaţie, şi fiind cel care s-a arătat lui Moise şi celorlalţi profeţi (Ioan 1:18,30,45).</br>
♦ Legat de momentul <b>naşterii lui Isus</b>, trebuie amintit că au existat opinii diferite de cea considerată astăzi tradiţională. Trecând peste faptul că evangheliile nu se pot pune de acord când s-a născut (înainte de anul 4 îen, în timpul lui Irod, sau după anul 6 en, când Quirinius era guvernator în Siria), există divergenţe mult mai serioase: Talmudul evreilor din Babilon (care au trăit în afara dominaţiei romane) îl plasează pe Isus în timpul domniei regelui Alexandru Ianai, care a domnit între 76 şi 127 îen. Există indicii că aceşti evrei au avut cunoştinţă doar de secta iniţială, cea fondată de Chefa, aşa cum a fost ea iniţial - o sectă exclusiv evreiească, şi respectând legile Vechiului Testament. Pe de altă parte, Irineu l-a „tras” în direcţia cealaltă, întinzând perioada în care Isus ar fi propovăduit până în timpul lui Traian - adică după anul 98 en. Alţi creştini l-au plasat în timpul domniei lui Claudiu (41-54 en). Evanghelia după Petru afirmă că Irod, nu Pilat l-ar fi executat pe Isus, deci Isus ar fi fost executat înainte de anul 4 îen. Ca şi cum unicul lucru asupra căruia toţi aceştia sunt de acord ar fi fost că Isus a fost pe Pământ „cândva, în trecut”, dar nu ar sunt prea siguri unde ar putea să-l plaseze, şi fiecare ii „face loc” în istorie unde poate. </br>
<span id="smochin"></span> ♦ Chiar şi episodul cu <b>blestemarea smochinului</b> din Marcu 11, cel în care Isus se apropie de un smochin care nu avea încă smochine şi l-a blestemat, o acţiune atât de dificil de justificat de apologişti, capătă un cu totul alt sens când este analizat din punct de vedere literar: este vorba de tehnica numită <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Inclusio" target="_blank">Inclusio</a>, sau „intercalare” în care o poveste este inclusă în altă poveste, pentru că autorul vrea să sublinieze legătura dintre ele. Şi, într-adevăr, după blestemarea smochinului, urmează devastarea templului şi alungarea afaceriştilor de aici, după care se revine la smochinul din prima parte, de-acum uscat. Smochinul este o metaforă pentru Templul din Ierusalim, iar mesajul întregii relatări se referă la depăşirea cultului templului, element central al credinţei evreilor din primul secol; precizarea că „nu era timpul smochinelor” este o metaforă pentru „nu [mai] este timpul templului”, de-acum înlocuit prin sacrificiul lui Isus. Acelaşi mesaj, de „dărâmare a templului şi „reconstruirea” în trei zile, apare şi în alte părţi, fiind o metaforă pentru aceeaşi idee: <b>înlocuirea cultului templului</b>, sau „dărâmarea” lui de către Isus după sacrificiul lui şi reînvierea după trei zile. Acesta a fost rolul sacrificiului lui Isus în noua religie: iudaismul avea ca element central Templul din Ierusalim, iar una dintre cele mai importante evenimente era Yom Kippur-ul, sau Ziua Ispăşirii, când se realiza sacrificiul unui „ţap ispăşitor”, asupra căruia erau proiectate toate păcatele poporului. Aceste sacrificii trebuiau realizate anual; creştinii, încă o sectă iudaică, au considerat că sacrificiul lui Isus a fost infinit mai puternică decât un simplu animal, astfel încât nu a mai fost nevoie de ispăşiri anuale: <b>Isus a înlocuit cultul templului</b>. </br>
Şi relatarea devastării templului este tot o referinţă la Vechiul Testament ( mai precis, la cartea lui Ieremia ). Acuzaţia „peşterii de tâlhari” a lui Isus este regăsită şi în Ieremia 7:11, şi nu are legătură cu înşelătoria şi afacerile, cum s-ar putea crede. Nu „schimbătorii de bani” de aici au trezit mânia domnului; peştera de tâlhari nu este locul unde se produce tâlhăria, ci locul unde tâlharii <b>se refugiază</b> după tâlhărie:
<blockquote>Ieremia 7: 9-11 „<i>Voi furaţi, ucideţi şi faceţi adulter; juraţi mincinos, tămâiaţi pe Baal şi umblaţi după alţi dumnezei, pe care nu-i cunoaşteţi,Şi apoi veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea în templul Meu, asupra căruia s-a chemat numele Meu, şi ziceţi: «Suntem izbăviţi», ca apoi să faceţi iar toate ticăloşiile acelea? «Este Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu, o peşteră de tîlhari înaintea voastră?»… </i>”</blockquote>
În viziunea creştinilor, cultul templului a devenit nu doar corupt, ci chiar corupător: oamenii păcătuiau fără grijă, apoi se „ascundeau” în templu, executau un ritual şi se considerau curăţaţi de orice vină, continuându-şi viaţa în acelaşi mod. Încă o dată, avem acelaşi mesaj: cultul templului trebuie depăşit, şi Isus este cel care a „dărâmat” templul şi l-a înlocuit.</br>
Precum în poezioara celor <i>patru evanghelişti, care erau doar trei: Luca şi Matei… unul dintre ei</i>, sursele contemporane independente pentru Isus ca persoană istorică s-au redus tot mai mult, întrucât „Matei” a scris pe baza lui „Marcu”, „Luca” - pe baza lui „Marcu” şi „Matei”, iar „Ioan” îi contrazice cu o relatare mult prea încărcată de misticism pentru a putea fi considerată o sursă istorică. Nici unul dintre autori nu a fost contemporan, şi mai rău, nici unul nu este cunoscut. Am pus ghilimele de fiecare dată când m-am referit la numele tradiţionale, întrucât, <b>deşi tradiţia declară că evangheliile au fost scrise direct de apostoli, în realitate, numele au fost pur şi simplu atribuite unor texte anonime</b>. Acesta este şi motivul pentru care evangheliile sunt „după” aceste persoane, şi nu „de” aceste persoane. De altfel, cum am mai spus, „Ioan” pretinde că ar obţine informaţiile de la un discipol, iar „Luca” precizează de la bun început că „<i>a găsit cu cale, după ce a făcut cercetări cu deamăruntul</i>”, să scrie evanghelia sa, deşi în unele variante ale bibliei am remarcat schimbarea lui „făcut cercetări” cu „urmărit”; vedem astfel cum sunt <i>corectate</i> evangheliile chiar în faţa ochilor noştri, şi ne putem imagina câte alte sute de corectări similare au suferit de-a lungul a aproape două milenii. </br>
<span id="contradictii"></span> La prima vedere, autorii evangheliilor au fost oameni nu prea străluciţi, ca să nu spunem prostuţi, care se contrazic frecvent în nenumărate ocazii. În realitate, în acea perioadă, numai foarte puţini ştiau să scrie; toate cele patru evanghelii au fost scrise în greacă - inclusiv referinţele la cărţi ale Vechiului Testament indică predominant varianta Septuagintă, adică grecească, deci autorii nu au folosit biblia ebraică sau aramaică decât arareori; textele denotă numeroase caracteristici predate în şcolile greceşti de literatură şi oratorie. Papirusul sau pergamentul erau materiale extrem de scumpe, deci scrierea unei cărţi era rezervată doar acelor puţini învăţaţi care aveau posibilităţi financiare destul de bune; este aproape imposibil de conceput ca evangheliile să fi fost scrise de vreun ţăran, un pescar sau un meşteşugar oarecare, sau ca aceste nepotriviri să se datoreze neatenţiei, cu atât mai puţin ignoranţei autorilor. Numeroasele contradicţii dintre relatări devin importante deoarece evangheliile sunt texte literare fictive, şi fiecare autor prezintă în mod <b>intenţionat</b> anumite elemente într-un mod diferit, sau chiar opus celorlalţi autori, tocmai pentru a-şi transmite propriul mesaj; <b>contradicţiile sunt puse acolo în mod deliberat, tocmai pentru a scoate în evidenţă o idee specifică, sau pentru a sublinia diferenţele de perspectivă ale autorilor.</b> De exemplu, în evanghelia după Marcu, Ioan Botezătorul îl botează pe Isus; în urma botezului, Isus devine fiu al lui dumnezeu. Simplu şi fără probleme. Natura mult mai divină pe care i-o dă „Matei” lui Isus este însă incompatibilă cu botezul, adică spălarea de păcate - cum ar putea un om să spele păcatele unei divinităţi ? Astfel, este nevoie ca „Ioan să-l oprească pe Isus, „<i>zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?</i>”, iar Isus să îi dea aprobarea, prezentând botezul ca o formalitate inutilă, dar care trebuie realizată: „<i>Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea</i>”. Iar „Luca”, al cărui Isus este la acelaşi nivel cu cel din „Matei”, dacă nu chiar mai divinizat, rezolvă aceeaşi problemă altfel: Irod „<i>a închis pe Ioan în temniţă</i>” în versetul 20, iar „<i>Isus, botezându-se</i>” apare în versetul 21 (fără a mai preciza cine a făcut-o). Iar „Ioan” nici nu îl mai botează pe Isus. Relatările sunt incompatibile pentru a reconstitui un eveniment real, dar ca interpretare a unor opere literare, diferenţele sunt indicatori ai diferenţelor între perspectivele teologice, reprezentând „trepte” în evoluţia personajului Isus în evangheliile succesive. Exemplele ar putea continua la nesfârşit. Evangheliile trebuie analizate nu istoric, ci ca literatură. Aproape că nu există vreun episod în vreuna dintre evanghelii care să nu conţină o referinţă subtilă la elemente din Vechiul Testament sau din celelalte evanghelii, care să nu conţină parabole atent gândite, cu un înţeles consistent cu celelate mesaje din celelalte episoade ale acelui autor, şi distincte de cele din celelalte evanghelii; <b>în spatele aparentelor contradicţiilor, se poartă de fapt o dezbatere aprinsă între autorii evangheliilor</b>.</br>
Precum creaţioniştii de azi, care nu mai văd Geneza ca o carte metaforică, cu un înţeles mai profund, ci o o iau drept istorie literară, pe măsură ce mişcarea a crescut şi s-a răspândit tot mai mult, unele secte creştine din primul secol au ignorat înţelesurile ascunse în parabole, alegorii şi alte figuri de stil, şi au luat textele ca atare drept istorie sensu stricto; astfel, este ratat cu desăvârşire <b>scopul</b> acestor texte. Imaginaţi-vă scena cu Isus vorbind mulţimii şi prezentând o parabolă, să spunem pilda samariteanului. Ar fi un eşec total dacă oamenii ar considera parabola drept o relatare a unui incident real, şi ar începe să discute despre creşterea infracţionalităţii pe drumul Ierusalim-Ierihon, să încerce să identifice suspecţii care au comis fapta, şi să ceară detalii în privinţa valorilor care au fost furate victimei, ignorând adevăratul sens al pildei. </br>
În mod similar, prezentarea evangheliilor ca <b>adevăr <span style="font-size:105%;">literal</span></b> le goleşte de <b>înţelesul <span style="font-size:105%;">literar</b></span>, şi le transformă din nişte opere extrem de elaborate, complexe şi subtile, aşa cum au fost concepute, în bâlbe, bâguieli şi minciuni contradictorii ale unor incompetenţi.</br>
Pentru a înţelege aceste texte este necesară înţelegerea contextului cultural în care au fost scrise. Pentru un evreu oarecare din Iudeea primului secol, cultul templului era un element esenţial, şi ar fi înţeles imediat criticile aduse acestei forme a religiei, dar pentru cititorii de astăzi, aluziile respective nici nu sunt remarcate. Chiar şi pilda samariteanului şi-a pierdut cea mai mare parte a efectului, întrucât cuvântul „samaritean” are (ironic, chiar din cauza acestei pilde) un alt sens decât avea pentru evreii primului secol. Astăzi, „samaritean” este asociat cu „altruism” şi „generozitate”… dar atunci, <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Samaritans" target="_blank">samaritenii</a> erau dispreţuiţi şi văzuţi ca persoane cu care un evreu cumsecade nu trebuia să aibă de-a face. O actualizare a pildei în contextul cultural românesc actual ar trebui să traducă cuvântul prin „ţigan”. </br></br>
<span style="color:#ff0000"><span style="font-size:110%;">În concluzie:</br>Evangheliile nu au fost scrise de martori oculari pentru a înregistra istoria, ci au fost scrise la sfârşitul primului secol sau chiar în al doilea secol, ca opere literare metaforice extrem de complexe, cu înţelesuri mai profunde ascunse în spatele fiecărei relatări; naraţiunile sunt similare celor din textelor altor religii, cu zei fictivi prezentaţi într-un decor istoric, şi interacţionând cu oameni reali sau fictivi; chiar şi regiunea este descrisă nu conform geografiei reale, ci pentru a corespunde mesajului; scopul acestor texte era promovarea noii religii şi atragerea de adepţi noi, cărora, după iniţiere, li se dezvăluiau sensurile metaforelor din texte. Abia când textele au fost dezbrăcate de caracterul metaforic şi au fost început să fie văzute ca istorie literală, s-a născut creştinismul aşa cum este înţeles acum. </span></span><br><br></br>
Seria „Istoria creştinismului”:</br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/1-isus-in-istorie.html" target="_blank">1. Isus în istorie</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/2-argumentele-in-favoarea-istoricitatii.html" target="_blank">2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/3-nasterea-unei-religii.html" target="_blank">3. Fondarea creştinismului</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/4-epistolele-lui-pavel.html" target="_blank">4. Epistolele lui Pavel</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/5-evangheliile.html" target="_blank">5. Evangheliile (I)</a></br>
6. Evangheliile (II)</br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/7-crestinismul-primar.html" target="_blank">7. Creştinismul timpuriu </a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/8-crestinismul-in-europa-primul-mileniu.html" target="_blank">8. Creştinismul în Europa: primul mileniu</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/9-crestinismul-in-europa-declinul.html" target="_blank">9. Creştinismul în Europa: declinul</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/10-evolutia-crestinismului-in-romania.html" target="_blank">10. Evoluţia creştinismului în România</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/11-concluzii.html" target="_blank">11. Concluzii</a></br>B.http://www.blogger.com/profile/00112632904226218335noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-15607398286233764172015-08-29T12:45:00.000+03:002016-12-03T21:25:16.401+02:005. Evangheliile (I) Evangheliile apar la câteva zeci de ani după Pavel, şi par a prezenta o istorie foarte elaborată… dar care, după cum am văzut, nu-şi are originea în evenimente transmise din trecut, şi cu atât mai puţin nu a fost scrisă de martori oculari la evenimente. Două dintre evanghelii chiar afirmă explicit aceasta:<blockquote>
Luca 1:3 „<i>Am găsit şi eu cu cale, prea alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu deamăruntul asupra tuturor acestor lucruri dela obîrşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele…</i>”</br>
Ioan 21:24 „<i>Acesta </i>[el]<i> este ucenicul care mărturiseşte despre acestea şi care a scris acestea, şi ştim </i>[noi, autorii]<i> că mărturia lui e adevărată</i>”, </blockquote>
De fapt, departe de a fost intenţionate ca documente istorice, evangheliile sunt pur şi simplu textele unei „religii misterioase” - din nou, numele se referă la descifrarea doar către iniţiaţi a sensului pildelor propovăduite în public, cu alte cuvinte „adevărul” religiei este unul ascuns. Una din evanghelii îl prezintă pe Isus explicând imediat după prima pildă din evanghelia respectivă:
<blockquote>Marcu 4:11 „<i>Şi le-a răspuns: Vouă vă e dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei de afară totul se face în pilde</i>.”</blockquote>
Acesta este un indiciu la natura evangheliei în sine - un mesaj aparent ( Isus
ca personaj istoric) în faţa mulţimii, ascunzând un mesaj dezvăluit doar celor iniţiaţi. Aşadar, o „religie-mister” tipică. Procedeul nu este singular - se ştie că acelaşi lucru se petrecea şi în misterul lui Osiris - în mod public se vorbea de Osiris ca de un faraon din trecut, iar „adevărul” despre Osiris ca zeu supranatural era rezervat doar celor avansaţi. </br></br>
<span id="marcu"></span> ♦ <b>Evanghelia după Marcu</b> este cea mai timpurie, şi a fost scrisă după mijlocul anilor 70 sau chiar mai târziu. Unele estimări plasează prima evanghelie chiar după anul 95, anul scrierii epistolei lui Clement, un lider important al bisericii, care face numeroase referiri la Vechiul Testament şi la epistolele lui Pavel, dar nu indică că ar avea cunoştinţă de vreo evanghelie, iar citatele atribuite de el lui Isus nu corespund celor din evanghelii. Naraţiunea evangheliilor indică de asemenea o perioadă mult mai târzie - de exemplu, în prima parte a primului secol, principala sectă care domina Palestina erau saducheii; fariseii au ajuns dominanţi abia după distrugerea templului, în anul 70; or, toate evangheliile, inclusiv cea după Marcu, ignoră această schimbare, prezentându-i pe farisei ca fiind fracţiunea dominantă. </br>
Acceptând chiar data cea mai timpurie, anul 70 ar însemna la vreo 40 ani după presupusa execuţie a eroului principal. Eventualii martori ai unui eveniment din anul 30 ar fi fost deja morţi când evanghelia a fost scrisă - să nu uităm că speranţa de viaţă nu era foarte strălucită pe-atunci, iar potenţialii martori trebuie să fi avut deja măcar câţiva ani în momentul producerii presupuselor evenimente. Aşadar, pare destul de probabil că autorul aceste evanghelii nu a avut la dispoziţie martori oculari… dar nici nu a avut nevoie.</br>
Asta deoarece „Marcu” nici nu a dorit să scrie o relatare istorică, ci a aplicat o procedură numită <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Euhemerism" target="_blank">euhemerizare</a>, constând în prezentarea unor situaţii sau personaje fictive, mitologice, sub forma unor evenimente şi persoane istorice. Tehnica nu este străină bibliei, numeroase personaje biblice începând cu Adam şi până la Noe şi Moise fiind prezentaţi ca persoane reale, cu genealogii elaborate şi cu enumerarea descendenţilor, deşi nu au existat niciodată. Dar structura întregii evanghelii denotă că este doar o operă literară, începând cu circularitatea naraţiunii: evanghelia începe cu „<i>glasul ce vesteşte în pustiu</i>” şi se încheie cu îndemnul adresat femeilor de-a „<i>merge să vestească [învierea]</i>”… ceea ce ele nu au făcut, cuprinse de spaimă (Marcu 16:9-20 este o interpolare ulterioară). Atât începutul cât şi scena finală sunt extrem de abrupte: începutul evangheliei (fără introducere) este conceput pentru a constitui o continuare perfectă, încheind cercul: descrierea modalităţii în care Isus îi „recrutează” pe primii discipoli - el chemându-i iar ei abandonând totul imediat şi urmându-l - nici nu încearcă să pară credibilă; sugestia este că apostolii l-ar fi cunoscut, ca şi cum evenimentele descrise la începutul evangheliei ar fi continuarea celor descrise în ultimele capitole. Structura întregii relatări din Marcu 4-8 este dispusă în trei triade simetrice, formate la rândul lor din câte trei etape, întrerupte de episoade care sunt unul inversiunea celuilalt - în primul, în „patria Sa”, cei ce-l auzeau l-au respins, în al doilea, ajuns în alt oraş, a vindecat un surd, făcându-l să audă, ceea ce a dus la „vestirea lui” de către locuitori - mesajul este evident: străinii vor fi mai deschişi, vor „auzi” mesajul lui Isus mai bine decât „cei din patrie”. Paralele între miracolele lui Isus şi cele realizate de Moise (hrănirea mulţimilor în deşert, controlul asupra mării, vindecări, învingerea inamicilor - amaleciţii din Ieşirea 17:10-13 în cazul lui Moise, o „legiune” de demoni în exorcizarea realizată Isus ) merg până la similarităţi ale detaliilor, făcând evidentă pentru auditoriul evangheliei aluzia. Până şi numele personajelor denotă o construcţie literară: „Barabas” provine din elenizarea aramaicului „bar abba”, adică „fiul tatălui”… cu alte cuvinte, Isus şi Barabas sunt echivalaţi; iar fictiva alegere oferită de Pilat între Isus fiul tatălui - personaj pozitiv, şi Barabas fiul tatălui - personaj negativ, este o evidentă paralelă cu ritualul ispăşirii descris în Levitic 16:5-10, în care ţapul „pentru Azazel” este eliberat, iar cel „pentru YHVH” este sacrificat după ce a preluat păcatele întregului popor. Doar că, în timp ce cu sângele animalelor se realiza doar o spălare vremelnică (Evrei 9:13), sângele lui Isus a fost suficient pentru a purifica definitiv (Evrei 25-28). În acelaşi timp, Isus reprezintă şi mielul sacrificat de Paşte, trupul lui fiind consumat simbolic în locul mielului în aceeaşi seară în care în mod tradiţional ar fi trebuit consumat mielul de Paşte. Mielul reprezintă salvarea în faţa morţii (evreii fiind salvaţi de Îngerul Morţii care-a pustiit casele egiptenilor tocmai prin sângele mieilor sacrificaţi), iar ţapul Yom Kippur-ului reprezintă curăţarea de păcate - exact cele două simboluri reprezentate de Isus. Descrierea răstignirii, a morţii şi a învierii sunt construite ca paralele după trei psalmi - psalmul 22 (sau 21 în traducerea ortodoxă românească, care a renumerotat psalmii după ce a „fuzionat” psalmii 9 şi 10, iniţial separaţi) care începe exact cu strigătul de pe cruce descris de „Marcu” şi conţine elemente introduse de „Marcu” în descrierea cruficiării, Psalmul 23 (22 în română) care descrie moartea, şi Psalmul 24 (23 românesc), psalmul învierii în prima zi a săptămânii (la evrei, duminica era prima zi a săptămânii) - în varianta Septuagintă, Psalmul 24 este intitulat „un psalm pentru prima zi a săptămânii”. Versetul 2 al capitolului 16 conţine exact aceeaşi sintagmă, „în prima zi a săptămânii”. În acelaşi timp, scena botezului din „Marcu” prefigurează prin numeroase elemente scena crucificării. Practic, Marcu a preluat portretul lui Isus aşa cum era înţeles de Pavel şi l-a inclus într-o operă literară încărcată cu trimiteri la Vechiul Testament, în care naraţiunea se desfăşoară într-un cadru terestru. Tot textul evangheliei este conceput după o structură literară elaborată. </br>
Trebuie amintit că în această evanghelie, autorul nu îi conferă lui Isus o naştere miraculoasă. Evanghelia începe cu un Isus deja matur, care a început misiunea de propovăduire, de parcă concepţia lui Isus nu ar fi meritat menţionată. Vom vedea mai târziu de ce. Mai important, în „Marcu” nici măcar învierea nu este prezentată, ci doar sugerată: evanghelia originală se încheie cu „un tânăr” care stătea în mormânt, şi le spune celor două femei că Isus ar fi înviat. Femeile fug, înspăimântate, şi nu mai spun nimănui nimic. Ultimele versete au fost adăugate ulterior de creştini, pentru a da sens unei poveşti care, aşa cum era ea iniţial, contrazicea flagrant celelalte evanghelii: dacă femeile au păstrat tăcerea, cum s-ar fi răspândit vestea învierii ? </br></br>
Restul evangheliilor au fost scrise şi mai târziu, şi, departe de-a fi descrieri independente care să îl susţină pe „Marcu”, „Luca” şi „Matei” sunt <b>inspirate</b> din „Marcu” - o parte destul de importantă din „Marcu” este copiată, uneori cuvânt cu cuvânt, de următorii doi evanghelişti. Pe de o parte, asta înseamnă că cele trei nu pot fi considerate surse independente. Pe de altă parte, cel puţin în cazul evangheliilor după Matei şi după Luca, aceasta anulează orice pretenţie la preluarea vreunei tradiţii orale, cu atât mai mult pretenţia că ar fi scrise de martori. Nu are sens ca un manuscris să copieze cuvânt cu cuvânt textul altcuiva atunci când conţinutul este o relatare orală culeasă de autor direct de la martori, şi cu atât mai puţin nu are sens plagierea altui text dacă autorul ar fi fost martor ocular.</br></br>
<span id="matei"></span> ♦ Următoarea evanghelie scrisă, <b>cea după Matei</b>, continuă aceeaşi tehnică de euhemerizare. „Matei” a formulat naraţiunea trasând şi el paralele cu evenimente din Vechiul Testament, de pildă uciderea pruncilor de către Irod ca trimitere la uciderea pruncilor din Egipt, pentru a-l echivala pe Isus cu Moise; Moise copil a fost salvat de fiica faraonului - reprezentant al Egiptului, iar Isus copil s-a salvat fugind în Egipt. Scena învierii este o trimitere la Daniel, de la pecetluirea pietrei de la gura mormântului, respectiv pecetluirea pietrei de la gura gropii cu lei, la un înger al domnului care a coborât asupra gărzilor, respectiv a coborât pentru „a închide gura leilor”. Chiar şi descrierea îngerului din „Matei” este preluată mot-a-mot din cartea lui Daniel. Similaritatea merge până la preluarea unor sintagme din povestea cu Daniel şi a le include în evanghelie. </br>
„Matei” corectează unele din erorile comise de „Marcu” privind geografia locală, sau sărbătorile şi obiceiurile evreieşti, detalii pe care „Marcu” le greşeşte frecvent - de pildă, <a href="http://www.visualbiblealive.com/image-bin/Public/014/01/014_01_0152_TH-Atlas_prev.jpg" target="_blank">în Marcu 7:31</a>, Isus merge concomitent spre nord şi sud („<i>ieşind din Tir, a mers prin Sidon spre Marea Galileii</i>”) dar eroarea este „corectată” în Matei 15:21, care-l îndreaptă, simplu, spre „Tir şi Sidon”, şi abia apoi spre Marea Galileii. Nici „Luca” nu pare foarte sigur de geografia locală, descriind Nazaretul ca fiind „zidit pe un munte” (Luca 4:29), deşi oraşul este aşezat în mijlocul câmpiei, şi unica formă de relief este un deal foarte lin. Pare destul de cert că cel puţin „Marcu” şi „Luca” au trăit în alte regiuni şi nu cunoşteau Palestina - se pare că „Marcu” ar fi scris în Roma.</br>
♦ Astfel, reiese motivul existenţei atâtor contradicţii între evanghelii: <b>fiecare autor alege alte alegorii şi metafore pentru a-şi transmite propriul mesaj, şi are o perspectivă proprie, deseori opusă altui autor.</b> De exemplu, „Marcu” e dispus să accepte printre creştini pe oricine („<i>Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura</i>”). „Matei” nu este de acord cu anumite idei ale lui „Marcu”, aşa că rescrie această evanghelie cu corectările de rigoare, precizând în mod repetat că creştinismul este destinat exclusiv evreilor (Matei 10:5-6, 15:22-24), iar non-evreii care doresc să treacă la creştinism trebuie să devină evrei, prin circumcizie şi respectarea tuturor prevederilor din Tora. „Marcu” este dispus să accepte abateri de la litera legii (Marcu 2:27: „<i>Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat</i>”), dar când „Matei” redă aceeaşi întâmplare, omite acest citat care minimalizează importanţa Sabatului, la fel cum „omite” şi propoziţia „<i>A zis astfel, făcînd toate bucatele curate</i>” din Marcu 7:19, deşi în rest a copiat pasajul aproape cuvânt cu cuvânt în Matei 15:17. „Matei” este singurul care îi atribuie lui Isus cuvintele prin care este subliniată importanţa păstrării Legii - adică a celor 613 porunci din Vechiul Testament (Matei 5:17-18: „<i>Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc… o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece…</i>”). Exemplele pot continua, dar aceste câteva comparaţii sunt suficiente pentru a indica un model consistent în această evanghelie: aceasta este un răspuns la „Marcu”, scris de un evreu adept al cultului creştin iniţial, care a preluat elemente din „Marcu” dar l-a corectat acolo unde, în perspectiva lui „Matei”, „Marcu” a greşit, atât în privinţa unor detalii fizice, cât mai ales în privinţa doctrinelor. </br>
<span id="nazaret"></span> ♦ Legat de <b>oraşul Nazaret</b>, arheologia respinge ipoteza conform căreia acest oraş ar fi fost locuit în perioada în care, conform tradiţiei, ar fi trăit Isus - absenţa oricărui indiciu de aşezări umane înainte de anul 100, precum şi prezenţa unor morminte datate în jurul anilor 50 exact în locul unde a fost „descoperită” casa Mariei; legile evreieşti decretau morţii „necuraţi”, şi aceştia erau îngropaţi în afara oraşelor, nu în locuinţele oamenilor ! Mai mult, este evident că locul naşterii fondatorului nu putea da naştere numelui sectei, cu atât mai mult cu cât forma cuvântului în greacă („Nazoraios”) nu are legătură gramaticală cu oraşul Nazaret: un locuitor al Nazaretului ar fi trebuit să fie numit „Nazarethenos”. Există referiri la o sectă a Nazoreanilor, al căror nume însemna „păstrători ai Torei”; în textul grecesc al Evangheliei după Marcu, conexiunea cu oraşul se face doar o singură dată, în rest folosindu-se doar termenul „Nazarinean” ca titlu atribuit lui Isus; Frank R. Zindler a prezentat o demonstraţie că acest unic verset este o interpolare ulterioară, aici fiind unicul loc din toată evanghelia după „Marcu” unde numele lui Isus nu este articulat ( da, „Marcu” vorbeşte despre „Isusul” care a făcut şi a spus ); aşadar, „Marcu” nu a făcut nici o referire la acest oraş, ci îl descrie pe Isus ca fiind adept al cultului Nazarinean sau Nazorinean. „Marcu” pare să-l descrie pe Isus ca fiind originar din Capernaum (Marcu 2:1, Marcu 9:33 corelat cu Marcu 6:3-4). Irineu, în secolul al doilea, considera că „Isus Nazaria” ar însemna „Salvator al Adevărului”. Conexiunea cu oraşul a fost făcută de „Matei”, încercând să găsească o explicaţie pentru acest titlu, şi l-a corelat cu ceva care suna cât mai asemănător - adică cu oraşul care, în acest moment, începuse să fie populat. „Luca” preia confuzia legată de originea din oraşul Nazaret, şi atât „Marcu” cât şi „Luca” încearcă să îl prezinte pe Isus respectând şi o profeţie conform căreia Mesia urma să se nască în Betleem, astfel încât ajung să-l facă originar din ambele oraşe: „Matei” îl prezintă ca născut în Betleem şi introduce uciderea pruncilor pentru a-l trimite întâi în Egipt, apoi, după moartea lui Irod, stabilit în Nazaret pentru a respecta o profeţie neidentificată, şi, încercând să acopere cât mai multe posibilităţi, Matei 4:12-16 confirmă şi sugestia lui „Marcu” privind stabilirea lui Isus la Capernaum. Pe de altă parte, „Luca” foloseşte pretextul unui recensământ pentru a-i trimite muta familia din Nazaret în Betleem în momentul naşterii. </br></br>
<span id="luca"></span> ♦ Scrisă şi mai târziu, <b>evanghelia după Luca</b> îl corectează la rândul ei pe „Matei” (de exemplu, în Luca 24:47) revenind la ideea lui „Marcu”, de salvare a <b>tuturor</b> oamenilor, fie ei evrei sau non-evrei. Dacă ar fi vorba de o relatare a unui fapt istoric, ar însemna că cel puţin un evanghelist a înţeles pe dos mesajul, sau că persoana istorică despre care scrie nu ştia exact ce vrea. Dar, ca operă literară, asemenea divergenţe sunt de aşteptat, tocmai pentru că fiecare autor îşi va modela textul pentru a transmite propria perspectivă, diferită de a celoralţi autori.</br>
Această evanghelie a fost construită peste o altă evanghelie, una scrisă de adepţii unui alt cult, cel fondat de Ioan Botezătorul. Descrierea naşterii lui Ioan este descrisă mult mai amănunţit, iar referinţele la Isus şi Maria par a fi în plus prin relatare. Ioan Botezătorul a fondat o sectă având ca element central iminenţa sfârşitului lumii. Între cele două secte au fost unele conflicte, sugerate şi în evanghelii (Marcu 2:18). „Luca” încearcă să atenueze conflictul, construind un Isus care era văr al lui Ioan. În realitate, şi în secolul al doilea, conflictele au continuat. Varianta conform căreia Ioan ar fi fost doar un vestitor al lui Isus, aşa cum este descrisă în evanghelii, este contrazisă… chiar de evanghelii, atunci când prezintă continuitatea sectei, cu alte practici decât cele promovate de Isus. Dacă Ioan ar fi fost un simplu vestitor, atunci misiunea lui ar fi fost încheiată când Isus ar fi început propovăduirea.</br>
De asemenea, „Luca” a preluat numeroase erori comise de „Marcu”, deşi „Matei” le-a corectat. Probabil că, întrucât „Luca” a fost mai apropiat ca ideologie de „Marcu” decât de evreul care a scris evanghelia după Matei, a preferat să preia detaliile de la „Marcu”.</br>
Există indicii că „Luca” a compus textul pe baza altor lucrări, în principal pe Istoria Evreilor a lui Josephus - de exemplu, numeroase descrieri din „Fapte” pot fi construite folosind doar textul lui Josephus; mai mult, unele afirmaţii ale autorului acestui text sunt construite pe baza unor istorii din Josephus. Descrierile lui Luca sunt mai succinte, şi apar presărate prin text întâmplător, în timp ce în Josephus acestea sunt integrate în restul textului, astfel încât este evident că „Luca” a preluat din Josephus şi nu invers. Mai mult, unele referinţe au fost înţelese greşit, astfel că o relatare coerentă a lui Josephus devine ilogică sau contrazice istoria prin inversări ale unor răscoale, sau prin asocieri eronate. Aceste indicii plasează scrierea textului după anul 93 - anul în care Josephus a terminat de scris Istoria Evreilor. Unii experţi susţin că evanghelia după Luca şi Faptele Apostolilor ar fi fost scrise după 115. Aşadar, departe de a relata istorie, „Luca” o <b>construieşte</b>, încercând să o conecteze de cea reală, a lui Josephus, dar adăugându-şi propriul mesaj peste ea.</br>
