Atac violent: te convertești sau îți tăiem limba?

Un student indian de 24 de ani care locuiește în orașul Bon, Germania, a fost atacat pe stradă de către extremiști islamici care i-au crestat tăieturi adânci în limbă atunci când a refuzat să se convertească.

El a fost atacat în ajunul Crăciunului, în timp ce se îndrepta către locuința sa din Bonn.

Bărbații l-au întrebat despre religia lui și l-au îndemnat să se convertească la Islam, avertizându-l că îi vor tăia limba dacă va refuza să o facă. Studentul, a cărei identitate nu a fost făcută publică, a relatat poliției că a fost atacat de la spate de către doi bărbați pe care încercase să îi ignore. Atacatorii l-au bătut, i-au crestat limba și apoi au dispărut cu o mașină.

Un trecător a găsit studentul însângerat pe stradă și a sunat la ambulanță.

Cum am ajuns la faza asta? Cum am juns ca într-o țară europeană avansată să te trezești cu probleme din seria "te convertești sau mori"? Comentariile la articol sunt tipice: "Nuuu, ăia nu sunt islamici adevărați, noi nu facem așa ceva!" Din ce văd în fiecare zi la știri "islamicii neadevărați" sunt extrem de activi și de prolifici. Dacă nu sunt islamici adevărați, aștept de la "islamicii adevărați " să îi repudieze, să le retragă suportul, să îi reclame la poliție. Până atunci "moderații" sunt doar niște dobitoci care sprijină cu numărul lor și cu acordul lor tacit crimele împotriva umanității comise de extremiști.

De ce sunt ateii așa de furioși?

Mă tot întreabă lumea: "De ce sunt ateii așa de furioși?" Ce ar fi să fac o listă? Nu e obligatoriu în ordinea importanței.
1: Plătesc taxe. Dar:
 1a: Dacă mă îmbolnăvesc, spitalele nu au sisteme de imagistică sau măcar aspirine. Dar li se construiesc biserici în curte, pentru că dacă medicii nu au fonduri ca să mă ajute, măcar biserica să aibă fonduri ca să nu facă nimic.
1b: Dacă vreau să plec la drum cad în gropile din carosabil, (poate pentru a nu mai fi găsită niciodată), pentru că nu sunt bani pentru infrastructură. Dar la fiecare colț se construiește o biserică din banii statului.
1c: Elevii ies din liceu pregătiți să îmi vândă chipsuri cu bacon , citit cum se scrie, și convinși că Soarele se învârte în jurul Pământului, dar îndoctrinați strategic în arta plătitului popei și linsului de moaște, după 13 ani de predare a religiei în școală, pe banii mei.
1d: 56000 de preoţi și personalul clerical, plus profesorii de îndoctrinare ortodoxă sunt plătiți din banii de taxe ai românilor. În timp ce noi nu avem drumuri, școli și spitale, ei își parchează merzanul în fața casei parohiale pavate cu marmură.

2: Sunt amenințată zilnic de către credincioși. Cu bătaia sau cu violul, uneori, dar cel mai des cu iadul, pedeapsa divină, cancerul sau alte chestii iubite de credincioși. Religioșilor li se pare moral și normal să creadă că oricine nu crede ca ei merită o eternitate de suferință. Chiar și un copil născut "în credința greșită".
2a: După ce sunt amenințată destoinic, mi se explica faptul că moralitatea e "de la dumnezeu", deci eu nu pot fi morală. Nu cred în zei, deci sunt o curvă imorală criminală.

 3: Grupuri religioase de tip Pro-Vita, cu sprijinul Bisericii Ortodoxe, umblă prin școli făcând propagandă anti-contracepție, îngrozind fetițe cu imagini contrafăcute cu "bebeluși avortați" și crescând astfel numărul nașterilor între adolescenți. Tot aceste grupuri militează pentru reinstaurarea Dectetului comunist, ăla care a cauzat moartea atâtor femei, nașterea unui număr record de copii nedoriți, suprasaturarea orfelinatelor și sărăcirea extremă a unor segmente de populație. Și cum sărăcia e sinonimă cu lipsa de educație...

 4: Implicarea bisericii în politică. Nu doar că "dă bine" să te vadă boborul pe sticlă la ceva sfințire de cruce, dar dacă împingi o sumă cui trebuie, vei fi pomenit în predică. Iar oile, cuminți, merg să voteze nu pentru vreun merit al candidatului, ci pentru că "Părintele a zis."
4a: Ca rezultat, de la consilii județene, primării și organizații politice curg bani spre "culte" și spre popi. Bani care ar fi putut ajuta cetățeanul plătitor de taxe sau oamenii amărâți ajung în podele de marmură și acoperișuri aurite.

5: 5 Implicarea religiei în legi. De pildă, patriarhul Daniel, fără a fi fost vreodată ales ca parlamentar, a decis că nu-i place Legea Educaţiei, aşa cum a fost propusă, aşa că a trimis nişte "propuneri" Camerei Deputaţilor. Drept pentru care Legea a fost modificată după cum a cerut cineva care, la urma urmei, ar fi trebuit să fie doar un simplu cetăţean ca oricare altul.

Mai mult, în nenumărate ţări, multe legi care sunt împotriva drepturilor omului sunt bazate pe "așa scrie în cartea mea sfântă". Asta le permite religioșlor din toată lumea să discrimineze diverse categorii: pe cei care au altă religie sau nici o religie, pe cei care au altă orientare sexuală, pe cei care nu au penis, mă rog, pe oricine nu e "bărbat straihgt de religia și culoarea portivită". E impardonabil ca un guvern să permită discriminarea pe principii etnice, rasiale, de sex, de orientare, pe principii religioase sau politice. Drepturile omului nu sunt ceva ce trebuie câștigat, ci ceva ce este obligatoriu. Orice încălcare este un abuz.

6: Clopotele și difuzoarele. Ca om nereligios, sâmbătă seara beau o bere în oraș. Duminică dimineață, însă, e trezirea: rugăciunea nu se face "în odaie", după cum scrie în biblia lor, ci cu boxe de concert, să știe toată lumea că ei sunt pioși și modești.
6b: Soneria. Nu pot să îmi văd de treaba mea fără să sune când unul, când altul, ori venit să ceară "taxa de protecție", ori pornit să îmi salveze sufletul?

7: Implicarea idioților în știință. După ce Galilei s-a distrat cu închiziția, Giordano Bruno a fost ars pe rug, Darwin a fost hărțuit, Turing castrat chimic și împins la sinucidere, credeam că s-a terminat. Dar când religioșii au blocat cercetarea Stem, au construit "Muzeul Creației" și când am văzut manuale școlare în care se predă creaționismul mi-am dat seama că lupta religiei împotriva științei nu s-a încheiat. Ce ar fi dacă banii direcționați spre culte ar intra în căutarea unui leac pentru cancer sau HIV? Nu am văzut încă un om la care sa îi crească un picior nou după o rugăciune, dar am văzut proteze care permit oamenilor să trăiască normal. Sau chiar să practice sporturi de performanță.


Atât, momentan. Puteți să mai adăugați și voi, după inspirația de moment.

Update: Și ateii americani sunt furioși.

Ateul și Crăciunul

"Cum trece un ateu peste sărbătoarea Crăciunului? Ce faci, cum te comporți de Crăciun?"
Asta e poate cea mai frecventă întrebare peste care dau în perioada asta. Cum împaci necredința ta cu o asemenea sărbătoare cu valențe religioase? Cum relaționezi cu familia? E ipocrit să sărbătorești cu ei?

Asta a fost o problemă care mi-a dat grave bătăi de cap în anii trecuți. Fratele meu, în drăgălășenia lui, m-a făcut "ipocrită" pentru că împodobeam bradul. Colinzile au niște texte complet stupide despre personaje imaginare și nu aș fi vrut să le cânt. Am pățit să îmi petrec ajunul în lacrimi, singură în cameră, datorită rupturii cu ai mei.

Apoi am realizat ceva important: niciodată nu am sărbătorit nașterea lui Iisus în familie. Asta a fost mereu o sărbătoare a noastră, cu ușa încuiată, în timpul căreia ne bucurăm unii de ceilalți. Eh, și ce dacă în colinzi e vorba de personaje imaginare? Asta nu mă oprește să fredonez cântecele Beatles, nu? Contează să le cântăm împreună, să ne simțim bine, să arătăm că ținem unii la alții, să pertecem timp împreună. Am ajuns la concluzia că cea mai importantă este familia, că trebuie să menținem armonia și să ne bucurăm unii de ceilalți. Chiar dacă avem opinii diferite.

În concluzie, urmează să împodobesc 3 brazi, să cânt o grămadă de colinzi, cu condiția să nu fie despre omorât atei sau "necredincioși" sau despre Maica Domnului care aduce războaie, să petrec timp cu familia și să mânânc prea multă prăjitură. Pentru că este.

Și dacă mă întreabă cineva ce sărbătoresc, pot să le spun: "Uite, au fost nopțile lungi și acum începe să crească ziua. Vine vara!"

