Păşim spre Nirvana

Nirvana. Uniunea cu absolutul, formaţia de grunge, eroarea logică. Toate trei foarte interesante. Cea din urmă însă este ceva mai interesanta pentru mine personal, având în vedere că nu sunt budhistă, iar dacă ascult grunge prefer să fie Alice in Chains. Nirvana este însă peste tot, tot la două fraze, tot la doi paşi. Începem cu o definiţie?

Nirvana este eroarea logică de a compara lucruri reale cu alternativele lor ireale şi nerealistice. Se poate referi şi la tendinţa de a presupune că există o soluţie perfectă pentru o anume problemă. Se creează o falsă dihotomie ce prezintă o opţiune în mod clar avantajoasă -deşi complet implauzibilă- şi se foloseşte pentru a ataca orice idee contrară considerată imperfectă.

Botezul acestei falaciozităţi a fost în anul 1969, când economistul Harold Demsetz a spus:

“

The view that now pervades much public policy economics implicitly presents the relevant choice as between an ideal norm and an existing 'imperfect' institutional arrangement. This nirvana approach differs considerably from a comparative institution approach in which the relevant choice is between alternative real institutional arrangements.

”

Voltaire a fost şi el destul de drăgălaş încât să ne spună : "Le mieux est l'ennemi du bien."

Sora bună a Nirvanei este Eroarea Soluţiei Perfecte, care se întâmplă atunci când un argument presupune că există o soluţie perfectă şi că o soluţie alternativă trebuie respinsă deoarece o parte din problemă încă va exista după implementarea soluţiei. E un exemplu clasic de gândire în alb şi negru, în care o persoană nu reuşeşte să vadă interdependenţa complexă între mai multe componente ale unei situaţii sau probleme iar ca rezultat reduce o problemă complexă la o simplă pereche de extreme.

În ultima vreme m-am pleznit de o grămadă de situaţii în care aceste două bune surori mi-au fost puse în faţă cu o obstinaţie de zile mari. " De ce să fac asta, oricum nu va rezolva problema complet.", "N-are sens să încercăm asta, sigur cei care vor trebui să muncească vor fi leneşi/vor fura/nu vor avea interesul.", "Şi dacă achiziţionăm obiectele respective tot nu vor fi suficiente pentru scopul Y.". Dintr-o dată, românul a devenit culmea eficienţei, nu mai face nimic care nu are 100% şanse să aibă succes perfect. Preferă să stea cu braţele încrucişate şi să aibă eficienţă de 0% decăt să muncească pentru un 80%. Nu contează că, în timp ce el aşteaptă soluţia perfectă, problemele sunt reale şi se agravează: "Nu e bine, domnle, că nu o să iasă perfect!"

Exemplul care îmi vine în minte ca fiind cel mai puţin personal şi printre cele mai recente este veşnica problemă a vagabonzilor agresivi. 

Problemă: Două milioane de câini adunaţi în haite, optisprezece mii de oameni muşcaţi doar în capitală anul trecut ("doar" 500 în orăşelul meu), gunoi târât afară din pubele pentru că miroase a mâncare, posibilităţi de epidemie.

Soluţie pragmatică: Adunat câinii, păstrat 3-4 zile, că poate le vine stăpânul (amendat stapanul ca lasa caiele pe afara sau taxat noul stapan pentru castrare, cipare si cheltuieli de intreţinere), eutanasiat după norme europene, incinerat. Nu într-o singură mare campanie, ci ca serviciu permanentizat, eventual cu un hotline unde să poţi suna dacă te întâlneşti cu haite.

Momentele Nirvana:

Nu putem face asta pentru că nu pot fi prinşi toţi câinii deodată iar cei rămaşi vor face pui şi se vor înmulţi iar. (Câinii ăia sunt bacterii, să ajungă de la o mie la două milioane în săptămâna aia cât lucrează duba hingherilor în alt cartier?)

Nu putem face asta pentru că hingherii au tot interesul să fie câini pe stradă. (Şi ce, asta înseamnă că nu poţi avea organe de control să li se uite peste umăr?)

Nu putem faca esta pentru că hingherii fură banii pentru injecţii şi omoară câinii cu toporul. (Nu li se pot da direct injecţiile, nu bani pentru ele?)

Nu putem faca asta pentru că baba Leana de la 3/Asociaţia Ham-Ham merge săptămânal şi scoate câini de acolo şi le dă drumul în stradă. (Îi prindem iar şi nu vor mai avea drept de apel)

Nu putem face asta pentru că oamenii vor continua să elibereze căţei în stradă. (Serviciul funcţionează permanent, îi prindem şi pe ăia)

Aşa că, decât să reducem numărul câinilor de la două milioane la patru mii mai bine îi lăsăm în pace şi /sau aplicăm "soluţia" castrare-relocare (soluţie care funcţionează perfect având in vedere că dacă te atacă o haită pe stradă nu mai ai şanse să rămâi gravidă....oh wait). Pentru că în timp vor fi toţi prinşi şi castraţi (Bineînţeles, în cazul ăsta se omit argumentele anterioare: oamenii nu mai aruncă căţei în stradă, hingherii devin oameni cinstiţi, babele nu mai ascund câini.) iar cum câinii castraţi nu se mai reproduc, cam in 10-15 ani vom putea să ne recuperăm oraşul de la patrupede. În loc să îl recuperăm anul viitor.

Mă scoate din minţi mentalitatea asta. Oamenii care aplică o astfel de gândire pot să se autoconvingă că ei de fapt sunt în căutarea soluţiei perfecte, pot crede că ei sunt "saşi" şi nu acţionează din impuls, ci stau să cugete, să cântărească şi să găsească Soluţia Perfectă, dar tristul adevăr este că nu fac altceva decât să amâne acţiunea pe termen nedefinit. Nu ştiu dacă asta se datorează în unele cazuri unei leneveli...metafizice, unei autoamăgiri care ascunde faptul că, dintr-un motiv sau altul, nu vor să rezolve problema sau sunt pur şi simplu în halul ăla de tipicari încât pică în absurd. Tind să cred că în cele mai multe cazuri e a doua problemă: dintr-un motiv sau altul nu vor să rezolve problema pe care o au în faţă. Am făcut-o şi eu, amânând la infinit un lucru pentru că găseam un mic detaliu care nu îmi convenea şi care nu putea fi prea simplu soluţionat, când de fapt motivaţia mea de a nu acţiona era complet alta. Exemplu: am amânat 3 ani de zile să îmi pun aplică pe tavan, deşi loveam permanent lampa cu mâna. Explicaţia mea: o să se reducă lumina din cameră. Problema reală: dorinţa de a mă muta de acolo. Nu reuşeam să fiu sinceră cu mine şi căutam aceste argumente ale lipsei de perfecţiune. Acum am o aplică....perfectă (deşi dă mai puţină lumină decât lampa anterioară). Şi mă voi muta în toamnă......

Necaz este când o asemenea gândire se aplică în probleme ce privesc un grup sau o societate, când binele tuturor este amânat pe termen nedefinit pentru a nu face "jumătate de bine", când problemele sunt lăsate să crească precum un aluat bine dospit în loc să se aplice naibii soluţia aia incompletă iar apoi să vedem cum trecem la "treapta doi". Între timp ţărişoara asta mică e îngropată încet de mizerii fizice şi sociale, problemele pentru care trebuie să existe vreo soluţie radicală, perfectă şi definitivă îşi văd de crescut iar noi stăm, precum Ganditorul de la Hamangia, privind în gol către un viitor luminos.