Religia, o forță a binelui? Glumești, nu?

Din când în când încearcă cineva să mă convingă de faptul că, deși religia a făcut mult rău, ea a făcut și încă face și mult bine. Am adunat câteva din motivele pentru care un om ar putea crede așa ceva și am intenția de a le discuta în cele ce urmează pentru că, în mod evident, nu sunt deacord cu o astfel de presupunere.

1: "Religia este un instrument de control util. Având amenințarea iadului și promisiunea raiului oamenii se vor comporta mai bine."

Afirmația asta nu doar că pornește de la ideea că oamenii sunt niște biete ființe stupide care trebuie controlate ca să nu devină niște bestii imorale și că ei trebuie ținuți din scurt de către "luminați" cu băț și zăhărel, dar de asemenea ignoră faptele reale, care ne sunt nouă, scepticilor, atât de dragi: în mod ciudat țările cele mai religioase sunt și cele cu criminalitatea cea mai ridicată, pe când țările laice și seculare sunt cele cu criminalitatea cea mai scăzută. Dacă religia este un instument de control atât de bun, nu ar trebui oare să fie exact invers?
Să nu mai luăm la socoteală și faptul că religia a deturnat moralitatea într-un asemenea hal încât putem urmări cum un părinte discută zâmbind fericit despre mutilarea genitală a copilului său și găsim oameni perfect convinși că moartea și tortura sunt pedepse potrivite pentru crima de a nu avea aceeași religie ca și ei.

2: "Religia oferă ghidaj spiritual și suport moral celor care o urmează."

Lasă-mă să înțeleg: după ce religia convinge oamenii că sunt slabi, nevrednici, defecți, păcătoși și mizerabili, tot ea le oferă suport moral și ghidaj spiritual? Cum ar suna asta în lumea reală? Hai să ne închipuim un chirurg plastician care umblă pe stradă cu un cuțit, face tăieturi adânci în fețele oamenilor iar apoi le oferă o carte de vizită și șansa de a fi operați la discount. Iar toți l-ar lăuda că după operție cicatricea este aproape invizibilă. Mie asta mi se pare o schemă mârșavă care, într-o lume normală, ar fi aspru pedepsită.

Am mai auzit și spunându-se că a merge la duhovnic este echivalent cu a merge la un consilier/psiholog. Nu îmi pot da seama însă în ce fel a merge, a te umili și învinovăți pentru niște "păcate" absurde (Știați că în dogmatica ortodoxă a purta mască e păcat?

Ce ați făcut la Haloween? Păcătoșilor!), iar apoi a primi o pedeapsă (a se citi "canon") poate fi comparabil cu a merge la un profesionist acreditat. Nu pot de asemenea înțelege în ce măsură sfaturile unui dogmatic care are o vedere despre lume bazată pe mituri din epoca fierului și pe neînțelegerea totală a funcționării lumii și care, peste toate, a mai și renunțat prin jurământ la orice legătură cu lumea "cărnii" poate să îți dea sfaturi în probleme personale și acestea să fie cumva mai valabile decât opinia unui om care și-a dedicat viața studierii psihologiei umane și se bazează pe date obținute prin experimentare și observare perecisă.

3: "Biserica are nenumărate acțiuni caritabile, prin care ajută oamenii."

Aici se comite o echivocație gravă între religie și oamenii care se întâmplă să fie infectați cu ea. (Pentru a înțelege de ce folosesc cuvântul "infectat" și nu un altul vă rog să citiți articolul despre Memetică.) Se iau realizările la care s-a ajuns fără influența religiei sau chiar în ciuda religiei și se pun în pieptul religiei ca medalii. Oamenii nu donează și nu ajută pentru că sunt religioși, ci pentru că sunt oameni. O mare parte din ONG-uri sunt nereligioase și apolitice, și hai să numărăm aici doar Crucea Roșie.
Instinctul de a ajuta nu ne este doar înscris în gene, deci în nici un caz rezultatul unei afilieri religioase, ci, dimpotrivă, este deturnat de religie cu rezultate în cel mai bun caz triste, dar în unele cazuri dezastruoase. Doar câteva exemple:
-Nu de mult Haiti a fost luat de ape pentru că, ne explică religioșii, dumnezeul lor era supărat pe homosexuali. Imediat am auzit zvonuri despre o campanie de întrajutorare tipic creștină: Bibles for Haiti. Pentru că, evident, oamenilor ălora nu le trebuia apă potabilă, mâncare și îmbrăcăminte, nuuuuu. Lor le trebuiau biblii în engleză și un pastor care să le explice cât de supărat pe ei este dumnezeul lui criminal.
- Ce faci când ai un "spital" unde oamenii stau întinși pe rogojini în camere comune, fără medicamente și doar cu rugăciunile unui personal necalificat, care botează muribunzii la religia creștină indiferent de opțiunile lor religioase? Aduni bani din fonduri internaționale, desigur, pui mâna pe niște milioane bune de dolari și, apoi... A, nu fi caraghios, nu cumperi medicamente și calmante, ci construiești o grămadă de alte centre asemănătoare, cu exact aceleași condiții și cu personal necalificat, refuzând să cumperi calmante pentru că "suferința ne apropie de Dumnezeu". Și ce faci dacă te îmbolnăvești tu însăți? Te internezi în unul din centrele de care ești așa de mândră? Păi nu, ci te internezi la clinici particulare din Europa, desigur, că doar de aia te cheamă Maica Teresa.
-Tot într-o misiune caritabilă a fost și bunul nostru papă când, cu multă convingere, a declarat în fața catolicilor africani dintr-o țară răvășită de epidemiile de SIDA că, da, într-adevăr, SIDA este groaznică, dar nu este așa de rea cum este gestul de a folosi prezervativ, care este maaaare păcat. Chiar mai mult, prezervativele ajută la propagarea SIDA.
După cum se vede, religia și caritatea nu se amestecă bine: ai toate șansele să descoperi mai degrabă ca ai în palmă un monstru diform și otrăvitor.