Fantoma fostului Yule

Şi a început un nou „sezon al sărbătorilor” ! Colegii fredonează colinde; la TV, cu fundal de colinde, îmi sunt prezentate toate nimicurile care-mi sunt necesare şi pe care trebuie să le cumpăr; crainicii de ştiri îmi urează să mă bucur „de naşterea domnului lor” şi-mi povestesc ce fac unii şi alţii de crăciun; am primit deja primele SMS-uri care-mi amintesc de extraordinara „naştere a domnului !”, şi că trebuie să mă fiu fericit; primii copilaşi dornici să exploateze sensibilitatea umană deja au început să dea atacul, lălăind aceleaşi bucăţi de colinde. Muzicuţa din balconul vecinului ţiuie în surdină melodia „Jingle bells”, Hruşcă reînvie cu aceleaşi străvechi colinde, în curând până şi Google îşi va schimba sigla cu vreun brăduleţ.
Şi-n mijlocul acestui ocean de colinde, brazi, sărbătoare, colinde, consumatorism, colinde şi moş-crăciuni, deasupra felicitărilor trase la indigo şi pretinsei bucurii care acoperă oboseala, pluteşte un spectru invizibil. Nu, nu e „fantoma crăciunului trecut”, este fantoma Saturnaliilor, fantoma Yule-ului, fantoma tuturor sărbătorilor păgâne închinate, toate, unui eveniment major: solstiţiul de iarnă; mai precis, depăşirea acestuia, creşterea deja sesizabilă în lungime a zilei, adică „renaşterea” Soarelui ( Sol Invictus ).
În momentul în care creştinismului a devenit religie oficială, a trebuit să sufere nişte schimbări, pentru a fi cât mai accesibil şi mai uşor de acceptat pentru cei ce şi-au văzut propriile credinţe interzise. Una dintre schimbări a fost transformarea datei „oficiale” de odihnă, din ziua de sâmbătă ( sabatul cerut cu stăruinţă în biblie ) în ziua de duminică, „ziua Soarelui”, acceptată de restul Imperiului Roman.
Iar altă schimbare majoră a fost deturnarea şi acapararea unei sărbători comune mai multor culturi, şi proclamarea acestei date drept „sărbătoare creştină”, atât pentru a uşura trecerea la creşinism, cât mai ales pentru a şterge obiceiurile păgâne precum urările de bine, cântecele ( colindele ) şi cadourile făcute de romani la Saturnalii, împodobirea caselor cu vâsc sau cu ramuri de conifere, precum wikingii sau germanicii; masa bazată pe carne de porc, în cinstea lui Saerimner, porcul lui Odin - preluat de la wikingi; de asemenea, un zeu, un bătrân magic, un elf o altă entitate, care oferă cadouri, sau doar pedepseşte copiii neascultători, în apropiere de data solstiţiului, sau de Yule, este prezent în mitologiile scandinave, anglo-saxone, germanice sau slave, cu mult înainte de introducerea creştinismului.

Vă mai amintiţi de „Buffallo Bill”, ucigaşul psihopat din „Tăcerea mieilor” ? cel ce nu doar că ucidea, dar îşi şi jupuia victimele pentru a se îmbrăca cu pielea lor ?
Toate obiceiurile păgânilor, atât de detestaţi de creştini, au fost „jupuite” de la cei ce le practicau, şi sunt prezentate drept „obiceiuri creştine”. Dar pentru cineva familiarizat cu detaliile istorice ale construcţiei sărbătorii, deşi perioada crăciunului reprezentă un moment fericit, de apropiere de cei dragi, este totuşi întunecat şi uneori chiar sufocat de toate măştile smulse de la nenumăratele victime ale intoleranţei religioase, şi purtate cu ipocrizie de un ucigaş teribil, care a ţinut lumea sub teroare peste 1500 ani.

În încheiere, vă doresc Saturnalii, Yule sau Solstiţiu fericit, şi un Tată-al-Frigului, Woden sau tomten cât mai îmbelşugat !

Sunt printre noi…

Nu demult a fost un eveniment care ar putea fi numit foarte bine „noaptea morţilor vii”; s-a sărbătorit hramul sfintei Parascheva de la Iaşi, prilej cu care sute de mii dintre cei mai evlavioşi, cucernici şi blânzi dintre toţi evlavioşii, cucernicii şi blânzii creştini s-au îmbulzit, înjurat, muşcat, bătut, călcat în picioare şi înghesuit până aproape de asfixie într-o mulţime dornică să se milogească de un preasfânt hoit expus, lăudat, exploatat şi prostituat de sute de ani de către Biserică.
Am vrut să aflu mai multe despre această Paraschevă, şi am găsit nişte relatări ale unor „minuni”, care m-au pus pe gânduri. Iată câteva dintre cele mai interesante, prezentate pe scurt:

1. …o fată cam leneşă şi puţin credincioasă… are în faţă bacalaureatul şi admiterea în facultate… a spus sfintei că are frică de română şi ştie numai despre Eminescu. Exact aceasta a întrebat-o la bacalaureat şi fata a reuşit bine.

Şi acesta este un caz pilduitor şi minunat ?
Ia să transformăm "preasfânta" într-un muritor de rând, să zicem, profesorul examinator.
O elevă care este foarte nepregătită tratează cu acesta să fie ascultată din unicul subiect cunoscut, şi eleva „reuşeşte bine” deşi în realitate nu este deloc pregătită.
Dintr-o dată se pierde aura extraordinarului, şi rămânem cu un banal caz de corupţie şi favoritism. Para nu plantează miraculos informaţiile necesare pentru cineva care termină un liceu, nu îi induce conştiinciozitate şi hărnicie, ci doar trişează grosolan sistemul pregătit pentru a diferenţia între elevii care au cunoştinţele cerute şi cei care nu le au.
Următorul caz este destul de similar, dar cu implicaţii ceva mai sumbre:

2. O fată… toată vara nu s-a pregătit aşa cum trebuie şi îi e frică că nu va putea intra, căci din ce a învăţat nu poate ţine minte decât structura splinei… Tânăra, stând în genunchi în faţa sfintei racle, spune: "Sfântă Paraschivo, nu sunt pregătită, ştiu bine numai splina".La examen… mare-i fu mirarea că-i vine pe bileţel splina. A ştiut perfect şi a luat zece. …Şi de atunci era nedespărţită de la Sfânta Mitropolie la toate slujbele. A terminat cu bine facultatea de medicină şi acum e medic în Iaşi.

Să înlocuim din nou moaştele cu un profesor oarecare, şi rămânem cu o poveste dezgustătoare, cu o viitoare studentă la medicină care s-a lăsat pe tânjală şi nu a învăţat ceea ce ar fi trebuit, se bazează pe „pile” şi trişează la un examen conceput pentru a diferenţia studenţii care au învăţat informaţille cerute de cei ce nu au făcut-o. A da unui student cu o pregătire jalnică nota maximă nu este minune, este înşelăciune; studenta aceasta a intrat la facultate în locul cuiva mai bine pregătit decât ea - de ce ar fi o asemenea nedreptate evidentă ceva „minunat” ?
În continuare studenta pare să fi trecut prin facultate doar pe bază de rugăciuni, nu învăţând ceva, şi-a primit diploma de doctorat pe baza pilelor, nu cunoştinţelor, şi „în prezent” practică medicina. Ce se întâmplă cu pacienţii unui medic care nu a învăţat nimic toată facultatea ? nici nu vreau să mă gândesc.
Nici cei ce flutură povestea nu se gândesc la consecinţele negative, ei se mulţumesc să prezinte o relatare în care cineva a obţinut ceva pe nedrept, şi ignoră atât consecinţele directe ale „minunii”, care nu sunt deloc minunate… cât şi, mult mai grav, consecinţele poveştii lor, toţi elevii sau studenţii care iau de bună povestea şi în loc să se pregătească pentru examene, se bazează pe moaşte şi rugăciuni.
Din fericire pentru societate, şi din nefericire pentru elevii respectivi, basmele acestea nu funcţionează şi în viaţa de zi cu zi, şi cei naivi sunt striviţi ca între două pietre de moară între minciunile popilor şi realitatea dură.

3. „O femeie a venit la Sfânta Paraschiva cu rugăciuni pentru soţul ei care a fost condamnat la zece ani de închisoare. După doi ani s-a întors acasă. Ea a venit şi a mulţumit Cuvioasei Paraschiva.

Traducere: un infractor a fost arestat, judecat, găsit vinovat şi i s-a dat o sentinţă pe care judecătorul care a analizat cazul a considerat-o adecvată.
Putem presupune că infractorul din poveste nu a fost condamnat la 10 ani doar pentru că a trecut pe roşu sau pentru că a dat o palmă vreunui vecin la beţie. Cineva condamnat la 10 ani este vinovat de ceva mult mai serios: crimă, tâlhărie, sau alte infracţiuni grave. Dar nu contează: soţia sa s-a rugat de cine trebuie, şi infractorul a fost eliberat cu mult înainte de termen.
Încă o dată, să înlocuim moaştele cu un vreun alt judecător, care respinge sentinţa pronunţată la proces după voia inimii şi eliberează condamnatul de dragul lacrimilor soţiei sale, fără a mai trece prin vreun proces de recurs.
Prezentând povestea astfel, obţinem un caz care ar trebui reclamat urgent la DNA, un judecător care se face vinovat de abuz în funcţie.
De ce ar trebui aclamat cazul dacă în locul unui judecător părtinitor e un cadavru părtinitor ?
Să continuăm cu alte „miracole” şi mai grozave:

4. O mamă… a spus că e foarte vinovată faţă de Sfânta Paraschiva. În ziua hramului Sfintei Paraschiva… s-a apucat să facă pregătiri pentru iarnă… şi-a trimis fetiţa ei de nouă ani să cumpere ulei de la alimentară, dar… n-a observat că a trecut un ceas şi fetiţa nu mai vine… fetiţa e dusă cu salvarea la spital, deoarece a dat peste ea un autobuz. Dar pocăinţa mamei a fost sinceră şi fetiţa s-a făcut sănătoasă, fără nici o complicaţie.

Deci e clar, nu ? să găteşti de ziua Paraschivei este o crimă îngrozitoare, este ceva ce merită straşnic pedepsit, cu o condamnare potrivită mai degrabă într-o poveste cu mafioţi sau cu piraţi, decât într-una despre „sfinţi” şi „minuni”: pedepsirea copilului "vinovatului” prin aruncarea acestuia în faţa unui autobuz !
Abia după ce mama copilului se umileşte, îşi cere scuze, şi plăteşte sumele necesare, bandiţii… pardon, Parascheva decide să lase ostaticul să plece viu, în loc să-l ucidă, şi, culmea nesimţirii, pozează în binefăcător. Ne-o şi putem imagina pe „cuivoasă” murmurând dulce la sfârşit spre femeia disperată: „ăsta a fost doar un avertisment… data viitoare însă…”
Groaznic !