<span id="fapte"></span> ♦ „<b>Faptele Apostolilor</b>” este partea a doua a Evangheliei după Luca, fiind scrisă de acelaşi autor; evanghelia prezintă acţiunile lui Isus, iar Faptele - fondarea bisericii de către apostoli, după ce Isus s-a înălţat. „Luca” este singurul care vorbeşte despre înălţare, atât în evanghelie cât şi în Fapte: „Marcu” se încheie, cum am văzut, cu fuga femeilor de la mormânt, iar „Matei” şi „Ioan” se încheie cu Isus pe Pământ. Nici „Faptele Apostolilor” nu constituie o relatare istorică. De pildă, evenimentele descrise contrazic epistolele în privinţa acţiunilor lui Pavel - autorul epistolelor. Fie „Luca” ştia mai bine decât Pavel ce a făcut acesta, fie este continuată tehnica unei prezentări cel puţin parţial fictive pentru a scoate în evidenţă un anumit mesaj. „Luca” încearcă să minimalizeze conflictul dintre Pavel şi primii creştini, şi în „Fapte” Petru realizează minuni echivalente cu cele ale lui Pavel (fiecare învie câte un mort sau vindecă câte un paralitic, înving câte un vrăjitor, etc), ba chiar, în Fapte 15 5-10, ajunge să-l prezinte pe Chefa apărând poziţia lui Pavel, de a permite non-evreilor să devină creştini - să nu uităm că, conform epistolelor, acesta a fost unul din punctele de dezacord dintre ei ( Galateni 2:11-14: „<i>pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare… am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii?</i>”). Pe de altă parte, există numeroase paralele între acţiunile lui Pavel şi cele ale lui Isus, ajungând chiar să îl prezinte pe Pavel ca înviind din morţi ( Fapte 14:19-20 „<i>bătând pe Pavel cu pietre, l-au târât afară din cetate, gândind că a murit. Dar înconjurându-l ucenicii, el s-a sculat şi a intrat în cetate”</i>) şi continuându-şi munca de propovăduitor, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. În final, în numeroase detalii, Pavel este prezentat ca depăşindu-l pe Isus (propovăduind într-o zonă mai mare, ajungând până la Roma; stârnind tulburări în două temple, nu doar unul, ca Isus; fiind judecat timp de câţiva ani, nu doar o noapte; convertind noi adepţi după înviere, ceea ce Isus nu a făcut; etc etc). Cu alte cuvinte, după ce Evanghelia după Luca a prezentat întemeierea creştinismului, textul „Faptelor” descrie creşterea şi înflorirea creştinismului prin Pavel.</br>
Ca o paranteză, există <b>două</b> variante ale Evangheliei după Luca, şi <b>două</b> variante ale Faptelor Apostolilor: aşa-numita „variantă scurtă” şi respectiv „varianta lungă”, cu 10-20% mai mare. Nu se ştie care dintre cele două este mai apropiată de forma originală. Pentru canonizare a fost aleasă versiunea scurtă.</br>
<span id="documentq"></span> Legat de sursele folosite pentru a scrie evangheliile, o ipoteză atractivă a fost postularea aşa-numitului Document Q, o ipotetică sursă care ar fi fost folosită de „Luca” şi „Matei” în paralel cu evanghelia după „Marcu”, dacă „Luca” şi „Matei” au scris în mod independent. Q este necesar pentru a explica similarităţile dintre cele două evanghelii, dar care lipsesc la „Marcu”. Există <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Q_source#Case_against" target="blank">motive destul de serioase</a> pentru a <a href="http://www.markgoodacre.org/Q/" target="_blank">pune la îndoială</a> existenţa acestui document, la fel cum există indicii că „Luca” s-a folosit şi de „Matei” ca sursă, ceea ce face inutilă postularea Documentului Q.</br></br>
<span id="ioan"></span> ♦ <b>Evanghelia după Ioan</b> este şi mai rea, dar în cealaltă direcţie: departe de-a fi o relatare care să susţină varianta Marcu+(Luca+Matei), relatarea din „Ioan” se abate destul de mult de la evangheliile sinoptice, axându-se pe evidenţierea naturii divine a lui Isus.</br>
Această evanghelie pare a fi o compliaţie a doi sau trei autori diferiţi, fiecare aducându-şi contribuţiile şi completările proprii - de exemplu, această evanghelie are două sfârşituri:<blockquote>
Ioan 20:30-31 <i>Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.</i></blockquote>
este primul, şi evident a fost scris ca o încheiere a evangheliei. După care, alt autor a mai adăugat un capitol, capitolul 21, care la rândul lui are o încheiere foarte asemănătoare:
<blockquote>Ioan 21:25<i> Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin.</i></blockquote>
Evanghelia a fost datată ca fiind scrisă undeva după anii 90-100, deci nici această sursă nu este contemporană, şi se pare că autorii acestei evanghelii au avut o teologie cu influenţă gnostică… dar despre gnosticism, ceva mai târziu.</br>
Şi „Ioan” a (sau au) folosit Evanghelia după Marcu ca sursă, însă, departe de a copia cuvând cu cuvânt pasaje întregi, ca „Matei” şi „Luca”, „Ioan” a preluat idei din evanghelii dar le-a schimbat şi forma pentru a-şi transmite mesajul său (un răspuns la „Luca”), ceea ce camuflează această inspiraţie destul de bine. Indiciile sunt subtile, de exemplu repetarea intercalării unei porţiuni din proces în relatarea despre lepădarea lui Petru (Ioan 18:15-27). Ca şi în alte cazuri, găsim şi aici în mod frecvent elemente preluate din alte evanghelii, şi întoarse cu 180° pentru a transmite un mesaj opus. De exemplu, „Luca” descrie în Luca 16:20-31 o pildă a lui Isus despre Lazăr cel sărac, ajuns în „sânul lui Avraam”, şi un bogat ajuns în focul Iadului; pilda se doreşte un îndemn la credinţa în scripturi („<i>au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei</i>”) chiar şi în absenţa vreunui miracol, adică o demonstraţie reală, din partea creştinilor care vor propovădui această evanghelie: „<i>Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi</i>”. „Ioan” nu este de acord cu această pildă, astfel încât, în Ioan 11, un personaj cu acelaşi nume (Lazăr) este înviat, şi ca urmare „<i>mulţi au crezut în El</i>” - adică exact inversul pildei din Luca. Ca o paranteză, acest Lazăr, cel înviat din morţi, este persoana creditată de autor(i) ca fiind sursa evangheliei, el fiind „<i>ucenicul pe care-l iubea Iisus</i> (Ioan 21:20), cel care, în Ioan 13:23, „<i>stătea la masă culcat pe sînul lui Isus</i>” (în timp ce în Luca, Lazăr, săracul din parabolă, stătea „<i>în sânul lui Avraam</i>” ), şi se spune despre Lazăr, în repetate rânduri, că „<i>este cel pe care Isus îl iubea</i>”. ( Ioan 11:3, 11:5, 11:36 ). La sfârşitul evangheliei, despre acelaşi ucenic iubit „<i>a ieşit cuvântul acesta între fraţi, că… nu va muri</i>”, ceea ce nu pare foarte logic… până când realizăm că e vorba de Lazăr, cel care deja murise o dată, astfel încât, din perspectiva povestirii, aceste zvonuri capătă sens. </br> </br>
<i><a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/6-evangheliile-ii.html" target="_blank">(va urma)</a></br></br></br></i>
Seria „Istoria creştinismului”:</br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/1-isus-in-istorie.html" target="_blank">1. Isus în istorie</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/2-argumentele-in-favoarea-istoricitatii.html" target="_blank">2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/3-nasterea-unei-religii.html" target="_blank">3. Fondarea creştinismului</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/4-epistolele-lui-pavel.html" target="_blank">4. Epistolele lui Pavel</a></br>
5. Evangheliile (I)</br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/6-evangheliile-ii.html" target="_blank">6. Evangheliile (II)</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/7-crestinismul-primar.html" target="_blank">7. Creştinismul timpuriu </a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/8-crestinismul-in-europa-primul-mileniu.html" target="_blank">8. Creştinismul în Europa: primul mileniu</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/9-crestinismul-in-europa-declinul.html" target="_blank">9. Creştinismul în Europa: declinul</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/10-evolutia-crestinismului-in-romania.html" target="_blank">10. Evoluţia creştinismului în România</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/11-concluzii.html" target="_blank">11. Concluzii</a></br>B.http://www.blogger.com/profile/00112632904226218335noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-2616062650496536202015-08-28T11:08:00.000+03:002015-09-03T16:34:17.033+03:004. Epistolele lui Pavel În biblia de astăzi epistolele lui Pavel sunt plasate după evanghelii, poate pentru că descriu evenimente ulterioare presupusei vieţi a lui Isus, sau poate pentru că acest aranjament sugerează o înregistrare continuă a formării religiei, dar cronologic, epistolele sunt primele texte scrise care prezintă creştinismul. În afara indiciilor din aceste texte, nu există alte surse din primul secol care să descrie formarea acestuia. </br></br>
Pavel, autorul epistolelor (de fapt, autorul a doar şapte dintre ele: Romani, 1 Corintieni, 2 Corintieni, Galateni, Filipeni, 1 Tesalonicieni şi Filimon), a asistat la naşterea creştinismului şi iniţial se pare că a fost un adversar al creştinilor. Este discutabil aspectul persecutării creştinilor, deşi există indicii care sugerează că acestea nu aveau nici pe departe amploarea descrisă în Fapte. Oricum, ucigaş real de creştini sau simplu oponent ideologic, la un moment dat, Pavel s-a convertit la creştinism, fie în urma unei viziuni, fie pretinzând că ar fi avut aceste viziuni, şi a început să propovăduiască şi el noua religie. Epistolele pe care le-a adresat diverselor biserici întemeiate de el în mai multe oraşe sunt cele mai timpurii documente privind creştinismul, datând de prin anii 50-60.</br>
Aşadar, orice relatare ar fi putut fi transmisă din anii 30 până la autorii evangheliilor, ar fi trebuit să treacă prin Pavel. Dat fiind că Pavel a scris cu cel puţin 20-30 ani înaintea evangheliştilor, dacă Isus ar fi existat ca persoană reală, este evident că informaţiile lui Pavel despre Isus sunt mai apropiate de sursa iniţială, cu mai puţine înflorituri, şi mai corecte din punct de vedere istoric. Deci, ce ne spune Pavel despre Isus, despre apostoli, despre crucificare şi înviere, despre înălţare, despre cum au întemeiat apostolii lui Isus biserica creştină pe baza învăţăturilor lui, şi cum au transmis informaţiile mai departe, spre viitor ?
<blockquote>Galateni 1:11 <i>Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om;;</br>
12 Pentru că nici eu <b>n-am primit-o de la om</b>, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos.</i></br>
</br>
1 Corinteni 11:23 <i>Căci am primit dela Domnul ce v’am învăţat […]</i></br>
</br>
1 Corinteni 15:3-4 <i>Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, <b>după Scripturi</b></i></br>
</blockquote>
Deci Pavel propovăduia un mesaj pe care nu l-a primit „<i>de la [vreun] om</i>”, ci „<i>prin descoperire</i>” - adică revelaţie. Crize de halucinaţii. Mai important, Pavel nu face deosebire între viziunile lui şi ipotetica cunoaştere de către alţii (Chefa, „<i>cei doisprezece</i>”, Iacob) a unui Isus ca persoană reală - din punctul lui de vedere, viziunile lui îl fac şi pe el unul dintre apostoli, îl fac egal cu ceilalţi. Mai mult, în Galateni 2:1-6, Pavel respinge opiniile "stâlpilor creştinismului" - Iacob, Ioan şi Chefa - respingându-le autoritatea şi impunându-şi propria idee. Este evident că Pavel ar fi recunoscut o autoritate superioară lui, dacă unul sau mai mulţi dintre cei despre care vorbeşte ar fi petrecut câţiva ani alături de un Isus în carne şi oase. Aşadar, toţi apostolii, adică toţi cei ce propovăduiau reînvierea lui Isus, se bazau la rândul lor pe acelaşi lucru - pe viziuni. Iar conform versetelor 14-15 din Romani 10, singura cale prin care cineva putea auzi despre Isus era de la apostoli. Nu pentru că l-ar fi văzut pe Isus în carne şi oase (deşi evangheliile descriu mii de martori la minunile lui), ci doar de la cei ce au avut revelaţii.</br>
Iar cealaltă sursă citată de Pavel, „<i>după scripturi</i>”, înseamnă „conform scripturilor” - adică prin citirea şi interpretarea unor pasaje din biblie căutând mesaje tainice. Deci, la 20 ani după presupusa răstignire, Pavel nu pare să fi auzit de nici unul dintre elementele din evanghelii. Nimic despre apostoli ca discipoli ai lui Isus care să-l fi însoţit vreme de 3 ani pe acesta pe Pământ, nimic despre minuni, nimic despre răstignire. Întreaga existenţă de pe Pământ pare să-i fie complet necunoscută. Pardon, răstignirea este menţionată:
<blockquote>
1 Corinteni 2:7-8 …<i>propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu… pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei;</i></blockquote>
Răstignirea e menţionată, dar este atribuită „<i>stăpânitorilor acestui veac</i>”, care, dacă ar fi ştiut planul divin, nu l-ar fi răstignit pe Isus. Însă romanii nu ar fi avut vreun interes deosebit pentru a se împotrivi „<i>înţelepciunii de taină</i>” a lui YHVH. În cel mai rău caz, ar fi ignorat planurile unui zeu în care nici măcar nu credeau. Cine ar fi putut avea un interes special pentru a împiedica acest plan de salvare ? Cine erau stăpânitorii acelui veac ? Ne spune tot Pavel, în
<blockquote> 2 Corinteni 4:3-4 …<i>Evanghelia noastră este acoperită… pentru cei ce sînt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o <b>dumnezeul veacului acestuia</b>, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu</i>.”.</blockquote>
Ceva mai târziu, Ioan va fi şi mai explicit:
<blockquote>Ioan 12:31 : <i>Acum este judecata acestei lumi; acum <b>stăpânitorul lumii acesteia</b> va fi aruncat afară.</i>” </blockquote>
După cum am văzut şi în „ascensiunea lui Isaia”, concepţia evreilor despre cosmos plasa demonii şi diavolii în cel mai de jos cer, deasupra Pământului; astfel aceştia erau stăpânitori şi peste lumea oamenilor, asta cel puţin până când YHVH va aduce Eschatonul, ordinea finală. Şi Pavel vorbeşte despre răstignirea lui Isus de către demoni, nu de către romani.</br>
Aşadar, <b>la 20-30 ani după presupusa moarte a lui Isus, Pavel nu ştie nimic despre viaţa lui Isus, despre toate miracolele realizate, despre apostoli, despre nimic din tot ceea ce tradiţia creştină prezintă ca „viaţa lui Isus pe Pământ”.</b> Absenţa oricărei referinţe la nişte apostoli care să-l fi însoţit pe Isus şi apoi să transmită învăţăturile mai departe este extrem de importantă: dacă creştinismul s-ar fi bazat pe aceşti aleşi care au fost alături de Isus, atunci Pavel ar fi primit informaţiile, direct sau indirect, prin aceştia, şi i-ar fi citat pentru a-şi susţine mesajul cu autoritatea lor. Iar dacă mesajul lui Pavel ar fi diferit de al lor, ar fi trebuit să se refere la ei pentru a răspunde criticilor creştinilor, care ar fi citat autoritatea apostolilor împotriva lui Pavel. Indiferent de caz, apostolii nu puteau lipsi din epistole. Numai absenţa lor din istoria reală a creştinismului timpuriu, cel puţin în rolul de păstrători şi transmiţători ai mesajului de la Isus spre viitor, ar putea justifica această tăcere. Or, Pavel se referă la apostoli (fără a preciza câţi - referirile la „cei doisprezece” sunt distincte de referinţele la apostoli, iar Chefa, identificat cu Petru, este prezentat distinct de fiecare dintre cele două grupe) doar ca „oameni care propovăduiesc creştinismul”, adică simpli misionari, niciodată ca „ucenici” sau „discipoli” care să-l fi cunoscut pe Isus personal. Nici nu consideră că ar fi vreo distincţie între nişte ipotetici apostoli ca discipoli care să fi primit învăţăturile direct de la Isus, şi alţi apostoli care au primit învăţătura de la oameni. Oricum, dat fiind că Pavel reprezintă o <b>legătură</b> dintre presupusele evenimente istorice şi evanghelii, faptul că el nu menţionează nimic din toată povestea atât de elaborată reprezintă o provocare foarte serioasă pentru ipoteza unui Isus istoric, oricât de mitizat, care să fi stat la baza evangheliilor. </br>
 Având în vedere şi relatarea din Ascensiunea lui Isaia, alături de cea tradiţională, lectura epistolelor indică mai degrabă spre acesta ca fiind mitul iniţial, cel pe care Pavel îl avea în vedere. Aşadar, în prima fază, <b>creştinismul nu era construit în jurul lui Isus ca persoană reală, executată de romani şi apoi înălţat la cer, ci în jurul unor profeţi care primeau „revelaţii” de la o entitate fictivă</b>, care s-a lăsat crucificată şi apoi a reînviat pentru a-şi salva astfel adepţii de moarte, şi a cărui unică interacţiune cu umanitatea şi planul fizic, material o reprezentau aceste „viziuni”, alături de „inspiraţia” conferită prin interpretări şi răsinterpretări ale unor pasaje din cărţi. </br>
Unicul mod în care Isus din evanghelii poate fi găsit în epistole este doar dacă cititorul este familiarizat deja cu varianta din evanghelii, şi o proiectează asupra epistolelor. În absenţa acesteia, epistolele nu sugerează nimic asemănător evangheliilor !</br>
 În forma originală, creştinismul era o mică sectă iudaică urmându-l pe profetul ei, încă condiţionând aderarea la creştinism de apartenenţa la iudaism. Pavel a fost un profet concurent, cu propriile lui viziuni, care s-a apucat de întemeiat biserici în mai multe oraşe din Imperiul Roman, şi asta fără să fi fost instruit de liderii primilor creştini, ci interpretând scripturile şi parabolele pe care le-a auzit la creştini după inspiraţia proprie, şi cu propriul mesaj, diferit sau chiar opus creştinilor iniţiali, el fiind în favoarea propovăduirii creştinismului pentru toată lumea, nu doar pentru evrei, astfel încât cultul său, o divergenţă majoră de la forma iniţială, a cunoscut o răspândire mult mai largă, ajungând să fie dominant. În anul 50, are loc o întâlnire între liderii iniţiali şi Pavel. Acesta este considerat primul conciliu creştin - or, conciliile au fost rezultatul unor neînţelegeri între liderii creştini. Din nou, Galateni 2 denotă opiniile lui Pavel faţă de fondatorii creştinismului - „mincinoşi”, „vrednici de înfruntare”, şi cărora Pavel „nu li s-a supus nici măcar un ceas”. În urma acestei dispute, Chefa şi cei ce-l susţineau sunt siliţi să accepte un compromis cu Pavel, în care Chefa continuă propovăduirea printre evrei, iar Pavel îşi continuă misiunea de convertire a non-evreilor în religia creştină. Aceasta ne arată că strategia lui Pavel a avut mai mult succes decât exclusivismul practicat de primii creştini evrei, şi că biserica pe care a fondat-o avea deja mai mulţi adepţi, şi deci mai multă putere, decât mica sectă care a stat la baza ei, acum obligată să accepte ideile lui Pavel.<br></br>
<span style="color:#ff0000"><span style="font-size:110%;">În concluzie:</br>Divinitatea primilor creştini era iniţial o fiinţă pur mitică, care a murit şi a reînviat în un alt plan spiritual, şi care comunica exclusiv prin viziuni şi revelaţii. Ideea unui Isus ca persoană reală nu apare la primii creştini. Pavel, autorul primelor texte care prezintă creştinismul, nu face nici o referinţă concretă la o persoană istorică sau la vreunul dintre elementele asociate în mod uzual cu Isus. Totodată, Pavel reprezintă o divergenţă crucială în creştinism, el preluând din miturile unei secte exclusiv iudaice şi transformând-o într-o religie deschisă pentru toţi, o schimbare majoră faţă de mişcarea iniţială, care a dus la conflicte între Pavel şi fondatorii creştinismului. </span></span><br><br><br>
Seria „Istoria creştinismului”:</br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/1-isus-in-istorie.html" target="_blank">1. Isus în istorie</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/2-argumentele-in-favoarea-istoricitatii.html" target="_blank">2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/3-nasterea-unei-religii.html" target="_blank">3. Fondarea creştinismului</a></br>
4. Epistolele lui Pavel</br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/5-evangheliile.html" target="_blank">5. Evangheliile (I)</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/6-evangheliile-ii.html" target="_blank">6. Evangheliile (II)</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/7-crestinismul-primar.html" target="_blank">7. Creştinismul timpuriu </a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/8-crestinismul-in-europa-primul-mileniu.html" target="_blank">8. Creştinismul în Europa: primul mileniu</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/9-crestinismul-in-europa-declinul.html" target="_blank">9. Creştinismul în Europa: declinul</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/10-evolutia-crestinismului-in-romania.html" target="_blank">10. Evoluţia creştinismului în România</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/11-concluzii.html" target="_blank">11. Concluzii</a></br>B.http://www.blogger.com/profile/00112632904226218335noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-58555775529433260022015-08-27T12:36:00.001+03:002015-09-03T16:33:52.990+03:003. Naşterea unei religii Adevăratele rădăcini ale creştinismului provin dintr-o schimbare în religiile Orientului Apropiat, o schimbare provenită din Grecia, începând din secolul al III-lea îen şi întinzându-se o dată cu creşterea Imperiului Roman, care a preluat numeroase elemente culturale din civilizaţia greacă. Influenţa <b>religiei elenistă</b> în contact cu religiile locale a dus la formarea unor noi culte, preluând idei pre-existente, dar aducându-şi propriile contribuţii şi formând culte „hibride”, cu elemente comune. Nu, nu zei născuţi în 25 decembrie şi având 12 discipoli - nu mă refer la inepţiile vehiculate de conspiraţii ieftine, ci la similarităţile esenţiale care caracterizează toate aceste religii. Mai precis, aceste „mistere” (în sensul că doar după aderarea la cult credincioşii începeau a fi iniţiaţi în privinţa unor tâlcuri mai profunde ale credinţei) aveau la bază o transformare a conceptului de divinitate: zeii corelaţi cu agricultura au devenit zei care, prin sacrificiul personal, reuşesc să înfrângă moartea şi oferă adepţilor o viaţă veşnică după moarte. Viaţa terestră era mai puţin importantă, adevărata miză era reprezentată de viaţa de după moarte.</br>
<span id="alteculte"></span> Câteva exemple de asemenea religii sunt:<br>
• Cultul lui <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Zalmoxis#Herodotus" target="_blank"><b>Zamolxis al geţilor</b></a>, care, conform lui Herodot, îl considera pe Zamolxis fiind un om real care ar fi devenit zeu, a revenit printre discipolii lui, le-a promis viaţă veşnică, a dispărut timp de trei ani, timp în care adepţii lui l-au considerat mort, apoi a revenit printre ei.<br>
• Cultul <b>zeiţei sumeriene <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Inanna#Inanna.27s_descent_to_the_underworld" target="_blank">Inanna</a></b>, a cărei mitologie conţine relatarea unei coborâri în Lumea de Dedesubt, unde este dezbrăcată, umilită, ucisă şi atârnată într-un cârlig, ca peste trei zile să reînvie. Regăsim şi în acest mit umilirea zeului, în acest caz a zeiţei - conform criteriului elementelor negative care ar demonstra autenticitatea unei relatări, şi această coborâre în Infern a Inannei ar trebui considerată reală.</br>
• Zeul <b><a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Tammuz_%28deity%29#Ritual_mourning" target="_blank">Tammuz (Dummuzi)</b></a>, consortul Innanei, era şi el venerat ca un zeu care trecea prin moarte apoi reînvia. Iezechiel 8:14 confirmă că existau adepţi ai acestui zeu chiar şi printre evreii din Ierusalim, cu mult înaintea erei noastre. </br>
• Despre cultul lui <b>Mithras</b> există numeroase referinţe ale autorilor creştini timpurii, care criticau acest cult ca fiind „o copie diavolească a celui creştin”, de la baia rituală (botez) la folosirea vinului şi a pâinii în comuniunile de iniţiere. Fără ca Mithras să fie un zeu care să treacă prin moarte şi apoi reînviere, ca ceilalţi zei, a trecut totuşi printr-o încercare deosebit de dificilă, în urma căreia a învins moartea, şi este o religie a salvării, în care adepţii vor beneficia de viaţă veşnică. Primele menţiuni ale lui Mithras datează din anul 1500 îen, şi cultul lui persistă până la interzicerea cultelor „păgâne” în Imperiul Roman; având o foarte largă răspândire geografică şi ca durată, cultul lui Mithras a inclus numeroase forme de veneraţie, având numeroase mituri distincte. Pe Dealul Vaticanului era iniţial un templu dedicat lui Mithras, şi elemente din cultul lui persistă până în ziua de azi în creştinism - titlui Papei a fost preluat de la „papa”, „tatăl”, titlu dat lui Attis - varianta frigiană a lui Mithras; până şi mitra care acoperă capul Papei şi al altor lideri creştini poartă chiar numele acestui zeu. Există indicii că creştinismul timpuriu a fost puternic influenţat de acest zeu. <br>
• Cultul lui <b>Dyonisus</b>, zeul vinului la greci, includea numeroase elemente regăsite şi în creştinism, de la ideea morţii şi reînvierii zeului la ideea vieţii de după moarte. Scriitorii creştini precum sfântul Iustin vor acuza mai târziu şi cultul dyonisian de „parodierea diavolească a creştinismului”… deşi acest cult predata creştinismul. Conform explicaţiei teologilor creştini de atunci, Satana a interpretat Vechiul Testament pentru a identifica elemente ale creştinismului şi apoi a fondat culte care să imite ritualurile creştine înainte de fondarea creştinismului, pentru a produce impresia că şi creştinismul ar fi tot un mit. <br>
• Despre cultul lui <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Jupiter_Dolichenus" target="_blank"><b>Jupiter Dolichenus</b></a>, rezultat al sincretismului dintre Baal şi Jupiter, zeul suprem al romanilor, nu s-au păstrat multe date, dar se pare că şi aceasta rezerva iniţiaţilor taine privind moartea şi reînvierea lui Jupiter Dolichenus pentru a oferi adepţilor cultului viaţa veşnică.</br>
• <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Osiris#Death_and_institution_as_god_of_the_dead" target="_blank"><b>Osiris</b></a>, zeul egiptean, a fost ucis şi a reînviat pentru a domni ca zeu al morţii; iniţial, aceasta era asociată cu „moartea” (semănarea) şi „reînvierea” (germinarea) cerealelor în sezonul agricol; ritualurile practicate în onoarea sa de religia-mister dedicată includeau scene jucate de actori, care prezentau uciderea şi reînvierea lui Osiris ca evenimente istorice reale. Doar iniţiaţilor li se prezenta partea ascunsă a mitului, cea în care uciderea şi reînvierea s-ar fi produs de fapt într-un tărâm spiritual. <br>
<br>
♦ În spatele diferenţelor, şi alte mistere (al lui <b>Romulus</b>, al lui <b>Adonis</b>, şi multe altele din Imperiul Roman) conţin aceleaşi elemente comune, care apar şi în creştinism: <b>fiul sau fiica zeului se încarnează, trece printr-un sacrificiu care îi dă putere asupra morţii - de obicei este executat, apoi reînvie, şi îşi va salva adepţii de la moarte, oferindu-le o viaţă veşnică după moarte</b>. Ritualurile de aderare la cult implicau un botez în foarte multe din acestor mistere. Probabil că nu mai trebuie menţionat, toţi aceşti zei sunt personaje fictive, însă mitologiile construite în jurul lor îi descriu ca fiind <b>persoane reale, care au trăit pe Pământ, printre oameni</b>.</br></br>
<span id="zeitgeist"></span> Trebuie făcută o paranteză pentru a menţiona un mit, de data asta un mit modern, promovat în documentare pseudoistorice, conform căruia <b>toţi</b> aceşti zei ar fi avut un mit identic cu al lui Isus (naşterea dintr-o virgină în data de 25 decembrie, 12 apostoli, răstignirea şi reînvierea după trei zile, aceleaşi titluri, etc etc etc). În mare parte, aceste informaţii sunt false. Trebuie reţinut că religia creştină nu a fost o copie a vreunei alte religii; ci s-a format după acelaşi tipar şi prin aceeaşi metodă cu celelalte religii. Asta nu-l face o religie plagiat, la fel cum nici cultul lui Osiris nu este plagiat după cel al lui Mithras. Toate aceste religii ale zeilor care mor şi reînvie se datorează influenţei elenistice şi au elemente comune, dar fiecare îşi păstrează şi particularităţile datorate religiei iniţiale. Naşterea dintr-o virgină nu este un element central în mitologiile altor religii; mai mult, apare doar în două din cele patru evanghelii. În majoritatea miturilor, Isis l-a conceput pe Osiris printr-un act sexual cu Horus, soţul ei, pe care l-a reînviat special în acest scop, înlocuindu-i penisul pierdut cu unul din aur. Virginitatea ei, dacă ar mai fi existat după căsătorie, a dispărut în acest moment. Este posibil să fi existat o variantă în care Osiris să fi fost conceput de o virgină, însă acest element este o variaţie a mitului, nu forma cea mai comună. De asemenea, până în secolul IV, Isus nu a avut o dată de naştere specifică; majoritatea zeilor enumeraţi mai sus nu au nici ei vreo dată anume a naşterii, deşi solstiţiul de iarnă este asociat frecvent cu reînvierea zeilor solari. Numărul 12 este semnificativ pentru evrei, ca o aluzie la cele 12 triburi, dar nu neapărat şi pentru alte popoare - şi, într-adevăr, nici unul dintre zei nu are 12 apostoli, sau discipoli. Exemplele ar putea continua, dar esenţa este că foarte multe din informaţiile din Zeitgeist sunt fie false, fie distorsionate. Există similitudini frapante între creştinism şi alte religii, dar acestea vizează <b>esenţa</b> şi <b>nu detaliile</b>.</br>
<span id="conspiratie"></span> Mitul unei conspiraţii romane a fost propus de Joseph Atwill: Isus şi cultul creştin au fost inventate de romani pentru a produce o religie concurentă cu iudaismul şi pentru a ţine astfel sub control evreii din Palestina. Argumentul principal al acestei ipoteze constă în sublinierea analogiilor dintre „Războaiele Evreilor” a lui Josephus şi relatările evangheliilor, şi modul în care ambele prezintă aceleaşi secvenţe de evenimente şi de locaţii. Concluzia lui Atwill este că… „aristocraţii romani au scris Noul Testament”, concluzie uneori prezentată sub titlul „s-a găsit o mărturisire din vechime: „<i>l-am inventat pe Isus !</i>””. Nu s-a descoperit nici o asemenea mărturisire, şi există numeroase probleme în această ipoteză; principalul defect este absenţa elementului care să lege inspirarea din textele lui Josephus de artistocraţii romani, şi absenţa oricărui indiciu al unei conspiraţii, a unei intenţii de-a crea o religie. De acord, autorii evangheliilor au folosit textele lui Josephus ca sursă - acest lucru este evident mai ales la „Luca”, dar de aici până la concluzia „deci au fost romanii !” mai este necesar un pas. Mai important, nu există vreun element care să sugereze o conspiraţie în locul unei simple inspiraţii în crearea unei evanghelii care nici nu era destinată să fie interpretată ca istorie. De asemenea, faptul că Noul Testament, aşa cum este înţeles acum, a fost format abia în secolul 4, când creştinii au ales cărţile „oficiale”, contradicţiile dintre evanghelii sau dintre epistole, care indică autori cu opinii opuse încercând să-şi impună propria perspectivă, şi nu o conspiraţie, care presupune o consistenţă a ideilor într-o anumită direcţie, ba chiar presupoziţia lui Atwill că evreii ar fi fost ostili şi agresivi faţă de romani, când în realitate dominaţia romană a întâmpinat o rezistenţă mult mai mică în Palestina decât în alte regiuni, cu excepţia a două revolte (la care nici nu au participat toţi evreii), sau absenţa oricărui indiciu al unei asemenea strategii în alte regiuni, unde într-adevăr revoltele împotriva Imperiului au fost mult mai puternice - toate acestea sunt elemente incompatibile cu ipoteza creştinismului format în urma unei conspiraţii „pentru a supune evreii”. </br></br>
