Poate ca...

Poate că totuşi există ceva. Poate e omniscient şi omnipotent şi a creat universul gândindu-se la NOI, sau poate că e altfel, sau poate, poate, poate...
De prea multe ori am auzit replica asta. Da, poate. Bertrand Russell a dat alt exemplu de un alt "poate". Nici un om n-ar accepta să ia în serios ceainicul, doar pentru că "e posibil". Sau pentru că nu-i poate fi demonstrată inexistenţa.
Da, este foarte posibil să existe o entitate suficient de avansată, cu abilităţi care să se potrivească sau să depăşească ceea ce s-a etichetat drept "zeu" de unii sau alţii. So what ? Pană nu există dovezi în favoarea ea, de ce ne-am obosi să speculăm despre ce face, ce gândeşte, ce proprietăţi are, sau ce culoare au ochii ei - fară să ştim nici măcar dacă are ochi. Oricum, nu este un zeu adevărat - să nu uităm că zeităţile prin definiţie sunt supranaturale, magice, nu nişte fiinţe naturale, care au evoluat printr-un colţ al Universului.
Zeii, adevăraţii zei, stau mult mai rău la capitolul probabilităţii decât extratereştrii, oricât de avansaţi. Sau dacă e pana acolo, mai rău chiar şi decât ceainicul. Şi asta fără a discuta despre presupusele proprietăţi ale lor, când acestea sunt date, pentru ca de multe ori sunt contradictorii intre ele.
În schimb, o trecere prin istoria zeilor e suficientă pentru a justifica un ateism tare ( cu rezerva pastrată şi pentru zâne sau unicorni ).
Pornind de la duhurile care aduceau succes/insucces la vânătoare acum 20.000 ani, continuând cu fiinţele supranaturale care produceau eclipsele sau schimbau anotimpurile, cu spiritele care aduceau epidemii sau ajutau în lupte, la zeii care lansau fulgere, până la dumnezeii cei mai "avansaţi" teologic, care sălăşluiesc în afara spaţiului şi timpului, care sunt în spatele Big Bang-ului, sau a abiogenezei... practic reţeta de bază pentru orice zeu este foarte simplă: "se amestecă necunoaşterea cu dorinţa de-a avea un răspuns".
De fiecare dată când oamenii s-au întâlnit cu ceva pentru care nu aveau explicaţie, au inventat un zeu; fără excepţie, de fiecare dată când acel ceva a fost înţeles, n-a mai fost nevoie de asemenea nonrăspunsuri supranaturale.
Şi aici voiam sa ajung. De sute de mii de ori s-au inventat zei ca explicaţie. De sute de mii de ori, zeul n-a fost decât un pseudorăspuns care nu explica nimic. De sute de mii de ori s-a trecut peste zeu ( de multe ori, spre indignarea fanilor lui ) şi s-a găsit o cauză perfect naturală, fără nimic magic, fără supranatural... şi fără tangenţe între varianta supranaturală şi cea materială.
De câte alte zeci, sute sau mii de ori mai trebuie să inventăm sau acceptăm zei pe post de [non] răspunsuri, doar aşa, pentru ca "poate acum e aşa !" ? De câte ori ar trebui să acceptăm că "poate, doar poate" de data asta nigerianul chiar e un prinţ care vrea să ne trimita un milion de dolari ? De câte ori trebuie să ne ardem până să ne învaţăm minte să nu mai umplem necunoscutul cu roadele imaginaţiei, pe care apoi să le luăm drept adevărate ? După câte mii de eşecuri devine devine insuficientă doar o vagă posibilitate pe post de dovadă ?
Oare în ce alt domeniu ar putea accepta cineva o asemenea nesfârşită serie de eşecuri şi s-ar agăţa de posibilitatea ca "poate, poate acum !" ? În nici unul - două, trei, zece, poate chiar o sută de rateuri ar fi suficiente pentru a abandona o asemenea partidă-de-a-ghicitul în care iese întotdeauna "necâştigător".
Deja ar trebui să bată la ochi că poate, numai poate... toţi zeii sunt doar scorneli.