5. Două cumnate… la una din ele au dispărut 200 de lei… a reproşat cumnatei sale… cea învinuită s-a jurat că nu ştie nimica, dar degeaba... Atunci a venit [acuzata] la Sfânta Paraschiva, a dat pomelnic în care s-a rugat ca Sfânta Paraschiva să arate cine este vinovat, ea sau cea care cleveteşte. Copilul de nouă ani al păgubaşei, jucându-se pe stradă, a fost omorât de o maşină. S-a adeverit că acuzaţia era nedreaptă, femeia care acuza era mincinoasă.

Să ţinem cont de faptl că nu s-a „adeverit” nimic, pur şi simplu bănuita a executat ceea ce se poate numi foarte bine un ritual Voodoo pentru a o învăţa minte pe acuzatoarea ei. Dacă în locul moaştelor, acţiunea ar fi fost executată de un muritor, întâmplarea ar fi îngrozit toată ţara; dar pentru că criminala e prezentată drept sfântă, dintr-o dată o poveste de groază devine ceva minunat…
Din ce ni se spune în poveste, singura vină a păgubaşei a fost să bănuiască şi să acuze pe nedrept o persoană care avea acces la bani. Să nu uităm că femeia a suferit o pierdere care poate era destul de serioasă pentru ea; şi pentru asta, este pedepsită de „preacuvioasă” cu uciderea copilului. De data asta, „sfânta” n-a mai avut chef să dea numai avertismente care să bage copii în spital, ci a trecut la lucruri mai serioase şi a coborât în tagma ucigaşilor.

6. În casa unui profesor universitar era o mare păgânătate. În ziua de 14 octombrie… soţia profesorului i-a spus femeii din casă: "Astăzi să faci săpun". Aceea… i-a răspuns: "Eu nu fac asta, că e mare sărbătoare…” Şi s-a dus la sfintele slujbe. Stăpâna… s-a apucat singură să facă săpunul. A aşezat un cazan afară şi acolo a clocotit grăsimea cu soda caustică şi cu apa… fetiţa ei unică, de 12… a căzut în [cazan] şi a murit imediat.

Din nou, Blestemata Parascheva, aidoma unui duh malefic capricios, temperamental şi sadic, loveşte din nou, răzbunându-se crunt pe nişte muritori care nu-şi îndeplinesc cuviincios datoria sclavilor de a i se tăvăli la picioare după voia ei.
Din nou se repetă vechea poveste: pentru faptul că o femeie a îndrăznit ( auzi cutezanţă !! ) să nu respecte ziua Blestematei, Blestemata se răzbună nu pe cea care a supărat-o, ci, plină de sadism, îi aruncă copilul într-un cazan cu leşie şi grăsime topită, să moară de o moarte îngrozitoare.
Deja nu mai vorbim de miracole, ci de o prea lungă listă de fărădelegi şi crime nejustificate, care ar propulsa-o cu uşurinţă pe Para în „Top 10 artefacte blestemate”, printre coliere care şi-au ucis toţi proprietarii sau tablouri care ard casele în care se află… dacă, fireşte, relatările acestea chiar ar fi reale.
Dar remarcăm că nu se dau nume, nu se dau date, nu se dă nimic concret, doar nişte povestioare foarte naive şi simpluţe, evident false, care, fără îndoială, sunt inventate pe bandă rulantă de cei care sunt interesaţi să ademenească cât mai mulţi naivi la pupat de moaşte, spre a le stoarce cât mai bine buzunarele.

Multe, mari şi minunate minuni face Cuvioasa Paraschiva în fiecare zi, cine le poate număra? Acestea… sunt numai o picătură din oceanul milostivirii sale către oameni. Ea ajută pe toţi care-o cheamă în ajutor şi aleargă la ea cu credinţă şi dragoste, nădejde şi smerenie.

Întâi, vă mulţumim, dragi credincioşi, că aţi precizat că relatările voastre sunt, toate, de „milostivire” şi sunt „minunate”, altfel oricine mai are un rest de moralitate în el s-ar simţi profund dezgustat !
După ce ne-a descris nenumărate poveşti despre o relicvă blestemată, poveşti în care se repetă constant dispreţul faţă de corectitudine, faţă normalitate, faţă de moralitate, ni se explică şi care sunt calităţile morale din perspectiva celor ce le-au scornit: smerenia şi credinţa; şi, subînţeleasă, cea mai importantă: supunerea oarbă în faţa popilor, intermediarii între muritorii de rând şi „sfinţi”.
Dacă poveştile ar fi fost reale, atunci moaştele blestemate ar fi trebuit distruse de mult, pentru binele umanităţii.
Dar există o putere malefică în această poveste: nu a bietelor ciolane prostituate de sute de ani de către biserică, ci a credinţei religioase, iar această putere este chiar mai înfiorătoare decât un copil ucis: este capacitatea de-a deforma atât de mult moralitatea unei fiinţe umane, încât să accepte orice grozăvie drept ceva bun !
Îi cad victimă atât credincioşii care repetă poveştile drept pilde lăudabile, cât şi preoţii care menţin această tradiţie, care scornesc asemenea basme fără a mai realiza cât de pervertită le este moralitatea, o „moralitate” în care leneşii, trişorii, infractorii sau criminalii sunt personaje pozitive, iar crime care ar trebui să facă orice fiinţă umană să se îngrozească sunt cumva fapte bune şi milostive !

Iar asta mă sperie, mă sperie cu adevărat: trăim într-o lume, într-o ţară, poate chiar în acelaşi oraş sau cartier cu oameni care consideră că a ucide un copil prin fierbere în leşie clocotită poate fi ceva bun şi moral !

Trec peste ironia supremă, că aceiaşi oameni susţin că „cineva fără dumnezeu nu poate avea morală”, şi voi repeta: o boală care poate deforma atât de mult simţul moral al umanităţii este o boală mai periculoasă decât orice virus biologic, şi trebuie eradicată cât mai repede, pentru binele întregii umanităţi !

Să disecăm un zeu…

Deseori am fost informat că ateismul este „ilogic”, şi că mi-ar trebui omniscienţă ca să pot fi „ateu adevărat”, pentru că altfel nu pot şti absolut sigur că nu există nici o entitate cu proprietăţi atribuite vreunei zeităţi nicăieri prin Multivers.
De obicei, cei ce îmi spun asta consideră că ateismul reprezintă negarea cu certitudine absolută a oricărei posibilităţi de existenţă oricărei entităţi măcar apropiate de ceea ce unii oameni au considerat c-ar fi zei. Nici vorbă de aşa ceva: ateismul reprezintă pur şi simplu respingerea afirmaţiilor de forma „Zeul X există !”.
Dar mult mai important, de obicei interlocutorul trasează o egalitate nespusă între acel zeu generic, vag şi cam nedefinit, şi zeul pe care el personal îl preferă. Până acum, în majoritatea covârşitoarea a cazurilor, a fost vorba despre Elohim, sau El, sau Eli, cunoscut şi ca Savaot, El Shaddai, sau, mai frecvent, sub numele de „dumnezeu” ¹ - zeul care de fapt poartă numele YHVH sau Iahveh: zeul iudeilor, zeul creştin, zeul descris în biblie.
În acest articol, n-am să mă refer la zeii altor religii. Am să vorbesc exclusiv de YHVH. Pentru că, să fim realişti, un creştin care argumentează pe baza ne-omniscienţei mele nu se va declara satisfăcut dacă accept posibilitatea existenţei lui Manitou, să zicem, sau a unui zeu deist, care ignoră Universul. El încearcă să dovedească existenţa zeului lui, nu a oricărui zeu oarecare, mai potrivit pentru panteişti. Iar zeul creştin poate fi demonstrat ca inexistent fără a necesita omniscienţă.
De fapt, mai corectă ar fi exprimarea „zeii creştini”, sau „ambele variante ale zeului”. Cunoştinţele generale ale creştinilor preiau din tradiţie şi din povestirile altora un portret al zeului lor foarte diferit de cel descris în biblie.
Să-l cunoaştem întâi pe dumnezeul „popular”, cel la care se gândesc de obicei oamenii când sunt întrebaţi: este o entitate nemuritoare, omnipotentă, omniscientă şi omnibenevolentă - care iubeşte întreaga umanitate, aflată într-o luptă cu un adversar crâncen, Satana; şi fiecare persoană este liberă să decidă de partea cui este în această luptă.
Permiteţi-mi să vi-l prezint acum pe „Inorogul roz şi invizibil”. Acesta este un inorog care este în acelaşi timp roz şi invizibil. Vi se pare ciudat ? Da, este: undeva pe vreo planetă de prin galaxia Andromeda ar putea exista nişte animale care să arate exact ca nişte cai de pe Terra, dar cu un corn în frunte: inorogi; existenţa acestor fiinţe nu poate fi exclusă. Ar putea chiar să fie roz. Sau, de ce nu, ar putea să fie invizibili, deşi condiţiile pentru a avea o asemenea proprietate sunt ceva mai dificil de îndeplinit. Dar putem spune cu certitudine că absolut nicăieri în Univers nu poate exista un inorog roz şi invizibil, pentru că proprietatea „roz” presupune absorbţia anumitor fotoni şi reflectarea altora, iar „invizibil” este obiectul care nici nu absoarbe nici nu reflectă în vreun fel fotonii. Deci, „roz” şi „invizibil” sunt două proprietăţi exclusive mutual ( „ceva care absoarbe sau reflectă fotonii dar nu absoarbe sau reflectă fotonii” ), iar entitatea căreia i se atribuie ambele proprietăţi nu poate exista. Nu este necesar să caut în tot Universul înainte să pot afirma că nu există nici un inorog roz şi invizibil, la fel cum nu este necesar să fiu omniscient pentru a spune că „cercurile pătrate nu pot exista”.
Şi din acelaşi motiv de contradicţie internă şi de proprietăţi mutual exclusive, sau chiar autocontradictorii cu ele însele, poate fi respins şi YHVH, zeul creştin, aşa cum este descris în varianta „neoficială”, în afara bibliei. Eforturile teiştilor de a-l descrie cât mai grozav l-au împins dincolo de posibil:

omniscienţa sa intră în contradicţie cu liberul arbitru, nu doar al oamenilor, dar şi al lui însuşi. Cineva care ştie tot, inclusiv ce va face în viitor, nu mai permite existenţa alegerii pentru nimeni din Univers: dacă această entitate ştie de dinainte ce anume o să „aleg” eu între variantele A şi B, atunci eu nu aleg cu adevărat, nu am posibilitatea de a merge decât pe calea pe care omniscientul deja o cunoştea. Nici măcar zeul nu scapă: nu există alegere nici pentru el, întrucât el ştie de dinainte ce va face în fiecare situaţie; deci, atât Universul, cât şi fiinţele din el, şi zeul, toţi devin sclavii omniscienţei zeului; nu există alegere, nu există opţiuni, toţi sunt prinşi inexorabil într-un scenariu de film, cu fiecare acţiune prestabilită, fixată, în care nimic nu se poate schimba.

omnipotenţa, capacitatea de a face orice, este problematică în ea însăşi: acest cuantificator universal, „orice”, acoperă inclusiv lucruri imposibile, ilogice, sau perechi contradictorii, lucru surprins în vechea ghicitoare, „dumnezeu poate face o piatră atât de grea încât să n-o poată ridica ?”.
Numeroase pseudoexplicaţii teologice au dezbătut dilema, şi au găsit că vinovatul este… piatra, şi nu omnipotenţa !
Asta însă redefineşte omnipotenţa de la „poate face orice” la mult mai modestul „poate face orice este posibil din punct de vedere logic”; ceea ce îl limitează şi-l supune pe dumnezeu legilor logicii. Oricum, în locul pietrei se pot folosi alte numeroase paradoxuri, de pildă al autolimitării, al sinuciderii, sau al creerii unei fiinţe superioare dumnezeului, pentru a demonstra că omnipotenţa este imposibilă, prin atingerea unor rezultate care contrazic premisele ( reducerea la absurd ).

nemurirea este şi ea în conflict cu omnipotenţa: de data asta, actul sinuciderii, la îndemâna oricărui om, nu mai poate fi respins ca „imposibil”, ceea ce îi lasă pe apărătorii dumnezeului fără replică: ar fi capabil dumnezeul omnipotent să se autodistrugă ?
Dacă da, atunci nu este nemuritor şi etern cu-adevărat, există cel puţin o metodă de a fi distrus; dacă nu, atunci, evident, nu este atotputernic.

omnibenevolenţa contrazice direct dreptatea divină: prin definiţie, mila reprezintă suspendarea dreptăţii şi a justiţiei. Totodată, ideea iertării de către Isus a tuturor păcatelor celor ce-l acceptă ca mântuitor pune accentul pe credinţă ca singurul factor luat în considerare la judecata divină: nu contează ce crime a comis cineva, dacă a crezut în Isus va fi salvat; nu contează dacă cineva a dus o viaţă altruistă şi bună, dacă nu a crezut e damnat. Un asemenea sistem poate fi descris în multe feluri, dar în nici un caz ca „just” sau „corect”.

aceeaşi omnibenevolenţă, corelată cu omnipotenţa, sunt incompatibile cu realitatea:
„Dumnezeu fie vrea să distrugă răul dar nu poate, deci nu e omnipotent,
fie poate să o facă dar nu vrea, deci nu este omnibenevolent.
Dacă şi poate şi şi vrea să o facă, de ce mai există rău în lume ?
Iar dacă nici nu poate şi nici nu vrea… atunci de ce să-i mai spunem dumnezeu ?”
( Epicur )

Dar, fireşte, portretul zeului descris în biblie, mai ales în Vechiul Testament, nu are mare legătură cu descrierea zeului prezentată de creştini. În general fiecare din propritetăţile atribute „neoficial” lui YHVH contrazic într-un mod sau altul relatările biblice: zeul descris în aceste pagini este surprins sau curios în mai multe ocazii ( Geneza 3:8-11 ) ( cum ar putea manifesta asemenea emoţii cineva care ştie tot ? ); găseşte necesar să „pună la încercare” oamenii pentru a afla ce gândesc ( Geneza 22:12 ); îşi „aminteşte” de diverse lucruri ( Geneza 8:1 sau 9:16 de pildă ), ceea ce implică că le-a uitat la un moment dat; găseşte necesar să meargă personal să verifice anumite lucruri despre care a auzit, ca un muritor de rând, nu ca un adevărat omniscient sau omniprezent care ar trebui să cunoască ceea ce doreşte ( Geneza 18:21 ); acţiunile lui dau greş sau sunt limitate de anumite circumstanţe ( Judecători 1:19 ); însăşi povestea Genezei este recunoaşterea de către YHVH a eşecului personal: tot ceea ce a făcut „este bine”, dar sămânţa greşelii se manifestă deja din primele pagini, toată creaţia se duce de râpă, şi de atunci încolo, până la Apocalipsă, nimic nu mai merge cum ar fi dorit: ce este descris aici nu este un zeu omniscient şi omnipotent care creează prin puterea voinţei, ci un cârpaci care nu ştie prea bine ce face şi improvizează tot felul de soluţii care dau greş una după alta, pe măsură ce lucrurile degenerează tot mai mult.
Iar în privinţa „bunătăţii” lui YHVH, un laitmotiv care apare constant încă din primele cărţi din biblie este războiul, războiul susţinut şi comandat de el personal. Capitol după capitol după capitol sunt descrise cu amănunte luptele evreilor cu locuitorii din Ţara Canaanului, înfrângerea cetăţilor inamice, crimele şi jafurile care urmează, măcelărirea tuturor locuitorilor, violarea virginelor, trecerea prin sabie şi foc chiar a animalelor celor învinşi, totul la porunca expresă a lui YHVH ( Leviticul 26:8, Numerii 31:17-18, Deuteronomul 7:1-2, Iosua Navi 10:32, Samuel 15:3/1 Regi 15:3, etc etc ).
Mânia lui nu este limitată doar la adversarii evreilor, deseori îşi pedepseşte chiar „aleşii”, comandând de pildă unora dintre evrei să ucidă fără discernământ chiar pe cei din acelaşi grup ( Ieşirea 32:27-28 ), sau trimiţând şerpi ( Numerii 21:6 ) sau molime printre ei, şi condamnând la moarte nevinovaţi pentru greşeala altuia ( 2 Regi 24:10-15 ).
Chiar şi potopul a fost o încercare eşuată de a curăţa lumea de rău. Cum ar putea fi descris drept bun un zeu care decide să-şi înece întreaga creaţie ?
Iar scuza „erau păcătoşi” este doar o lamentabilă raţionalizare a credincioşilor de a împăca ceea ce ei ştiu că este moral cu ceea ce este evident un şir de acte barbarice… dar despre care li s-a spus că sunt totuşi corecte: cât de păcătos ar trebui să fie cineva ca să merite să fie ucis şi el, şi soţia sa, şi copiii săi, să-i fie transformată fiica în sclavă sexuală, să-i fie arsă locuinţa, să-i fie ucise chiar şi animalele ? cât de groaznici trebuie să fi fost contemporanii lui Noe, încât un zeu omnipotent să nu poată găsi nici o altă soluţie mai bună decât înecarea întregii planete ? Dacă ar fi fost cu-adevărat milos, n-ar fi putut să schimbe pur şi simplu oamenii ? Un zeu cu adevărat omnipotent n-ar fi putut face nimic pentru „copiii” lui, decât să-şi trimită alţi „copii” să-i ucidă ?
Evident, orice greşeli li s-ar atribui locuitorilor din Canaan, sau celor din Sodoma şi Gomora, sau celor de pe vremea lui Noe, sau egiptenilor, sau altor popoare căzute victime mâniei acestui zeu „iubitor”, nimic nu poate justifica condamnarea la genocid !
Iar Satana, în biblie, nu este prezentat ca adversarul lui YHVH, ci este un servitor supus al acestuia, care execută doar ceea ce i se permite… sau i se comandă de către YHVH. În cazul lui Iov, Satana îi răpeşte bunurile şi îi ucide copiii… dar o face doar după ce YHVH îşi dă acordul ( Iov 1:12, 2:6 ). În alte cazuri, este YHVH cel ce doreşte să facă rău cuiva ( Judecători 9:23 ), sau, la cererea lui expresă, se oferă „un duh rău” să realizeze inducerea în eroarea a victimei ( 3 Regi 22:20-23 ).