Revenind la istorie, este necesară o prezentare a situaţiei evreilor pentru a înţelege mai uşor efectul acestui trend care s-a întins în tot Imperiul Roman, şi nu a ocolit nici Palestina, devenită din anii 70 îen provincie romană, după cucerirea de către legiunile romane. După ce secole de profeţii care au repetat într-una promisiunea lui YHVH de a-i transforma pe iudei în conducătorii lumii, aceştia s-au regăsit din nou sub dominaţie străină. Motivul unui asemenea eşec repetat al zeului trebuia justificat cumva, iar justificarea pe care evreii au găsit-o a fost eşecul propriei clase religioase de a-şi îndeplini datoria faţă de YHVH. Cuceririle repetate, de la asirieni la fenicieni, de la babilonieni la romani, au fost puse în seama corupţiei preoţilor şi a cultului templului. </br>
Conform profeţiilor din Tora, planul divin presupunea trimiterea unui lider războinic care să-i unifice pe evrei, să conducă războiul împotriva cotropitorilor, să-i înfrângă şi să iniţieze ceea ce în termeni moderni am numi „sfârşitul lumii”, sau Eschatonul… doar că acesta nu îmbrăca forma pe care ne-o imaginăm azi, adică distrugerea fizică a lumii, sau ploi de foc, ci <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Jewish_eschatology#Jewish_messianism" target="_blank">sfârşitul lumii corupte, a păcatului, a războaielor şi tiraniei</a>, şi instaurarea Împărăţiei Divine, o eră a armoniei şi a păcii, în care toată lumea va îmbrăţişa iudaismul. În termeni practici însă, un asemenea destin era dificil de acceptat: romanii demonstraseră în repetate rânduri că sunt mai mult decât capabili să anihileze orice tentativă de revoltă. Chiar o victorie împotriva Imperiului Roman era sinonimă cu o înfrângere - fără îndoială că romanii au avut grijă să popularizeze la maxim exemplul lui <a href="https://en.wikipedia.org/wiki/Pyrrhic_victory" target="_blank">Phyrrhus, regele Epirusului</a>, a cărui victorii au fost extraordinar de costisitoare, atribuindu-i-se cuvintele „<i>încă o victorie ca asta, şi suntem terminaţi !</i>”. </br>
Aşadar, profeţiile privind o victorie într-un război cu romanii păreau dificil de conceput, şi dificil de promovat maselor. Mulţi erudiţi au căutat alte profeţii, alte variante, alte mesaje ascunse în cărţile sfinte. Şi într-adevăr, Daniel 9 promite că „<i>Cel-Uns va pieri fără să se găsească vreo vină în El</i>”. Isaia 53 este o elaborare a unui salvator care „<i>este adus spre moarte</i>” „<i>ca jertfă pentru păcat</i>”, şi la fel şi Psalmul 89:37-51 (Psalmul 88, în Biblia Ortodoxă 1982). Aşadar, pornind de aici, se putea trage concluzia că adevăratul Mesia nu va fi un războinic, ci unul care va fi sacrificat pentru a spăla păcatele umanităţii, sau cel puţin ale poporului iudeu. Adăugând şi influenţa religiilor-mister, care promovau şi ele zei care se sacrificau pentru a-şi salva adepţii, şi care erau bine cunoscute în regiune, a fost suficient pentru o nouă perspectivă a viitorului Mesia.</br>
Dacă putem considera 1 Corinteni ca fiind un indiciu credibil, atunci cel care a confirmat această nouă interpretare a Torei a fost Chefa, sau Petru; acesta este descris ca fiind primul căruia Isus i s-a arătat „<i>după ce a murit… şi a înviat… şi s-a arătat</i>” (conform epistolelor, nu s-a arătat nimănui înainte de-a muri). Iar acest Isus era deja o fiinţă existentă în panteonul iudaic ca o entitate celestă, un arhanghel de cel mai înalt în grad din numeroşii îngeri ai lui YHVH, şi agentul creator al acestuia. Alt autor, Philo din Alexandria, indică şi el referinţe la acest arhanghel în Zaharia 3 şi Zaharia 6 din biblie, unde autorul descrie o viziune în care un „Iosua” este încoronat şi numit mare preot, care va reclădi templul, va purta podoabă regală, şi va „cârmui casa domnului”, şi chiar este numit „Servul domnului, Odraslă”. Numele Iosua este traducerea în română a numelui Yeshoua sau Yoshoua, iar Isus este traducerea în română… a aceluiaşi nume, Yeshoua sau Yoshoua. Formarea creştinismului a presupus simpla delimitare a acestui personaj, şi elaborarea unui autosacrificiu care să îi dea stăpânirea asupra morţii şi să poată oferi adepţilor săi viaţă veşnică, la fel ca şi în cazul celorlalte religii-mister.</br>
<span id="mitul"></span> Mai multe detalii privind acest Isus mitic pot fi găsite în textul creştin „Ascensiunea lui Isaia”. Scris la sfârşitul primului secol, textul pretinde că ar fi scris de Isaia, şi descrie o revelaţie scrisă la persoana I-a a ascensiunii profetului Isaia prin cele 7 ceruri alături de un înger. Conform concepţiei iudaice, Pământul este la bază; deasupra lui se găseşte firmamentul, primul cer, sau Sheolul - teritoriul demonilor, care domnesc atât asupra acestui nivel, cât şi asupra Pământului; deasupra Sheolului se află următoarele 6 ceruri, din ce în ce mai pure şi mai luminoase, până la al 7-lea cer, unde se găsesc cei mai puri îngeri, şi sfinţii (Adam, Enoh, Abel, Seth şi altii); tot aici este şi Tronul lui YHVH. Îngerul îl ridică pe Isaia de pe Pământ, trece prin Sheol, unde Isaia vede armatele demonilor, apoi continuă ascensiunea până în cel de-al 7-lea cer; ajuns aici, lui Isaia i se arată cum Isus primeşte de la YHVH însărcinarea de a coborî în taină tot mai jos, având grijă să-şi schimbe înfăţişarea pentru a nu se deosebi de locuitorii fiecărui nivel pe măsură ce coboară; ajuns în Sheol, va avea aspectul unui om oarecare, va fi ucis de „stăpânul acelei lumi” care nu va şti cine este, şi astfel va învinge îngerul morţii:
<blockquote>Ascensiunea lui Isaia, 7.13-17:
<i>Cu-adevărat Domnul va coborî în lume</i> [Sheol] <i>în ultimele zile, cel ce va fi numit hristos după ce va coborî şi va deveni ca şi tine şi ei vor crede că este un om din carne. Şi domnul acelei lumi va întinde mâna sa asupra Fiului, şi ei vor lăsa mâinile asupra lui şi-l vor atârna de un copac, fără a şti cine este. Şi astfel, coborârea lui, după cum vei vedea, va fi ascunsă chiar şi Cerurilor, încât nu se va şti cine este. Şi, după ce va învinge îngerul morţii, se va ridica în a treia zi, şi va rămâne în acea lume pentru cincisute şi patruzecişicinci de zile
Şi apoi mulţi dintre vrednici vor urca cu el, cei ale căror spirite nu îşi vor primi robele</i> [adică un nou trup material special pentru cei ajunşi în al 7-lea cer] <i>până când Domnul hristos nu va urca, şi ei vor urca cu el</i></blockquote>
În perspectiva evreilor, aceste ceruri erau lumi materiale; îngerii nu erau văzuţi ca fiinţe imateriale, ci sunt descrişi ca putând apuca pe cineva, puteau mânca, se luau la luptă cu oamenii; Isus având un trup material când ajunge în Sheol nu este în dezacord cu viziunea acelei perioade. În epistola către Filipeni (scrisă înaintea evangheliilor), se afirmă şi că Isus a renunţat la puterile sale şi la natura sa supranaturală:<blockquote>
Filipeni 2:6-8 „<i>El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu… <b>S’a desbrăcat pe sine însuş</b> şi a luat un chip de rob, făcîndu-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S’a smerit şi S’a făcut ascultător pînă la moarte, şi încă moarte de cruce.</i>”</blockquote>
…ceea ce ar fi incompatibil cu miracolele descrise în evanghelii, însă în concordanţă cu ipoteza unui Isus pur mitic. Iar altă epistolă:
<blockquote>1 Corinteni 1:22-23 „<i>Iudeii, într’adevăr, cer minuni […] dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire.</i>”</blockquote>
respinge din nou ideea unor miracole realizate de Isus, deci este incompatibilă cu varianta tradiţională a lui Isus. </br>
În <a href="http://www.thefishersofmenministries.com/The%20Ascension%20of%20Isaiah.pdf" target="_blank">această variantă în engleză a „Ascensiunii”</a>, capitolul 11 include referinţe la o încarnare pământeană a lui Isus prin naşterea de către fecioara Maria, răstiginirea de către iudei, şi abia apoi coborârea în Sheol, dar pasajul nu apare în variantele cele mai vechi ale cărţii; de asemenea, ordinea nivelelor o contrazice pe cea din ascensiunea iniţială (Pământ-Sheol-ceruri), succesiune repetată şi după pasajul interpolat pentru a face textul compatibil cu formele mai târzii de creştinism; astfel că, în variantele originale, nu apare nici o referinţă la trecerea pe Pământ, ci totul se petrece în planurile spirituale.</br>
Aşadar, pe fondul convingerii că reprezentanţii umani ai religiei iudaice, axată pe cultului templului, şi-au trădat misiunea şi sunt cauza pentru care YHVH şi-a abandonat poporul, <b>Chefa a „descoperit” indiciile unui Mesia care se va autosacrifica şi apoi va învia pentru a oferi adepţilor săi o salvare care nu putea fi găsită în cultul templului. Ulterior, una sau mai multe viziuni în care arhanghelul Isus i s-a arătat şi i-a transmis mesaje l-au condus pe Chefa la întemeierea unei noi secte</b>.</br>
Apariţiile în faţa unui număr tot mai mare de persoane (întâi lui Chefa, apoi „<i>celor doisprezece</i>, apoi <i>la peste cinci sute de fraţi</i>) împreună cu indiciile din Fapte privind „<a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Glossolalia" target="_blank">vorbitul în limbi</a>” indică şi natura acestei noi secte: departe de a respecta imaginea tradiţională, a unui învăţător care vorbeşte unei mulţimi de oameni care stau liniştiţi şi îl ascultă, secta lui Chefa era probabil similară şedinţelor penticostalilor sau ale aşa-numiţilor creştini carismatici, în care participanţii sunt aduşi într-o stare euforică în care „simt” direct atingerea divină, şi li se pot induce halucinaţii în masă.</br>
În această situaţie, după ce Chefa a avut o serie de revelaţii ale lui Isus, a indus o serie de viziuni asemănătoare altor douăsprezece persoane, care ulterior vor deveni un fel de consiliu al acestei secte; nu este vorba de cei doisprezece apostoli - în mai multe ocazii, „cei doisprezece” şi „apostolii” sunt prezentaţi distincţi. Ulterior, Chefa şi acest consiliu au realizat o şedinţă de mare amploare, în care „peste cinci sute” de persoane (probabil deja convinse într-o mare măsură) au avut aceste viziuni. După ce aceşti „fraţi” au avut viziunea (sau cel puţin li s-a indus o stare euforică), se face referire şi la apostoli, fără a li se preciza numărul. Aceşti apostoli sunt echivalentul misionarilor. Iacob pare să fi intrat în sectă mai târziu, dar va deveni una dintre persoanele din vârful ierarhiei.</br></br>
Evangheliile îi vor transforma pe „cei doisprezece” în discipolii lui Isus, care l-au însoţit pe Pământ. Însă după una-două generaţii, perioada dintre acest consiliu şi scrierea evangheliilor, nimeni nu a mai ştiut exact cine a făcut parte din acest grup, astfel încât evangheliile nu vor reuşi să păstreze consistenţa nici măcar în privinţa numelor apostolilor. De exemplu, Marcu 2:14 se referă la un „<i>Levi al lui Alfeu, şezând la vamă</i>” care ar fi fost chemat să îl urmeze pe Isus, dar Matei 10:3 enumeră printre apostoli pe <i>„Matei vameşul, Iacob al lui Alfeu şi Levi ce i se zicea Tadeu</i>”, dintr-o singură persoană făcând trei.</br></br>
<span style="color:#ff0000"><span style="font-size:110%;">În concluzie:</br>Creştinismul a fost iniţial un cult iudaic rezultat în urma sincretismului religiei elenistice cu cea iudaică, la fel cu alte numeroase religii din aceeaşi perioadă. Câteva profeţii biblice „confirmate” de viziuni ale arhanghelului Isus l-au făcut pe Chefa să fondeze o nouă religie având ca doctrină salvarea oferită de autosacrificiul lui Isus. </span></span><br><br><br>
Seria „Istoria creştinismului”:</br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/1-isus-in-istorie.html" target="_blank">1. Isus în istorie</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/2-argumentele-in-favoarea-istoricitatii.html" target="_blank">2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus</a></br>
3. Fondarea creştinismului</br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/4-epistolele-lui-pavel.html" target="_blank">4. Epistolele lui Pavel</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/5-evangheliile.html" target="_blank">5. Evangheliile (I)</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/6-evangheliile-ii.html" target="_blank">6. Evangheliile (II)</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/7-crestinismul-primar.html" target="_blank">7. Creştinismul timpuriu </a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/8-crestinismul-in-europa-primul-mileniu.html" target="_blank">8. Creştinismul în Europa: primul mileniu</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/9-crestinismul-in-europa-declinul.html" target="_blank">9. Creştinismul în Europa: declinul</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/10-evolutia-crestinismului-in-romania.html" target="_blank">10. Evoluţia creştinismului în România</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/11-concluzii.html" target="_blank">11. Concluzii</a></br>B.http://www.blogger.com/profile/00112632904226218335noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-67499244148344624662015-08-26T11:33:00.001+03:002015-09-03T16:33:33.349+03:002. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus<span id="criterii"></span> În mod normal, istoricii au un <a href="https://en.wikipedia.org/wiki/Historical_method#Core_principles_for_determining_reliability" target="_blank">set de criterii</a> pe care le aplică relatărilor din documentele analizate, pentru a stabili cât de veridic este conţinutul textului. Dintre acestea, amintim <b>obiectivitatea</b> autorului (în măsura în careaceasta poate fi stabilită, cel puţin - o relatare imparţială a unor evenimente neutre pentru autor e mai credibilă decât una în care autorul încearcă în mod evident să convingă cititorii de o anumită idee), <b>coroborarea</b> mai multor surse indepenedente (dacă mai multe documente independente converg asupra aceleiaşi idei, aceasta este mai credibilă), <b>contemporaneitatea</b> (sursele din perioada evenimentului relatat sunt mai credibile decât cele datate la ani buni după acesta), <b>credibilitatea sursei</b> (textele scrise de istorici recunoscuţi sunt mai credibile decât cele anonime, la fel cum o cronică scrisă după principiile acestui stil este mai credibilă decât o relatare fără elementele caracteristice lucrărilor istorice), relatările <b>martorilor direcţi</b> sunt mai credibile decât cele ce relatează zvonuri, la fel cum <b>manuscrisele originale</b> sunt mai credibile decât copii ale acestora, sau copii ale copiilor; textele <b>în limba originală</b> tind să fie mai credibile decât cele traduse, pentru că traducerile „scapă” unele detalii; frecvenţa apelului la <b>elemente fantastice</b> scade direct proporţional credibilitatea textului, etc etc etc. Or, <a href="https://www.youtube.com/watch?v=wD-d1D_LBks" target="_blank">aplicând evangheliilor</a> toate aceste criterii, acestea eşuează la fiecare dintre punctele de mai sus: ele nu sunt obiective, nu sunt independente - copiindu-se reciproc, au fost scrise la mai bine de 50-60 de ani după presupusele evenimente, de către autori anonimi, relatând în greacă zvonuri transmise prin mai multe generaţii de „tradiţie orală” ( adică un joc de „telefon fără fir” de-a lungul deceniilor ) despre evenimente fantastice produse într-o regiune unde se vorbea ebraica şi aramaica, şi având ca scop nu relatarea unei istorii, ci propaganda religioasă. Evangheliile sunt sursele cele mai puţin credibile cu putinţă. </br>
Este evident că atât Pavel cât şi autorii evangheliilor nici măcar nu au încercat să fie obiectivi, sau să relateze un eveniment istoric; textele lor au fost scrise exact cu scopul promovării religiei, al atragerii, convertirii şi întăririi convingerilor celor deja convertiţi la creştinism. Textele în sine nu sunt mai utile ca surse istorice decât sunt descrierile dintr-o reclamă turistică ca sursă pentru detalii geografice sau economice… sau mai utile decât reclamele la un remediu medical alternativ pentru determinarea proprietăţilor curative ale remediului căruia i se face reclamă. </br>
<span id="socrate"><span id="cezar"></span></span> ♦ Cu toate acestea, una din <b>analogiile</b> pe care le fac creştinii este cea între scrierile biblice despre Isus şi cele despre Socrate, Cezar, Alexandru cel Mare, sau alte persoane istorice. Diferenţa majoră este că relatările despre persoanele respective nu prezintă persoanele ca fiinţe supranaturale, nu includ miracole (sau, dacă o fac, acestea sunt marginale, şi pot fi uşor explicate ca interpretarea greşită a unor fenomene naturale) şi mai ales nu încearcă să întemeieze şi să promoveze un cult bazat pe venerarea lui Socrate sau a lui Cezar. Textele care-i menţionează nu au suferit sute de corectări, modificări şi interpolări, cum au păţit textele biblice, şi nu se contrazic reciproc în toate privinţele. De asemenea, în ciuda afirmaţiilor apologiştilor, pentru multe din persoanele citate ca exemplu chiar există surse istorice contemporane care să-i menţioneze, în unele cazuri surse critice (Socrate a fost ironizat de Aristophan), iar în alte cazuri chiar texte scrise de persoana în cauză (de exemplu, în cazul lui <a href="http://sacred-texts.com/cla/jcsr/index.htm" target="_blank">Cezar</a>), ceea ce nu există în cazul lui Isus. Iar pentru multe personalităţi istorice importante, există şi artefacte materiale, de la monumente care le menţionează la monede bătute în numele regilor sau împăraţilor, care reprezintă confirmări independente importante în favoarea existenţei personajului.</br>
Răspunsul uzual al celui care a propus comparaţia este să sublinieze că asemenea artefacte nici nu sunt de aşteptat în cazul lui Isus. De acord, chiar dacă acesta a existat, nu este de aşteptat ca istoricii şi cronicarii să fi remarcat un profet printre mulţi alţii, un om simplu, „din popor”, care propovăduia prin Palestina. Cu atât mai puţin nu trebuie aşteptate monede bătute cu chipul lui sau monumente ridicate în cinstea lui. Însă asta este doar o manevră lipsită de onestitate pentru a distrage atenţia de la faptul concret că Cezar şi Alexandru cel Mare sunt mult mai bine atestaţi, atât de texte istorice autentice cât şi de artefacte materiale care confirmă textele, şi este absurdă pretenţia menţinerii gradului confirmării lui Cezar oferit de combinaţia de texte istorice şi artefacte, şi în acelaşi timp ignorarea artefactelor care-l confirmă pe Cezar sub pretextul că „acestea nu sunt de aşteptat pentru Isus”. Nu sunt de aşteptat, într-adevăr, dar asta nu înseamnă decât că Cezar şi Alexandru cel Mare sunt mult mai bine atestaţi istoric decât ar putea fi Isus, iar faptul că există mai multe texte despre Isus decât despre Cezar (ignorând pentru moment calitatea, sursele sau perioada scrierii acestor texte) nu poate compensa existenţa unor dovezi independente pentru aceştia. Pentru că, în fond, acesta este argumentul comparaţiei cu aceste personalităţi: „<i>există mai multe texte care vorbesc despre Isus decât texte care-l menţionează pe Cezar, deci Isus este mai bine atestat decât Cezar</i>”. Or, evident, faptul că există mai multe copii realizate după un manuscris nici nu demonstrează autenticitatea textului în sine, nici nu echivalează cu dovezile arheologice.</br>
Poate chiar mai important pentru stabilirea istoricităţii, un factor de cele mai multe ori ignorat cu desăvărşire în asemenea analogii, este <b>analiza textului</b> în sine. Asta pentru că există mai multe tipuri de literatură, cu caracteristici proprii, şi, în timp ce sursele care vorbesc despre alte persoane istorice se încadrează mai mult sau mai puţin în stilul unei <a href="https://en.wikipedia.org/wiki/Chronicle" target="_blank">cronici</a> (conţinând, de exemplu, prezentarea autorului, a calificării sale, citarea surselor şi metodologia folosită - chiar dacă aceasta este doar înregistrarea ca atare a tuturor zvonurilor, miturilor şi legendelor pe marginea unui subiect, cum este cazul unora din aceste lucrări), evangheliile nu se încadrează nici pe departe în acest stil, fiind concepute şi scrise ca opere fictive, cu evenimentele succedându-se în ordinea necesară pentru construirea unor structuri literare, concepând decorurile pe baza altor cronici, sau fiind scrise pentru a corecta „erorile” mesajului altei evanghelii. Este similar cu compararea unei relatări difuzate la televizor într-o emsiune de ştiri cu una prezentată în cadrul unui film - da, ambele sunt informaţii trasmise prin televiziune, dar <b>contextul</b> în care apar este cel care stabileşte dacă informaţiile se referă la evenimente reale, sau sunt prezentate pentru a stabili decorul necesar acţiunii din film. </br>
<span id="rusine"></span> ♦ Un alt principiu prin care s-a încercat să se dea crediblitate relatărilor evangheliilor a fost aşa-numitul <b>criteriu al ruşinii</b>, adică prezentarea unor elemente negative despre Isus sau despre religie - de pildă, faptul că nişte femei sunt puse ca martori ai învierii, deşi mărturia unei femei nu era considerată la fel de valoroasă precum a unui bărbat - ar fi un element indicând spre realism: „<i>dacă povestea ar fi fost inventată, atunci cu siguranţă martorii ar fi fost bărbaţi, ca să fie mai convingător !</i>”. Adică, doar pentru că este incredibil, este declarat cu atât mai credibil ! Dincolo de absurdul contradicţiei, acest principiu pune elementul discutat într-o perspectivă foarte superficială a unei <a href="http://korallion.blogspot.ro/p/mic-dictionar-de-falaciozitati_11.html#falsadihotomie" target="_blank">false dihotomii</a>, „<i>ori e 100% adevărat, ori autorul a scornit complet gratuit şi fără nici un scop ideea</i>”, şi ignoră numeroase alte variante posibile, de la „autorul nu a înţeles bine ce i s-a spus” la faptul că povestea poate fi inventată şi totuşi autorul să introducă acel element cu un anumit scop - de pildă, în cazul de mai sus, să sublinieze mesajul atât de frecvent din evanghelii al importanţei „<i>celor umili</i>”, „<i>celor smeriţi</i>”, a „<i>celor din urmă</i>” care „<i>vor fi cei dintâi</i>”. </br>
Un alt element presupus jenant a fost răstignirea lui Isus. Conform apologiştilor, pentru primii creştini, moartea lui Isus a fost o dezamăgire profundă, ei concepând un Isus nemuritor care să îndeplinească profeţia mesianică de eliberare a Israelului; dacă nu ar fi murit cu-adevărat, ei n-ar fi spus aşa ceva ! Nici nu s-ar fi gândit la asta ! Doar că… în realitate, există profeţii în Vechiul Testament privind chiar execuţia şi reînvierea salvatorului (în cartea lui Daniel, în Isaia, în Psalmi), astfel încât afirmaţia că o execuţie a „Celui Ales” ar fi fost o surpriză nu este corectă. Dimpotrivă, pentru cei ce luau acea profeţie în serios, execuţia era necesară. De asemenea, după cum vom vedea puţin mai târziu, moartea şi reînvierea zeului sunt în mod evident şi obligatoriu elementele centrale ale tuturor miturilor zeilor morţi-şi-reînviaţi, iar creştinismul este unul dintre acestea. Toate miturile respective folosesc chiar acelaşi cuvânt grecesc, „Pathos” („Patimă”), pentru a descrie execuţia sau cel puţin suferinţa prin care toţi aceşti zei trec pentru a câştiga dominanţa asupra morţii.</br>
<span id="manuscrise"></span> ♦ Trebuie discutat tot aici şi despre <b>numărul de manuscrise</b> ale evangheliilor. Apologiştii creştini prezintă un număr mare, de ordinul miilor de manuscrise datând din primele secole drept un argument privind autenticitatea evangheliilor. Ceea ce nu menţionează este haosul privind situaţia manuscriselor creştine din primele secole. În primul rând, istoricii înţeleg prin „manuscris” <b>orice</b> fragment, oricât de mic, care poate fi identificat ca parte a unui text. Apologiştii vorbesc de „manuscrise” ca şi cum ar fi vorba de texte integrale, care s-ar susţine reciproc; în realitate, multe manuscrise sunt fragmente din câte o pagină, uneori fragmente minuscule, având doar câteva cuvinte. Majoritatea manuscriselor sunt copii realizate după un alt manuscris - transmiterea şi acumularea unor erori de la copie la copie poate fi folosită pentru a determina o „descendenţă” a copiilor - însă copiile nu constituie o atestare independentă. De asemenea, există nenumărate diferenţe - atunci când nu sunt copiate cuvânt cu cuvânt şi eroare cu eroare, atunci fiecare manuscris prezintă un număr impresionant de diferenţe faţă de celelalte manuscrise. Iar manuscrisele cele mai vechi prezintă variaţiile cele mai mari. Există două biblii integrale, Codex Siniaticus şi Codex Vaticanus, datând din secolul IV, şi care diferă atât una faţă de cealaltă, cât şi faţă de variantele bibliilor moderne. Cel mai vechi manuscris este o porţiune infimă din Evanghelia după Ioan, din care se poate distinge un singur cuvânt întreg, datând de pe la mijlocul primului secol. <a href="https://en.wikipedia.org/wiki/Egerton_Gospel" target="_blank">Al doilea manuscris ca vechime</a> conţine fragmente dintr-o evanghelie necunoscută. Numeroase texte prezintă indicii de corecturi şi completări, fie ele intenţionate sau nu. Numeroase texte sunt contrafăcute, fiind frecvent revizuite sau cenzurate pentru a indica teologia revizorilor, mai degrabă decât a autorului original. Au fost reconstituite zeci de evanghelii, de epistole, de cărţi similare „Faptelor Apostolilor”, contrazicându-se între ele şi contrazicând total evangheliile canonice. Au fost scrise cărţi întregi, descriind o adevărată babilonie a manuscriselor creştine din primele trei secole. Situaţia poate fi rezumată în câteva cuvinte: în prezent, nimeni nu are nici cea mai vagă idee ce anume conţineau evangheliile originale; manuscrisele din primele secole de creştinism diferă extrem de mult între ele, conţin relatări care nu apar niciunde altundeva sau nu conţin relatări care apar în evangheliile de azi, se dovedesc a fi părţi ale unor evanghelii necunoscute, sau îmbunătăţiri ale altor texte mai vechi. Schimbările de teologie aduc după sine cenzura şi/sau revizuirea textelor. Evangheliile şi epistolele care au fost canonizate în secolul al IV-lea sunt rezultatul a câteva sute de ani de asemenea „tratamente”, şi nu există nici un indiciu privind sursa care a stat la baza acestor texte. Mult mai important, chiar dacă toate fragmentele ar fi consistente şi nu ar exista nici măcar o diferenţă între ele, asta nu ar demonstra decât transmiterea evangheliilor cu fidelitate de-a lungul timpului, dar nu ar ajuta cu nimic la stabilirea autenticităţii fenomenelor descrise în ele. Sutele de reviste de aventuri consistente între ele care descriu de peste 50 ani aventurile lui SpiderMan nu demonstrează existenţa supereroului, nici prin număr, şi nici prin consistenţa revistelor de azi cu cele originale, din 1962, iar trecerea a încă două mii de ani nu ar schimba asta.</br>
<span id="martiri"></span> ♦ Alt argument care ar trebui să susţină veridicitatea învierii ar fi <b>martirii</b>, faptul că „<i>apostolii s-au lăsat torturaţi şi ucişi pentru ceea ce ştiau că e adevărat, nu s-ar fi lăsat ucişi pentru ceva fals</i>. Prima problemă e că există o mulţime de martiri şi în <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Mass_suicide#Religiously_motivated_suicides" target="_blank">multe alte religii</a>. Oamenii sunt dispuşi să moară pentru ceea ce cred ei că este adevărat, dar convingerea lor nu este în nici un caz o demonstraţie că ceea ce cred chiar este adevărat. Sinuciderea celor 39 de membri ai sectei „<a href="https://en.wikipedia.org/wiki/Heaven%27s_Gate_%28religious_group%29#Mass_suicide_and_aftermath" target="_blank">Poarta Raiului</a>” nu demonstrează că o navă extraterestră le-a recuperat sufletele pentru a-i reîncarna în alte corpuri, deşi ei au fost suficient de convinşi de aceasta. În al doilea rând, existenţa, propovăduirea şi martiziarea apostolilor sunt relatări preluate… tot din Biblie ! Deci, echivalentul demonstrării realităţii magiei descrise în cărţile cu Harry Potter… prin apelul la sacrificiul mamei lui Harry Potter: „Dacă magia n-ar fi fost reală, ea nu s-ar fi temut pentru viaţa lui Harry, şi evident nu s-ar fi aruncat între el şi bagheta vrăjitorului cel rău !” Sacrificiul ei demonstrează autenticitatea magiei în exact aceeaşi măsură în care martiriul apostolilor demonstrează autenticitatea bibliei.</br>
<span id="consistenta"></span> ♦ Un alt criteriu propus a fost <b>consistenţa lui Isus</b>: „<i>caracteristicile care converg asupra unui Isus consistent sunt probabil bazate pe o persoană reală</i>”. Problema este că, aplicând această metodă, a fost „demonstrată” existenţa lui Isus ca eretic, ca revoluţionar, ca profet apocaliptic, ca profet mesianic, ca magician, ca mistic, ca înţelept, ca rabin conservator, ca învăţător sau educator, ca pacifist, ca revoluţionar violent, ucis în timpul unui raid asupra templului (!), ca alienat care auzea voci şi se credea divin… sau ca fiinţă supranaturală autentică, şi multe alte variante de Isus. Adică, nu există nici un strop de consistenţă. Chiar existenţa tuturor acestor variante de Isuşi istorici sunt suficiente pentru a pune la îndoială „consensul” istoricilor în privinţa lui Isus - chiar există vreun consens, dacă istorici diferiţi consideră că aceleaşi texte sunt dovezi pentru atâtea variante mutual exclusive ? Ar fi mai corect să spunem că un consens atât de diferit şi contradictoriu nu este un consens, şi, chiar dacă personajul din evanghelii Isus este bazat pe o persoană reală, portretul acesteia nu mai poate fi recuperat. </br>
<span id="josephus"></span> ♦ O <b>sursă independentă</b> de biblie citată de creştini este istoricul Flavius Josephus; Eusebiu, un creştin din secolul IV, citează un pasaj al lui Josephus care îl menţionează pe Isus referindu-se la el ca fiind Mesia, menţionează realizarea de miracole, şi răstignirea de către Pilat. Eusebiu este primul care face vreo referire la acest pasaj, deşi şi alţi autori creştini din perioada anterioară au comentat textele lui Josephus. De asemenea, nu există textele originale ale lucrării lui Josephus, cele mai timpurii copii fiind realizate de creştini în secolul XI, iar acestea au fost realizate pe baza unui singur manuscris - chiar cel folosit de Eusebiu. Întâmplător, acest manuscris i-a aparţinut iniţial lui Origen, alt autor creştin… care, la timpul lui, a afirmat că nu poate oferi alte surse decât evangheliile pentru viaţa lui Isus. Ca şi cum el nu ar fi găsit vreun citat referitor la Isus niciunde în Josephus. Şi alţi autori timpurii (Photius, Justin sau Clemens) au susţinut că Josephus nu l-a menţionat pe Isus. Toate acestea sunt suficiente pentru a pune la îndoială autenticitatea pasajului în sine. Dar chiar şi aşa, pasajul este extrem de dubios: Josephus, un evreu ne-creştin, nu s-ar fi putut referi la Isus ca fiind Mesia; stilul pasajului este diferit de cel al lui Josephus, însă caracteristic autorului evangheliei după Luca. Mai mult, pasajul anterior acestei interpolări se referă la Pilat trimiţând soldaţii să masacreze evreii din Ierusalim, iar paragraful următor celui care se referă la Isus începe cu „<i>Cam tot pe atunci, o altă tristă calamitate i-a devastat pe evrei</i>”. Este destul de evident că întreaga referire la Isus a fost pur şi simplu adăugată, probabil chiar de Eusebiu, fără să fi existat în original. De altfel, Eusebiu a fost responsabil de numeroase alte falsificări de date, texte, scrisori, şi chiar de rescrierea istoriei bisericii în repetate rânduri. </br>