4. "Oamenii religioși sunt mai fericiți."

De asemenea, oamenii beți sunt mai fericiți, și unii nebuni sunt mai fericiți decât un om sănătos. Nu cred că va propune cineva să devenim cu toții niște bețivi zărghiți.

Ok, ok, gata cu glumele. Să ne concentrăm pe problemă. Există într-adevăr un studiu american care arată că, statistic, americanii care merg la biserică de câteva ori pe săptămână sunt descriși ca "foarte fericiți" în cam 47% din cazuri, în timp ce americanii care merg doar o dată pe săptămână sunt "foarte fericiți" doar în proporție de 28%. Studiile ulterioare, făcute pe alte popoare au arătat că da, religioșii sunt mai fericiți decât nereligioșii, dar doar în țările foarte religioase. În aceste țări, unde un ateu este atât de rău văzut și izolat, încât nu are cum să fie mulțumit de societatea în care trăiește, asta îi afectează fericirea. Pe de-altă parte într-o țară seculară unde există libertate de religie, oricât de rari ar fi religioșii, ei nu sunt respinși de societate și pot să își vadă de fericirea lor. Cu alte cuvinte poți fi creștin după Evanghelie în Suedia și să nu aibă nimeni treabă cu tine, dar este mult mai dificil să fi ateu în Turcia, Afganistan, America sau, de ce nu, mica noastră Grădină a Maicii Domnului.
Întrebarea principală pe care trebuie să ne-o punem este "De ce ar fi religioșii mai fericiți decât ateii?", iar răspunsul, cel puțin aparent, nu este deloc dificil: comunitățile religioase sunt grupuri mici, închegate, unde toți se cunosc între ei, și făcând parte din același "trib" simt nevoia să se ajute între ei. Membrii unei comunități mici vor fi cu toții motivați să își facă viața mai usoară. Nu uitați că punctele focale din viața unui sat tipic sunt biserica și "bufetul", cele două puncte unde comunitatea se adună pentru a pune lumea la cale, pentru a crea legături, pentru a stabili întâlniri ulterioare.
Probabil de asta chiar și ateii din tările religioase au acum o viață mult mai ușoară: pe măsură ce rețelele sociale s-au dezvoltat a devenit din ce în ce mai ușor să găsești oameni care sunt "ca tine", oameni cu care poți să te identifici, oameni cu care poți discuta pornind de la aceleași premise. Rezultatul este că suntem din ce în ce mai fericiți, ne simțim din ce în ce mai acceptați și am început să ne construim comunități reale sau virtuale care, fără nici o îndoială, ne fac mai fericiți.

5. "Religia îți dă un scop interior."

Nu pot să înțeleg argumentul ăsta pentru că am fost apateistă, iar pe atunci am avut un scop interior, un ideal. Apoi am descoperit ortodoxia, iar în mijlocul acelei crize religioase scopul meu s-a schimbat un pic, dar, în continuare, aveam un scop interior. Pe măsură ce am studiat din ce în ce mai mult (și am citit cartea care a transformat cei mai mulți creștini în atei: Biblia) am devenit întâi teistă, apoi panteistă, apoi atee. Și încă mai am un scop interior, și încă unul nobil și lipsit de egoism, același pe care îl aveam la 7 ani. Chiar dacă s-au schimbat metodele pe care aleg să le aplic pentru a-mi atinge scopul, mereu am avut un scop.
Am pus și altor atei din jurul meu aceeași întrebare, formulată cât mai neagresiv și mai neintruziv posibil: "Tu ai un scop interior?" Cei înclinați spre filozofie și introspecție au zâmbit îngăduitor. Cei activi și energici au început să mă edifce asupra scopului lor și asupra felului în care aș putea să ajut și eu. Cei mai puțin educați sau mai puțin înclinați spre analiză au cerut să le explic mai exact ce vreau să spun și au râs la final: "Io-te, na! Nici nu știam că am un scop interior!" Dar, fără excepție, toți au un scop, mai profund sau ma superficial, mai înalt sau mai mărunt, cu care sunt de-acord sau care mi se pare greșit. Dar îl au.


După toate acestea, concluzia mea este destul de simplă: nu am găsit încă un singur argument pentru care religia să fi fost bună pentru om, deși am căutat, dar găsesc în fiecare zi alte motive pentru care ea este nocivă pentru ființa umană, și nu mă refer la crimele religiei, ci la schimbările profunde pe care religia le face în mintea noastră, făcându-ne capabili de cele mai îngrozitoare acte. Dar, despre asta, în episodul viitor.

Later Edit:
Vă recomand o superbă dezbatere pe aceeași temă, care mie mi-a plăcut imens.

http://www.youtube.com/watch?v=yLtuD2CKY-U