Dar chiar făcând abstracţie de proprietăţile atribuite zeului care nici nu sunt prezentate în biblie, şi YHVH după reprezentarea biblică rămâne în continuare imposibil, din acelaşi motiv pentru care majoritatea zeilor sunt imposibili: i se atribuie anumite acţiuni specifice, care-l definesc… dar care nu au avut loc, tot aşa cum „zeiţa din al cărei lapte risipit s-a format Calea Lactee” nu poate exista, din simplu motiv că galaxia nu este formată din şiroaie de lapte.
De pildă, conform relatării biblice, YHVH a creat lumea acum ~6000 ani, a creat din lut un om, Adam, apoi o femeie din coasta acestuia, şi cei doi au populat lumea; acum ~4000 ani, YHVH a inundat întregul glob terestru; iar acum ~3000 ani, a condus poporul evreu afară din Egipt sub îndrumarea lui Moise.
E demonstrabil, arheologic şi istoric, fizic, biologic, geologic sau paleontologic, că Universul nu are doar 6000 ani, sau 10.000, sau câteva mii, ci 13,75 miliarde ani, că Terra are ~4 miliarde ani, că viaţa a apărut acum ~3,8 miliarde ani, şi că fiinţele umane au evoluat din alte specii de primate. De altfel, majoritatea religiilor au acceptat aceste adevăruri ştiinţifice ( de pildă, încă din 1950, Papa Pius XII a admis că evoluţia este o explicaţie corectă pentru variabilitatea lumii vii; afirmaţia a fost întărită şi de Papa Ioan Paul II, şi de actualul Papă, Benedict XVI ).
E demonstrabil că, din punct de vedere genetic, o populaţie umană viabilă nu poate să descindă din doar doi indivizi, cu atât mai puţin în doar 6000 ani.
E demonstrabil că nu a avut loc nici un potop mondial, atât prin geologie, cât şi prin istorie: în perioada presupusului potop, civilizaţiile chineză, greacă sau egipteană de pildă erau în plină desfăşurare, fără a remarca că sunt acoperite de ape, şi şi-au continuat dezvoltarea liniştite, păstrându-şi cultura înainte, în timpul şi după momentul ipoteticului potop, lucru evident imposibil dacă chiar ar fi avut loc vreo inundaţie catastrofală, care să distrugă civilizaţia.
E demonstrabil că exodul nu ar fi putut avea loc, pentru că egiptenii nu au înrobit nici o naţie; nu există nici o relatare, în afara bibliei, pentru aceste evenimente; chiar acceptând că egiptenii nu ar fi notat înfrângerea din motive de mândrie, plecarea câtorva sute de mii de sclavi ar fi afectat economic imperiul iar acest efect ar fi fost evident în înregistrările egiptene; în plus, în perioada respectivă, deşertul Sinai era sub strict control egiptean, deci ar fi fost imposibil ca sclavii fugiţi să se plimbe cum vor printre garnizoanele foştilor stăpâni vreme de 40 ani.
Aşadar, zeul creditat cu toate aceste evenimente impresionante nu poate exista.
Un zeu oarecare - zeul panteiştilor sau deiştilor de pildă, o conştiinţă universală, sau o entitate cu capacităţi dincolo de imaginaţia umanităţii ar putea exista undeva prin Univers sau Multivers; dar zeul creştin, cel zugrăvit în biblie, cel din creştinismul modern, este şi rămâne la fel de imposibil precum un cerc pătrat, sau un inorog roz şi invizibil.


¹ „Dumnezeu”nu este un nume ! este doar traducerea expresiei latineşti „dom(i)ne deus”, ( domnul, sau stăpânul zeu ), un înlocuitor de nume pentru o entitate al cărui nume adevărat, YHVH, se folosea doar în anumite condiţii speciale, nu era permisă invocarea lui de oricine, în orice condiţii.

Mutilare fizică sau spirituală?

Scenariu: Ești proaspăt părinte. Timp de nouă luni fie ai protejat în corpul tău acel mănunchi de viață potențială, or ai avut grijă de consoarta ta însărcinată cu toată dedicarea ta de tată și partener de viața. Iubești acel copil, abia aștepți să îi vezi degețelele trandafirii și ochișorii luminoși și fericiți. Iată, a sosit ziua cea mare, după emoții, după dureri, după ce ai așteptat atâta să vezi noua parte a familiei tale. Te uiți la bebelușul neajutorat, de abia 2-3 kile, și primul lucru care îți trece prin minte este:
"Ce perfect o să fie după ce îl reparăm. Acum e urât și mizerabil, născut în păcat și destinat iadului."
 Așa că îl dai pe mâna unui preot/imam/mohel ca să îl "repare", fie scufundându-l sub apă, fie tăindu-i o parte din genitale cu un cuțit sau un ciob de sticlă. Ei, uneori mai moare copilul. Uneori se îneacă, alteori face septicemie sau ia sifilis de la mohelul care îndepărtează prepuțul cu buzele. Uneori fetițele mor în chinuri groaznice doar când le vine ciclul și nu are pe unde ieși, pentru că vaginul e cusut închis.  Dar nu e bai, acum copilul e perfect, nu?

Idea la toate aceste practici, indiferent dacă presupun udarea frunții cu un pic de apă, scufundarea copilului cu totul în găleată sau mutilarea genitală pe viu e că receptorul este defect: Fetițele musulmane sunt defecte pentru că, având organele genitale întregi, ar putea găsi sexul ca fiind plăcut, ceea ce le face să nu mai fie bune musulmance. La bărbați tăierea prepuțului face actul sexual mai neplăcut, asigurând astfel fidelitatea și castitatea și menținându-i în foarte utila stare de insatisfacție. La creștini defectul stă în păcatul strămoșesc: un copil poartă după el stigma unei femei imaginare care avea poftă de fructe, fiind destinat iadului dacă nu trece prin ritual. Cum poți să îți privești bebelușul abia născut și să gândești că e murdar de păcate, defect, greșit în vreun fel? Cum poți să îl treci prin umilința de a trebui "curățat" de un scelerat în rochie? Cum poți spera că va crește "pocăindu-se" sau "nevoindu-se" ca "oaie" a lui hristos sau ca "rob" al lui dumnezeu?  Ce este cu imaginarul ăsta ? Ciobanul nu crește oi pentru că le iubește, le crește ca să le mulgă, să le tundă, să le taie și să le mânânce sau să le vândă. Nu vă creșteți copiii ca să fie oi, ci OAMENI.

Tu de ce nu ești un criminal?

"Dacă nu există Dumnezeu, ce te oprește să ucizi și să faci rău?"

Deobicei răspund dur și scurt, cu ironie, ceva de gen: "Dacă pe voi doar frica de iad vă oprește de la a fi niște criminali, atunci sunteți niște bestii imorale. Eu nu am nevoie de amenintări și pedepse pentru a fi un om bun. Voi?"

Abia ieșită din "criza religioasă" care mă dusese la concluzia inevitabilă că zeii sunt inventați, cu aroganța tinerei care a citit mai mult  decât trebuie despre mitologii și religii antice, ajunsesem la concluzia că  EU sunt mai bună decât alții. Mai deșteaptă. Mai morală. Desigur, EU nu aveam nevoie de Iad, de amenzi sau de închisori ca să fiu morală. EU știam de ce e nevoie să aplic "regula de aur" : "ce ție nu-ți place, altuia nu face" și cum ar influența societatea dacă aș începe să mă port rău cu oamenii doar pentru că pot. EU puteam fi morală fără bici și zăhărel. Dar RESTUL,  aici e altă problemă. Ei, nefiind la fel de deștepți și morali ca mine aveau nevoie de religie și biserică, nu? Aveau nevoie să îi țină ceva sub control ca să nu își spargă reciproc capetele. Fără a fi constrânși și amenințați, RESTUL oamenilor ar fi criminali, imorali, răutăcioși.

Nu îmi trecuse prin cap că albinele, trăind în grupuri mari, nu se ucid și nu își fură mierea, uitasem că maimuțele lucrează împreună ca să protejeze tot grupul și că delfinii salvează tot ce pare a se îneca. Când mi-am dat seama, am fost șocată. Adică, stai, moralitatea există la animale? Studiind, mi-am dat seama că animalele gregare au evoluat să dea importanță grupului, să protejeze puii chiar dacă nu sunt ai lor și să se ajute reciproc. Și nu poți urmări doi cimpanzei căutându-se de pureci și să trăiești cu impresia că omul e mai incapabil decât o maimuță și are nevoie de amenințări ca să se poarte...normal. Cu empatie. Cu prietenie.

Mi-a fost rușine. În aroganța mea copilăroasă uitasem că un om bun este bun cu religie sau fără, iar cei care sunt răi sau prost crescuți au iertarea păcatelor prin spovedanie. Că, dacă ești defect ca om, nu trebuie decât să dai banu', confesiunea și regretu' și primești bilet spre Rai. Bunătatea, capacitățile empatice, aderența la grup, buna creștere, toate acestea nu țin de intelect, de studiu, de înclinațiile spe filozofie. Ele sunt parte din programarea noastră genetică și din educația pe care o primim în grupul nostru, în familie

Nu, așa cum eu nu am nevoie de bici și zăhărel nici ceilalți oameni nu au nevoie de ele. Normele sociale și legile se formează de la sine, fără nevoia unei înțelepciuni "divine" și fără clasa burtoșilor în rochii de aur.

Despre lucruri grele.

Cred că cea mai grea parte din "deconvertirea" mea a fost să accept că nu există o viață veșnică. Nu vă pot spune cât de mult mi-aș fi dorit să știu că bunicul meu decedat e undeva ok și e fericit, ori că părinții mei au o viață nelimitată înainte. Îmi era frică de moarte, de inexistență. Uneori adevărul cel mai greu de suportat e faptul că suntem trecători și că viața aceasta e înfiorător de scurtă, de violentă și de neprevăzută. Un amic m-a întrebat, zâmbind: "Cum a fost înainte să te naști? Înainte de a fi concepută?" Nu știu, nu a fost nicicum. Nu eram... "Păi atunci, care e diferența? Va fi tot așa"

Acum îmi dau seama că, de fapt, sunt monumental de norocoasă. Șansele ca tocmai eu să mă fi născut erau infinitezimale. Când începi să te gândești la toate variantele posibile în care ai fi putut să nu apuci vreodată să simți soarele pe piele, să mergi desculț prin iarbă, să joci fotbal cu prietenii sau să fi mâncat plăcintă de mere cu scorțișoară coaptă de bunica, te apucă o recunoștință imensă. Suntem fenomenal de norocoși și trăim într-un univers atât de complex și extraordinar încât nu putem nici măcar să ni-l imaginăm, un Univers cu Galxii, Stele, Planete, milioane de specii de animale din care 10,000 de specii de păsări, peisaje fenomenale și opere de artă care îți zguduie simțurile. Și Nutella!