<span id="iacob"></span> ♦ O referinţă a lui Josephus la <b>procesul lui Iacob</b>, „frate al lui Isus, căruia i se spunea cristos”, executat în anul 62 de Ananus ben Ananus, ceea ce pare a implica existenţa lui Isus… dacă pasajul ar fi autentic. Conform relatării, în urma execuţiei acestui Iacob, evreii au fost atât de revoltaţi, încât s-au plâns regelui Agripa, care i-a retras titlul lui Ananus şi l-a numit în locul lui pe Isus. Or, execuţia unui creştin care a abandonat iudaismul şi a trecut la o religie văzută ca falsă de evrei cu greu ar fi trezit sentimente de indignare în rândul evreilor. Mai departe, o referinţă la „fratele lui Isus, căruia i se spunea cristos" ar fi trebuit urmată imediat de o explicaţie a termenului „cristos”: cine i-a spus astfel, de ce, şi mai ales, cine a fost acest Isus - să nu uităm că Josephus, un autor foarte atent, care explica fiecare termen necunoscut, scrie acest text pentru romani, nefamiliarizaţi cu povestea creştină. Absenţa acestor explicaţii, atât aici cât şi la celalată referinţă a lui Josephus la Isus, susţin ipoteza unor interpolări ulterioare, realizate de un creştin; explicaţia cea mai probabilă este că Josephus a scris despre „Iacob, frate al lui Isus”, un scrib creştin a crezut că referinţa ar fi la Isus şi a notat pe marginea manuscrisului „căruia i se spunea cristos”, iar cei care au copiat textul ulterior au introdus această precizare în text. Sunt cunoscute numeroase alte cazuri de manuscrise în care notaţii sau comentarii realizate pe marginea textului au fost introduse în textele ulterioare ca şi cum ar fi făcut parte din textul iniţial. Mai mult, absenţa vreunei explicaţii privind indentitatea acestui Isus, fratele victimei, dispare după câteva cuvinte, când Josephus introduce alt Isus, sau Yeshoua: Yeshoua ben Damneus, cel care-l va înlocui pe Ananus la câteva luni după ce acesta a ordonat execuţia lui Iacob, „frate al lui Isus”. Astfel, povestea are sens: Ananus l-a ucis pe Iacob, evreii s-au plâns regelui Agripa, care îl înlocuieşte pe Ananus cu fratele celui ucis: Isus: fiul lui Damneus. Introducerea unui alt Isus în poveste, unul necunoscut de cititori, ar fi constituit o sursă de confuzie pe care Josephus nu ar fi comis-o; în realitate, relatarea îi are ca subiect pe Iacob şi Isus fiii lui Damneus, şi nu are legătură cu Isusul creştin. </br>
Iacob este considerat fratele lui Isus pe baza unui singur verset - Galateni 1:19, unde se referă la „Iacov, fratele Domnului”. Puţin mai departe, în Galateni 2, Pavel respinge autoritatea lui Chefa şi a lui Iacob, de parcă nu ar avea cunoştinţă că „cei doisprezece”, sau Chefa şi Iacob l-ar fi cunoscut pe Isus cât acesta a trăit, sau că Iacob ar fi fost frate biologic al lui Isus, şi se consideră egal cu ei pe baza viziunilor sale. Mai mult, Epistola lui Iuda începe cu prezentarea autorului: „<i>Iuda, rob al lui Iisus Hristos şi frate al lui Iacob</i>”. Dacă Iuda ar fi fost frate al lui Iacob iar Iacob ar fi fost frate cu Isus, fără îndoială că Iuda ar fi preferat să sublinieze legătura biologică cu Isus. Chiar dacă scrisoarea nu este autentică, autorul s-a pretins frate al unei persoane importante din creştinism - dacă în momentul scrierii Iacob ar fi fost considerat fratele biologic al lui Isus, autorul ar fi apelat la autoritatea lui Isus ca „frate”. Este mai plauzibil ca Iacob să fi fost transformat în frate biologic al lui Isus mai târziu, în tradiţia bisericii. În acest caz, fie Pavel nu s-a referit deloc la Iacob ca „frate”, iar cuvintele să fi fost interpolate, fie, dacă a făcut-o, să fi folosit sintagma ca sinonim pentru „creştin” - atât în epistole cât şi în Faptele Apostolilor, toţi creştinii se numeau „fraţi” sau „fraţi ai Domnului”, iar în Romani 8:29, Pavel ne spune că aleşii <i>[…au fost hotărâţi] să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâi născut între mulţi fraţi</i>.”). Astfel, „fratele Domnului” sau „sora Domnului” este de fapt un titlu folosit de toţi creştinii; iar Iacov era „fratele Domnului”, adică creştin, şi nu „fratele biologic lui Isus”. De altfel, dat fiind că Pavel se referă în numeroase ocazii la creştini ca „fraţi ai Domnului”, dacă ar fi folosit cuvântul în celălalt sens şi ar fi vorbit despre fratele biologic, ar fi precizat acest lucru, tocmai pentru a nu lăsa loc de îndoială. Dar pentru Pavel, unicul sens al cuvântului „frate” asociat cu Isus pare să fie cel generic, de „creştin”.</br>
Altfel spus, deşi Noul Testament are un verset în care Iacob este denumit „fratele Domnului” (şi doar un singur verset), contextul epistolelor lui Pavel dar şi al altor epistole nu indică această legătură, ci dimpotrivă, pare să-l considere pe Iacob doar unul dintre „stâlpii” creştinismului, alături de Chefa şi Ioan.</br>
<span id="osuar"></span> Acelaşi Iacob, „fiul lui Iosif şi fratele lui Isus” apare şi într-o inscripţie de pe un osuar apărut în anul 2002 şi promovat intens de Societatea de Arheologie Biblică. Principala problemă legată de acest osuar este că a apărut pentru prima dată din colecţia unui oarecare <a href="https://en.wikipedia.org/wiki/Oded_Golan" target="_blank">Oded Golan</a>, inginer, colecţionar şi… falsificator de antichităţi, care a pus la punct o întreagă reţea internaţională de plasare a artefactelor falsificate, pe care le producea cu ajutorul unor experţi într-un atelier special amenajat, unde au fost descoperite şi numeroase alte artefacte în curs de fabricare. </br>
<span id="istorici"></span> ♦ <b>Tacitus, Suetonius, Pliniu, şi alţi autori</b> care sunt citaţi au în comun faptul că nu au trăit în perioada în care se presupune că Isus ar fi trăit: nici măcar Josephus nu prea poate fi considerat contemporan, întrucât s-a născut în anul 37; iar ceilalţi autori care se referă la creştinismul timpuriu s-au născut şi mai târziu. Unicele surse din primul secol care vorbesc despre el sunt cei care deja credeau în el; nimeni altcineva nu l-a menţionat şi nu a auzit nimic despre el înainte de-a fi divinizat de creştini, iar când ajunge să fie discutat, Isus este prezentat aşa cum apare în descrierea creştinilor - adică sursele sunt chiar cei ce credeau în el, adică cei a căror evanghelii ar trebui susţinute de aceste surse; menţionările reprezintă câte un paragraf scurt, uneori doar câteva cuvinte, iar uneori chiar şi acele paragrafe sunt interpolări realizate mult mai târziu - cea mai timpurie referire la citatul din Tacitus, de pildă, datează din… secolul al XV-lea ! Până atunci, absolut nimeni nu a remarcat referinţa la Isus… sau citatul aceasta nu a existat în original. Dar chiar dacă ar fi autentice, aceste menţionări reprezintă doar relatarea convingerilor creştinilor aşa cum le descriu aceştia, şi nu reprezintă confirmarea evenimentelor în sine. Un ziar care menţionează înfiinţarea sau activităţile Bisericii Scientologice poate fi o dovadă a existenţei cultului, dar în nici un caz nu reprezintă dovada existenţei lui Xenu.</br></br>
<span style="color:#ff0000"><span style="font-size:110%;">În concluzie:</br>Biblia nu este o relatare istorică după nici un criteriu onest, şi în afara bibliei nu există surse independente autentice care să confirme existenţa lui Isus. Argumentele în favoarea ipotezei se bazează fie pe erori de logică, fie pe falsuri, fie pe principii inacceptabile şi duc la rezultate demonstrabil eronate.</span></span> <br><br><br>
Seria „Istoria creştinismului”:</br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/1-isus-in-istorie.html" target="_blank">1. Isus în istorie</a></br>
2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus</br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/3-nasterea-unei-religii.html" target="_blank">3. Fondarea creştinismului</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/4-epistolele-lui-pavel.html" target="_blank">4. Epistolele lui Pavel</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/5-evangheliile.html" target="_blank">5. Evangheliile (I)</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/6-evangheliile-ii.html" target="_blank">6. Evangheliile (II)</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/7-crestinismul-primar.html" target="_blank">7. Creştinismul timpuriu </a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/8-crestinismul-in-europa-primul-mileniu.html" target="_blank">8. Creştinismul în Europa: primul mileniu</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/9-crestinismul-in-europa-declinul.html" target="_blank">9. Creştinismul în Europa: declinul</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/10-evolutia-crestinismului-in-romania.html" target="_blank">10. Evoluţia creştinismului în România</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/11-concluzii.html" target="_blank">11. Concluzii</a></br>B.http://www.blogger.com/profile/00112632904226218335noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-10412424925925252922015-08-25T13:17:00.001+03:002015-09-03T16:33:11.920+03:001. Isus în istorie Dacă aţi ruga pe cineva să prezinte, pe scurt, istoria creştinismului de la întemeiere până în prezent, probabil că imaginea ar fi, mai mult sau mai puţin, cam aceasta: Isus a propovăduit, apoi a fost răstignit de romani; apostolii s-au împrăştiat în toată lumea, povestind lumii despre mesajul lui, întemeind astfel biserica creştină. Romanii i-au persecutat la început pe creştini, până când Constantin cel Mare a legalizat creştinismul, iar mai apoi Teodosiu a oficializat-o, şi astfel creştinismul s-a răspândit în toată Europa, menţinând de aproape două mii de ani tradiţiile fondate de Isus.</br>
Deşi de obicei consensul experţilor într-un anumit domeniu reprezintă varianta cea mai probabilă de-a fi corectă, în acest caz specific îndrăznesc să contrazic istoricii „la ei acasă”, în chiar domeniul lor. </br>
Nu adopt atitudinea unui creaţionist. Nu consider că istoria ca ştiinţă ar fi eronată, nici că istoricii ar fi incapabili, sau că metodele folosite ar fi greşite. Ceea ce intenţionez să arăt este că, pornind de la dovezile existente şi folosind chiar metodele istorice convenţionale, o anumită concluzie - cea a unui Isus istoric - nu este justificată. Principalul argument în favoarea istoricităţii lui Isus este consensul istoricilor, însă investigând mai atent care este <b>motivul</b> pentru care cei mai mulţi istorici acceptă că Isus ar fi fost persoană reală, cu alte cuvinte <b>cauza</b> din spatele consensului, apelul la consens devine un simplu argument circular. În realitate, este vorba de o inerţie mai degrabă decât de un consens obţinut în urma unor dezbateri unde să fie cântărite argumentele pro şi contra, la fel cum, până pe la mijlocul secolului XX, consensul istoric era în favoarea existenţei multor personaje biblice (Moise, Iosua), ca ulterior consensul să admită absenţa oricăror dovezi care să indice existenţa acestora, şi să admită că e mult mai probabil ca aceştia să fie persoane fictive. Mult mai important, marea majoritate a istoricilor sunt specializaţi în alte perioade şi alte regiuni, astfel încât, atunci când este vorba de Palestina primului secol, tind să accepte fără investigaţii suplimentare ceea ce susţin cei specializaţi… iar cei care au ales această specializare sunt în marea lor majoritate persoane deja profund religioase, de obicei lucrând pentru instituţii creştine. Astfe, intră în joc şi convingerile sau interesele personale - a-l nega pe Isus ca persoană deja este <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Christian_atheism" target="_blank">aproape imposibil</a> pentru un creştin, sau pentru cineva lucrând pentru o instituţie creştină. Aşadar, istoricii preferă să îmbrăţişeze ideea pre-existentă a lui Isus ca persoană reală şi să nu aprofundeze această temă delicată. De exemplu, Bart Ehrman, un istoric specializat în istoria Noului Testament, chiar a afirmat că timp de 30 ani, nu s-a gândit niciodată să se întrebe dacă Isus a fost o persoană istorică reală, aceasta fiind o întrebare pe care „nu a luat-o în serios”. Ipoteza unui Isus mitic nici măcar nu este discutată în universităţi, colegii, sau seminarii. Existenţa unui Isus istoric este considerată deja demonstrată. </br>
Ipoteza unui Isus mitic a fost propusă încă din secolele trecute, dar a fost în principal ignorată fără a fi adresată de către istorici. Earl Doherty, Frank Zindler, David Fitzgerald sau Robert Price sunt doar câţiva dintre istoricii, arheologii sau lingviştii care au susţinut ipoteza non-istoricităţii. O nouă provocare la adresa consensului a venit în 2014, când istoricul <a href="http://www.richardcarrier.info/" target="_blank"><b>Richard Carrier</b></a> a publicat o lucrare recenzată, „<i>On the Historicity of Jesus: Why We Might Have Reason for Doubt</i>” (<i>„Despre istoricitatea lui Isus: de ce am putea avea motive să ne îndoim</i>”), în care demontează argumentele folosite în mod frecvent în sprijinul ipotezei lui Isus ca persoană istorică, alături de argumente care susţin un Isus pur fictiv. Secţiunile acestui articol care adresează prima fază a creştinismului au la bază în principal analiza lui Carrier. </br>
Nu trebuie uitat că, indiferent dacă Isus a existat sau nu, caracteristicile esenţiale din perspectiva religiei creştine (miracolele, natura divină şi mai ales învierea) <b>nu</b> sunt acceptate drept evenimente reale, istorice. Doar fanaticii religioşi încearcă să susţină că evangheliile ar reprezenta o relatare istorică 100% corectă. În afara miracolelor atribuite lui Isus, care oricum plasează textul dincolo de limita credibilului, evangheliile conţin şi numeroase contradicţii - Isus este răstignit la ora 3 şi totodată la ora 6; Isus s-a născut înainte de anul 4 îen (în timpul lui Irod), dar după anul 6 en, când Quirinius era guvernator. În privinţa reînvierii, fiecare evanghelie prezintă alt scenariu, cu martori diferiţi, cu alte fiinţe supranaturale care apar, astfel că este imposibil ca toate cele patru evanghelii să fie corecte. Iuda foloseşte cei 30 arginţi pentru a cumpăra un teren, dar moare căzând cu capul înainte… deşi îi returnează şi se sinucide spânzurându-se. Lista poate continua la nesfârşit.</br>
În afara contradicţiilor interne, numeroase afirmaţii din evanghelii sunt imposibile sau chiar absurde, contrazicând istoria cunoscută, şi chiar logica cea mai elementară. Câteva exemple includ:</br>
• Presupusul recensământ care ar fi necesitat ca familia lui Iosif ar fi trebuit să meargă la Betleem „pentru ca Iosif era din stirpea lui David”. Ideea este absurdă, pentru că nici un recensământ nu s-a făcut şi nu se face trimiţând locuitorii unui stat în oraşul în care au trăit răs-răs-răs-străbunicii lor. Mai rău, primul recensământ de anvengura celui descris de „Luca” a fost realizat aiba în anul 74, sub domnia lui Vespasian. </br>
• Uciderea pruncilor, menţionată doar de „Matei”, nu a fost remarcată de nici un alt evanghelist, şi de nici un istoric, şi este contrazisă de „Luca”, care descrie întoarcerea la Ierusalim la câteva zile după naşterea lui Isus.</br>
• Mergând în momentul răstignirii, obiceiul eliberării unui condamnat în onoarea unei sărbători evreieşti nu este menţionat în nici o sursă, iar un obicei al evreilor nu ar avea mare importanţă pentru un procurator roman, reprezentant al Romei - în mod cert, nu ar putea avea atâta greutate încât procuratorul să se lase convins să elibereze un instigator la revoltă şi totodată un ucigaş al vreunui soldat roman, cu atât mai puţin să fie constrâns de către populaţia cucerită - adică exact cei pe care ucigaşul i-a instigat la revoltă ! Rolul procuratorului era, printre altele, de a zdrobi orice tentativă de revoltă în provincia de care răspundea. Eliberarea unui rebel ar fi putut duce la acuzarea lui Pilat de trădare, şi probabil la executarea lui Pilat. Mai mult, Pilat a fost renumit pentru abuzurile şi cruzimea sa - atunci când populaţia Ierusalimului a protestat faţă de excesele lui, acesta a trimis soldaţi în civil prin mulţime, soldaţi care apoi au măcelărit fără milă protestatari şi trecători. Or, evangheliile ne arată un Pilat care, deşi e convins de nevinovăţia lui Isus, este silit de preoţi şi mulţime să comită o trădare faţă de Roma şi să execute un om nevinovat. Cu greu ar putea fi o relatare mai puţin credibilă… şi totuşi, autorii evangheliilor reuşesc să facă povestea şi mai greu de crezut: </br>
• Conform relatărilor evangheliilor, acest nevinovat putea vindeca răniţi, putea învia morţi, putea hrăni mulţimi de mii de oameni. Altfel spus, cu un asemenea om alături, o armată romană ar fi fost de neînvins, scăpată de probleme precum aprovizionarea sau pierderile umane. Este aşadar imposibil ca Pilat să fi putut fi convins sau chiar constrâns să-l execute (cu atât mai mult să fie silit de către nişte oameni doar cu puţin deasupra unor sclavi) în loc să încerce să-i câştige colaborarea, fie pentru a sprijini Imperiul Roman, fie chiar pentru a-l ajuta pe Pilat însuşi să devină împărat. Adăugarea unui inorog roz zburător nu ar putea coborî şi mai mult veridicitatea relatării. </br>
• Evanghelia după Luca descrie o eclipsă solară de 3 ore. Dacă o eclipsă chiar ar putea dura atâta (o eclipsă <a href="http://wordlesstech.com/wp-content/uploads/2012/11/Total-Solar-Eclipse-November-2012-2.jpg" target="_blank">totală</a> poate dura maxim 7 minute şi 32 secunde, iar una <a href="http://newsfirst.lk/english/wp-content/uploads/2014/04/eclipse-1.jpg" target="_blank">anulară</a> - maxim 12 minute şi 29 secunde) fenomenul ar trebui să fie vizibil în întreaga regiune - evanghelia precizează că întunericul s-a întins „peste toată ţara”. Or, nici un scrib, nici un astronom, nici un istoric nu s-a obosit să noteze nimic despre acest fenomen. Nici măcar ceilalţi evanghelişti nu au menţionat cele 3 ore de beznă. </br>
• Evanghelia după Matei supralicitează cu un cutremur şi… o invazie de zombie ! Mai precis, Matei 27:52-53 descrie deschiderea mormintelor şi învierea a numeroşi sfinţi, care au intrat apoi în cetate şi au fost văzuţi de mulţi oameni. Evident, nici un alt document (nici măcar celelalte evanghelii) nu au remarcat nici acest eveniment fantastic.</br>
Şi această enumerare poate fi completată cu nenumărate alte exemple care confirmă dincolo de orice îndoială că evangheliile nu sunt în nici un caz o relatare istorică.</br>
Revenind la Isus, principalul motiv pentru care Isus este decretat ca fiind bazat pe o persoană reală este datorită aparentei simplicităţi a acestui răspuns la întrebarea „de la ce-a pornit creştinismul ?”. Un iniţiator al cultului care să fi fost deificat este la prima vedere soluţia cea mai elegantă… dacă ignorăm că, aproape fără excepţie, cultele nu se bazează pe vreun zeu venit pe Pământ (sau cineva care spune că este zeul coborât pe Pământ) pentru a iniţia cultul, ci pe „profeţi”, oameni care iau legătura cu zeul şi transmit voinţa lui către oamenii simpli. De la vechile religii şamaniste la islamism şi până la mormonism sau scientologie, majoritatea cultelor nu se bazează pe un <i>sfânt</i> care <b>se proclamă</b> zeu şi este urmat de oameni, ci pe un <i>sfânt</i> care <b>comunică</b> cu un zeu şi îi trasmite mesajele mai departe. <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Cargo_cult" target="_blank">Cultele-cargo</a> născute în Pacific în timpul războiului s-au întemeiat pe viziunile unor lideri de cult, deşi zeul „John Frum” a fost descris de toate cultele drept o persoană reală, un salvator care va aduce mântuire… şi avioane încărcate cu marfă pentru cei credincioşi. </br>
Aplicarea acestei metode a „simplificării” în mod consistent va duce la o istorie mult mai exotică, în care oamenii nu au şi nici nu au avut vreodată un pic de imaginaţie şi nu au inventat niciodată mituri, iar toate legenedele au la bază persoane reale care au fost mitizate: Hercule a existat şi a fost un om foarte puternic; Odin a existat şi a fost un rege înţelept; Greuceanu a fost o persoană reală, un războinic viteaz; chiar şi adversarul lui, Zmeul, a existat ! doar că, evident, n-a fost un monstru, ci, probabil, doar un om nespus de urât şi rău… sau poate doar rău, iar urâţenia fizică să-i fi fost atribuită datorită caracterului ? </br>
Filozoful <a href="http://stephenlaw.blogspot.co.uk/2012/04/published-in-faith-and-philosophy-2011.html" target="_blank">Stephen Law</a> a formulat aşa-numitul „principiu al contaminării”, după care o relatare care conţine o parte încredibilă este, în întregime, greu de crezut; partea extraordinară „contaminează” întreaga relatare, subminându-i credibilitatea:
<blockquote>„<i>O dată ce ştim că un factor sau o combinaţie de factori puternică, responsabilă de producerea unor declaraţii false, poate fi în spatele unei porţiuni serioase a unei relatări (de pildă, elemente miraculoase), nu putem avea încredere că acelaşi factor <b>nu</b> este responsabil şi de restul relatării</i>”</blockquote>
Principiul este aplicat de obicei în mod empiric faţă de afirmaţiile uzuale - dacă un martor afirmă că a fost la magazin şi a cumpărat o sticlă de suc, afirmaţia este de obicei acceptată ca atare; însă, dacă relatarea include un dinozaur în carne şi oase întâlnit pe parcurs, atunci întreaga relatare, inclusiv vizita la magazin şi achiziţia sticlei de suc, trebuie pusă sub semnul întrebării.</br>
În cazul evangheliilor, pentru a se extrage un Isus istoric, sunt întâi eliminate toate elementele fictive şi incredibile, apoi se prezintă rezumatul rezultatului filtrării ca fiind „credibil”; chiar mai rău, partea de-acum decretată „credibilă” poate fi adusă ca argument pentru a sprijini şi partea incredibilă ! Da, evident, rezumatul comprimat al părţilor non-incredibile este credibil. Doar că asta nu-l face <b>autentic</b>, nici <b>istoric</b>, la fel cum, eliminând zmeii, dracii, transformările în animale, şi partea cu eliberarea Soarelui şi-a Lunii din Greuceanu nu-l transformă pe Greuceanu, acum redus la banalul „un războinic curajos”, într-un personaj istoric. Nu mă-ndoiesc că a existat <b>un</b> războinic, ba sunt ferm convins că au existat chiar sute de mii de războinici viteji de-a lungul istoriei ! Însă Greuceanu rămâne totuşi un personaj fictiv dintr-un text fantastic, şi chiar diluându-l pe bietul erou până-şi pierde toate caracteristicile nu-l va transforma pe Greuceanu în „persoană istorică”. Aplicând aceeaşi tehnică asupra altor texte fantastice va duce, cum am văzut, la transformarea tuturor miturilor în „realitate istorică”. Cu alte cuvinte, Isus e la fel de istoric precum Greuceanu şi Zmeul.</br></br>
<span style="color:#ff0000"><span style="font-size:110%;">În concluzie:</br>Evangheliile nu reprezintă o sursă istorică validă, conţinând numeroase contradicţii şi absurdităţi, şi eşuând la fiecare din criterile istorice pentru stabilirea veridicităţii unei surse. Ipoteza unui Isus ca persoană istorică este extrem de slabă; deşi consensul istoric susţine această ipoteză, aceasta se datorează în principal inerţiei, argumentelor defectuoase, şi convingerilor religioase ale istoricilor, nu dovezilor clare, şi este un simplu apel la autoritate. </span></span></br></br></br>
Seria „Istoria creştinismului”:</br>
1. Isus în istorie</br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/2-argumentele-in-favoarea-istoricitatii.html" target="_blank">2. Argumentele în favoarea istoricităţii lui Isus</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/3-nasterea-unei-religii.html" target="_blank">3. Fondarea creştinismului</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/4-epistolele-lui-pavel.html" target="_blank">4. Epistolele lui Pavel</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/5-evangheliile.html" target="_blank">5. Evangheliile (I)</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/6-evangheliile-ii.html" target="_blank">6. Evangheliile (II)</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/7-crestinismul-primar.html" target="_blank">7. Creştinismul timpuriu </a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/08/8-crestinismul-in-europa-primul-mileniu.html" target="_blank">8. Creştinismul în Europa: primul mileniu</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/9-crestinismul-in-europa-declinul.html" target="_blank">9. Creştinismul în Europa: declinul</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/10-evolutia-crestinismului-in-romania.html" target="_blank">10. Evoluţia creştinismului în România</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2015/09/11-concluzii.html" target="_blank">11. Concluzii</a></br>B.http://www.blogger.com/profile/00112632904226218335noreply@blogger.com4tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-1475866552775908142015-02-23T18:39:00.001+02:002015-02-23T19:01:43.162+02:00Stop, Olivia Steer ! Doamnă Olivia Steer,</br></br>
Recunosc că până acum câteva zile, nu am auzit despre tine. Nu sunt interesat de viaţa şi activităţile celebrităţilor care fac deliciul atâtor ziare sau televiziuni specializate în a promova diverse persoane… doar pentru că sunt acele persoane. </br>
Te-am remarcat când ai început să atragi atenţia pe internet, când ai început să dai sfaturi medicale, şi să promovezi erori ştiinţifice şi apeluri la sentimente pe post de argumente împotriva vaccinărilor.</br>
Ah, da, am uitat, pretinzi că „nu-ţi propui să diagnostichezi, să tratezi sau să oferi sfaturi medicale”. Noroc că ai spus asta, pentru că altfel, citind comentariile de pe blog, aş fi putut jura că dai sfaturi medicale:</br>
<a href="http://oi57.tinypic.com/a0v2ir.jpg" target="_blank"><img src="http://oi57.tinypic.com/a0v2ir.jpg" height=342 width=240 /></img></a></br>
Da. Ce vedem aici sunt… „ne-sfaturile” tale şi „ne-tratamentele” pe care „nu” le recomanzi. Chiar şi cititoarele tale fidele fac chiar referire la ziua de joi ca fiind „zi de consult şi sfaturi”. Faptul că îţi completezi recomandările şi tratamentele cu „asta e ce-aş face eu, tu alegi ce vrei” nu înseamnă că nu dai sfaturi, înseamnă doar o tentativă puerilă de-a scăpa de răspunderea pentru ceea ce ai recomandat.</br>
Suc de fructe pentru cancer ? Cure pentru un (ipotetic) bolnav de ficat… sau pentru o reală infecţie cu streptococ ? Amenoreea, „motiv de încântare” ? Dragă Olivia, să spui că nu dai sfaturi medicale, apoi să postezi asemenea comentarii, este doar o insultă adusă bunului simţ, adăugată răului pe care sfaturile tale îl vor provoca - sfaturi medicale care duc la agravarea bolilor sau chiar la moartea pacienţilor.</br>
Există un motiv pentru care durează foarte mult timp pentru pregătirea cuiva în medicină. Este necesar ca viitorul medic să înţeleagă în amănunţime funcţionarea fizică şi biochimică a organismului, numeroasele modalităţi în care ceva se poate „defecta”, cum se identifică problema, şi cum se remediază. Fără toate aceste cunoştinţe, riscă să recomande tratamentul greşit, şi să facă mai mult rău decât bine. Or, cum tu nu ai aceste cunoştinţe, este lesne de dedus la ce rezultate vor duce opiniile tale, dacă vor fi puse în practică. </br>
Sunt convins că tu-ţi închipui că sfaturile tale chiar fac bine. Doar că <b>bunăvoinţa</b> din spatele intenţiei nu contează. Unicul criteriu important este <b>validitatea</b> informaţiei pe care o expui. Şi nu este suficient ca cineva a cărui calificare profesională este limitată la prezentarea de emisiuni TV să lectureze câteva cărţi sau articole de pe net pentru a egala sau a depăşi cunoştinţele a zeci sau sute de mii de cercetători şi de medici din câteva domenii extraordinar de complexe, de la anatomie şi fiziologie, până la microbiologie şi imunologie. Atunci când dai de înţeles aşa ceva, nu trebuie să te mire că eşti criticată atât de aspru de atât de multe persoane, mai ales medici sau viitori medici. Ceea ce le transmiţi este că întreg subiectul, atât de dificil şi complex (pe care nu-l înţelegi) şi implicând o responsabilitate enormă (pe care nu ţi-o asumi), este de fapt o nimica toată, pe care oricine îl poate stăpâni în câteva zile, lecturând două-trei cărţi. Or, o asemenea aroganţă nu va rămâne fără un răspuns pe măsură, la fel cum un programator nu te-ar ierta dacă i-ai da de înţeles că eşti egala lui ca pregătire şi calificare pentru că ai citit un articol despre limbajul html. </br>
Nu mă îndoiesc că tu chiar doreşti să ajuţi persoanele care îţi solicită ajutorul, cărora le recomanzi „tratamente prin regim alimentar” pentru apendicită, sau „sare amară” pentru litiaza biliară:<br>
<a href="http://oi60.tinypic.com/2pzd1nc.jpg" target="_blank"><img src="http://oi60.tinypic.com/2pzd1nc.jpg" height=200 width=370 /></img></a></br>
…doar că aplicarea practică a acestor recomandări nu va duce la vreo remediere a afecţiunii, doar va întârzia prezentarea pacientului la medic, cu posibile complicaţii ale afecţiunii iniţiale. Încă o dată, unicul standard este reprezentat de corectitudinea sfaturilor, şi de eficienţa lor în a duce la remedierea afecţiunilor, nu bunăvoinţa celui care-l dă. Nu ai lăsa pe cineva să-ţi repare televizorul cu târnăcopul, chiar dacă ai fi ferm convinsă că nu doreşte decât să-l repare. Bunăvoinţa lui este irelevantă, dacă te interesează să obţii un televizor funcţional, şi unica normă aplicabilă este dacă reparatorul are cunoştinţele necesare. Or, ca şi în cazul amicului cu târnăcopul, este evident că ai o perspectivă extrem de simplistă şi deloc realistă privind bolile şi tratamentul lor.</br>
Şi aceeaşi viziune superficială o ai şi faţă de vaccinuri. Din ceea ce ai scris, pari să consideri vaccinurile un cocktail diavolesc, plin de „toxine” precum mercurul, aluminiul, formolul, cu un adaos de virusuri, injectat de „Big Pharma” pentru a se-mbogăţi de pe urma bolilor pe care aceste vaccinuri le vor produce. Este un caz tipic de chemofobie, adică frica cuiva neştiutor în ale chimiei, de toate aceste denumiri teribile. În realitate, „doza face toxicul”, cu alte cuvinte nu e periculoasă substanţa în sine, ci <b>doza</b>. Chiar şi apa, în cantităţi suficient de mari, <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Water_intoxication" target="_blank">poate ucide</a>; şi aproape nici un element, sau substanţă, în doze suficient de mici, nu va avea efecte negative. Iar în cazul substanţelor din vaccin, cantităţile sunt de ordinul microgramelor. Ajunge în organism mai mult aluminiu dacă bei o doză de suc dintr-o conservă de aluminiu decât îţi este introdusă în organism printr-un vaccin, dar, chiar dacă nu consumi asemenea produse, nu consideri că o doză de suc este otrăvire. Prin mercur, bănuiesc că te referi la Thiomersal, care nu mai este folosit de câteva zeci de ani în vaccinuri; când era folosit, era, la fel, în doze minuscule, de ordinul câtorva micrograme. Mult mai important, faptul că molecula de Thiomersal conţine un atom de mercur nu e totuna cu a injecta mercur pur. La urma urmei, sarea de bucătărie conţine un atom de clor şi unul de sodiu. Clorul este un gaz foarte iritant, iar sodiul este un metal extraordinar de reactiv, care literalmente <a href="https://www.youtube.com/watch?v=ODf_sPexS2Q" target=_blank">explodează</a> în contact cu apa. Şi totuşi, dacă pui sare în mâncare, nu înseamnă că îţi condimentezi mâncarea cu gaze iritante şi explozivi. Asta pentru că proprietăţile unui element sunt diferite de proprietăţile unei molecule care conţine acel element. Asta s-a învăţat la chimie, în şcoala generală. Iar formaldehida… pe de o parte, şi aceasta este în catităţi extrem de mici. Pe de altă parte, organismul uman produce formaldehidă şi o metabolizează permanent. Găseşti mai puţină formaldehidă într-un vaccin decât ai produs în organism în câteva minute. </br>
În privinţa conspiraţiei Big Pharma, reprezentată de producătorii de medicamente, care ar avea interesul îmbolnăvirii populaţiei, nu pot spune decât că Big Pharma este foarte stupidă. A produs vaccinuri care, dacă-mi permiţi ironia, în loc să îmbolnăvească oamenii, au eradicat variola. Apoi, în loc să înveţe din greşeala asta, a dus şi poliomielita la un pas de dispariţie… au fost câţiva anti-vaxeri, de data asta musulmani, care au reuşit să o salveze, prin câteva sate din Africa. Din nou şi din nou, vaccinurile pe care le-a produs această conspiraţie de netoţi au făcut ce trebuia şi au redus numărul de îmbolnăviri pentru numeroase boli, de la zeci de milioane la zeci de mii. Dacă Big Pharma ne vrea bolnavi, a greşit rău de tot, săraca !</br>
