Argumentul Cosmologic

Al doilea argument din serie este Argumentul Cosmologic, sau Argumentul Primei Cauze, care încearcă să demonstreze necesitatea existenţei unei divinităţi care să pună în mişcare Universul, sau să declanşeze Big-Bangul:

„Tot ceea ce există necesită o cauză; universul necesită şi el o cauză, iar această cauză este dumnezeu.”

Din păcate, argumentul suferă de mici erori care-l invalidează total. În primul rând, se face vinovat de extrapolări nepermise: faptul că unele fenomene din scara noastră de perspectivă necesită cauze nu înseamnă că aceleaşi principii se aplică la nivel micro, la nivel cuantic, unde relaţiile cauză-efect pot fi inversate, sau efectele se pot produce spontan, fără cauze. Cu atât mai mult logica intuitivă eşuează când este vorba de întregul Univers condensat la dimensiuni infinit de mici.
A încerca să descrii asemenea fenomene extraordinare ca cele ce au loc permanent la nivel micro, prin raportare şi comparare cu fenomenele uzuale poate uneori ajuta la descrierea lor, dar în nici un caz analogiile nu pot merge atât de departe încât să oblige însăşi fenomene precum naşterea întregului Univers, a spaţiului şi a timpului, dintr-o fluctuaţie cuantică de dincolo de înţelegerea noastră, de dincolo de capacităţile de descriere a tuturor legilor naturale aşa cum le cunoaştem azi, să respecte bunul-simţ al oamenilor; este la fel de deplasat cu a încerca să simţi, să intuieşti modul în care un electron trece prin două fante concomitent, sau modul în care timpul obiectiv se dilată sau se contractă în funcţie de viteza de deplasare: este pur şi simplu imposibil. Putem descrie fenomenele respective, le putem demonstra, dar ele nu sunt intuitive.
Aşadar, a încerca să descrii Big Bangul prin prisma intuiţiei umane este un eşec, iar raţionamentul se prăbuşeşte aici.
Dar problemele continuă: chiar acceptând că Big-Bangul are nevoie de o cauză, afirmaţia „numim cauza aceasta dumnezeu” este o echivocaţie grosolană: singurul lucru pe care-l ştim despre cauza aceasta e că poate genera universuri. Atât. Cuvântul „dumnezeu” cară după sine o mulţime de alte implicaţii: conştiinţă, voinţă, intenţia de a crea Universul, supravegherea acestuia, ba chiar şi păzirea atentă a comportamentului şi gândurilor oamenilor… şi multe, multe alte atribute. Prin simpla atribuire a numelui „dumnezeu” acestei prime cauze, cel ce prezintă argumentul încearcă să scape de necesitatea demonstrării tuturor acestor proprietăţi şi să le strecoare pe toate sub acoperirea oferită de rezonanţa denumirii.
Scutirea zeului de la regula „absolută” necesară iniţial tocmai pentru a forţa ca răspuns zeul este o eroare de argumentaţie, pledoaria specială, şi totodată un handicap major pentru argument: după ce pretinde necesitatea unei cauze pentru orice, prezintă drept explicaţie… ceva care nu are cauză, deci admite că nu este obligatorie o cauză pentru orice. Această autocontradicţie este fatală.
„De unde vine acest zeu ? Dacă decidem că aceasta este o întrebare căreia nu i se poate răspunde, de ce să nu scutim un pas, şi să spunem că originea Universului este o întrebare căreia nu i se poate răspunde ? Sau, dacă spunem că acest zeu, sau zei, au existat dintotdeauna, de ce să nu scutim un pas, şi să spunem că Universul a existat dintotdeauna ?” ( Carl Sagan ).

Argumentul Cosmologic, varianta îmbunătăţită, sau Argumentul lui Kalam, prezentat deseori de apologistul William Lane Craig, este tot Argumentul Cosmologic, dar reformulat pentru a oferi o portiţă de scăpare pentru zeu, nu pe baze logice, ci semantice:

„Tot ceea ce începe să existe necesită o cauză; Universul a început să existe, aşadar, Universul necesită o cauză.
Această cauză este dumnezeu.

Astfel, la întrebarea „dar ce l-a cauzat pe acest dumnezeu ?”, cel ce prezintă argumentul răspunde că „dumnezeu a existat dintotdeauna, nu a început să existe, deci el nu necesită vreo cauză !”
Dar asta e iarăşi o pledoarie specială: se face o excepţie aparte pentru acest zeu, de care ni se spune că „a existat dintotdeauna”… dar fără a demonstra asta.
Oricum, aceste trucuri semantice nu adresează primele două critici ale argumentului iniţial: în primul rând, nu s-a demonstrat că „tot ceea ce există necesită o cauză”. Încă o dată, la nivel cuantic, fenomene necauzate se produc în permanenţă, anulând prima afirmaţie; şi în al doilea rând, dacă Universul are nevoie de cauze, singurul lucru pe care-l putem spune despre cauza respectivă doar prin analiza Universului este că respectiva cauză poate produce Universuri. Mai trebuie demonstrat că această cauză este vie, conştientă, că a produs Universul în mod intenţionat…
În al treilea rând ( această critică se aplică ambelor variante ale argumentului ) chiar acceptând că Universul necesită o cauză, se pot alege o mie de explicaţii la fel de fantastice, care să nu răspundă de fapt la nimic: Hamsterul Magic care Vomită Universuri, Monstrul Zburător din Spaghete, YHVH, Spiriduşul Transcendent, etc etc etc. A inventa o cauză despre care se spune că „a produs Universul”, apoi aducând Universul ca dovadă că invenţia este reală, este un exemplu clasic de eroare logică, argumentul din scenariu.
În ultimul rând, reformularea poate duce la concluzia că dumnezeu nu există:

„Tot ceea ce există a început să existe la un moment dat.
Dacă dumnezeu „nu a început să existe”, atunci dumnezeu nu există !”

• Din aceeaşi serie:

Pariul lui Pascal
Argumentul Ontologic
Argumentul Teleologic
Argumentul Antropic
Ceasul lui Paley
Argumentul din Moralitate
Argumentul Legiuitorului
Argumentul din Gradaţie
Argumentul Mişcătorului Nemişcat
Presupoziţionalismul