"Care e SCOPUL vieții, dacă el, Universul,  nu a fost creat cu un scop?" mă intreabă uneori câte cineva.
Scop? Universul în sine nu are scop. Dar noi, fiecare, putem alege să avem. Scopul unora este să salveze copiii din Uganda, al altora este să descopere aplicații practice ale fizicii cuantice. Unul poate dori să vindece cancerul, pe când scopul în viață al altuia e să creeze laleaua în 8 culori. Până la urmă poți alege ce vrei să faci cu viața ta și ce formă vrei să aibă amprenta lăsată de tine în lume. Când eram mică spuneam că vreau să fiu supererou și să salvez lumea. Acum vreau să trăiesc fericită, să las lumea asta un pic mai educată și mai curată decât am găsit-o și să mă bucur de ceai verde cu iasomie împreună cu cel drag.

Nu îmi mai e frică de moarte, deși aș vrea să vină cât mai târziu și mai fără suferință. Voi pleca împăcată că mereu am făcut ce am considerat că e bine, că am iubit, că am avut în jur oameni frumoși și că am citit cărți bune la marginea pârâului.

Să trăiți frumos, dragii mei. Eu știu că așa voi face:)

Satele contradicțiilor

"Și vom sta două zile la țară, la bunici."
Imediat mi se conturează în minte un sat ardelenesc, cu ziduri înalte, cu o budă în curte și încă una în casă, cu Digi TV, lapte proaspăt de vacă , găini în curte și bufet cu bere Azuga la 2 lei și țuică la deț. Uitasem, desigur, de două aspecte: a existat un Ceausescu care a construit blocuri prost gândite în sate la mama naibii, și.... au trecut niște ani de când nu am mai fost eu "la țară".
După ce am cumpărat costum de baie de la librărie, am mers "pe uliță", la barul aflat la etajul întâi, deasupra unui magazin sătesc care, măcar că se intitula "alimentar", vindea cam orice, înafară de materiale de construcție. Pe peretele roz atârna o plasmă mare, pusă pe Utv iar din boxe se scălâmbăia Smiley, distrugând melodii bune cu un zâmbet cuceritor (nu știam că e complet afon...) În camera cu masa de biliard, sprijinit de  soba de lut, un client cânta manele suficient de tare încât să acopere boxele obosite și hârâite. Am băut Skol și încă o bere misterioasă, la pahar de plastic și la preț de terasă în centrul Sibiului, în timp ce barmanul făcea încet tranziția de la behăiturile de la teveu către un CD cu manele, spre fericirea clientelei consumatoare de Angeli și vin roșu.
M-am afundat în canapea.

În mod straniu, toate acele elemente păreau a se potrivi împreună, în acel context drapat cu perdele vișinii.

Conspiraţia lunaticilor

„Nu consider că sunt nebuni pentru că opinia lor diferă de a mea, consider că sunt nebuni pentru că opinia lor contrazice total orice raţiune şi dovadă: ei aleg o mică porţiune a demonstraţiei care li se pare dubioasă şi o declară dovadă concluzivă că faptul nu s-a întâmplat, în timp ce ignoră cantitatea zdrobitoare de dovezi care confirmă că faptul s-a petrecut.”

În ultimele săptămâni am avut „plăcerea” să mă confrunt, în mai multe ocazii diferite, atât online cât şi în discuţii faţă în faţă, cu câţiva „moonhoax-eri”: adepţi ai unei teorii conspiraţioniste conform căreia americanii ar fi trucat asolizările lunare, filmele, fotografiile şi toate dovezile, şi de fapt nu au aselenizat niciodată. Din fericire, majoritatea nu au fost conspiraţionişti fanatici, dintre cei ce se simt datori să găsească câte o conspiraţie internaţională în spatele fapului că azi plouă, sau nu plouă,, sau în orice detaliu al vieţii de zi cu zi. Cu asemenea personaje nu se poate discuta logic - orice argument, orice dovadă că ipoteza lor este eronată este interpretată ca fiind de fapt un indiciu fals plantat de conspiratori… care de fapt le confirmă atât ipoteza, cât şi faptul că Ei ascund adevărul.

Deseori, conspiraţioniştii respectivi nu au nici cea mai vagă idee despre ce vorbesc, şi sunt capabili de orice: de la invocarea cele mai trăsnite năzbâtii drept „dovezi”:


până la rescrierea completă a fizicii, transformând-o într-o fizică în care proprietăţile atomice şi ale materiei au cumva legătură cu viteza de rotaţie a unui corp ceresc… deşi aceste modificări se aplică numai atomilor făcând parte din fiinţele umane, nu şi atomilor dintr-un robot: ( ? ):


Unul dintre aceşti conspiraţionişti convinşi a adresat scepticilor o provocare online


căreia am de gând să-i răspund tocmai datorită celorlaţi„conspiraţionişti” cu care am povestit.
Aceştia sunt, asemenea creaţioniştilor de rând - care acceptă orice informaţie fără a o procesa, fără a o analiza, şi fără a verifica sursele informaţiei - doar persoane normale, de obicei fără un simţ critic foarte bine dezvoltat, care au dat într-un fel sau altul de informaţiile prezentate într-un „documentar” Fox. Aceste informaţii au fost generate şi vehiculate de către conspiraţioniştii iraţionali, dar documentarul le-a oferit o publicitate mult mai largă decât ar fi putut spera.
Spre deosebire de creaţionişti însă, „conspiraţioniştii” aceştia nu şi-au dedicat viaţa ideii de aterizare falsificată, şi nici nu se simt obligaţi într vreun fel să refuze orice dovadă care li s-ar putea prezenta. Dacă sunt confruntaţi cu dovezi suficiente, şi sunt puşi în faţa erorilor prezente în teoria conspiraţionistă, realizează că documentarul pe care s-au bazat pentru informare este nu doar incomplet, ci prezintă în mod intenţionat doar datele care să indice doar o anumită concluzie, şi în cele din urmă sunt capabili să accepte că au fost induşi în eroare.

Sunt conştient de faptul că documentarul nu prezintă toate „argumentele” conspiraţioniste. Dar articolul acesta este deja suficient de lung disecând doar argumentele din documentar; alte argumente nu sunt mai reuşite, nici nu rezistă mai bine criticii ( altfel probabil că ar fi fost incluse în documentar ), deci nu voi folosi drept sursă pentru afirmaţiile conspiraţioniste decât documentarul propriu-zis. Cel puţin pentru acest articol.

Notă: dacă doriţi, puteţi trece peste argumente şi contraargumente, şi să mergeţi direct la câteva din elementele care demonstrează că aselenizarea a avut loc, dovezi care nu au fost prezentate în documentar pentru că nu pot fi explicate de conspiraţionişti, şi deci sunt ignorate.

• Documentarul începe cu un avertisment: „teoriile exprimate nu sunt singurele interpretări posibile; privitorii sunt invitaţi să decidă bazându-se pe toate informaţiile disponibile”.
  Aici ar trebui menţionat şi că fiecare dintre argumentele prezentate are contraargumente, sau este pur şi simplu fals; documentarul va prezenta doar opinia conspiraţionistă, reducând la minim prezentarea opiniilor contrare, sau mai rău, prezentând doar bucăţi ale contraargumentaţiei ( de pildă la minutul 4:50 ), făcându-l pe cel ce le prezintă să pară că bâlbâie nişte scuze generale, care nici nu adresează „acuzaţiile”.
• Argumentul 1: „Stelele nu sunt vizibile pe cer în filmări/poze”
  Adevărat, stelele nu sunt vizibile. Dar trucarea filmului într-un studio „nu este singura explicaţie posibilă”. Adevărul este mult mai banal: aterizarea a avut loc în timpul perioadei în care faţa respectivă a Lunii era iluminată de Soare. Pe Lună, cerul este întunecat permanent, chiar şi când este zi, datorită lipsei de atmosferă; dar terenul, nava şi astronauţii sunt supuşi unei iluminări puternice - poate echivalentul unei amiezi în Sahara. Pentru a le capta pe film, pentru a realiza o fotografie bună, este necesară o expunere foarte scurtă. Iar stelele, care sunt prin comparaţie obiecte cu luminozitate foarte redusă, nu au putut impresiona pelicula suficient.
  Ca şi alte viitoare „argumente” care implică fotografii, şi acest efect poate fi verificat acasă de oricine: alegeţi o noapte senină, când stelele sunt vizibile pe cer, şi fotografiaţi pe cineva, sau chiar un obiect oarecare, cu cerul ca fundal. Dar aveţi grijă ca modelul să fie într-o iluminaţie foarte bună - "ca ziua". Dacă setaţi expunerea în concordanţă cu iluminarea modelului, veţi obţine o fotografie în care acesta se distinge clar, dar nu veţi vedea nici o stea pe cer - exact ca în fotografiile lunare. Dacă doriţi să vedeţi stelele, alegeţi un timp de expunere mult mai mare - dar modelul va fi supraexpus. Însă nu veţi reuşi să realizaţi o fotografie în care să aveţi atât modelul bine reprezentat, cât şi stelele, decât dacă apelaţi la tehnici de editare foto, în care să realizaţi două fotografii cu expunere diferită, pe care apoi să le suprapuneţi - deci, ironic, este necesar să trucaţi fotografia pentru a nu trezi conspiraţioniştilor suspiciunea că aţi trucat fotografia…
  