Şi totuşi, în ciuda faptului evident că bolile dispar în urma vaccinărilor, antivaxerii ne spun că vaccinurile nu funcţionează. Aş fi curios, câte persoane care au contactat variolă sau poliomielită au văzut în ultimii ani ?</br>
Deşi ţi s-a explicat în numeroase comentarii unde greşeşti, am să explic încă o dată elementele de bază care trebuie cunoscute despre vaccinuri şi despre cum funcţionează ele.</br>
Un vaccin constă într-o cantitate oarecare de virusuri inactivate, care sunt introduse în organism. Sistemul imunitar va reacţiona faţă de aceşti intruşi, producând nişte proteine (anticorpi) care recunosc şi atacă exclusiv acea formă de „parazit”. Producerea anticorpilor poate dura câteva zile, şi pe lângă anticorpi, numeroase alte elemente ale sistemului imunitar vor acţiona pentru a anihila intruşii. </br>
În momentul în care un virus activ va ajunge în corp, va încerca să găsească o celulă pe care să o atace pentru a se reproduce. Dacă organismul deja are anticorpi care să recunoască acel virus, există şanse destul de mari ca infecţia să fie eliminată „din faşă”, adică să fie anihilat de anticorpi, înainte ca virusul să ajungă la o celulă în care să se poată reproduce. Evident, contează foarte mult şi sistemul imunitar al celui vaccinat, care poate fi mai activ sau mai puţin activ, contează şi starea generală de sănătate, contează foarte mult şi <b>numărul de virusuri</b> intrate în organism - dacă sursa de infecţie este strănutul cuiva pe stradă la câţiva metri depărtare, probabil că e vorba de câteva sute de virusuri; dacă însă sursa de infecţie este, să spunem, colegul de bancă al unui copil, care tuşeşte şi strănută timp de câteva ore la nici un metru depărtare, îi va transmite o porţie de virusuri mult mai mare, şi creşte posibilitatea ca o parte din virusuri să se strecoare prin bariera sistemului imunitar, să ajungă la destinaţie, şi să înceapă să se reproducă.</br></br>
<b>Deci, indiferent dacă este sau nu vaccinată, dacă o persoană este expusă unei contaminări suficient de intense, se va îmbolnăvi.</b></br></br>
Asta îţi explică de ce copiii nevaccinaţi <b>sunt</b> un pericol; consideri că un copil vaccinat nu ar trebui să se teamă de unul bolnav, pentru că „e vaccinat”. Dar niciodată nu s-a pretins despre vreun vaccin că ar fi un soi de talisman magic, care să îndepărteze duhurile-bolii de cel ce-l poartă, şi că ar conferi imunitate 100%.</br>
Scopul vaccinării nu este de a-i face pe toţi cei vaccinaţi total imuni la boală, ci de a reduce probabilitatea contaminării de la un individ la altul. Astfel, chiar şi în cazul apariţiei unei infecţii, cel infectat nu va transmite boala prea departe. În cazul unor boli suficient de serioase, există chiar şanse să moară. Dar într-un grup nevaccinat, de la acel unic individ se vor îmbolnăvi aproape toţi cei ce intră în contact cu el, apoi toţi cei ce intră în contact cu vreunul dintre aceşti noi bonavi, apoi următorii, şi tot aşa, până când epidemia se împrăştie în întreaga populaţie, în timp ce într-un grup vaccinat îmbolnăvirile vor fi limitate la doar câteva persoane, care au intrat suficient de mult în contact cu persoana contaminată iniţial. </br>
O analogie ar fi o pajişte cu fân. Dacă fânul este uscat, un chibrit aruncat va transforma rapid tot fânul în scrum, la fel cum o epidemie se poate răspândi pe un întreg continent, afectând milioane de oameni. Pentru a preveni un incendiu, nu trebuie să acoperi fiecare fir cu azbest, nu trebuie să-l faci complet ignifug, ci ajunge să-l „vaccinezi”, udându-l. Da, chiar dacă e ud, nu este imun la foc - dacă ţii firul în flacără suficient, se va aprinde oricum; însă pentru a aprinde un fir ud, e nevoie de mai multă expunere la foc. Dar chiar dacă aprinzi unul, sau două, sau nouă fire de pe pajişte, focul se va stinge repede, pentru că probabilitatea oricărui fir de a se „contamina” de la un vecin este mult mai mică.</br>
Aceasta este ideea „imunităţii de grup”, cea pe care o conferă vaccinurile, în care un individ nu este protejat de vaccinul în sine, ci de vaccinurile celor din jur, adică de reducerea probabilităţii de contaminare între oricare doi indivizi din grup, astfel încât o epidemie nu se poate declanşa pentru că nu mai este suficient de contagioasă. </br>
Procentajul din populaţie care trebuie vaccinat pentru a atinge acest prag variază în funcţie de virusul care o cauzează, dar pentru majoritatea bolilor, este în jur de 85-90%. Nu trebuie uitat că nu orice persoană poate fi vaccinată - bolnavii de SIDA, cei care sunt trataţi cu imunosupresoare, cei cu afecţiuni imunitare, copiii prea mici pentru a fi vaccinaţi. Toţi aceştia sunt vulnerabili la îmbolnăviri, şi sunt nevoiţi să se bazeze pe imunitatea de grup, conferită de vaccinarea celorlalţi. Este evident că în pajiştea noastră virtuală, nu ajută ca doar jumătate din indivizi să fie udaţi, iar ceilalţi să rămână vulnerabili. Când imunitatea de grup este compromisă, cei expuşi îşi vor transmite boala de la unul la altul, formând zeci sau sute de focare de infecţie, şi nu va mai conta dacă cineva este vaccinat sau nu, boala permeând pe „cărările” reprezentate de cei nevaccinaţi prin întreaga populaţie. </br>
Propaganda anti-vaxerilor este plină de exemple în care unul sau câteva fire din pajişte s-au aprins, adică de cazuri de îmbolnăviri în cadrul unor populaţii vaccinate, ignorând să menţioneze că, în absenţa vaccinărilor, aceleaşi boli au afectat nu câteva zeci de persoane, ci zeci, sute de mii sau chiar milioane. </br>
O altă ameninţare des invocată de antivaxeri este legătura dintre vaccinuri şi autism. Doar că, şi aici, anti-vaxerii se autocontrazic, şi practică o selecţie a datelor, ignorând o bună parte a informaţiilor cunoscute pentru a-şi putea susţine cauza. După ce au decretat că vaccinurile sunt promovate de medici şi de Big Pharma pentru câştig, prezintă un studiu realizat de un medic, Wakefield, care a fost <b>plătit</b> de o companie concurentă celei care produce vaccinul MMR pentru a găsi probleme la acel vaccin. Studiul a fost defectuos din toate punctele de vedere, analizând 12 copii care au fost iniţial găsiţi sănătoşi… de părinţii lor; or, în acea perioadă, autismul nu putea fi diagnosticat la o vârstă atât de fragedă nici măcar de experţi. De atunci, studii implicând sute de mii de copii au indicat absenţa totală a oricărei corelaţii între autism şi vaccinare. Dar antivaxerii ignoră studiile serioase şi se agaţă de un unic studiu defectuos, despre care se ştie că a fost plătit, pentru a demonstra că vaccinurile cauzează boala. </br>
În realitate, cauzele autismului nu sunt încă pe deplin cunoscute - se ştie doar că nu sunt vaccinurile, întrucât prevalenţa bolii este aceeaşi în populaţii vaccinate sau nevaccinate. Studii recente par a indica o cauză genetică, în care caz un copil are boala încă de când se naşte, dar aceasta nu devine evidentă decât după o anumită vârstă. Or, dacă cam la aceeaşi vârstă se face un vaccin, părinţii vor remarca apariţia simptomelor autismului în perioada imediat următoare vaccinării. Concluzia lor ? „Vaccinul mi-a îmbolnăvit copilul !” </br>
Un alt aspect priveşte mărirea numărului de cazuri diagnosticate cu autism în decursul anilor. Repet, mărirea numărului de cazuri <b>diagnosticate</b>. Nu de cazuri pur şi simplu. Cu alte cuvinte, pe măsură ce boala este cunoscută şi înţeleasă mai bine, sunt diagnosticate şi considerate ca manifestări ale bolii şi bolnavii care manifestă forme mai uşoare, care existau şi acum 100 ani dar nu erau consideraţi ca având vreo afecţiune, ci erau pur şi simplu decretaţi „mai înceţi la minte”, „mai timoraţi” sau „mai ciudaţi”. </br>
Oricât de bine intenţionaţi ar fi antivaxerii, propaganda lor afectează atât campaniile de realizare a vaccinărilor… cât şi aplicarea cercetărilor privind diagnosticarea autismului. Cât timp induc publicului ideea că vaccinările ar fi cauza, sau una dintre principalele cauze ale bolii, părinţii ignoră adevăratele cauze; induşi în eroare de antivaxeri, vor lua deciziile cele mai nepotrivite, evitând vaccinările, şi totodată neobosindu-se să apeleze la testele cele mai recente, capabile să detecteze boala cu mult înaintea manifestării ei.</br>
Motivul pentru care nu am scris pe blogul tău, Olivia, sau pe pagina de Facebook, este pentru că am remarcat că, pentru o… jurnalistă - aşa te-ai declarat - eşti departe de imparţialitate şi de exprimarea liberă a opiniilor, pe care le pretinzi de la alţii, şi ştergi orice comentariu critic, care-ţi explică unde greşeşti. Am remarcat aceeaşi atitudine, de a ignora sau bloca criticile valide pentru a putea promova în continuare aceleaşi erori, şi la ceilalţi promotori ai pseudoştiinţei, ai anti-ştiinţei sau anti-logicii, de la creaţionişti la conspiraţionişti, anti-GMO-işti sau fanatici ai vegetarianismului. Toţi aceştia consideră că este mai important ca oamenii să creadă ce le spun ei, indiferent dacă e adevărat sau nu, şi îşi apără Adevărul™ împotriva oricărui argument logic, şi chiar împotriva realităţii, atunci când aceasta îi contrazice.</br>
Iar cauza pe care încerci să o aperi poate fi susţinută doar prin ignorarea unor date, şi prezentarea distorsionată a altora, dar este zdrobită atunci când sunt luate în calcul <b>toate</b> informaţiile. </br></br>
De pildă, </br>
<b>Fapt</b>: În Statele Unite, înainte de 1963, între 3 şi 4 milioane de persoane se îmbolnăveau anual de pojar. </br>
<b>Fapt</b>: O campanie de vaccinare persistentă împotriva pojarului, începută în 1963, a dus la eradicarea completă a bolii de pe teritoriul Statelor Unite, unicele cazuri înregistrate după anul 2000 fiind importate din alte ţări de persoane care fie au călătorit şi s-au îmbolnăvit, fie au luat boala de la o persoană recent revenită dintr-o călătorie. Numărul de cazuri anuale era de ordinul câtorva zeci (37 cazuri în 2004, de exemplu).</br>
<b>Fapt</b>: Dezinformarea antivaxerilor a dus la scăderea numărului de vaccinări în ultimii ani, până când a atins un număr critic de părinţi, speriaţi de informaţiile trunchiate sau false, şi convinşi şi de faptul că boala oricum părea eradicată; astfel, acoperirea vaccinului a scăzut sub limita necesară, iar imunitatea de grup a întregii populaţii a dispărut.</br>
<b>Fapt</b>: o dată imunitatea de grup dispărută, pojarul a început să afecteze din nou populaţia, înregistrându-se un focar în 2011 şi 11 focare în 2013, ca în 2014 să se ajungă la 23 de focare, care au afectat peste 600 persoane. În prezent, epidemia de pojar din SUA a afectat deja <a href="http://www.cdc.gov/measles/multi-state-outbreak.html" target="_blank">125 persoane din 7 state</a> diferite. Trebuie subliniat, marea majoritate a celor infectaţi nu erau vaccinaţi.</br></br>
Contraargumentele antivaxerilor îmi sunt cunoscute: <i>pojarul nu este o boală prea serioasă</i>, <i>este mai bine pentru copii să facă boala</i>, <i>imunitatea dobândită în urma bolii este mai grozavă decât…</i></br>
<b>NU.</b> Nu are rost să demonstrez că fiecare din afirmaţii este falsă; am să subliniez încă o dată elementul esenţial, cel pe care antivaxerii refuză să-l recunoască şi să-l admită:</br></br>
<b>Vaccinarea a eradicat boala, iar lipsa vaccinărilor a adus-o înapoi</b>.</br></br>
<b>Acesta</b> este elementul cel mai important. Aş putea completa cu referiri la persoanele imunocompromise pentru care boala poate fi fatală, la complicaţiile care pot apare - de la orbire la pneumonie sau chiar afectarea creierului, la costurile spitalizărilor, sau la copiii care au murit datorită pojarului (conform WHO, peste <a href="http://www.who.int/mediacentre/factsheets/fs286/en/" target="_blank">145.000 copii</a> din toată lumea au murit de pojar în 2013, în timp ce în 1980, când vaccinările erau într-o proporţie mult mai mică, au murit peste 2,5 milioane copii). Dar toate „răspunsurile” antivaxerilor nu sunt doar contrazise de realitate, dar sunt o tentativă de distragere a atenţiei de la un exemplu evident, clar, şi care demonstrează cel mai limpede cât de dăunătoare şi falsă este propaganda lor, şi anume că <b>vaccinarea a eradicat boala, iar lipsa vaccinărilor a adus-o înapoi</b>.</br>
Ţelul pe care te străduieşti să-l atingi, draga mea Olivia, este unul de care am scăpat cu greu. De-a lungul istoriei, până la începutul secolului XX, toată lumea mânca doar bio, nu se vaccina pentru că nu existau vaccinuri, se trata exclusiv naturist, cu ceaiuri şi decocturi din plante, iar în caz de boală, diagnosticul şi tratamentul pentru orice copil bolnav erau bazate exclusiv pe intuiţia părinţilor ( unul din argumentele frecvent invocate de antivaxeri este că părinţii ar şti cel mai bine cum să-şi trateze copiii, chiar mai bine decât cei ce au studiat medicina; e ca şi cum ar pretinde că utilizarea unui calculator transformă pe cineva în programator, sau că un carnet de şofer conferă automat şi abilităţi de mecanic auto ).</br>
Rezultatul concret al aplicării tuturor acestor „idealuri” pe care le promovezi şi tu consta într-o rată a mortalităţii infantile infernal de mare - între 30% şi 50%, adică între o treime şi jumătate din copii mureau înainte de a împlini un an. Speranţa de viaţă era sub 40 ani, iar epidemiile făceau ravagii, secerând milioane de vieţi, deseori măturând câte un întreg continent. </br>
Şi totuşi, în ciuda tuturor dovezilor, pe care preferi să le ignori, tu alegi să te erijezi în formator de opinie într-un subiect care ţi-este străin, alegi să dezinformezi şi să reînvii acele vremuri teribile.</br>
Nu este o crimă să nu cunoşti ceva, dar a pretinde că deţii cunoaştere şi a răspândi informaţii false poate duce la dezastru !</br>
B.http://www.blogger.com/profile/00112632904226218335noreply@blogger.com14tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-36318387895562086702014-10-04T18:54:00.000+03:002014-10-04T18:57:11.812+03:00Paradoxul lui Fermi Frank Drake, profesor de astronomie şi astrofizică la Universitatea din California, a conceput în 1961 o „ecuaţie”:</br>
</br>
<b> N = R × Fp × ne × Ft × Fi × Fc × L</br></b>
</br>
<b>N</b> = numărul de civilizaţii din galaxia noastră cu care s-ar putea comunica</br>
<b>R</b> = numărul mediu de stele care se formează în galaxie</br>
<b>Fp</b> = fracţiunea dintre acele stele care au planete</br>
<b>ne</b> = numărul mediu de planete care ar putea suporta viaţă per stea</br>
<b>Ft</b> = fracţiunea, din ne, care chiar dezvoltă viaţă</br>
<b>Fi</b> = fracţiunea, din Ft, care devoltă viaţă inteligentă</br>
<b>Fc</b> = fracţiunea de civiliaţii care dezvoltă o tehnologie care produce în spaţiu semnale detectabile</br>
<b>L</b> = durata de timp în care aceste civilizaţii produc semnale</br>
</br>
Valorile propuse de Drake au fost:</br>
</br>
<b>R</b> = 1 ( o stea pe an; cifra a fost mult subestimată; în realitate, se pare că cifra e în jurul valorii de 7 )</br>
<b>Fp</b> = 0.2-0.5 ( între o cincime şi jumătate din stele vor avea planete; la fel, cifra a fost subestimată - studiile moderne împing valoarea spre 1 - aproape fiecare stea are măcar o planetă )</br>
<b>ne</b> = 1-5 ( între 1 şi 5 planete capabile să susţină viaţă )</br>
<b><span style="font-size:105%;">Ft</span> = 1 ( pe 100% din ele se va dezvolta viaţă )</br>
<span style="font-size:105%;">Fi</span> = 1 ( pe 100% din acestea se va dezvolta viaţă inteligentă )</br>
<span style="font-size:105%;">Fc</span> = 0.1-0.2 (10-20% din ele vor produce tehnologie suficient de avansată încât să poată trimite semnale în spaţiu )</br>
<span style="font-size:105%;">L</span> = între 1.000 şi 100.000.000 ani</br></b>
</br>
Pornind de la aceste date ale lui Drake, rezultatul ecuaţiei spune că ar trebui să existe între o mie şi 100.000.000 civilizaţii doar în galaxia noastră, care să emită semnale detectabile în spaţiu.</br>
Şi astfel ajungem la <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Fermi_paradox" target="_blank">paradoxul lui Fermi</a>: dacă sunt atât de multe civilizaţii care transmit semnale, cum de nu am dat de ele ??</br>
Problema principală este că, dacă pentru primele valori putem estima într-o oarecare măsură datele bazându-ne pe observaţiile astronomice, începând cu <b>Ft</b>, estimările sunt făcute doar pe baza unui singur eşantion: Terra.</br>
<b>Ft</b> indică probabilitatea abiogenezei, „fracţiunea care chiar dezvoltă viaţă”; ţinând cont că acest proces a avut loc destul de devreme în istoria Terrei, şi cunoscând numeroasele experimente legate de aceasta, experimente care indică uşurinţa producerii substanţelor organice complexe într-o varietate mare de condiţii, şi mai apoi tendinţa lor de a se combina pentru a produce compuşi chiar mai complecşi, o valoare mare, de 90-100%, pare a fi pe deplin justificată. Deci, valoarea lui <b>Ft</b> rămâne 1.</br></br>
Dar valorile atribuite <b>Fi</b> ( fracţiunea care devoltă viaţă inteligentă ), şi <b>Fc</b> ( fracţiunea care dezvoltă o tehnologie suficient de avansată ) nu sunt doar speculaţii, sunt speculaţii care contrazic chiar observaţiile realizate pe acea unic eşantion.</br></br>
<b>Fi</b>, apariţia vieţii inteligente, este considerată de Drake drept o certitudine, având valoarea de 100%. Dar din câteva miliarde de specii care au existat pe Terra, doar o singură familie, Hominidae, cu doar câteva specii, a ajuns la inteligenţa necesară pentru a-şi produce unelte ( în contextul discuţiei, pot fi ignoraţi spinii folosiţi de unele <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Woodpecker_Finch" target="_blank">păsări</a>, sau alte improvizaţii de unelte extrem de primitive care au fost observate la <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Tool_use_by_animals" target="_blank">alte câteva specii</a> ). Iar hipertrofierea inteligenţa acestor primate a rezultat nu ca o consecinţă firească a evoluţiei ei, ci în urma unor condiţii extrem de dramatice - mai exact, retragerea pădurii ecuatoriale în care primatele au trăit fericite vreme de milioane de ani, şi înlocuirea acesteia de către savană; acest nou mediu a forţat primatele să dezvolte <a href="http://korallion.blogspot.ro/2014/09/memetica-simbioza-cu-omul.html" target="_blank">o simbioză cu memele</a> şi să treacă la o dietă bazată într-o proporţie mult mai mare pe carne; iar această schimbare de dietă a fost posibilă datorită descoperirii focului. De altfel, <a href="http://news.bbc.co.uk/2/hi/8543906.stm" target="_blank">gătitul cărnii la foc</a> pare să fi fost unul din elementele care au contribuit la dezvoltarea inteligenţei.</br>
Trebuie reţinut, această evoluţie până la nivelul cerut de ecuaţia lui Drake a fost rezultatul mai multor factori, de la cei biologici - membre cu degete opozabile, capabile de manipularea obiectelor; bipedalismul, fie el şi parţial, cum a fost iniţial, pentru a permite ca o pereche de membre să se specializeze la manipulare; o dietă deja omnivoră, care a putut fi uşor transformată într-una omnivor-carnivoră; alt factor a fost descoperirea focului; iar unul dintre cele mai importante elemente a fost chiar norocul, norocul apariţiei mutaţiilor necesare pentru această adaptare, şi norocul sincronizării între potenţialul speciei la un moment dat şi modificările de mediu care au intervenit în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, supravieţuirea hominidelor a fost un succes „pe muchie de cuţit”, un pariu cu toate probabilităţile indicând spre <i>extincţie</i>. Inteligenţa, un creier suficent de avansat încât să poată dezvolta o simbioză <i>sensu stricto</i> cu memele este o capacitate foarte costisitoare, şi este mult mai probabil ca o specie care ajunge într-un moment atât de dificil încât singura cale de succes să fie hipertrofierea inteligenţei să dispară pur şi simplu.</br>
Iar dacă pentru a se califica drept „fiinţe inteligente” sunt necesare tehnologii mai avansate, de exemplu metalurgia, există o singură specie. <b>Din miliarde</b>.</br>
Comparând inteligenţa cu alte trăsături ( ochiul de pildă, capacitatea de zbor, sau veninul ) care au evoluat la zeci de grupe diferite, de la insecte la vertebrate, în mod independent, putem trage o concluzie total diferită decât Drake: <span style="font-size:105%;">inteligenţa, o inteligenţă care să poată oferi baza pentru următoarea valoare, <b>Fc</b>, este ceva extrem de rar; 1:100.000, una la o sută de mii, ar fi o estimare probabil tot prea ridicată, dar mai realistă.</br></span></br>
În privinţa valorii <b>Fc</b> ( fracţiunea care dezvoltă o tehnologie suficient de avansată pentru a fi detectabilă ), de asemenea este nevoie de un set deosebit de circumstanţe. Din nou analizând singurul eşantion existent, specia umană, remarcăm că hominidele au ajuns la avansul tehnologic "piatră cioplită" cu foarte mult timp în urmă. Primele obiecte din piatră datează de acum 1,7 milioane de ani, fiind realizate (probabil) de Australopitheci. Principalul avans realizat până la Homo Sapiens a fost doar o creştere a complexităţii uneltelor din piatră. Apoi, vreme de aproape 200.000 ani, nici specia umană nu a făcut altceva decât să se menţină la acest nivel, să-i spunem „primitiv” din perspectiva care ne interesează. Abia după ce primele culturi umane au dezvoltat agricultura, au pus şi bazele metalurgiei, ceea ce a dus la un progres tehnlogic care a continuat şi continuă şi în prezent.</br>
Dar agricultura a fost implementată doar într-un singur loc, probabil doar de un singur grup, din care, mai târziu, se vor desprinde şi altele, sau care vor fi imitate de altele. Se pare că agricultura intensivă, trecerea de la vânător-culegător la agricultor s-a produs dintr-o întâmplare, care a implicat descoperirea <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Beer#History" target="blank">efectelor alcoolului</a>.</br>
Fără agricultură, fără o bază care să permită acumularea unor rezerve de hrană, un grup este obligat să se menţină la nivelul neolitic, cu populaţii care trăiesc din ceea ce pot culege din natură, constrânse la un număr limitat de urmaşi, fără a modifica mediul foarte mult, şi fără a pune bazele vreunei tehnologii metalurgice propriu-zise, care deja necesită o specializare în cadrul grupului, necesită ca anumiţi indivizi să-şi dedice timpul şi atenţia doar realizării acestei tehnici, în timp ce alţi indivizi din grup produc suficientă hrană atât pentru ei, cât şi pentru membrii care nu produc hrană. O societate de vânători-culegători nu poate realiza această performanţă, şi într-adevăr, toate celelalte grupuri de vânători-culegători care au existat şi există pe Pământ s-au menţinut la acelaşi stil de viaţă, fără a progresa la metalurgie.</br>
Uneori, chiar simpla structură a societăţii poate reprezenta o piedică în calea dezvoltării tehnologiei. Motorul cu aburi a fost inventat <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Hero_of_Alexandria#Inventions">în Grecia Antică</a>, dar invenţia a fost văzută drept o simplă curiozitate, şi a fost ignorată ca potenţial tehnologic, pentru că societatea era una de tip sclavagist şi s-a considerat că menţinerea sclaviei ar reprezenta o metodă mai ieftină şi mai comodă pentru realizarea muncii fizice decât convertirea întregii infrastructuri spre a o adapta la această inovaţie.</br>
În privinţa avansului tehnologic până la trimiterea de semnale în spaţiu, la fel, din zecile de civilizaţii şi imperii care s-au format pe baza celei care a reuşit să descopere agricultura, doar una singură, civilizaţia occidentală, a reuşit să ajungă la pragul cosmic.</br>
<span style="font-size:105%;">Deci, şi explozia tehnologică este un eveniment extrem de rar, care s-a produs o singură dată printre nenumăratele populaţii umane de pe întreaga planetă.</span></br></br>
Iar <b>L</b>, durata de timp a existenţei civilizaţiei ? 1000 ani pentru existenţa unei civilizaţii pare puţin; şi totuşi, sunt puţine imperiile care au reuşit să dăinuiască atâta. Conflictele cu alte popoare, diverse impedimente naturale, sau chiar <a href="https://www.youtube.com/watch?v=dz39Y1c9fnk" target="blank">religia</a>, întotdeauna adversar al cunoaşterii şi progresului, au prăbuşit iremediabil imperiu după imperiu.</br>
Drake a propus ca valoare maximă o sută de milioane de ani. Or, asta e un interval extraordinar de mare. Pe Terra, acum 100 milioane de ani, mamiferele erau încă monotreme, adică depuneau ouă, şi semănau cu nişte <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Shrew" target="_blank">chiţcani</a>. Toate mamiferele cu care suntem familiarizaţi, de la liliac la balenă, de la cal la elefant şi pisică, au derivat din aceiaşi strămoşi de acum vreo 90 milioane de ani, dar formele prezente astăzi sunt apariţii relativ recente. </br>
<blockquote>
<span style="font-size:95%;">O scurtă digresiune: este frecvent invocată imaginea unor ET a căror societate „<i>a avansat dincolo de orice violenţă, dincolo de orice agresivitate</i>”. Dar este uşor de demonstrat că o societate prea pacifistă este instabilă, şi se va prăbuşi imediat ce se întâlneşte cu o alta, mai agresivă, chiar din cadrul aceleiaşi specii; apariţia unui grup mai agresiv este o consecinţă firească a variabilităţii biologice - indiferent cât de paşnică este societatea, anumiţi indivizi se vor afla la extremitatea violentă a <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Normal_distribution" target="_blank">curbei gausiene</a>, şi cu cât mai paşnici sunt ceilalţi, cu atât mai mult aceşti indivizi vor beneficia de agresivitatea lor, nu neapărat fizică, pentru a-i exploata pe ceilalţi membri ai societăţii; asta înseamnă că vor avea un succes mai mare şi se vor reproduce mai bine, „împrăştiind” genele agresive şi trăgând astfel societatea spre un nivel mai moderat, mai puţin extrem. O civilizaţie formată doar din clone ale lui Buddha ( evident, în sensul simbolic ) va putea fi înfrântă de un singur Genghis Han, sau un <a href="http://www.scientificamerican.com/article/what-psychopaths-teach-us-about-how-to-succeed/" target="_blank">individ psihopat</a>. O eugenie atentă ar putea fi o rezolvare, dar asta înseamnă deja un echilibru menţinut în mod forţat, cu alte cuvinte specia este într-un dezechilibru permanent.</br></span></blockquote>
Aşadar, pare exagerat propune ca durată de persistenţă pentru o unică civilizaţie o perioadă de timp egală cu perioada în care mamiferele au evoluat de la „chiţcani” la elefanţi şi lilieci, balene şi pisici, cârtiţe şi primate, şi s-au diversificat în mii de specii. E dificil de conceput o civilizaţie care să supravieţuiască în timp ce membrii acesteia se diversifică în mii de specii diferite, aflate la acelaşi nivel tehnologic dar cu interese diferite sau chiar opuse.</br>
Ţinând cont de aceste informaţii, dintr-o dată valorile pentru <b>Fi</b>, <b>Fc</b> şi <b>L</b> sunt exagerat de mari. Dacă le reducem la valori mai realiste, în care o specie suficient de inteligentă apare extrem de rar, de exemplu una la o sută de mii, situaţiile în care reuşeşte să dezvolte şi tehnologia necesară sunt şi ele rare, 1%, în locul celor 10-20 procente propuse, şi durata de timp a existenţei de până la 10.000 ani, în locul celor 100.000.000 ani propuse, ecuaţia devine: </br>
</br>
<b>R</b> = 7</br>
<b>Fp</b> = 1</br>
<b>ne</b> = 1-5</br>
<b>Fl</b> = 1 ( pe 100% din ele se va dezvolta viaţă )</br>
<b>Fi</b> = 0.00001</br>
<b>Fc</b> = 0,01</br>
<b>L</b> = între 1.000 şi 10.000 ani</br>
</br>
ceea ce duce la un rezultat între 0,0007 (pentru valorile cele mai mici) şi 0.035 (în cazul cel mai optimist) civilizaţii care coexistă în acelaşi timp. Sau, cu alte cuvinte, va trece o perioadă destul de lungă între apariţia şi apoi dispariţia unei specii care să-şi semnalizeze existenţa în spaţiu, şi apariţia altei specii, pe altă planetă, care să dezvolte o tehnologie capabilă să capteze aceste semnale.</br></br>
Astfel, tăcerea care domneşte în spaţiul cosmic nu este un „paradox”, cum a considerat Fermi, este ceea ce trebuie aşteptat atunci când luăm în considerare <b>toate</b> informaţiile şi renunţăm la vechile concepţii antropocentriste care considerau evoluţia drept o scară care <b>obligă</b> la apariţia unei fiinţe inteligente, „coroana evoluţiei”, care să ocupe locul din vârf. </br>
Existenţa <b>vieţii</b> pe alte planete este foarte probabilă, tinde aproape spre certitudine. Dar fără îndoială că în majoritatea cazurilor este vorba de forme de viaţă simple, similare bacteriilor; e destul de probabil să existe chiar şi forme mai complexe, pluricelulare. Însă probabilitatea să ne întâlnim cu o altă specie avansată tehnologic este extrem de scăzută.</br>B.http://www.blogger.com/profile/00112632904226218335noreply@blogger.com4tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-42543089513113018582014-09-23T21:39:00.000+03:002014-09-24T16:37:06.435+03:00Memetica: simbioza cu omul Acum foarte mult timp, cu mai mult de 2 miliarde de ani în urmă, s-a petrecut un eveniment remarcabil, deşi în aparenţă minor. O celulă eucariotă a absorbit o celulă bacteriană, dar în loc să o digere, aceasta a rămas, vie şi în siguranţă, în citoplasma „atacatorului”, ba mai mult, s-a şi reprodus aici. Celula eucariotă s-a divizat, iar celulele-fiice au moştenit la rândul lor câte o parte din bacteriile care colonizau citoplasma celulei-mamă. În timp, relaţia dintre gazda eucariotă şi „musafirii”-bacterii s-a întărit tot mai mult; gazda le-a asigurat hrana şi protecţia, iar bacteriile, la rândul lor, au ajutat gazda specializându-se în producerea de <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Adenosine_triphosphate" target="_blank">adenozin trifosfat</a>, molecula care asigură energia celulelor eucariote.</br>
În prezent, simbioza cu bacteria respectivă a devenit atât de profundă, încât o parte din genele bacteriei s-au pierdut, iar altele au fost trasferate celulei-gazdă. În absenţa acestui simbiont, celula nici nu ar mai putea funcţiona. Cu excepţia câtorva specii de amibe, fiecare celulă a fiecărui organism eucariot se bazează pe aceşti endosimbionţi pentru funcţionare; aşadar, se poate concluziona că simbioza dintre celula eucariotă şi <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Mitochondrion" target="_blank">mitocondriile</a> care o colonizează este una de foarte mare succes. </br>
Un proces aproape identic a fost şi cel care a dus la absorbirea unor cyanobacterii de către celulele unor alge, rezultând o simbioză la fel de reuşită între ceea ce astăzi sunt plantele verzi şi <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Chloroplast" target="_blank">cloroplastele</a> cu care acestea realizează fotosinteza.</br>
Biologii au avut nevoie de foarte mult timp pentru a realiza că aceste organite ale celulei eucariote, respectiv ale celulei plantelor verzi sunt de fapt <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Endosymbiotic_theory" target="_blank">endosimbionţi</a>, şi nu sunt simple organite ale celulei, precum ribozomii sau lizozomul. Gazdele au evoluat împreună cu simbionţii timp îndelungat, adaptându-se la necesităţile acestora în aceeaşi măsură în care simbionţii s-au adaptat la gazda lor, şi împreună cu aceştia. E imposibil de imaginat cum ar putea arăta un om, sau dacă ar putea exista un om, în absenţa mitocondriilor care au susţinut aproape întreaga evoluţie a eucariotelor, încă de la faza de organisme unicelulare. Organismele pluricelulare, <b>toate</b> organismele pluricelulare, sunt în realitate formate din celulele gazdei plus mitocondriile care le sprijină din punct de vedere energetic. La fel, atunci când vorbim despre plantele verzi, vorbim în realitate despre o entitate formată prin simbioza a trei organisme diferite, cu planta propriu-zisă ca gazdă, şi mitocondriile şi cloroplastele endosimbionte.
</br>
</br>
Un om, un singur om, e incapabil să producă de la zero un creion:</br>
<img src="http://www.rifugiatinelweb2000.altervista.org/img/pencil.png" width="172 height="400" /></img></br>
Un obiect aparent extrem de simplu reprezintă de fapt o culme a tehnicii, la intersecţia mai multor domenii diferite, fiecare solicitând cunoştinţe diferite, specializări şi munci diferite, şi unelte diferite. E nevoie de o industrie a lemnului pentru fabricarea corpului propriu-zis al creionului; producerea grafitului presupune extragerea cărbunelui, şi o industrie chimică pentru prelucrarea şi transformarea acestuia. Vopseaua care-l acoperă, dar şi bucăţica de gumă de şters de la capăt, presupun la rândul lor o industrie petrochimică. Fâşia de tablă care fixează guma necesită extragerea şi prelucrarea metalului.</br>
La rândul lor, fiecare din aceste industrii necesită unelte care la rândul lor sunt confecţionate din metal, ceramică, sticlă, plastic şi alte materiale, la rândul lor revendicând alte şi alte cunoştinţe, alte şi alte procese.</br>
Un instrument de scris poate fi improvizat cu foarte mare uşurinţă, dintr-o bucăţică de lemn ars, dintr-o aşchie de lemn sau piatră cu care să se imprime semne pe o tăbliţă de lut, sau într-o mie de alte moduri. Dar <b>un creion</b>, aşa cum poate fi el achiziţionat în orice librărie pentru câţiva bani, depăşeşte cu mult capacitatea de producere a unui singur om, a oricărui om.</br>
Care să fie legătura dintre eucariote, dintre mitocondrii şi cloroplaste, şi tehnologia umană ?</br>
În acelaşi mod în care eucariotele în simbioză cu mitocondriile au obţinut o eficienţă mult mai mare din punct de vedere energetic, iar plantele verzi în simbioză cu cloroplastele au putut să <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Photosynthesis" target="_blank">folosească energia luminoasă</a> disponibilă pentru a-şi produce substanţele organice necesare, <span id="meme3hsapiens"></span>specia umană a evoluat în direcţia unei simbioze cu <a href="http://korallion.blogspot.ro/2011/11/memetica-introducere.html" target="_blank">memele</a>. Deşi câteva meme simple au fost observate <a href="http://korallion.blogspot.ro/2011/11/memetica-introducere.html#meme_animale" target="_blank">şi la alte animale</a>, specia umană este singura care trăieşte cu adevărat în simbioză cu acestea.</br>
În orice simbioză, atunci când unul dintre simbionţi preia o anumită funcţie, celălalt şi-o va reduce tot mai mult, până la pierderea funcţiei. Şi, într-adevăr, una dintre schimbările pe care le-a suferit specia umană datorită simbiozei cu memele a fost diminuarea unor instincte, a informaţiilor transmise <b>genetic</b> de la strămoşi. Nu mai sunt necesare mii de generaţii în care un anumit comportament să fie selectat şi accentuat încetul cu încetul de evoluţie, e suficient un instinct foarte generic, care determină membrii tineri ai speciei să absoarbă cât mai uşor memele primite de la membrii mai vârstnici; nu mai e necesar ca genele să codifice sute de „programe” în creier, ci ajunge doar un singur „program” de preluare al informaţiei de la alte creiere.</br>
Evident, un număr de instincte esenţiale au rămas - instinctul de hrănire, de evitare al durerii, cel sexual, şi altele. Dar comportamentele instinctive au cedat locul memelor deja existente în cultura în care individul se naşte.</br>
În absenţa memelor, adică fără a prelua din cunoştinţele altora, cel puţin ipotetic, o fiinţă umană ar putea da dovadă de suficientă inteligenţă pentru a prelucra o piatră şi pentru a construi câteva unelte primitive, dar pentru a putea redescoperi o tehnică mai „modernă”, precum metalurgia - fie ea şi la nivelul <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Chalcolithic" target="blank">epocii cuprului</a>, precursoarea epocii bronzului, deja e necesară o colaborare între mai mulţi indivizi, adică comunicare, iar asta presupune deja schimburi de informaţie şi deci un limbaj comun - adică meme. Dar în realitate, un individ din specia umană depinde total de ceilalţi membri ai grupului, mai ales la vârste foarte mici, iar în absenţa acestora nu se va putea dezvolta normal - creierul necesită aceste meme pentru a putea funcţiona la întreaga capacitate. În cazurile copiilor care au fost crescuţi <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Feral_child#Reality" target="blank">de animale</a>, sau chiar de oameni, dar <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Language_deprivation_experiments#In_history" target="blank">într-un mod care nu le permite această contaminare cu meme</a>, copiii fie nu au supravieţuit, fie s-au dezvoltat cu grave deficienţe mentale.</br>
Cultura noastră modernă a fost construită pe un eşafodaj complex, ale cărui baze au fost puse acum câteva milioane de ani în urmă, de către strămoşii noştri Homo erectus, atunci când aceştia au început să <a href="http://news.discovery.com/history/archaeology/human-ancestor-fire-120402.htm" target="_blank">folosească focul</a>, şi chiar mai devreme, poate chiar strămoşii Australopitheci, primii - din câte ştim - care au început să <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Oldowan" target="_blank"> cioplească unelte din piatră</a>. </br>
Încă o dată, descoperiri precum uneltele de piatră şi focul <b>predatează</b> specia noastră. Homo sapiens a preluat aceste descoperiri, şi pe această fundaţie au fost adăugate noi şi noi elemente. Iar întregul complex de cunoştinţe actuale se bazează în continuare pe simbioza dintre meme şi cei care ce-au descoperit şi apoi au folosit aceşti simbionţi pentru a transmite informaţiile necesare pentru cioplirea pietrei, a producerii focului, construirea roţii, practicarea agriculturii, apoi a metalurgiei, pentru elaborarea matematicii, şi pentru naşterea ştiinţei. Sute de generaţii de oameni şi-au adus contribuţia, completând cu meme tot mai complexe despre medicină, astronomie, fizică sau chimie; iar astăzi genetica, informatica, nanotehnologia sau fizica cuantică sunt doar noi şi noi meme care se acumulează peste alte două milioane de ani de informaţii.</br></br>
Chiar gândurile proprii, de zi cu zi sau de la minut la minut ale cuiva, sunt bazate pe cuvinte, concepte şi imagini preluate ca meme. Întreaga personalitate a unui om este doar rezultatul extraordinar de complex al interacţiunii dintre mii de meme preluate, modificate, sau create pe baza altor meme.</br>
Civilizaţia, tehnologia şi însăşi fiinţa umană sunt în realitate produsul interacţiunii dintre creierul uman ca suport fizic, precum hardware-ul unui computer, şi cultura de meme care a „contaminat” strămoşii pre-umani ca software necesar pentru a pune în funcţiune acest hardware.</br></br>
Astfel, a răspândi convingeri nejustificate, sau mai rău, contrazise de dovezi, şi a le prezenta drept adevărate înseamnă mult mai mult decât a-ţi exercita „dreptul la opinie” sau „dreptul la libera exprimare”. Înseamnă a răspândi o memă parazită în „fondul memetic” al speciei, înseamnă a abuza simbiontul de care depinde nu doar avansul tehnologic, nu doar progresul, dar care chiar defineşte specia umană. Este echivalentul împrăştierii unui virus în sursa de apă a unui oraş - un gest criminal, care trebuie pedepsit ca atare. </br>
Şi acesta este motivul pentru care nici un om raţional nu are voie să se ascundă după scuza că „fiecare are dreptul să creadă ce vrea”, şi să asiste indiferent la prezentarea, adică la replicarea vreuneia din nenumăratele meme eronate care au contaminat specia umană, de la religie la medicina alternativă şi superstiţii. Fiecare din ele implică <a href="http://whatstheharm.net/" target="blank">consecinţe negative</a> de un soi sau altul, şi trebuie combătute fără milă.
B.http://www.blogger.com/profile/00112632904226218335noreply@blogger.com9tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-2404280751038298312014-08-17T15:51:00.000+03:002014-08-17T15:51:14.496+03:00Presupoziţionalismul O variantă a <a href="http://korallion.blogspot.ro/2013/01/argumentul-din-moralitate.html" target="blank">argumentului din moralitate</a>, argumentul transcendent pare să revină în vogă printre apologiştii creştini, doar că de această dată a înlocuit „moralitatea” cu „cunoaşterea”, mai precis „cunoaşterea absolută”:</br>
<blockquote><span style="font-family: comic sans ms,sans-serif;"><span style="font-size: 95%;">Dacă nu există dumnezeu, cunoaşterea nu este posibilă</br>
Cunoaşterea este posibilă.</br>
Aşadar, dumnezeu există.</span></span></blockquote>
Într-o formă mai agresivă,
<blockquote><span style="font-family: comic sans ms,sans-serif;"><span style="font-size: 95%;">Cunoaşterea şi raţionarea nu sunt posibile decât prin dumnezeu.</br>
Cunoaşterea şi raţionarea sunt posibile.</br>
Aşadar, dumnezeu există.</span></span></blockquote>
Astfel, orice discuţie raţională pe marginea argumentului este folosită de apologişti ca o armă cu care să contracareze: „<i>Dacă foloseşti raţiunea, atunci admiţi că dumnezeu există, întrucât în absenţa lui raţionarea n-ar fi posibilă !</i>”</br>
<span id="potisateinseli"></span>Un al doilea element al strategiei pe care o desfăşoară apologiştii care folosesc acest argument este un atac permanent asupra certitudinii oponentului, prin <a href="http://korallion.blogspot.ro/p/mic-dictionar-de-falaciozitati_11.html#needling" target="_blank">multiple interogări</a> asupra certitudinii pentru fiecare afirmaţie, şi pentru fiecare răspuns. Cu alte cuvinte, oponentul argumentului e adus în poziţia de-a admite, onest, că nu deţine certitudinea absolută pentru convingerile sale, ceea ce oferă apologistului ocazia să <a href="http://korallion.blogspot.ro/p/mic-dictionar-de-falaciozitati_11.html#ipsedixit" target="_blank">proclame</a> mândru că <b>el</b> deţine cunoaştere absolută, prin revelaţie divină.</br>
Şi aici discuţia se încheie: apologistul <b>ştie</b> cu 100% siguranţă ceea ce afirmă, în timp ce oponentul său a recunoscut că nu este sigur de nimic ( adică că „nu ştie nimic” ), nici măcar dacă eventualele obiecţii ce le-ar putea avea sunt sau nu valide.</br>
Sau nu.</br>
Nu e o dezbatere serioasă cea în care una din părţi doar <b>proclamă</b> că are dreptate, iar argumentul propriu-zis conţine mai multe erori - <a href="http://korallion.blogspot.ro/p/mic-dictionar-de-falaciozitati_11.html#circulusinprobando" target="_blank">raţionament circular</a>, <a href="http://korallion.blogspot.ro/p/mic-dictionar-de-falaciozitati_11.html#specialpleading" target="_blank">pledoarie specială</a>, <a href="http://korallion.blogspot.ro/p/mic-dictionar-de-falaciozitati_11.html#apelullaignoranta" target="_blank">apeluri la ignoranţă</a> - doar că, în acest caz, tactica apologistului este să <b>respingă</b> contraargumentele care-i sunt aduse, sub motiv că <i>dacă foloseşti raţionamente nu faci altceva decât să demonstrezi că eu am dreptate !</i>. </br>
O metodă eficientă de combatere a acestui tip de argument este „oglindirea”, întoarcerea afirmaţiilor, dar cu creditarea altei entităţi similare, de pildă <a href="http://korallion.blogspot.ro/2013/09/sa-vorrrbim-precum-pirrratii.html" target="_blank">FSM</a>: este FSM cel ce reprezintă baza raţiunii. Orice raţionament ar folosi apologistul nu face decât să demonstreze existenţa lui FSM. Certitudinea revelaţiei divine este doar o credinţă falsă a apologistului, asta o ştie oponentul lui cu <b>certitudine</b>: FSM i-a revelat-o personal !</br>
Această strategie poate arăta cât de lipsit de substanţă e argumentul iniţial: în absenţa oricărei dovezi care să indice într-o direcţie sau alta, orice entitate, zeu sau concept fantasmagoric poate fi declarat ca fiind sursa cunoaşterii şi a raţiunii; în absenţa oricărei dovezi, oricine poate pretinde revelaţie divină de la entitatea respectivă, revelaţie care să-i confere 100% siguranţă pentru o afirmaţie sau alta… dar în absenţa oricărei dovezi, toate acestea reprezintă doar aserţiuni goale.</br>
</br>
Pentru o demontare mai serioasă a argumentului, e necesară o abordare foarte atentă a răspunsurilor oferite.</br>
Un element care necesită atenţie este <a href="http://korallion.blogspot.ro/p/mic-dictionar-de-falaciozitati_11.html#falsadihotomie" target="_blank">falsa dihotomie</a> care este deseori strecurată. Nu există doar două valori posibile pentru o convingere, „certitudine absolută” sau „incertitudine totală”; dacă nu ştii ceva cu 100% siguranţă nu înseamnă că nu ai nici cea mai vagă idee în privinţa unei anumite întrebări. În această poziţie va încerca apologistul să îşi împingă oponentul, dar evident există şi alte nivele. Cel la care se operează în majoritatea domeniilor este „certitudinea dincolo de orice îndoială rezonabilă”, care nu doar că oferă un cadru coerent în care să putem opera şi lua decizii, dar acceptă şi permite corectarea eventualelor erori. Într-adevăr, nu putem şti că nu trăim într-un univers simulat, ca în filmul „Matrix”, pentru că scenariul respectiv este, cel puţin teoretic, non-falsifiabil. Dar faptul că nu putem demonstra că ceva este fals <a href="http://korallion.blogspot.ro/p/mic-dictionar-de-falaciozitati_11.html#apelullaignoranta" target="_blank">nu înseamnă că este automat adevărat</a>, sau măcar posibil. Este de datoria celui ce încearcă să propună scenariul să îl şi demonstreze, iar dacă nu o face, <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Occam%27s_razor" target=_blank">Briciul lui Occam</a> este o justificare suficientă pentru a respinge <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Solipsism" target="_blank">solipsismul</a>, Lumea-de-tip-Matrix, „realitatea de dincolo de realitate” sau alte scenarii similare. Cât timp realitatea percepută pare a fi unica „realitate reală”, speculaţiile despre ce-ar putea fi nu-şi au rostul.</br>
De aici, trebuie să investigăm <b>cum</b> s-a determinat că <i>cunoaşterea şi raţionarea sunt posibile doar prin dumnezeu</i>. Asta presupune că e necesar să pornim de la presupoziţia că dumnezeu există, sau mai precis că dumnezeul X (cel în favoarea căruia se prezintă argumentul ) există. De altfel, de aici provine numele tipului de argumentaţie: „presupoziţional”, din englezescul "presuppositional", este o şcoală de gândire creştină care declară că dumnezeul biblic şi adevărul revelat în scriptură sunt obligatorii ca presupoziţie pentru orice gând raţional. Dar, evident, acesta este doar un <b>raţionament circular</b>: o dată ce zeul este introdus printre premize, va apărea şi-n concluzie. Iar <b>justificarea</b> pentru a introduce zeul biblic printre premize este… un verset din biblie !</br>
Următorul punct de interes este cum se poate demonstra că nu există vreo altă metodă de a cunoaşte ceva decât exclusiv prin revelaţie de la o entitate omniscientă. Eric Hovind, fiul lui Kent Hovind, a apelat la <a href="#potisateinseli">această tactică</a> în mai multe dezbateri, atacându-şi adversarii cu întrebări privind posibilitatea ca ei să se înşele în privinţa a tot ceea ce cred că cunosc, ca apoi să declare triumfător că <b>el</b> nu se înşeală, că unica sursă posibilă de cunoaştere este de-a primi cunoaşterea de la cineva omniscient. Evident, nu a demonstrat că nici o altă sursă nu poate exista, şi nici nu a precizat dacă <b>el</b> s-ar putea înşela, măcar în această privinţă. Deşi, probabil, dacă ar fi fost întrebat, ar fi spus că omniscientul i-a oferit certitudine… dar aici se poate întoarce roata întrebărilor: „eşti sigur ? eşti sigur că eşti sigur ? eşti sigur că…”, şi s-ar putea insista pentru a afla exact în privinţa a cât de multe informaţii i-au fost revelate, şi câte nivele de siguranţă deţine de la omniscient.</br>
Pentru că aici e o altă problemă: minţile umane sunt limitate. Ar trebui demonstrat şi că un creier uman poate cunoaşte cu 100% certitudine o informaţie, fie ea şi revelată divin, în condiţiile în care toate informaţiile cu care operează creierul în mod normal îi parvin prin simţuri imperfecte, care pot fi înşelate cu uşurinţă. Unicul lucru de care o persoană poate fi sigură este propria existenţă (iată un lucru de care cineva poate fi 100% sigur !), dar acest lucru este axiomatic. În rest, orice altă convingere, oricât de fermă, poate fi o iluzie, poate fi ceva ce persoana respectivă <b>crede</b> că ştie cu 100% certitudine dar totuşi să se-nşele, poate fi o convingere care i-a fost introdusă în creier de computerul care operează Matrix-ul.</br>
Oponentul a admis de la bun început că s-ar putea înşela, în timp ce apologistul presupozitionalist a pornit de pe o pretinsă poziţie de certitudine absolută, dar iată că acum apologistul se găseşte în neplăcuta postură de-a trebui să justifice certitudinea pe care-o are, şi să explice de ce <b>el</b> n-ar putea fi victima unei alte entităţi care se prezintă ca fiind omniscientă deşi nu este, şi-i relevă lucruri eronate împreună cu asigurarea că sunt adevărate. În ultimă instanţă, să explice de ce <b>el</b> n-ar putea fi victima Matrix-ului.</br>
Iar dacă s-a ajuns aici, chiar mai dificil de justificat şi explicat ar fi motivul pentru care <b>ipotetica entitate</b> care <b>se crede</b> omniscientă şi care-i „şopteşte” lucruri nu ar fi, chiar ea, victima iluziei că e omniscientă sau a unei realităţi de tip Matrix !</br>
Având doar o iluzie a certitudinii, indus în eroare de o entitate malevolentă - fie ea un demon, un dumnezeu care „operează pe căi necunoscute” sau computerul care controlează realitatea Matrix, indus în eroare de o entitate care la rândul ei se înşeală, sau având adevărata revelaţie de la o entitate cu-adevărat omniscientă - în oricare din cazuri, rezultatul este acelaşi: apologistul este încredinţat că deţine certitudine absolută, dar fără nici o posibilitate de-a exclude vreuna din celelalte variante… decât chiar propria convingere că nu se-nşeală. Şi de pe această poziţie şubredă, pretinde de la oponent adevăruri absolute şi o certitudine 100% pe care apologistul însuşi nu reuşeşte să le prezinte, şi eşuează a se ridica la standardele pe care le-a stabilit ca fiind necesare pentru oponent. Simpla pretenţie că „revelaţia a oferit siguranţa respectivă” este, în cel mai bun caz, doar o <a href="http://korallion.blogspot.ro/p/mic-dictionar-de-falaciozitati_11.html#evidentaanecdotica" target="_blank">dovadă anecdotică</a>, ceva ce doar apologistul a experimentat, fără a putea deosebi între cunoaşterea absolută şi iluzia cunoaşterii absolute, pentru că nu poate fi verificat; iar în cel mai rău caz este doar un ipse dixit.</br>
Astfel, întregul argument este o formulare foarte bombastică pentru infantilul „eu am dreptate pentru că aşa zic eu, şi orice-ai zice tu nu mai contează”.</br>
În perspectiva presupoziţionalistă, toate eforturile autentice depuse pentru a încerca să înţelegem Universul nu valorează nimic; toată cunoaşterea pe care am acumulat-o până azi nu are nici o valoare; rezultatele concrete pe care le-am obţinut sunt complet irelevante. Ni se spune că trebuie să abandonăm tot ceea ce ne face oameni, şi asta doar pentru ca asemenea apologişti să poată pretinde, cu aroganţă, superioritatea absolută cunoaşterii.</br></br>
<ul><li><b><span style="font-size:105%;">Din aceeaşi serie:</b></ul></span>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2012/07/pariul-lui-pascal.html" target="_blank">Pariul lui Pascal</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2013/01/argumentul-ontologic.html" target="_blank">Argumentul Ontologic</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2013/01/argumentul-cosmologic.html" target="_blank">Argumentul Cosmologic</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2013/01/argumentul-cosmologic.html#kalam" target="_blank">Argumentul Cosmologic, reformularea lui Kalam</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2013/01/argumentul-teleologic.html" target="_blank">Argumentul Teleologic</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2013/01/argumentul-teleologic.html#antropic" target="_blank">Argumentul Antropic</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2013/01/ceasul-lui-paley.html" target="_blank">Ceasul lui Paley</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2013/01/argumentul-din-moralitate.html" target="_blank">Argumentul din Moralitate</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2013/01/alte-argumente.html#lege" target="_blank">Argumentul Legiuitorului</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2013/01/alte-argumente.html#gradatie" target="_blank">Argumentul din Gradaţie</a></br>
<a href="http://korallion.blogspot.ro/2013/01/alte-argumente.html#miscator" target="_blank">Argumentul Mişcătorului Nemişcat</a></br>B.http://www.blogger.com/profile/00112632904226218335noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-64568499342712340172014-08-06T20:25:00.001+03:002014-08-06T20:25:45.885+03:00Culte şi secte Pentru început, să aruncăm o scurtă privire asupra a două culte. Două culte relativ noi pe scenă, şi atât de excentrice, încât fac pe aproape oricine, oricât de credul şi dispus să accepte pretenţii exagerat de ridicole, să facă un pas în spate şi să-şi exprime neîncrederea când e prezentat pentru prima dată cu ele: chiar şi pentru el, e prea exagerat !</br>
Să începem cu religia mai veche, mormonismul. Înfiinţată de un oarecare Joseph Smith, religia mormonă are drept carte sfântă o carte dictată de acesta, pe măsură ce Joseph Smith pretindea că descifrează nişte tăbliţe de aur pe care le-a găsit în urma unei revelaţii. Iar istoria descrisă pe acele plăcuţe implică mutarea unui trib de israeliţi pe continentul american, precum şi o vizită a lui Isus, după înviere, la aceşti colonişti din America. Da, conform mormonilor, după ce a înviat, Isus a făcut un popas în America, la evreii de acolo. Printre alte performanţe, Isus a fost şi cel care a descoperit America !</br>
Nu cred că mai trebuie menţionat că nimeni altcineva în afară de Joseph Smith nu a văzut plăcuţele respective, pentru că după ce traducerea s-a încheiat, ele au fost luate de un înger. Sau cel puţin aşa a spus Joseph Smith. Sau că, după ce Joseph a dictat un capitol „de pe plăcuţe”, cel care le transcria a pierdut ( sau, conform altor surse, a ascuns, la sfatul nevestei sale ) 116 pagini din manuscris; dacă ar fi avut o sursă scrisă de pe care să recitească, Joseph Smith ar fi putut dicta din nou pasajul respectiv, identic cu ceea ce dictase înainte. Însă se pare că pierderea acelor pagini l-a mâniat pe dumnezeu suficient de mult încât să-i interzică lui Joseph să re-traducă, astfel că, în „Cartea lui Mormon”, Cartea lui Lehi nu mai este tradusă, şi în schimb apare un rezumat luat din Cartea lui Nephi.</br>
Şi mai interesant este că mormonii ştiu despre această întâmplare. În loc să tragă concluzia logică evidentă, că Joseph Smith dicta „din burtă”, că nu a putut să mai dicteze încă o dată 116 pagini inventate, şi a găsit o scuză pentru a nu o face, ei consideră cumva că toată povestea demonstrează… incompetenţa celui ce nota, care, fără a realiza sfinţenia manuscrisului, a permis pierderea paginilor, şi astfel mânia divină şi imposibilitatea de-a reface cele 116 pagini sunt, cumva, justificate.</br></br>
Un alt cult, poate chiar mai ciudat, este cel al Bisericii Scientologice. Scientologia, descrisă de L. Ron Hubbard, un scriitor de SF, care, aparent, a declarat la un moment dat că „<i>Nu te îmbogăţeşti scriind literatură ştiinţifico-fantastică; dacă vrei să te-mbogăţeşti, întemeiază o religie.</i>”</br>
Conform doctrinei scientologice, galaxia este condusă de Lordul Xenu, un dictator cosmic; acesta a decis la un moment dat să reducă populaţia galactică, drept pentru care a criogenizat nenumărate fiinţe de pe diverse planete, le-a încărcat în nave cosmice, şi le-a deşertat în vulcanii de pe Terra. Apoi a „cules” sufletele celor morţi, le-a şters memoria într-o bază de pe Lună, şi le-a eliberat din nou pe Terra. Aceste suflete rătăcitoare, „thetani”, sunt cele ce parazitează creierele speciei umane, inducând ură, dorinţă de războaie, şi altele asemenea.</br>
Să recapitulăm: un autor de SF, care recomanda iniţierea unei religii pentru a te-mbogăţi, a iniţiat o religie care pare o aventură SF proastă.</br>
În cazul scientologiei, adepţii află „secretele” despre Xenu şi originea thetanilor mult după intrarea în cult, după ce avansează în ierarhia cultului suficient de mult, adică ajung suficient de dependenţi de cult, după ce au investit atât de mult, atât financiar cât şi emoţional, încât simpla investiţie <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Irrational_escalation" target="_blank">realizată până atunci e suficientă pentru a-i menţine în cult</a>.</br>
Mormonii, ca şi martorii lui Iehova, sunt „vânători activi”, trimiţând misionari din uşă-n uşă, şi abordând oamenii pe stradă, în timp ce scientologii preferă tactica „ambuscadei”, deschizând standuri unde oferă oamenilor un „test” gratuit; testul în sine constă în montarea unor electrozi pe piele, şi măsurarea rezistivităţii electrice a acesteia - un test fără nici o valoare în sine; dar rezultatele sunt interpretate cu totul altfel de operator: pe display se afişează „numărul de thetani” care-l parazitează pe cel ce face testul; urmează o explicaţie lungă şi amănunţită, pentru a lămuri bietul neştiutor despre pericolele aduse de aceşti thetani; şi nu e deloc greu să le descrii „exact”: problemele de la servici, faptul că lucrează prea mult şi nu câştigă destul, problemele din relaţia sentimentală, chiar şi neînţelegerile pe care le are cu rudele, toate eşecurile şi problemele din viaţă se datorează lor; cu alte cuvinte, un răspuns <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Forer_effect" target="_blank">de tip Forer</a>, aparent specific, dar care se aplică marii majorităţi a oamenilor. Ah, dacă vrea să scape de probleme, dacă vrea să scape de aceşti thetani ( sau doar să afle ce-s ăia )… asta nu mai e gratis. <b>Testul</b> a fost gratis, dar <b>rezolvarea</b> vine doar prin aderarea la cult, după clasica metodă „crează o problemă pe care s-o rezolvi, şi succesul va fi al tău !”.</br>
</br>
Privind în mod obiectiv, nici un om care mai are un rest de raţiune nu ar lua în serios nici mormonismul, nici scientologia, nici nenumăratele alte variante, care mai de care mai extravagante, ale „Adevărului Adevărat” pe care-l propun cultele. Însă pe de altă parte, marea majoritate a celor ce aderă la un cult fără să fi fost îndoctrinaţi de mici nu suferă de boli psihice.</br>
Şi atunci, cum se explică că oameni normali şi raţionali ajung să creadă în scorneli grosolane, precum basmele lui Joseph Smith, lordul Xenu, „profeţiile” lui Ellen G. White, întemeietoarea cultului adventist ), sau altele ?</br>
Trebuie făcută o precizare: la fel cum în ortodoxie există fanatici devotaţi şi există persoane care se declară ortodoxe doar pentru că au fost botezate la naştere, dar nici măcar nu cred în zei, şi în cadrul cultelor există un întreg gradient de credinţe - de la persoane care s-au născut din părinţi care aparţineau de acel cult şi au fost îndoctrinate de mici la persoane care chiar s-au lăsat convinse de argumentele misionarilor şi consideră că doctrina cultului reflectă realitatea, de la persoane care au aderat la cult şi i se dedică cu toată convingerea din motive emoţionale la persoane care au fost aduse de vreun frate, de iubit sau de vreun coleg, dar nu iau foarte-n serios credinţa, şi până la persoane care continuă să meargă la biserică deşi nu cred nici o boabă din doctrina cultului, din obişnuinţă, pentru a-şi păstra prietenii, pentru a nu-şi mâhni mătuşa, sau din pură plictiseală.</br>
Însă, pentru a-şi spori numărul de membri, cultele nu se bazează doar pe îndoctrinarea realizată de părinţii deja aflaţi în cult, ci se străduiesc să recruteze noi membri. Există o categorie anume vizată de misionari, şi nu e vorba de persoanele care să fie suficient de naive încât să se lase convinse de revelaţiile lui Joseph Smith sau ale lui Ron Hubbard.</br>
Să vedem ce ne spun cultiştii cei mai convinşi:</br>
<blockquote>
„<i>Acum câţiva ani Dumnezeu m-a trecut prin foc… am început să-l caut… am căzut pe genunchi, era prima oară în viaţa mea când eu plângeam, plângeam şi mă rugam…</i>"</br>
„<i>L-am găsit pe Dumnezeu în momentul cel mai dificil al vieţii mele !</i>”</br>
„<i>Nici eu nu credeam, dar mi s-a arătat când aveam cea mai multă nevoie.</i>”</br>
„<i>Viaţa îmi era pustie, nu ştiam de ce, dar apoi l-am găsit pe Dumnezeu.</i>”,</br>
</blockquote>
şi citatele pot continua.</br>
Acelaşi leitmotiv: persoana a trecut printr-o perioadă dificilă, cu multe greutăţi, când a intrat în acel cult. Altfel spus, <b>o persoană aderă la cultul ai cărei reprezentanţi o abordează într-un moment în care persoana ( sau mai bine zis victima ) trece printr-un moment dur, este greu încercată din punct de vedere emoţional, şi este vulnerabilă la „arma secretă” a acestor culte</b>. Iar această armă este <span style="font-size:105%;"><b>empatia</b></span>. </br>
Din păcate, mulţi oameni au un nivel de socializare foarte redus, or, una din necesităţile fiinţei umane este socializarea; iar cultele oferă belşug de empatie, mai ales faţă de novicii care vin pentru prima dată. </br>
Mai ales pentru cineva care a „ţinut post”, care nu a avut parte foarte des de deschidere emoţională, efectul este copleşitor: toată lumea te salută zâmbind, toţi se îngesuie să te bată pe umăr, vor să ştie cum o mai duci, sunt ( sau par ) sincer interesaţi de binele tău, îţi oferă un umăr pe care să plângi, şi în general sunt gata-gata să sară să te-ajute, indiferent de problema pe care ai avea-o.</br>
Nu „adevărurile” pe care le recită pastorul de la amvon, nici revelaţiile extraordinare din cartea sfântă nu sunt cele care conving oamenii să adere la cultul respectiv, ci atitudinea celorlalţi enoriaşi. Victima se alătură cultului în principal pentru că, poate pentru prima dată în viaţă, se simte nu doar acceptată, ci de-a dreptul bine-venită într-un grup care pare a avea ca primă prioritate exact persoana nou-venită în grup.</br>
Doctrina şi ideile vehiculate în cadrul cultului, de la identificarea adevăratului zeu la poziţia faţă de ştiinţă, de la natura lui Isus ( când e cazul ) la trinitate, îngeri sau orice altceva - toate acestea vin mult mai târziu. Niciodată un nou-venit nu este întâmpinat cu o listă de puncte, „<i>dumnezeu e sub formă de trinitate, Universul are 6000 ani, iar glosolalia este o modalitate de a comunica cu divinitatea</i>”. Nu, despre toate detaliile acestea, despre convingerile pe care trebuie să le aibă, noul membru află mult după ce a intrat în cult, după ce se integrează în comunitate, după ce, la îndemnul întregii biserici, se îndepărtează de toate persoanele apropiate care nu sunt afiliate cultului ( „din lume”, cum le spun unele culte, tocmai pentru a sublinia această separaţie, „noi VS ei” ). Mai târziu, cu punţile tăiate, fără a mai avea pe nimeni altcineva la care să poată apela, aderentul va avea de ales între a rămâne în cult sau să renunţe la <b>toate</b> cunoştinţele, la toate legăturile sociale, şi să-şi reconstruiască de la zero întregul cerc de cunoştinţe ( de altfel, unul dintre <a href="http://eliberat-din-secta.blogspot.ro/" target="_blank">sfaturile adresate celor ce doresc să evadeze dintr-un cult</a> este să-şi facă prieteni non-cultişti înainte de a părăsi biserica ). Iar dacă o întreagă familie este în cult, iar un membru abandonează, familia rămasă este încurajată să rupă toate legăturile cu „dezertorul”.</br>
Atunci când ajung să afle toate prevederile din doctrina cultului, majoritatea sunt deja dependenţi de cult, de ceilalţi membri. De acum, nu mai contează ce anume le spun bunul-simţ, logica şi cunoştinţele proprii; încă o dată, simpla investiţie de timp, bani, şi mai ales emoţională este suficient de mare pentru ca victima să accepte orice i se spune şi chiar să adopte ca fiind opinie proprie ceea ce raţiunea i-ar spune că e absurd. După cum s-a demonstrat deja, dacă mai mulţi oameni numesc scurtul lung, sau albul negru, cel ce vede mai bine <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Asch_conformity_experiments" target="_blank">se va alinia totuşi orbeşte la convingerile exprimate ale majorităţii</a> doar pentru a nu ieşi în evidenţă. Dacă cineva e dispus să declare că linia evident mai scurtă ar fi de fapt mai lungă decât cealaltă, şi asta doar pentru că câţiva străini au spus aşa, e uşor de imaginat la ce compromisuri cu propria conştiinţă va ajunge cineva pentru a se alinia la standard atunci când cei ce-i spun absurdităţi sunt prietenii, „fraţii” săi. Şi astfel, în cadrul cultului, fiecare dintre membri devine o „cârjă” şi totodată un poliţist pentru toţi ceilalţi.</br>
Astfel, pentru cei mai mulţi membri ai cultului, biserica nu este doar locul unde trebuie să meargă o dată pe an, ci este elementul central al existenţei lor. Iar părăsirea cultului este foarte dificilă, implicând nu doar o schimbare de opinie, ci şi abandonarea unor elemente esenţiale şi reconstruirea întregii vieţi. Pentru cei mai mulţi cultişti, costul este atât de mare, încât este mai simplu să îşi suprime îndoielile şi să se autoconvingă că merg pe drumul corect.</br>B.http://www.blogger.com/profile/00112632904226218335noreply@blogger.com4tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-11299731872735293022014-04-09T21:22:00.000+03:002014-04-09T21:22:44.086+03:00Isus: o caracterizare Pentru creştini, Isus reprezintă superlativul superlativelor; tot ce este legat de el este prezentat ca un <i>non plus ultra</i>, de la extraordinara-i înţelepciune la nemaipomenita-i blândeţe şi fenomenala lui iubire de oameni ce-i sunt atribuite. „<i>Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi</i>” şi regula de aur „<i>toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor</i>” sunt prezentate în accepţiunea comună ca derivând direct de la el, de parcă înainte de Isus, sau printre cei ce n-au auzit de el, nimeni n-ar fi reuşit să se gândească la aceste principii evidente şi obligatorii pentru convieţuirea în grup: toleranţa şi empatia.</br>