• Argumentul 2: „De ce flutura steagul deşi nu există aer pe Lună ?”. Prezentat şi ca „de ce stătea steagul întins ? de ce nu atârna pur şi simplu în jos ?”
  Acesta este unul dintre cele mai comune argumente ( probabil aici voia să ajungă şi persoana care se referea la „absenţa gravitaţiei” în prima poză ), şi la rândul lui este extrem de simplu de explicat: flutură pentru că îl mişcă cineva !
  Se ştia de dinainte că Luna nu are atmosferă. Steagul a fost pregătit de la bun început pentru instalarea pe un corp fără atmosferă: nu a fost montat pe o simplă tijă verticală, ci pe un cadru special, cu o tijă orizontală deasupra, care să-l ţină întins.
  Iar mişcările propriu-zise ale steagului ? Absenţa atmosferei nu înseamnă absenţa inerţiei - simpla inerţie a materialului textil îl va menţine în mişcare; ba mai mult, datorită tocmai absenţei aerului care să încetinească această mişcare prin frecare, aceasta va fi ceva mai amplă. Oricum, fiecare din scenele prezentate în documentar care prezintă steagul fluturând prezintă de fapt un astronaut mişcând steagul. În absenţa acestora, fiecare dintre scenele cu steag prezintă un steag complet nemişcat. În plus, la o privire mai atentă, mişcările steagului par anormale pentru privitorul familiarizat cu mişcarea unui steag în atmosferă - tocmai datorită faptului că mişcarea are loc în vid.
  Iar în alte cadre astronauţii trec pe lângă steag, dar acesta rămâne în continuare nemişcat. Dacă ar fi existat atmosferă, curenţii de aer produşi de mişcarea cuiva pe lângă steag l-ar fi pus şi pe acesta în mişcare.
• Argumentul 3: „Nu există nici un crater sub modulul de aselenizare”
  Să aibă oare legătură asta cu faptul că modulul se angajase în manevra de asolizare ? adică puterea rachetelor era tot mai redusă pe măsură ce landerul se apropia tot mai mult de suprafaţă ?
  Mai târziu în film se afirmă că modulul ar fi aterizat cu ~4500 kg forţă de împingere. Dar aceasta era forţa maximă pe care o puteau exercita motorul - pentru aterizare, motoarele nici unei aeronave nu sunt folosite la forţa maximă, ci această forţă este redusă treptat, pe măsură ce aeronava se apropie tot mai mult de sol.
  Ceva mai târziu, un specialist NASA chiar afirmă că forţa respectivă, în momentul aselenizării, a fost scăzută până la ~1500-2000 kg, or, cum raza ajutajului de emisie era de 68 cm, efectuând calculele necesare, reiese că presiunea exercitată de motor a ajuns la numai ~0,10 - 0,13 kg/cm². Cu greu ar putea o asemenea presiune scăzută să producă vreun crater.
  Un alt amănunt este legat de prezenţa sau absenţa atmosferei: dacă există aer, acesta va limita într-o oarecare măsură disiparea gazelor emise de un motor de rachetă; dar dacă motorul funcţionează în vid, gazele emise se vor împrăştia mult mai rapid, imediat ce ies din ajutajul motorului. Or, cum pe Lună nu există atmosferă, chiar şi acea forţă foarte redusă a motorului va fi şi mai mult atenuată până să ajungă de la motorul până la sol.
  Luând toate acestea în considerare, lipsa unui crater este normală şi de aşteptat în acest caz.
• Argumentul 3' ( nu sunt convins că acesta este argument ): „se estimează că 20% dintre americani cred că omul nu a ajuns pe Lună”.
  Un simplu apel la mulţime, care nu spune nimic despre eveniment în sine. ~50% dintre americani cred şi că Universul a fost creat acum 6.000 ani, dar asta nu înseamnă că în realitate Universul chiar a fost creat la 3000 ani după ce sumerienii au început să practice agricultura.
• Argumentul 4 nu este de fapt argument propriu-zis, ci doar un ipse dixit - este prezentată opinia unui fost astronaut ( Brian O'Leary ) că „ar fi fost posibil ca NASA să fi trucat aselenizarea… nu poate fi 100% sigur că oamenii aceia chiar au păşit pe Lună”. Ceea ce nu înseamnă că ar afirma, cu atât mai puţin că ar dovedi, că NASA chiar a trucat aselenizarea sau că nu a ajuns pe Lună.
  
• Argumentul 5: „Scenele din filmările de pe Apollo sunt foarte similare cu cele din filmul Capricorn One, în care se prezintă ideea trucării asolizării pe Marte”
  … sau scenele din Capricorn One, realizat în 1978 ( la 9 ani după aselenizarea lui Apollo 11 ) au folosit ca bază filmările aselenizării ? S-ar putea găsi alte filme, în care să prezinte asolizarea pe alte planete a mai multor nave pline de soldaţi care să instaleze baze militare pe respectivele planete. În acest caz, dacă scenele din acele filme ar fi la rândul lor similare celor realizate de Apollo, ar dovedi oare că aselenizarea din 1969 s-a făcut cu mai multe nave, pline de militari ?
  
• Argumentul 6 este un alt non-argument în care pur şi simplu se afirmă că „este posibil” ca filmările să fi avut loc în celebra Area 51. Fără dovezi, fără nimic.
  
• Argumentul 7:Absenţa zgomotului motorului
  Într-adevăr, un motor de rachetă tinde să fie foarte zgomotos pe Terra. Sursa principală a sunetului este datorată „impactului” dintre jetul de gaze eliminate cu viteză mare, şi atmosfera mai mult sau mai puţin statică. În filmele SF, navele cosmice produc tot soiul de zgomote ciudate, dar în realitate zgomotul produs de un motor nu va fi auzit în vid. De asemenea, microfoanele erau montate în costumele astronauţilor şi evident un microfon va capta mult mai bine sunetele apropiate, adică vocea astronautului care îl are montat la câţiva centimetri de gură, şi într-o măsură mult mai mică sunetul motoarelor, oricât de redus, care s-a transmis prin vibraţie până în cabină.
  Într-un avion de pasageri, atunci când căpitanul face descrierea zborului şi doreşte pasagerilor o călatorie plăcută, în difuzoare se aude vocea căpitanului, nu huruitul motoarelor. După logica conspiraţioniştilor, zborul cu avionul nu există.
  
• Argumentul 8:„Modulul era foarte instabil, orice mişcare a astronauţilor l-ar fi dezechilibrat.”
  Pentru susţinere, prezintă şi un zbor de probă, pe Pământ, al unui prototip de modul lunar, terminat printr-o prăbuşire. După care naratorul „confundă” prototipul cu modulul propriu-zis, declarând că modulul era imposibil de controlat.
  Evident, modulul lunar a trecut prin mii de teste. Dacă un model mai timpuriu s-a prăbuşit, atunci următoarea navă a fost construită ţinând cont de defectul care a contribuit la prăbuşire. Tocmai acesta este rolul testelor - să evidenţieze potenţialele erori din construcţie.
  Iar afirmaţia lui Ralph Rene, legată de modificarea centrului de gravitaţie, este valabilă la orice navă, pe măsură ce se schimbă cantitatea de combustibil din rezervoare. Şi totuşi, rachetele funcţionează şi pot ajunge pe orbită, fără a se da peste cap.
  
• Argumentul 9:„După ce racheta modulului a suflat tot praful din zona aselenizării, de ce mai există praf în care să se păstreze urmele de paşi ?”
  Pe Pământ, praful ar fi suflat într-adevăr pe o suprafaţă destul de mare datorită atmosferei. Pe Lună însă, în absenţa acesteia, doar praful care este deplasat direct de gazele emise de rachetă ar fi împrăştiat. În plus, am văzut mai devreme că asolizarea nu s-a făcut cu motorul folosit la maximum, ci a exercitat o presiune destul de mică, iar gazele produse de acesta s-au disipat mult mai repede decât dacă ar fi existat atmosferă. Deci, jetul de gaze care să împrăştie praful a fost destul de redus.
  Puţin mai târziu, se constată absenţa prafului de pe picioarele modulului, praf care ( se dă de înţeles ), o dată disturbat de motoare, ar fi trebuit să plutească în aer şi să se depună încetul cu încetul şi pe picioarele modulului. Problema este că în vid praful nu pluteşte, ci se depune aproape imediat, după cum se poate vedea şi în acest clip, câtă vreme pe Pământ praful ridicat de un vehicul care se deplasează prin nisip rămâne suspendat în aer mult mai mult timp.
  
• Argumentul 10:„Rachetele modulului nu produc flăcări la decolare.”
  În acest clip al decolării modulului folosit în Apollo 15, praful de pe sol este vizibil împrăştiat de jetul motorului turat la maxim în momentul decolării, dar nici aici nu este vizibilă vreo flamă. Explicaţia este foarte simplă: Aerozine 50, combustibilul folosit, nu arde cu flamă vizibilă. La decolarea unei alte rachete care foloseşte acelaşi combustibil, Titan II, flama este de asemenea foarte puţin vizibilă. Dispersia gazelor datorită vidului contribuie şi mai mult la reducerea vizibilităţii vreunei flăcări.
  
• Argumentul 11 adresează calitatea foarte proastă a filmărilor
  În mod ciudat, un alt argument care va fi adus mai târziu este legat de calitatea prea bună a pozelor. După cum explică Brian Welch, atât camera video cât şi transmiţătorul au fost destul de slabe în cazul misiunii Apollo 11 pentru că tehnologia nu era atât de avansată încât să permită transmisiuni live de înaltă calitate pe distanţa Lună-Pământ, cu atât mai mult cu cât o parte din banda de emisie era folosită pentru a transmite un semnal radio de urmărire. Iar convertirea din formatul în care au fost transmise în format TV a redus şi mai mult din calitate. În cadrul misiunilor următoare, s-au folosit camere video mai bune.
  