Dar chiar şi printre cei ce resping pretenţiile de divinitate, sunt <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Christian_atheism" target="_blank">unele persoane</a> care-l consideră pe Isus ca fiind un soi de învăţător foarte înţelept, un model moral, cu mult înaintea perioadei sale, care a promovat mesaje pacifiste dar nu a fost înţeles de primitivii în mijlocul cărora trăia.</br>
În primul rând, consider necesar să fac o precizare. Atunci când am discutat caracterului lui Isus, în mai multe ocazii, am fost „prins” de câte un religios lipsit de imaginaţie: „<i>Aha ! deci tu crezi în Isus ! altfel, cum ai putea spune că a fost aşa sau pe dincolo ???</i>”.</br>
Nu, nu cred că Isus, aşa cum e descris în evanghelii, a existat. Cu-atât mai puţin că a făcut tot ceea ce scrie că ar fi făcut. Spre deosebire de creştini realizez că cele patru cărţi nu reprezintă mărturii personale ale unor martori, ci transcrierea unor poveşti circulate şi răs-circulate prin tradiţie orală - un mod bun de-a îmbogăţi şi înflori o relatare, dar care prezintă dezavantajul de-a acoperi orice urmă a sursei de la care a plecat legenda. După ce legendele au fost amestecate şi răstălmăcite de sute de treceri prin „telefoane fără fir”, astăzi este imposibil să determinăm dacă persoana Isus chiar a existat, a fost un personaj colectiv, sau a fost doar o invenţie. Asta nici nu contează. Articolul analizează exclusiv persoana din biblie pentru că aceasta este referinţa creştinilor. Şi se poate spune că persoana descrisă în biblie este una foarte neplăcută. Chiar dacă persoana reală a existat sau nu, cea din cărţi este o persoană cu care nu aş vrea să am de-a face.</br>
Şi, pentru a fi şi mai explicit, vă reamintesc de temele pe care le-aţi făcut la şcoală: nici profesoara de română, nici elevii nu au considerat necesară <b>existenţa</b> lui Greuceanu sau familiei zmeilor pentru a putea realiza caracterizările personajelor dintr-o operă evident fictivă. Făt Frumos este bun, zmeii şi balaurii sunt răi şi ticăloşi, şi totuşi sunt personaje fantastice. Se pot descrie trăsăturile unui personaj dintr-o carte, aşa cum apar din acţiunea cărţii, fără a fi necesar să consideri lucrarea respectivă, sau personajul, ca fiind reale.</br>
Aşadar, să vedem care sunt aceste trăsături ale lui Isus, aşa cum reies din povestirile atribuite lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan.</br>
În afara îndemnurilor paşnice găsite dacă <a href="">selectăm</a> câteva pilde şi-o predică, atributul negativ cel mai strident, care permează întreg creştinismul, atât de evident încât deja este ignorat, este <span style="color:red"><b>anularea responsabilităţii</b></span>. Oricât de mult i-o fi îndemnat el pe cei ce-l vor urma să îşi iubească semenii, Isus este un personaj dezgustător pentru că a promovat ideea scăpării de orice răspundere pentru orice faptă, oricât de reprobabilă. </br>
Hoţi, bandiţi, criminali de cea mai joasă speţă… faptele nu contează. Isus va prelua răspunderea pentru orice, Isus iartă <b>orice</b> crimă şi oferă răsplata cea mai grozavă oricui. E suficient ca persoana să-l accepte pe Isus ca salvator, şi toate acţiunile, toate consecinţele faptelor sunt anulate, răspunderea personală dispare, şi totul va fi bine. Nici măcar nu este necesar ca victimele criminalului să-l ierte, sau ca acesta să-ncerce să compenseze în vreun fel pentru ceea ce a făcut. Singura condiţie pentru acest aranjament este ca respectiva persoană să creadă în Isus, şi poate săvârşi orice, nu trebuie să-şi facă nici o grijă pentru vreo consecinţă.</br>
<span id="freemorality"></span>Astfel, este ironic când un creştin spune că ateii că „<i>cred în dumnezeu, dar îl neagă pentru că vor să păcătuiască</i>”. Dacă chiar ar fi aşa, nu negarea, ci credinţa, adică acceptarea lui Isus ca salvator este cheia pentru a putea păcătui în voie:<blockquote>
<b>Matei 5:19</b> „<i>Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, <b>foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor</b>; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor.</i>”</blockquote>
Poruncile respective sunt cele 613 porunci din Vechiul Testament, între care sunt incluse şi cele zece porunci, „etalonul suprem al moralităţii”, după cum pretind creştinii. </br>
Deci, încălcarea poruncilor nu duc la excluderea din Rai; singură, absenţa credinţei în Isus o face… ceea ce ne duce la al doilea element din lista de „păcate” ale lui Isus: <span style="color:red"><b>pervertirea moralităţii</b></span>. Mai precis, prioritizarea naivităţii, a credinţei oarbe în defavoarea oricăror calităţi morale reale. Criteriul de judecată a valorii unei persoane, este capacitatea de-a accepta ceva incredibil, în absenţa oricărei dovezi:
<blockquote>
<b>Ioan 20:29</b> „<i>Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. <b>Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!</b></i>”</blockquote>
şi
<blockquote><b>Marcu 16:16</b> „<b><i>Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.</i></b>”</blockquote>
Încă o dată, nu contează dacă persoana a minţit, a furat, a ucis în repetate rânduri; după Isus, este mult superioară unei persoane altruiste, care s-a străduit întreaga viaţă să-şi ajute semenii, dacă criminalul crede, iar altruistul - nu. Osânda despre care vorbeşte este, evident,<b> pedeapsa <span style="color:red">eternă</b></span>, Iadul, o altă schimbare oribilă adusă de Isus concepţiilor prezentate în Vechiul Testament:<blockquote>
<b>Ecleziastul 3:19-20</b> „<i>Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viaţă, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi totul este deşertăciune! Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc.</i>”</blockquote>
Conform Vechiului Testament, moartea este sfârşitul. Păcătoşii sunt pedepsiţi în timpul vieţii de YHVH în diverse moduri, de la hemoroizi ( delicat traduşi în 1 Regi 5:12 drept ”<a href="http://bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=66&cap=5#12" target="blank">buboaie</a>” ) la moarte, şi doar foarte rar, cei foarte virtuoşi sunt „ridicaţi la cer”, fizic, din timpul vieţii, după cum s-a petrecut cu Enoch şi Ilie.</br>
Isus schimbă acest principiu: păcătoşii sunt pedepsiţi după ce mor. Prin tortură veşnică. Şi am văzut cine sunt păcătoşii, în viziunea lui: nu persoanele care sunt imorale sau care comit crime, ci acelea care nu acceptă orbeşte, în absenţa dovezilor, că Isus ar fi zeu. După Isus, necredinţa este atât de îngrozitoare, încât merită o pedeapsă infinită, ceea ce, conform oricăror standarde morale, este o pedeapsă exagerată pentru orice crimă finită, oricât de teribilă ar fi ea.</br>
De asemenea, o pedeapsă are rolul de a educa, într-un mod mai dur, pe cei ce încalcă anumite reguli, şi/sau de a-i proteja pe ceilalţi de viitoare încălcări ale acelor reguli de către cel ce greşeşte. În cazul unei pedepse infinite, este evident că aceasta nu are nici o valoare educativă. Iar în privinţa protejării… cine este protejat, şi cum, prin trimiterea ateilor în focul Gheenei, în locul simplei anihilări ? Nu, aici nu este vorba de pedeapsă, ci de <b>răzbunare</b>, răzbunarea „blândului” Isus pe toţi cei ce nu i s-au posternat la picioare.</br>
Dar chiar şi printre credincioşi, Isus are preferinţe:<blockquote>
<b>Matei 15:22-26</b> „<i>Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon”. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: „Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră”. Iar El, răspunzând, a zis: <b>„Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”.</b> Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: „Doamne, ajută-mă”. El însă, răspunzând, i-a zis: <b>„Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”.</b> Dar ea a zis: ”Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.</i>”</blockquote>
Limpede, nu ? Isus, „iubitorul de oameni”, refuză să ajute o femeie non-evreică, numind-o „câine”, pentru că „este trimis” doar pentru evrei, nu şi pentru restul umanităţii. Este uimitor cum a reuşit Pavel să convingă întreaga Europă să venereze timp de 2000 ani un <span style="color:red"><b>bigot</b></span> care a declarat deschis că e interesat doar de evrei, şi îi consideră pe toţi ceilalţi „câini” ! </br>
Atunci când cineva acţionează într-un mod contradictoriu cu propriile-i cuvinte, poate fi descris ca un <span style="color:red"><b>ipocrit</b></span>. Aşadar, să comparăm tratamentul rezervat de Isus nu inamicilor, ci celor ce pur şi simplu nu au găsit convingătoare poveştile despre el, cu propriul lui sfat:<blockquote>
<b>Matei 5:44</b> „<i>Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc</i>”</blockquote>
Şi să nu uităm, cei ce nu cred în el nu sunt nici „vrăjmaşi”, nici nu-l blestemă, nici nu-l urăsc, vatămă sau prigonesc - tocmai pentru că nu cred că Isus ar fi zeu ! Sau poate nici nu au auzit vreodată de Isus. Nu contează, Isus va demonstra cât de mult îşi „iubeşte” <b>el</b> duşmanii, răzbunându-se în modul cel mai crâncen cu putinţă.</br>
O altă dovadă de ipocrizie din partea celui care promova traiul simplu şi umil, şi a recomandat în mod repetat vinderea tuturor averilor şi-mpărţirea banilor printre săraci, este prezentată în momentul în care o femeie a turnat nişte mir scump pe capul lui Isus:<blockquote>
<b>Matei 26:8-11</b> „<i>Ucenicii […] au zis: „Ce rost are risipa aceasta? Mirul acesta s’ar fi putut vinde foarte scump, şi banii să se dea săracilor.“ Cînd a auzit Isus, le-a zis: „De ce faceţi supărare femeii? Ea a făcut un lucru frumos <b>faţă de Mine</b>. Pentrucă pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.</i>”</blockquote>
Cu alte cuvinte, Isus este gata să-şi ignore propriile principii, cele expuse pentru prostime, atunci când i se gâdilă orgoliul cu daruri scumpe. Oricine ar fi dezgustat de o persoană atât de egocentristă încât să-şi vândă imediat părerea dacă este linguşită şi flatată cu câteva nimicuri scumpe. Da, apostolii aveau dreptate, mai ales după ce l-au auzit pe Isus lăudând modestia de atâtea ori. Iar o asemenea risipă este „un lucru frumos” pentru cineva care promovează smerenia doar dacă respectivul nu se autoinclude în propriile-i învăţături - cu alte cuvinte, dacă este ipocrit.</br>
Alt concept oribil promovat de Isus este aşa-numita <span style="color:red"><b>thoughtcrime, „crimă a gândirii”</b></span>, concept prezent în cele mai multe dictaturi totalitare, care încriminează nu o acţiune, ci simplul <b>gând</b> la acea acţiune:<blockquote>
<b>Matei 5:21-28</b> „<i>…s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi»; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă […] oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.</i>”</blockquote>
Evident, într-un sistem dictatorial uman nu există modalităţi pentru a determina ce gândeşte cineva, astfel că pedeapsa vine doar după ce cel ce s-a făcut vinovat de gânduri interzise le spune altcuiva, sau le scrie, sau se trădează în alt mod. Dar un zeu este telepat, şi Isus cunoaşte fiecare gând care trece prin mintea oricui, şi e dispus să considere gânditul la o anumită acţiune egal cu acţiunea în sine, deşi evident un simplu gând, nepus în practică, nu va avea consecinţe pentru ceilalţi, în timp ce acţiunea - da. </br>
Unul dintre drepturile fundamentale ale omului, considerat necesar pentru a se putea ajunge la libertate şi fericire, este libertatea de conştiinţă. A o interzice înseamnă a înrobi fiinţa umană într-un mod mai profund decât ar putea-o face orice lanţ sau cătuşă. Mai mult decât atât, gândirea nici măcar nu este sub control conştient: „<i>Nu te gândi la un pinguin !</i>” este o glumă care va face pe oricine să se gândească, involuntar, exact la pinguinul la care i s-a cerut să nu se gândească.</br>
Astfel, Isus consideră normal să judece pentru ceva care scapă de sub capacitatea de control a persoanei. Sau… sau porunca aceasta, imposibil de realizat, are mai degrabă scopul de-a menţine credincioşii într-o permanentă stare de vinovăţie.</br>
În ce mod vor fi pedepsite acţiunea şi gândul, sau ce diferenţă face această „crimă” nu se ştie - după cum am văzut, dacă persoana vinovată crede, atunci are Raiul în faţă, iar dacă nu crede, indiferent ce-a făcut sau a gândit, <strike>e condamnată la aceeaşi pedeapsă</strike> răzbunarea va fi aceeaşi. Nu este unica ocazie în care Isus se autocontrazice. </br>
Apologiştii creştini folosesc uneori o falsă trilemă, după care Isus ar fi fost „mincinos, smintit sau mesia”, după care afirmă că primele două sunt incompatibile cu personajul descris în Biblie, şi astfel „demonstrează” că Isus a fost dumnezeu… ignorând alte posibilităţi (că totul ar fi un mit, de pildă); mult mai important, ingoră seninătate faptul că atât varianta nebuniei cât şi cea a mincinosului nu doar că nu sunt incompatibile cu portretul, dar sunt prezentate direct:<blockquote>
<b>Ioan 2:15</b> „<i>Şi, făcându-Şi un bici din ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din templu, şi oile şi boii, şi schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele. Şi celor ce vindeau porumbei le-a zis: Luaţi acestea de aici. Nu faceţi casa Tatălui Meu casă de negustorie.”</i>”</blockquote>
E greu de conceput cum o persoană care se lasă cuprinsă de asemenea crize de isterie încât se apucă să răstoarne mese şi să biciuiască oameni ar putea fi, chiar şi pe departe, confundată cu un zeu, cu-atât mai puţin cu un zeu care propovăduieşte iubirea; chiar şi ca simplu om, cineva care se dedă la asemenea gesturi este o persoană impulsivă şi fără autocontrol.</br>
O altă criză de isterie, chiar mai elocventă, care nu ar avea ce căuta decât la un copil răsfăţat, în nici un caz la o persoană matură şi capabilă să raţioneze, se desfăşoară atunci când lui Isus îi e foame şi…<blockquote>
<b>Matei 21:19</b> „<i>Şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată.</i>”</blockquote>
( Marcu explică şi de ce nu erau smochine: „<i>Căci nu era timpul smochinelor.</i>” )</br>
Aşadar, cineva nu găseşte fructele dorite pentru că nu este sezonul potrivit, drept pentru care distruge copacul. Imaginaţi-vă un om care taie un cireş pentru că nu găseşte cireşe-n el iarna. Cum l-aţi putea descrie ? În nici un caz cu vreun atribut pozitiv, asta e cert. „<span style="color:red"><b>Patologic de impulsiv</b></span>” pare a fi cel mai blând epitet; însă cineva cu asemenea activităţi la activ poate fi foarte serios bănuit de dezechilibru mental. Aşadar, varianta nebuniei din trilemă îşi găseşte confirmarea în biblie.</br>
Să căutăm prin evanghelii ceea ce este poate cel mai important element pentru un credincios: ce anume ar trebui să facă un creştin pentru a fi mântuit ? Ar fi de aşteptat ca măcar aici Isus, ca un <i>învăţător</i> bun, să fie limpede şi cât se poate de lămurit. Ia să vedem, e necesar să…
<blockquote><b>Luca 10:27</b> „<i>să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi</i>” ,</blockquote>
dar altcuiva îi spune că e necesar…<blockquote>
<b>Luca 18:20-22</b> „…<i>să ţii poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta… Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor […], şi mergi de-i urmează lui Isus</i>” </blockquote>
deşi, am văzut că cel ce nu le respectă „<i>foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor</i>”, în nici un caz nu va fi oprit de la a intra; de asemenea, cât de mult trebuie să-ţi iubeşti aproapele ne spune tot Isus:
<blockquote><b>Luca 14:26</b> „<i>Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu</i>”</blockquote>
Limpede, nu ? trebuie să-ţi respecţi familia până urăşti toţi membrii ei, iar iubirea de aproape trebuie şi ea să se confunde cu ura faţă de toată lumea. Însă cu altă ocazie, Isus spune cu totul altceva:<blockquote>
<b>Matei 18:3</b> „<i>De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor</i>” </blockquote>
În ce sens să „fii asemenea unui copil” ? şi de unde a apărut această nouă condiţie ?
Şi, dacă tot era vorba de condiţii noi…<blockquote>
<b>Matei 5:20</b> „<i>că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor</i>” </blockquote>
spune Isus altcuiva. Pentru ca, în altă parte, să mai adauge câteva criterii noi:<blockquote>
<b>Ioan 3:5</b> „<i>de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.</i>” </blockquote>
apoi, mai târziu, completează cu o cerinţă de canibalism:<blockquote>
<b>Ioan 6:53</b> „<i>dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi</i>” </blockquote>
şi, desigur, mai e şi faimosul <blockquote><b>Ioan 3:16</b>„<i>Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.</i>” </blockquote>
Aşadar, se pare că de fiecare dată când era întrebat despre mântuirie, „învăţătorul” acesta inventa pe moment un răspuns, ignorând tot ceea ce a spus cu alte ocazii. Cum ar putea fi numit „învăţător”, cum ar putea fi urmat un asemenea <span style="color:red"><b>inconsecvent</b></span> care, în loc să informeze, se autocontrazice permanent, iscă confuzii şi nu ajunge a da nici o informaţie utilă ? </br>
Nici nu e de mirare că diferite denominaţii creştine nu reuşesc să ajungă la un acord, când iată, chiar întemeietorul creştinismului nu se poate pune în acord… cu el însuşi !</br>
Această serie de contradicţii este, ea însăşi, suficientă pentru a demola iremediabil varianta „salvatorului” din trilema de mai devreme, deşi nu este foarte limpede dacă Isus a dat sfaturi contradictorii intenţionat, adică a minţit, sau pur şi simplu nu mai ştia ce a spus cu alte ocazii, adică avea probleme psihice.</br>
Mai pot fi enumerate şi alte ocazii în care Isus s-a <span style="color:red"><b>autocontrazis</b></span>:<blockquote>
<b>Marcu 9:40</b> „<i>Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi.</i>”</br>
<b>Luca 11:23</b> „<i>Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea</i>”, </blockquote>
… <span style="color:red"><b>a minţit</b></span>:<blockquote>
<b>Marcu 11:23-24</b> „<i>Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.</i></blockquote>
…sau a dat <span style="color:red"><b>sfaturi rele</b></span>:<blockquote>
<b>Matei 6:25-31</b> „<i>De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? <b>Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe</b>, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele ? <b>Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi?</b> Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc… Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.</i></blockquote>
Aici Isus promovează iresponsabilitatea totală, credincioşii fiind îndemnaţi să se lase în voia sorţii, precum „păsările cerului”, care sunt hrănite de „tatăl ceresc”… sau nu, şi care, datorită acestei „griji” deosebite, mor în număr impresionant, tocmai pentru că nu reuşesc să-şi găsească hrana necesară.</br>
În încheiere, să vedem cum Isus <span style="color:red"><b>a ordonat un furt</b></span>:<blockquote>
<b>Matei 21:1-3</b> „<i>…Isus a trimes doi ucenici, şi le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră: în el veţi găsi îndată o măgăriţă legată, şi un măgăruş împreună cu ea; deslegaţi-i şi aduceţi-i la Mine”.</i></blockquote>
Acei măgari aveau, fără îndoială, un proprietar; însă Isus a decis că acei măgari îi sunt necesari, deci i-a confiscat. Oricum ar încerca credincioşii să justifice versetele, aceste versete descriu pur şi simplu o hoţie ordinară.</br>
Se pot găsi şi alte versete cu autocontradicţii, absurdităţi sau minciuni, dar consider analiza suficient de amănunţită pentru a putea încheia adevăratul potrtet al personajului din evanghelii.</br>
Răzbunător, ipocrit, bigot, promovând iresponsabilitatea şi ignorarea moralităţii în favoarea naivităţii, inconsecvent până la autocontradicţie, iraţional de impulsiv, Isus, aşa cum este prezentat în biblie, nu doar că nu este vreun model moral extraordinar, dar avea foarte multe defecte majore de corectat şi controlat la propria sa persoană, înainte de-a încerca să îndrume viaţa altora.
B.http://www.blogger.com/profile/00112632904226218335noreply@blogger.com40tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-74399201469970593092014-03-18T17:26:00.000+02:002014-03-18T17:26:01.367+02:00Vremurile bune de-odinioară
<div align="right"><span style="font-size:80%;"><i>
„Trăim în timpuri decadente. Tinerii nu-i mai respectă pe părinţi. </br>
Sunt obraznici şi repeziţi, frecventează bodegi, şi nu au autocontrol.”</br></br>
„Nu mai văd nici o speranţă pentru viitor, dacă vom ajunge să depindem </br>
de tinerii uşuratici de astăzi, pentru că, cu siguranţă, toţi sunt nesăbuiţi </br>
dincolo de orice închipuire… Când eu eram tânăr, eram învăţaţi să fim </br>
modeşti şi respectuoşi cu cei bătrâni, dar tinerii de azi </br>
sunt lipsiţi de respect şi nu admit nici o restricţie.”</br></br>
„Ce se întâmplă cu tinerii noştri ? Nu-i respectă pe cei mai în vârstă, </br>
nu-i ascultă pe părinţi. Ignoră legile, şi aleargă pe străzi aprinşi de idei nebuneşti.</br>
Moralitatea lor decade tot mai mult. Ce se va alege de ei ?”</br></br>
„Lumea trece prin vremuri tulburi. Tinerii din ziua de azi nu se gândesc </br>
decât la ei înşişi. Nu au respect pentru părinţi sau pentru cei bătrâni.</br>
Nu acceptă nici o interdicţie, vorbesc de parcă ştiu totul, </br>
şi iau înţelepciunea noastră drept nebunie.”</br></br>
</i></span> </div>
De câte ori n-aţi auzit asemenea replici ? Un număr impresionant de oameni, mai bine zis majoritatea oamenilor, priveşte cu nostalgie spre „<i>zilele bune de-odinioară</i>”, şi-şi exprimă foarte limpede dezaprobarea faţă de <i>decăderea</i> şi <i>prăbuşirea</i> societăţii din ziua de astăzi.</br>
Ceea ce nu este foarte evident este că această impresie a <i>decăderii tot mai tragice a societăţii</i> nu este ceva modern. Primul citat din motto este <b>o inscripţie dintr-un mormânt egiptean de acum circa 6000 ani</b>, următoarele două citate, în ordine, aparţin lui <b>Hesiod ( sec. 8 ien )</b> şi <b>lui Plato ( sec. 4 ien )</b>, iar ultimul citat îi este atribuit <b>lui <a href="http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexios_I_Comnen" target="blank">Petru Pustnicul</a></b>, care a trăit în sec. XI-XII.</br>
Aparent lumea se duce de râpă de mii de ani… şi totuşi, fiecare dintre cei ce se plâng de această prăbuşire vorbeşte de parcă totul ar fi fost perfect până foarte recent, de parcă generaţia <b>lui</b> a fost ultima care a fost „<i>cum trebuie</i>”. </br>
Şi unde anume greşesc „tinerii de azi” ? Pe primul loc pare a fi lipsa de respect faţă de cei mai în vârstă. Dar respectul se câştigă, nu se acordă automat o dată cu avansarea în ani - deşi sunt convins că asta nu le convine… tocmai celor care nu reuşesc a-şi câştiga altfel respectul pe care-l doresc. Ce anume ar trebui respectat la ceea ce par a fi nişte bătrâni depăşiţi de prezent, care se luptă să menţină sau chiar să tragă înapoi societatea la nivelul <b>lor</b> tocmai pentru că nu sunt în stare să se adapteze la schimbare ? Aroganţa cu care au calificat o întreagă generaţie drept „nesăbuită” şi „decăzută” ? Mai mult, nu desconsideră o generaţie oarecare, ci exact generaţia pe care au crescut-o chiar ei ! Şi, după cum vom vedea, aprecierile lor nu au fost doar arogante, ci complet opuse realităţii. </br>
Un alt reproş adus tinerilor este că nu mai respectă tradiţiile. Chiar aşa să fie ? Atunci, foarte bine fac ! Tradiţiile reprezintă obiceiuri din vechime, care ar trebui apreciate pentru că… sunt vechi ? doar atât ? Nu ar trebui analizate dacă mai au vreun sens în ziua de azi ? Dacă da, atunci vor fi oricum menţinute. Iar dacă nu, atunci pot să-şi ia locul în manualele de istorie, nu trebuie păstrate de dragul de-a le păstra. Nu tot ceea ce se practica în societatea de acum 200 ani este bun, util sau moral în societatea de astăzi. A pretinde respectarea orbească a unor tradiţii fără înţeles sau chiar negative astăzi doar pentru că erau practicate de strămoşi nu este decât un banal <a href="http://korallion.blogspot.ro/p/mic-dictionar-de-falaciozitati_11.html#apelullavechime" target="_blank">argument din vechime</a>, în care se presupune că tot ceea ce se făcea în trecut este neapărat pozitiv. Societatea s-a schimbat enorm, şi multe din tradiţii sunt pur şi simplu incompatibile cu prezentul. Ce sens ar mai putea păstra pentru locuitorii de la oraş sărbătorirea Zilei Recoltei ? Acestă acuzaţie pare a fi dorinţa celor bătrâni de-a păstra punctele de reper familiare lor cu orice preţ, chiar dacă asta implică o stagnare a întregii societăţi. De altfel, dacă s-ar respecta cu stricteţe toate obiceiurile strămoşeşti, bărbaţii încă şi-ar cumpăra soţii… şi sclavi !</br>
Circulă pe net o <a href="http://aleex.ro/generatia-cu-cheia-la-gat.html" target="_blank">memă</a> aparent creată de un nostalgic, care enumeră jocuri practicate prin anii '80-'90, şi deplânge <i>bieţii copii din ziua de azi</i>, care <i>nu mai ştiu să se joace</i>. În primul rând, îl deplâng pe cel ce a creat mema, şi pe cei ce o distribuie mai departe cu melancolie: <b>ei</b> nu vor şti niciodată sentimentul pe care-l are un copil ( nu un om matur ) atunci când „<i>bietul copil</i>” îşi joacă jocurile de azi pe un PC, rezolvând puzzle-uri sau rulând un simulator de maşină sau de avion, având acces facil la ceea ce ei nici nu au visat că ar fi posibil. Ei nu înţeleg că lumea s-a schimbat, că interacţiunea cu computerul de la vârste cât mai fragede e esenţială pentru ca viitorul adult să poată face faţă în ziua de mâine.</br>
În al doilea rând, nostalgicul nostru ignoră cu seninătate sentimentele similare pe care le aveau cei mai în vârstă faţă de generaţia <b>lui</b>: „<i>vai, copiii de azi ! au maşinuţe, biciclete, filme la TV ! vai ! <b>pe vremea mea</b>, ne făceam singuri păpuşi din cârpe, pistoale din soc, mergeam la gârlă să ne scăldăm, vai, câte mai făceam ! oh, săracii de ei, nu ştiu ei ce bine ne simţeam <b>noi</b></i> !”. Şi compătimirea aceasta probabil persistă şi poate fi urmărită în trecut de la o generaţie la alta, până la origini.</br>
Recent, am avut ocazia să aud o colegă explicând că „<i>ea i-a luat laptop fiicei ei abia când a intrat la facultate ! ce, <b>ea</b> n-a avut toate astea, mobil, calculator, internet ! ce-i cu copiii ăştia ??!</i>”</br>
Nu m-am putut abţine să nu-i atrag atenţia că <b>ea</b> s-a născut cu un televizor şi telefon în casă, şi că probabil şi părinţii ei au gândit cam acelaşi lucru despre ea. Şi că, la rândul lor, bunicii ei au spus cam aceleaşi lucruri faţă de „răsfăţaţii” ei părinţi, care, ce chestie, mergeau la cinema în loc să meargă la şezători sau la hore în mijlocul satului, „<i>ca pe vremuri !</i>”. Că asta este consecinţa directă a progresului, şi că nu poate să crească astăzi un copil în mod identic cu modul în care a crescut ea, pentru că societatea s-a schimbat de atunci, şi toate eforturile ei de-a ignora asta se vor reflecta negativ asupra copiilor.</br>
Alt reproş este legat de aroganţa tinerilor care „<i>se poartă de parcă le-ar şti pe toate</i>”, şi aici e uşor de văzut că aroganţa aparţine într-o măsură chiar mai mare acuzatorilor. Am văzut deja că nu, ei nu ( mai ) ştiu mai bine decât tinerii, tocmai pentru că sunt prea ancoraţi de trecut, prezentul le întrece puterea de adaptare, şi, mai important, interesul lor primar pare a fi să forţeze noua generaţie să le asigure lor confortul prin „îngheţarea” societăţii. </br></br>
Decăderea moralităţii este o altă imputare adusă noii generaţii de către cea veche. Iar aici subiectul trebuie discutat mai pe larg, de la începutul istoriei, pentru că dacă analizăm datele obiective, se constată un trend opus. Speranţa de viaţă, bunăstarea, progresul tehnologic sunt în continuă creştere. Surprinzător, criminalitatea este în scădere. Ah, da, imaginea uzuală este alta, dar acum e vorba de informaţiile obiective, nu de impresii formate datorită mass-mediei mereu dornice de senzaţional: ziarele şi televiziunile se străduie să prezinte caz după caz după caz de crime, cu cât mai brutale cu-atât mai bine. Dar ajunge să comparăm statistici realizate pe populaţiile de acum câteva mii sau sute de ani, pentru a vedea care este tendinţa generală <b>reală</b>. </br>
Bazându-se pe proporţia de răni letale identificate pe scheletele din perioada tribală, de acum câteva mii de ani, arheologii au estimat că aproximativ <span style="font-size:105%;">15%</span> din populaţie a avut parte de o moarte brutală.</br>
De asemenea, cei care nu mureau decapitaţi, ciuruiţi de săgeţi sau cu capetele sfărâmate de securile sau spadele inamice aveau parte de o viaţă extrem de grea, murind de diverse boli, de infecţii, datorită foametei, sau din nenumărate alte cauze; proporţia de copii morţi la naştere era înspăimântătoare; astfel, în această perioadă, speranţa de viaţă nu depăşea 20-25 ani, ajungând la 28-30 în situaţiile cele mai favorabile, de pildă în „Pax Romana”, „pacea romană” de care s-a bucurat Europa în perioada în care Imperiul Roman controla cea mai mare parte a continentului, şi războaiele dintre diversele regiuni până atunci independente şi adversare s-au redus.</br>
Cifrele devin mai blânde în perioada Evului Mediu, deşi viaţa a rămas în continuare extrem de brutală comparativ cu standardele din prezent. Tortura, mutilarea şi execuţia publică <b>oficială</b>, prin decapitare, sfârtecare, tragere pe roată sau ardere pe rug, totul autorizat şi realizat de autorităţi, este ceva de neimaginat astăzi, dar era o procedură standard în Evul Mediu. Duelurile erau la ordinea zilei. Tâlharii şi haiducii transformau orice călătorie între două oraşe într-o ruletă rusească. Pe baza înregistrărilor cauzelor de deces din actele din această perioadă, se estimează rata omuciderilor era în jurul valorii de aproximativ <span style="font-size:105%;">35</span> la 100.000 locuitori.</br>
Războaiele erau frecvente: principalele puteri europene erau într-un război aproape permanent, cu alianţe create şi desfăcute, cu veşnice raiduri ale soldaţilor unui imperiu atacând graniţele celuilalt, totul pe fondul invaziilor diverselor triburi migratoare în căutare de pradă. Speranţa de viaţă se menţine în jurul valorii de 30 ani.</br>
În afara violenţei umane, foametea şi epidemiile făceau la rândul lor ravagii: ciuma, holera şi tifosul au secerat milioane de victime. Opere din această perioadă, fie ele piese de teatru, autobiografii sau chiar basme, repetă acelaşi laitmotiv: mortalitatea infantilă depăşea orice imaginaţie: se estimează că în anul 1600, <b>două treimi</b> din copii mureau înainte de a ajunge la vârsta de 4 ani; multe din basmele scrise în aceste vremuri includ ca premiză moartea mamei la naşterea unui copil, pentru că asta era situaţia până spre secolul XIX.</br>
Abia în epoca modernă, de după 1800, asistăm la începutul unei perioade mult mai paşnice decât a existat vreodată în istorie. O dată cu avansul medicinei şi al agriculturii, bolile şi foametea au început să aibă un impact mult mai redus. Războaiele s-au redus ca număr şi totodată ca număr de victime. Al doilea război mondial a implicat moartea câtorva zeci de milioane de oameni; Blitzkrieg-ul nazist s-a împrăştiat în întreaga Europă, şi expansiunea forţelor naziste a însemnat uciderea a nenumăraţi civili din teritoriile ocupate. Dar chiar şi aici, în cea mai sângeroasă încleştare din secolul XX, se poate remarca un evident progres al moralităţii. Ajunge să facem o comparaţie cu alte războaie purtate în trecut, când cucerirea unei aşezări inamice implica automat executarea locuitorilor, violarea şi înrobirea sau uciderea femeilor, urmată de jefuirea şi nimicirea întregii aşezări, eventual alături de înrobirea copiilor. Ideea de a executa doar câţiva săteni dintr-o localitate cucerită ar fi fost străină pentru un război din secolul XI.</br>
De altfel, numeroşi istorici au calculat că, dacă Al Doilea Război Mondial ar fi fost purtat „ca pe vremuri”, după „regulile” din secolele anterioare, numărul de victime ar fi fost de aproximativ <b>zece ori mai mare</b> !</br>
Numărul imens de victime a fost datorat în primul rând numărului imens de soldaţi implicaţi, dar proporţia victimelor la numărul de combatanţi a fost foarte scăzută comparativ cu alte războaie, atât datorită îmbunătăţirii sistemului medical, dar şi datorită introducerii legilor războiului, legi care să limiteze şi să protejeze civilii, non-combatanţii, prizonierii sau personalul medical. Chiar dacă aceste legi au fost încălcate în lupte, simpla lor existenţă a reprezentat un alt mare avans faţă de trecut. O societate care încriminează furtul, de pildă, este mult mai avansată moral decât una care nu o face. Legile respective nu vor opri furtul, dar este mai important că acţiunea este catalogată drept greşită.</br>
În prezent, speranţa de viaţă a crescut de mai mult de două ori comparativ cu Evul Mediu, fiind de ~67 ani (faţă de ~30 ani). în mare parte şi din cauza reducerii mortalităţii infantile în urma îmbunătăţirii igienei şi a dezvoltării medicinei, ambele mult superioare faţă de perioada anterioară.</br>
În ţările civilizate, rata violenţei a atins o valoare extrem mică comparativ cu trecutul, media pentru secolul 20 oscilând în jurul valorii de 2 omucideri la 100.000 locuitori.</br>
„<i>Ah, dar astăzi sunt mult mai multe cazuri de cancer şi de boli de inimă !</i>”, ar putea spune cineva. Şi ar avea dreptate… dar asta nu înseamnă decât că, fără să-şi dea seama, recunoaşte că a avut loc o schimbare în bine. Fiecare om care se naşte trebuie să moară, asta e evident, şi fiecare deces trebuie să aibă o cauză. Dacă există o sută de cauze diferite, fiecare acţionând în voie, este mult mai probabil ca cineva să moară mai devreme datorită uneia din zeci de potenţiale cauze. Dar dacă aproape toate pericolele dispar, atunci cele câteva cauze rămase vor provoca majoritatea deceselor. Da, astăzi mor mai mulţi oameni de cancer tocmai pentru că nu mai mor de o sută de alte cauze <b>înainte</b> de-a face cancerul respectiv !</br>
Cei ce mor astăzi de cancer (de regulă, la vârste înaintate, 40 de ani sau mai mult ) au ajuns la 40 ani sau mai mult tocmai pentru că nu au murit când s-au născut datorită unei infecţii cu streptococ, nici la 3 ani de tetanos pentru că s-au julit la picior, nici la 5 ani datorită foametei, nici la 10 ani de variolă, nici la 14 ani de mâna unor bandiţi, nici la 16 ani datorită unei naşteri dificile ( la 15-16 ani, o „femeie” era deja mamă; Julieta din opera lui Shakespeare e descrisă ca având 13 ani !), nici la 19 ani din cauza carenţelor alimentare, nici la 22 de ani de tuberculoză, nici la 25 de tifos, nici la… şi lista poate continua.</br>
Instituţia sclaviei, care a însoţit specia umană de la începutul istoriei, a fost respinsă şi desfiinţată de pe aproape întreg mapamondul tot prin secolul XVIII. Fără îndoială, există sclavi şi în ziua de astăzi, dar, din nou, este o diferenţă majoră între un număr mic de sclavi abuzaţi în câteva ţări înapoiate, şi sclavia recunoscută oficial, practicată deschis şi chiar încurajată de majoritatea statelor. <br>
Recunoaşterea egalităţii sexelor a fost tot un succes al secolelor XIX-XX. Înainte de acest moment, de-a lungul întregii istorii, femeia a fost dependentă total, din toate punctele de vedere, de <b>proprietar</b> - tatăl, apoi soţul ei. Asta în sine a reprezentat o formă de sclavie, în care jumătate din populaţie era discriminată de la naştere până la moarte.</br>
Toleranţa faţă de alte orientări sexuale sau faţă de alte religii sunt, la rândul lor, apariţii foarte noi în istorie. Până nu demult, legea cerea uciderea sau în cel mai fericit caz întemniţarea homosexualilor şi a ateilor; iar istoria e construită într-o proporţie mult prea mare de cruciade şi de nesfârşite lupte dintre diferitele denominaţii religioase care au însângerat atât Europa, cât şi restul lumii, vreme de sute de ani.. </br>
Peisajul istoriei devine mult mai sumbru când este analizat în mod realist, şi nu prin evocările unor visători care evocă o imagine a „<i>vremurilor bune de-odinioară</i>” idealizată, în care oamenii trăiau <i>natural</i>, <i>aproape de pământ</i>, şi duceau un <i>trai simplu şi cinstit</i>, nu ca acum, când viaţa a devenit <i>prea complicată</i>, <i>artificială</i> şi <i>dependentă de tehnologie</i>. În realitate, oamenii trăiau puţin şi duceau o viaţă extraordinar de dificilă; marea majoritate a populaţiei nu ştia să scrie sau să citească; bolile şi mortalitatea infantilă depăşeau imaginaţia; complexitatea tehnologiei a însemnat eliberarea majorităţii populaţiei de o eternă luptă cu clima, cu slujbaşii propriului conducător trimişi să acapareze zeciuieli şi biruri, cu ghinionul şi cu invadatorii, pentru a nu muri de foame. Literalmente. </br>
Iar cei ce deplâng „<i>decăderea</i>” de astăzi o fac exploatând toate beneficiile aduse de progresul şi ştiinţa pe care le blamează, de la hrana de zi cu zi la comunicaţii şi mijloace de transport moderne, de la sănătatea asigurată de medicina modernă la drepturile şi libertăţile care au venit o dată cu avansul întregii societăţi.</br>
</br>
Plato, Petre Pustnicul, dar şi nostalgicii care au impresia că „pe vremea lor” totul era mai grozav, şi că acum moralitatea societăţii s-a dus naibii, fac pur şi simplu <a href="http://korallion.blogspot.ro/p/mic-dictionar-de-falaciozitati_11.html#selectiaobservationala" target="blank">selecţie observaţională</a> printre amintiri. </br>
Pentru un copil de 10 ani, ştirile şi ziarele care mustesc de tragedii sunt complet irelevante; din perspectiva lui, crima există doar la televizor, programul de desene animate este mai atractiv decât ştirile, iar adulţii evită subiectele brutale când sunt copii în jur. Mai târziu, când începe să acorde atenţie ştirilor, va trece în extrema cealaltă, şi va avea impresia că în ultima vreme sunt tot mai multe relatări despre violenţă. Este doar o impresie: crime şi războaie s-au produs dintotdeauna, doar că atunci când aţi fost foarte mici n-aţi fost atenţi la ele !</br>
Şi acelaşi lucru e valabil şi pentru sexualitate: situaţia este şi acum cam aceeaşi ca atunci când eraţi copil. Doar că ceea ce pentru un copil de câţiva ani este doar o persoană pur şi simplu, luată ca atare, va fi interpretată diferit de un adult, care va judeca vestimentaţia, gesturile şi vorbirea, şi va declara ferm: „<i>vai, ce e cu fetele astea ! uite cum se-mbracă ! pe vremea mea nu se pomenea aşa ceva ! of, cum a decăzut moralitatea !</i>”</br>
Astăzi trăim în perioada cea mai paşnică şi mai favorabilă din întreaga istorie. E necesar să ne informăm obiectiv despre trecutul istoric şi trecutul nostru personal, pentru a înţelege toate dezavantajele care au existat şi pentru a şti cum să facem următorul pas înainte, în loc să deplângem şi să regretăm o imagine distorsionată a unui trecut idealizat.</br>B.http://www.blogger.com/profile/00112632904226218335noreply@blogger.com26tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-47154647881409442442014-03-03T10:52:00.000+02:002014-03-03T10:52:55.365+02:00Ziua în care s-a sfârșit lumea......o lume. Lumea în care exista o anume persoană s-a sfârșit, și a început o lume fără acea persoană. O lume care sună a gol, care dă senzația de ecou reflectat de pe zidurile unei încăperi nelocuite.<br />Ne este tamă de moarte. De moartea noastră, de moartea celor dragi, uneori chiar și de moartea unor concepte în care am investit. Ne găsim uneori în situația în care toate planurile noastre de viitor sunt aduse la nul și suntem nevoiți să ne reclădim viitorul posibil plecând de la o paradigmă nouă, una care este dureroasă, nedreaptă și nedorită.<br /><br />"Voi, ca atei, cum vă împăcați cu moartea cuiva drag?"<br /><br />Nu ne împăcăm. Cine îți spune că se împacă cu moartea cuiva minte. Nu folosesc la nimic toate promisiunile de raiuri și vieți veșnice atunci când simți nevoia să îi prinzi strâns lângă tine pe cei rămași, de teamă să nu se topească și ei în întuneric și să te lase singur. Nu îți folosesc la nimic promisiunile de raiuri și vieți veșnice atunci când simți că îți umpli plămânii cu vid de fiecare dată când ești lăsat singur, si apuci să realizezi golul lăsat în jurul tău.<br /><br />Povestești, poate de o mie de ori, "ce s-a întâmplat", cu speranța perpetuă că vei descoperi, pe undeva, unde e bancul, că vei afla că este doar glumă morbidă și că spui minciuni, apoi te pierzi în clișee, asculți oamenii care îți explică despre cum cel dus "te va veghea întotdeauna", "este aici, în preajmă", "nu te va părăsi niciodată", și îți vine să le spargi capul.<br /><br />Până la urmă, rămâi doar cu faptul că cel care era nu mai este, mai există doar în amintiri intime sau colective și în influența avută asupra lumii. Mai ales în influența avută asupra lumii. Doar în asta trăim mai departe: când vom pleca, vom lăsa în urmă oameni îmbogătiți sau sărăciți prin prezența noastră? Vom lăsa lumea cu puțin mai bună, sau cu puțin mai rea? Asta este singura măsură a unei vieți, și limitele sunt mereu încețoșate.<br /><br />"Nu sunt cuvinte." Asta a fost cea mai sinceră și cea mai reală afirmație pe care au făcut-o cei care s-au perindat acum o săptamână prin capela cu miros de ceară și brad. Nu sunt cuvinte. Limbajul nostru superficial nu are cum să reflecte vârtejul de lame de cuțit care sfâșie în bucăți o lume care s-a încheiat în câteva secunde din cauza unei inimi are a refuzat să mai bată. Ne străduim degeaba să intrducem filozofii și concepte care să ne ajute să înțelegem sau să acceptăm ce se întâmplă. Rămâne doar faptul că nu putem schimba nimic din ce a fost, dar putem schimba tot ce nu este încă, și că trebuie să realizăm că viața este un bun perisabil, fără perioadă de garanție și fără instrucțiuni, și că, dacă nu exprimi în fiecare clipă tot ce ai de spus, dacă nu faci ceea ce vrei să faci, poți fi sigur că vei rămâne cu lucruri nespuse sau nefăcute.<br />Ultima me interacțiune cu Buni a fost o ceartă. Ultima interacțiune cu mama a fost un schimb de rețete. Oare le-am spus suficient că le iubesc?<br />Freijahttp://www.blogger.com/profile/01708738570883934008noreply@blogger.com18tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-48852457747315072292014-01-29T17:37:00.000+02:002014-08-06T20:31:31.870+03:00An open letter to Facebook: <div style="text-align: justify;">
<span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><br /></span><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"> </span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}">
We, the undersigned, are writing to express our dismay and to request
explanations for the recent wave of attacks against Romanian atheist
Facebook pages and groups.</span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"> </span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"> </span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"> </span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"> In the last few days, two
of the main pages administered by the Romanian atheist community have
been closed for allegedly posting content not complying to the Facebook
guidelines. The main Facebook gro<span class="text_exposed_show">up used
by the Romanian atheist community has also been shut down, as well as
some personal accounts of people involved in the community.</span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show">
While we understand that community guidelines are important on a
communication plaform such as Facebook, we fail to see how these latest
decisions follow regular procedures as they all seem to be part of the
same purposeful campaign to silence the atheist voice in the Romanian
online media. We should also point out that several similar pages and
groups exist and that on many occasions the content provided on the
Romanian pages has been inspired, translated or adapted from those pages
that still seem to be doing well.</span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> We have always
considered that Facebook guarantees our freedom of speech and that
personal sensibilities, even religious in nature, are not enough to
completely shut down the means of expression for a whole community. The
atheist community has never posted racist materials, has never promoted
any kind of hate speech against any religious people and has always
attempted to only ridicule ideas and not attack the people that were
promoting those ideas.</span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> It is clear that some religious groups might not want their propaganda to be criticized in any way.</span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show">
We have even seen communications in religious groups that referred to a
concerted action of reports against atheist pages and groups.</span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show">
This is not the outcome of just a number of individuals feeling they are
"harassed" or "discriminated" against, but the intentional and
organized action of a group that feels they can and should dictate what
the public discourse should be like.</span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> We also
understand that their numbers might be vastly larger than ours. But this
should not be a factor in any decision to shut down pages or groups, as
minorities of any kind also have a right to express themselves and not
be silenced by the majority.</span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> All things considered,
we feel Facebook was wrong on allowing this to happen without giving
detailed explanations or any specific instructions on how we could
remedy the situation.</span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> We are saddened by this turn
of events and hope the international community will take a stand with us
for our right to express ourselves which should indeed include the
right to poke fun at any ideas, including religious beliefs.</span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> Yours truly,</span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> Ciprian Cucu, PhD., Assistant Professor</span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> Marius Hanganu, Refugee Caseworker (Nürnberg, Germany)</span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> Alin Andries, Software developer (Milan, Italy)</span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> Eduard Longier, Freelance translator (Cracow, Poland)</span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> Cornel Creţu, Blogger profudereligie.blogspot.ro (Braşov, Romania)</span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> Andreea Băncioiu, Blogger korallion.blogspot.ro (Sibiu, Romania)</span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> Alexandru Toma Patrascu, Marketing Manager (Bucharest, Romania)Monica Belitoiu, Communication Specialist (Bucharest, Romania)</span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> Calin Miclaus, System administrator (Arad, Romania)Adrian Avarvarei, Software company owner (Cluj, Romania)</span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> </span></span><br /><span class="userContent" data-ft="{"tn":"K"}"><span class="text_exposed_show"> Laura Negoi, Sales Responsible (Galați, Romania)</span></span></div>
Freijahttp://www.blogger.com/profile/01708738570883934008noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-11827557815187195592014-01-13T16:56:00.000+02:002014-01-13T16:56:04.483+02:00Vreau să mor.Nu astăzi.<br /><br />Nu acum.<br /><br />Nu în curând.<br /><br />De fapt, ideal ar fi să mai pot trăi 2-3-5 sute de ani. Aș avea cu ce sa îmi ocup timpul. Dar când găsesc întrebări de genul:"Dacă ați putea trăi veșnic, ați alege această posibilitate?", răspunsul este un "NU!" categoric.<br /><br />Nu aș vrea să trăiesc veșnic nici în Raiul Ortodox (wwwah, ce plictiseală!), nici pe "tărâmul paradisiac" pe care îl promit mormonii, nici pe Pământul nostru super-tehnologizat din viitor, nici în Gaia-Galaxia a lui Asimov. <br /><br />De ce?<br /><br />Pur și simplu, pentru mine, valoarea vietii stă în însăși perisabilitatea ei. Se poate încheia oricând, violent, neprevăzut, dureros și chinuitor. Clipa asta, pe care o petrec notându-mi gândurile, ar putea fi una dintre ultimele mele clipe. Și atunci, cum pot alege să o petrec? Cum pot alege să dau sens unor clipe prea scurte și unor acțiuni prea lipsite de semnificație în imensul tablou al Universului?<br /><br />Mi s-a spus de prea multe ori că sunt "hedonistă". Aparent, religioșii cred că asta este o formă de înjurătură, că este ceva inerent rău în placere, în a face sau a avea lucruri care îți plac și care îți provoacă satisfacție, dar, pentru mine, ăsta e scopul: să trăiesc bine și frumos. Să fiu fericită și mulțumită acum și în viitor. Să fac lucrurile care îmi dau o stare de bine, fie că este vorba de mâncat înghețată sau de salvat Universul. Dacă urmează să mai trăiesc 3 zile, 30 de ani sau 300 de ani, vreau ca la sfârșit să mă pot uita înapoi gândindu-mă că am luat mereu cele mai bune decizii în contextul datelor disponibile, și că am făcut mereu ce am putut mai bine. Și că am fost fericită făcând asta.<br /><br /><br />Să îți dorești o permanență a vietii, indiferent de ce înțelegi prin "rai", pentru mine e absurd. "Veșnicia" e a dracu' de lungă, suficient de lungă încât să facă și petrecerile din Valhalla să devină plictisitoare de la un punct. Dorința asta de a "trăi veșnic" mi se pare nu doar expresia unui egocentrism absurd, care nu lasă victima să își închipuie un Univers făra persoana lui la loc de cinste, dar și dovada unor instincte negândite. Da, e normal să îți fie frică de moarte și de non-existență, dar e la fel de normal să îți controlezi și să îți înțelegi instinctele, nu să te lași pradă unor dorinte nedigerate, bazate pe frică. <br /><br />Raiul poate fi o înghețată consumată pe balcon, în compania cuiva drag, privind apusul si povestind vrute și nevrute, dar un apus veșnic, cu aceeași înghețată veșnică și cu aceeași discuție veșnică, ei bine, acestea intră deja în definiția Iadului. Freijahttp://www.blogger.com/profile/01708738570883934008noreply@blogger.com26tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-80813165391416597442013-12-31T13:25:00.001+02:002016-01-10T17:10:40.090+02:00Comunism şi ateism Mult prea des aud <a href="http://korallion.blogspot.ro/p/mic-dictionar-de-falaciozitati_11.html#eroareadeasociere" target="_blank">comparaţia</a> „Comunismul a fost anti-religie, deci atei = comunişti !”.</br>
Analogia este repede completată: <i>comuniştii au dărâmat biserici, au închis preoţi şi în general credincioşi, s-au opus din răsputeri religiei, au încercat să „îndoctrineze întru ateism” populaţia, ateismul era religia de stat</i>… şi câte şi mai câte. Aproape că vezi scene din Roma antică, cu bieţi creştini târâţi în arene ca să fie daţi leilor.</br>
Eu personal găsesc asemenea ieşiri ofensatoare: cineva care prezintă asemenea argumente pare a fi ferm convins că sunt fie extrem de prost, fie amnezic.</br>
Să o luăm în ordine: în primul rând, dărâmărea bisericilor. Da, în perioada comunistă au fost dărâmate nişte biserici. În ce context ? păi, atunci când câte-un întreg sat era distrus pentru a face loc construcţiei de blocuri. Biserica satului era şi ea dărâmată, nu doar aşa, pentru că era biserică, ci pur şi simplu pentru că era construită în zona destinată noului cartier. </br>
<span id="daramare"></span>
Dar cam câte biserici au fost dărâmate ? </br>
<blockquote><i>au fost demolate <b>peste 20</b> de lăcaşuri de închinare</i></blockquote>
şi tototdată, mult mai important,</br>
<blockquote><i>în acelaşi timp, s-au construit <b>peste 500</b> de biserici noi</i>,</blockquote>
găsim pe chiar <a href="http://patriarhia.ro/v-b-biserica-ortodoxa-romana-in-perioada-dintre-1944-si-1989-151.html" target="_blank">site-ul</a> Patriarhiei Române.</br>
Încă o dată: <span style="font-size:105%;"><b>în perioada comunistă au fost dărâmate ~20 biserici şi mănăstiri ortodoxe, şi au fost construite ~500 !</b></span></br>
Pe de altă parte, situaţia celorlalte culte nu era la fel de strălucită. Zeci de biserici aparţinând în principal cultului greco-catolic ( dar şi altor culte ) au fost confiscate… şi date, aţi ghicit, tot Bisericii Ortodoxe. Chiar şi în prezent, sunt pe rol nenumărate procese, în diverse faze, între catolicii care luptă să-şi recapete proprietăţile, şi BOR care pur şi simplu refuză să le înapoieze.</br>
De asemenea, tot de pe site-ul Patriarhiei, aflăm că tot în perioada 1948-1989:</br>
<blockquote><i>au funcţionat şase seminarii teologice… şi doua Institute Teologice de grad universitar</i></blockquote>
Aşadar, în realitate, <b>în perioada comunistă, BOR a construit sute de biserici, a primit zeci de clădiri ale altor culte pe care nu vrea să le mai returneze nici în ziua de azi, uneori chiar sfidând decizii judecătoreşti, şi avea institute de pregătire a preoţilor</b>.</br>
Au fost închişi preoţi ? Fără îndoială. Din ce motiv ? Din acelaşi motiv pentru care zeci de mii de persoane care aveau opinii politice diferite sau opuse celor ale partidului au fost urmărite, închise, uneori executate. Faptul că unii dintre cei urmăriţi de poliţia politică erau, cu totul întâmplător, preoţi ( sau credincioşi) nu înseamnă că „comuniştii au închis preoţi”. Au persecutat persoanele disidente, indiferent de orientarea religioasă.</br>
E ca şi cum cineva ar descrie perioada prezentă ca fiind o perioadă în care „creştinii sunt urmăriţi de poliţie şi amendaţi sau închişi” pentru că majoritatea <b>contravenienţilor şi infractorilor</b> se-ntâmplă să fie creştini. Motivul pentru care sunt pedepsiţi nu are tangenţă cu religia lor, ci cu faptele lor. Iar, în perioada comunistă, una din cele mai serioase crime era dezacordul cu politica oficială, şi nu conta dacă „făptaşul” era ateu sau creştin-ortodox. </br>
Tot în cadrul „persecuţiei preoţilor” trebuie amintiţi şi preoţii informatori. Atât de „persecutaţi” au fost preoţii, că un număr necunoscut din ei erau colaboratori cu Securitatea. Merită subliniată ipocrizia conducătorilor actuali ai Bisericii Ortodoxe, care se luptă din răsputeri să menţină secrete numele acestora - cu alte cuvinte, conducerea de acum nu doreşte să se detaşeze de acei preoţi care au colaborat, ci îi acoperă în continuare. Putem doar bănui că o mare parte a actualilor preoţi au fost şi-n trecut informatori ai Securităţii.</br>
Cu atât mai bizară este pretenţia purtătorilor de cuvânt ai bisericii, atunci când fac declaraţii referitoare la o ipotetică „persecuţie” a BOR, când exact aceşti preoţi au urmat cursurile unui institut teologic funcţionând în perfectă legalitate în perioada comunistă, au slujit în biserici construite perfect legal în perioada comunistă, şi se prea poate să fi fost chiar informatori ai Securităţii. Dacă asta e „persecuţie”, atunci aceşti preoţi fie nu înţeleg sensul cuvântului, fie pur şi simplu îşi bat joc şi sfidează întreaga populaţie, de fiecare dată când menţionează subiectul „persecuţiilor” comuniste.</br>
Pentru că „o imagine face cât o mie de cuvinte”, iată o fotografie realizată în 23 august 1989:</br>
<img src="http://ceausescunicolae.files.wordpress.com/2012/08/ace22.jpg?w=550&h=390"/></img></br>
Teoctist nu pare să fie foarte oropsit; este destul de evident că funcţia de patriarh avea o însemnătate suficient de mare încât să fie invitat la masa festivă a conducătorilor de cel mai înalt rang din cadrul Partidului Comunist.</br>
Concluzia este limpede: în ciuda minciunilor sfruntate pe care le înaintează de zeci de ani, adevărul este că pentru Biserica Ortodoxă Revoluţia din 1989 a însemnat o schimbare minoră: şi înainte de revoluţie BOR a fost implicată în politică şi a manevrat şi manipulat liderii politici pentru a-şi asigura avantaje. Diferenţa este doar de anvengură: abia după revoluţie şi-a permis să lanseze cele mai sfruntate pretenţii, să pretindă sume imense de la buget şi să intervină şi mai pe faţă în politică.</br></br>
<span id="comatei"></span>
Al doilea punct este legat de presupusul „ateism” al comunismului. Conform scenariului fantastic pe care ni-l prezintă reprezentanţii şi apărătorii BOR, înainte de revoluţie marea majoritate a populaţiei era atee, mai existau câţiva creştini persecutaţi, care se temeau să meargă la biserică. După care, pac, are loc revoluţia, şi milioanele alea de atei de mai ieri s-au creştinat cu toţii peste noapte ! Şi aşa, aproape 90% din populaţia României a devenit subit ortodoxă !</br>
Sau, mult mai realist, majoritatea populaţiei a fost religioasă dintotdeauna, şi milioanele de atei care-i persecutau pe creştini sunt doar o altă scorneală. Cele „peste 500 de biserici” construite în perioada comunistă… n-ar fi fost construite, dacă nu ar fi fost necesare.</br>
După cum am văzut, „persecuţia” comunistă a însemnat mai degrabă o laicitate a statului, în care Bisericii Ortodoxe nu i se permiteau chiar atâtea abuzuri şi pretenţii exagerate ( solicitări nesfârşite de fonduri publice, îndoctrinare în şcoli ), deşi pe de altă parte comuniştii au privilegiat BOR în defavoarea celorlalte culte.</br>
Şi motivul principal pentru care în România comunistă ortodoxia nu a fost lăsată să-şi facă de cap cum voia, este pentru că comuniştii nu doreau concurenţă.</br>
Într-adevăr, deşi se repetă la nesfârşit că „comuniştii erau atei”, în realitate afirmaţia este falsă. BOR nu susţine nici un alt cult, dar asta nu înseamnă că BOR ar fi atee. Iar comunismul în sine este foarte apropiat de un cult religios. Societatea perfectă visată de religie este aceeaşi societate pe care o urmăreşte şi comunismul.</br></br>
<span id="raiul"></span><span style="font-family: comic sans ms; font-size:95%;">
E o societate în care există un lider suprem. </br>
Nimeni nu l-a ales, nimeni nu are nimic de spus legat de modul în care acest lider conduce.</br>
Pentru că conducerea lui este <b>perfectă</b>.</br>
Liderul, prin reprezentanţii lui, ştie ce e cel mai bine pentru fiecare.</br>
Liderul, prin reprezentanţii lui, are grijă de fiecare om în parte.</br>
Pentru că liderul deja are un plan în care sunt incluse toate persoanele.</br>
Liderul, prin reprezentanţii lui, pregăteşte şi supraveghează îndeplinirea planului.</br>
Oamenii trebuie să se supună poruncilor pentru a realiza acest plan, chiar dacă nu-l cunosc.</br>
Pentru că atunci când planul va fi realizat, <b>totul</b> va fi perfect !</br>
Liderul decide pe cine să răsplătească şi pe cine să pedepsească.</br>
Răsplata şi pedeapsa nu depind de acţiuni, ci de ceea ce gândeşte o anumită persoană.</br>
Pentru că liderul şi reprezentanţii lui supraveghează şi cunosc tot ceea ce oamenii spun, tot ceea ce fac, tot ceea ce gândesc.</br>
Pentru că oamenii trebuie să îl iubească pe lider, conducerea şi planul cel măreţ. </br>
Şi trebuie să o spună, să o repete, să o gândească şi să o creadă.</br>
Dacă cineva nu-şi iubeşte liderul, dacă nu apreciază tot acest efort depus special pentru el, acela este un duşman.</br>
Simplul dezacord cu oricare din prevederile atât de atent gândite de lider este o crimă.</br>
Şi liderul cel grozav are grijă să se descotorosească de toţi duşmanii care vor să-i saboteze munca.</br></span>
</br>
E greu de deosebit comunismul totalitar de raiul descris de preoţi !</br>
Aşadar, cum ar putea un sistem care e oglindirea promisiunii religiei să fie „ateu” ? Religia comunismului este atee exact în măsura în care orice altă religie este atee faţă de celelate religii !</br>
Comunismul nu reflectă valorile susţinute de majoritatea ateilor - raţiunea, logica, autocorectarea, cunoaşterea. În schimb a promovat exact valorile religiei - dogmatismul, cenzurarea şi interzicerea oricărei opinii contrare, credinţa oarbă (în conducători, în construirea societăţii perfecte), acceptarea unui şir nesfârşit de privaţiuni în prezent pentru a ajunge la starea perfectă în viitor, ritualuri de venerare, etc etc etc.</br>B.http://www.blogger.com/profile/00112632904226218335noreply@blogger.com14tag:blogger.com,1999:blog-7211314107766441399.post-73648549373582040942013-11-09T13:32:00.000+02:002013-11-09T13:35:28.127+02:00Nu îmi place noul papă.Am zâmbit sardonic prima dată când am văzut un articol despre cât de "cool si tolerant" este noul papă. Nu îmi mai amintesc dacă era cel despre cât de tolerant este el cu homosexualii sau cel despre cum a zis papa că și ateii sunt oameni. <br /><br />
În primul rând, mi se pare penibil să lăudăm un om și să picăm în bot de admirație pentru că a spus o chestie care este non-cretină. Îl lăudăm că a avut o reacție decentă. WOW! În timpul asta, milioane de oameni au reacții decente, fară a fi titluri principale pe pagina întâi a ziarelor. Ăia nu primesc o bombonică pentru ca nu sunt dobitoci?<br />
<br />
Apoi, eu nu pricep cum de nu pricep alții că "papa" nu este o persoană, ci un produs.<br />
<br />
Personajul acesta, "Papa Francis I", este un proiect la care participă intens echipe întregi de specialiști în marketing și media, care au ca scop restaurarea imaginii de rahat pe care și-a făcut-o catolicismul în sute de ani de abuzuri politice și sexuale. Adică oamenii încearcă din răsputeri să ne facă să uităm cum s-au pus ei împotriva științei, cum au protejat popi pedofili, cum i-au serbat ziua lu' Hitler și cum au interzis credincioșilor să folosească prezervativul în cel mai mare focar HIV. Treabă grea, când ai victime ale violurilor ieșind la lumină în toată lumea și armate de seculariști făcând campanie împotriva ta și dezgropând toate rahaturile pe care le-ai asuns timp de zeci de ani sub covoare de cashmir.<br />
<br />
Cum facem asta? Cum curățăm imaginea Bisericii Catolice? Uite rețeta:<br />
<br />
1: Se ia un cardinal cu trecut ~ curat, care aparține unei minorități, eventual dintr-o țară exotică. (De data asta au avut de ales dintre un negru și un latino.) Recomandabil să fie din ceva subdiviziune catolică faimoasă pentru simplitate și modestie, pentru că așa vrem să fie și imaginea BC.<br />
<br />
2: Se mazilește "fără tam-tam" papa actual, care, brusc și dintr-o dată, se retrage și se face nevăzut din media, mai ceva ca pantofii din colecția sezonului trecut.<br />
<br />
3: Se prezintă noul papă ca viitor "revoluționar" al catolicismului, ca să știe lumea la ce să se aștepte. Apoi se atacă problemele punctual:<br />
<br />
a) Problemă:<br />
<i>Biserica Catolică acuzată că adună bogății în loc să ajute săracii cu banii enoriașilor. </i><br />
Soluție:<br />
Noul papă se îmbracă doar în alb, fără perle și haur. Înlocuiește tronul de aur cu un scaun. Se laudă în public ca este influențat de Francis de Assisi, și deci e plin de modestie și urăște bogăția. Gata! BC nu mai este ze evil treasure monger! Acum Biserica este brusc săracă și apărătoarea tuturor nevoiașilor!<br /><br />
<img border="0" height="377" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjMquqMKnD6azYubkOaU7xlfo6-g5HoDXO_4TTbldKutEimoxLF_E-aXofuXMnFPm6UGu-2yCWdcPSOeMiQ90ExnfuSQeW7dJBxiw6mNYC-5r9tR6NAtAL5Jp6tMsRuJEaj4ilp3tTtz-il/s640/544447_514677131924266_1597635752_n.jpg" width="590" heigt="355" /><br /><br />b) Problemă: <br /> <i>Biserica Catolică are o îndelungată istorie de intoleranță religioasă și a dovedit în mai multe rânduri că nu pricepe ideea de "libertate religioasă".</i><br />Soluție: <br />Papa declară în presă că <i>"Ateii pot fi vazuti ca oameni de bine daca fac fapte bune”</i> și că “<i>Ma intrebi daca Dumnezeul Crestinilor ii iarta pe cei ce nu cred si nu
cauta credinta. Incep prin a spune – si acesta este lucrul fundamental –
ca mila Lui Dumnezeu nu are limite daca mergi la el cu o inima sincera
si smerita. Problema pentru cei ce nu cred in Dumnezeu este sa se supuna
constiintei lor”</i><br />Gata! Acum suntem ecumenici și toleranți cu toată lumea! (Scoateți banu'!)<br /><br />c) Problemă:<br /><i>Biserica Catolică este cunoscută pentru o atitudine homofobă și pentru militantismul ei anti drepturi egale. </i><br />Soluția:<br /> Papa adună toți plătitorii de taxe homosexuali înapoi în sânul bisericii declarând că: <i>“Daca cineva este homosexual si Il cauta pe Dumnezeu, cine sunt eu sa il judec?” </i>(Nu că nu am ști că s-a opus activ legalizării căsătoriilor între persoane de același sex. Dar ce e un pic de ipocrizie între prieteni?)<br /><br />d) Problemă:<br /><i>Papii precedenți au bubuit scoru' îndemnând africanii săraci să se ferească de prezervative ca de focurile iadului, deși zona este decimată de HIV.</i><br />Soluție: <br />Aducerea în presă a unui video cu nenea care sărută și spală picioarele unor oameni infectați cu SIDA. Dar prezervativele încă mai sunt rele.<br /><br />e) Problemă:<br /><i>Biserica Catolică este acuzată de sexism deoarece interzice femeilor să fie preoți.</i><br />Soluție: <br />Nup, nu lăsăm femeile să fie preoți. Dar le lăudăm și zicem că sunt "speciale", fără a oferi vreo soluție. <br /><i>"As far as the ordination of women, the Church has already spoken out and
the answer is no. John Paul II made the Church's stance definitive. The
door is closed. But let me tell you something, Our Lady, was more
important than the apostles, bishops, deacons and priests. Women play a
role that's more important than that of bishops, or priests. How? This
is what we have to explain better publicly."<br /></br></i>f) Problemă:<i><br />Biserica Catolică a fost acuzată în numeroase rânduri că i-a protejat pe preoții pedofili.</br> </i>Soluție:<i><br /></i>Uhm...Nimic. Nimic ar trebui sa fie suficient. Ah, și am putea să facem agresiunea sexuală asupra minorilor ilegala în Vatican, de la 1 Septembrie. Yea, suficient. <i><br /></i>Nu știu ce ziceți voi, dar mie mi se pare prea puțin și prea târziu. Văd aici o mare putere politică ce încearcă să distragă atenția de la sute de ani de comportament reprobabil oferind o felie de cozonac, de parcă 3 articole de presă și schimbarea mobilierului fac brusc să dispară suferințele tuturor celor care au avut sau încă mai au de suferit de pe urma doctrinei și organizației catolice, de la victimele preoților pedofili și ai <a href="http://www.dailymail.co.uk/news/article-1184828/Revealed-decades-ritual-child-abuse-Catholic-schools-orphanages-damned-report.html" target="_blank">măicuțelor abuzive</a> până la tinerii alungați de familie pentru că părinții au fost îndoctrinați să creadă că homosexualitatea este lucrarea diavolului, de la africanii convinși că vor arde în iad daca folosesc prezervativul pâna la mamele de 13 ani cărora li s-a refuzat avortul. <br /><br />Nu, dragii mei, nu ne cumpărați cu firmituri. Nu ne momiți cu felioare de cozonac. Cultul vostru se va prăbuși în ciuda proiectului ăstuia disperat. Brusc, covoarele voastre au devenit transparente și putem cu toții vedea mizeria pe care ați îngrămădit-o sub ele. <br /><br />E timpul să faceți curat.<br /><i><br /></i>Freijahttp://www.blogger.com/profile/01708738570883934008noreply@blogger.com29