• Argumentul 12:„Filmările sunt de fapt realizate cu încetinitorul”.
  Documentarul pretinde că mişcările care par a indica o gravitaţie scăzută au fost realizate de fapt prin încetinirea vitezei filmului, şi că rulând filmele la o viteză dublă, acţiunile se desfăşoară natural, aşa cum ne-am aştepta să se petreacă în gravitaţia terestră. Într-adevăr, secvenţele derulate la viteză dublă ( de fapt la 240% ) prezintă ceea ce la prima vedere par a fi scene normale, filmate pe Terra. Alegând însă alte secvenţe, mai complexe decât simpla fugă, de pildă analiza obiectelor în cădere, indică o acceleraţie anormală; iar în alte scene sunt prezentate fenomene ( căderi libere, pendulări ) care nu se pot produce decât în vid şi în cadrul unei atracţii gravitaţionale diferite de cea terestră.
  
• Argumentul 13:„Calitatea bună a pozelor este dubioasă.”
  Într-adevăr, dacă camerele au fost montate la nivelul pieptului, fără ca astronauţii să vadă ce anume fotografiază, ar fi foarte dubios să realizeze toate pozele perfect.
  Dar cine a spus că toate pozele sunt perfecte ? Din ( probabil ) zeci de mii de fotografii, nu au fost publicate decât cele reuşite. La fel de bine ar putea să-şi exprime uimirea conspiraţiniştii că toate fotografiile publicate în ziare sunt clare - un jurnalist face poate 20 poze şi alege una sau două, cele mai bune, pe care să le publice, iar cele mai puţin clare nu sunt publicate. La fel şi aici, cele supraexpuse, subexpuse, cele în care încadrarea s-a făcut greşit, sau care, dintr-un motiv sau altul, nu au ieşit bine, pur şi simplu nu au fost prezentate de NASA. Nu este nici o conspiraţie, este pur şi simplu logică.
  
• Argumentul 14:„Umbrele ar trebui să fie paralele. Dacă umbrele nu sunt paralele, au fost mai multe surse de lumină”.
  Dat fiind că solul nu este perfect drept, umbrele par să aibă orientări diferite. Acelaşi efect este vizibil în mii de poze realizate pe Pământ în mii de locuri diferite, de fotografi diferiţi. Este un efect normal al perspectivei pe un teren neregulat.
  Efectul poate fi reprodus şi verificat de oricine are un aparat foto. Faceţi o fotografie pe un teren neregulat, într-o zi senină, şi comparaţi umbrele obiectelor care apar în poză - veţi remarca că nu apar paralele, ci sunt orientate diferit, în funcţie de sol.
  
• Argumentul 15:„Obiectele aflate în umbră nu ar trebui să fie vizibile, ci să fie complet întunecate.”
  Aici documentarul spune ceva parţial corect: într-adevăr, există mai mult de o sursă de lumină. Dar aceasta nu este reflectorul propus de conspiraţionişti; sursa de lumină este chiar solul lunar ! Oricine ştie că luna reflectă lumina solară - tocmai de aceea o putem vedea. Într-o noapte cu lună plină, un peisaj terestru nu este cufundat în întuneric deplin, ci este iluminat destul de mult. Iar asta când Luna este la ~400.000 km. Este uşor de imaginat cât de luminos va fi solul lunar pentru cineva aflat chiar acolo.
  În chiar pozele prezentate în documentar:
  
  este evident că sursa secundară de lumină vine de dedesubt, iar suprafeţele orientate în sus - umerii şi partea superioară a rucsacului - sunt umbrite. Acelaşi lucru este valabil pentru toate pozele acuzate: întotdeauna părţile aflate în umbră, cele care „n-ar trebui să fie vizibile”, sunt iluminate de jos, dinspre sol.
  La minutul 24:44, un conspiraţionist pune punctul pe I, declarând sincer că „nu-şi poate explica asta” ( de ce sunt vizibile detaliile costumului unui astronaut într-o fotografie în care Soarele este în spatele acestuia ). În esenţă, acest argument cu totul este doar un apel la ignoranţă, incapacitatea conspiraţioniştilor de a înţelege optica este prezentat ca fiind „dovadă” pentru trucarea misiunii.
  
• Argumentul 16:„Poze diferite au acelaşi fundal.”
  Doar că în una din ele modulul este vizibil, iar în alta - nu. Ceea ce, în viziunea conspiraţioniştilor, ar demonstra că decorul ar fi fost unul fals.
  În realitate, munţii din decor sunt la câţiva kilometri distanţă - în absenţa atmosferei, este imposibil de estimat corect dimensiunea unui obiect din depărtare ( nu doar în filmări sau fotografii, dar şi pentru astronauţi ), dacă nu există lângă acesta un obiect cunoscut.
  În cazul fotografiei, dacă cineva a făcut o poză în care a surprins modulul şi munţii, s-a deplasat câteva zeci de metri, apoi a făcut o fotografie nouă, obiectele din depărtare, de la câţiva kilometri, ar apărea aproape la fel, însă ar diferi obiectele din apropiere. Şi într-adevăr, când sunt cele două fotografii sunt suprapuse, munţii din spate rămân aproape identici ( dar nu perfect identici ! ), iar terenul din prim-plan este diferit:
  
  
  Încă o dată, acelaşi efect poate fi reprodus cu uşurinţă de oricine: fotografiaţi un munte sau un alt obiect mare de la o distanţă de câţiva kilometri, apoi deplasaţi-vă câţiva metri şi mai faceţi o fotografie. Ambele fotografii vor avea un fundal aproape identic, dar obiectele din prim-plan vor fi diferite.
  Un alt caz în care apare acelaşi decor este în cadrul misiunii Apollo 16. Conform documentarului, NASA a prezentat clipurile ca fiind realizate în zile diferite, în locuri diferite, şi totuşi decorul este identic în ambele.
  Într-un alt film documentar cele două secvenţe au fost într-adevăr prezentate ca fiind din două zile diferite, dar eroarea este a celor ce au realizat acel documentar, în nici un caz nu a NASA.
  O documentare mai temeinică demonstrează că de fapt cele două secvenţe au fost realizate la câteva minute una de cealaltă una de cealaltă, în acelaşi loc ( Staţiunea Geologică 4 ) la doar câteva minute diferenţă, lucru uşor de constatat analizând clipurile realizate în cadrul misiunii, în ordinea în care care apar în chiar arhiva oficială a NASA ( ultimele 5 clipuri din secţiune surprind regiunea; scenele prezentate în documentarul Fox sunt din clipurile realizate la ora misiunii 144,46,38 şi respectiv 144,49,35 ).
  Secvenţele din clipuri pot fi unite pentru a realiza un singur clip cu lungime mai mare, în care trecerea de la unul la celălalt se face insesizabil, fără „tăieturi”, indicând că sunt părţi ale aceleiaşi filmări.
  Documentarul Fox se face aici vinovat de lipsă de documentare şi prezentarea unei informaţii fără a o verifica, bazându-se pe faptul că majoritatea privitorilor vor accepta ceea ce văd în documentar şi nu se vor obosi să cerceteze nici ei.
  
• Argumentul 17:„Reticulele din unele poze apar în spatele obiectelor”.
  Mai precis,întotdeauna în spatele obiectelor deschise la culoare. Culoarea albă a obiectului fotografiat reduce din intensitatea culorii reticulului pur şi simplu prin supraexpunere. Porţiunea din peliculă care ar fi trebuit să fie neagră a fost impresionată de cantitatea prea mare de lumină reflectată de suprafaţa albă. În plus, depinde şi de calitatea fotografiei - o fotografie la rezoluţie mică în care reticulul pare să lipsească, la o altă scanare şi la o rezoluţie mai mare va arăta reticulul prezent dar diminuat ( în cele două poze, e vorba de reticulul „retezat” în dreptul piesei de echipament din prim-plan ). În alte poze, reticulul este întrerupt în dreptul dungilor albe din steag, dar vizibil în dreptul celor roşii.
  Încă o dată, acelaşi efect apare şi în poze realizate pe Pământ, de alţi fotografi. Pentru a-l reproduce, lipiţi un fir de păr peste obiectivul unei camere, apoi poziţionaţi camera astfel încât firul să intersecteze ceva de culoare albă, bine iluminat, şi realizaţi o fotografie. În fotografie, firul va părea fie întrerup complet, fie va fi foarte diminuat în dreptul obiectului respectiv.
  Să ignorăm pentru moment faptul că există o explicaţie optică foarte simplă pentru reticulul lipsă, şi să presupunem că nu avem nici o explicaţie pentru fenomen.
  Şi mai departe ?
  Conspiraţioniştii spun că „este evident că NASA a trucat pozele”. Dar nu este evident. În ce mod le-a trucat ? Au pictat cruci pe decor şi pe cosmonauţi, şi au omis să tragă linia corespunzătoare pe anumite obiecte ? O asemenea idee este absurdă în cel mai înalt grad, ar presupune pregătirea cadrului şi pictarea decorului în mod independent pentru fiecare fotografie în parte ( pentru că cea mai mică variaţie a poziţiei camerei ar deforma desenele ) urmată de ştergerea liniilor şi retrasarea lor pentru fotografia următoare.
  Să fi pictat specialiştii NASA reticule pe fiecare fotografie ? În cel mai bun caz asta ar putea însemna „retuşare”, nu ar spune nimic despre fotografia propriu-zisă. Şi, încă o dată, unele fotografii ar presupune ca cel ce desenează reticulul să lase în mod intenţionat porţiuni din reticul nedesenate. De ce ar face-o, dacă scopul era tocmai să prezinte aceste reticule în fotografii ?
  Şi de ce să fie aceste reticule atât de necesare pozelor, încât să necesite editare ulterioară pentru a le introduce în nişte poze iniţial realizate fără acestea ?
  Deci chiar fără nici o explicaţie optică bună, argumentul reticulelor întrerupte nu indică trucarea fotografiilor, cu atât mai puţin trucarea întregii misiuni… decât prin soluţii absurde. Este doar un banal apel la ignoranţă, în care necunoaşterea unui răspuns de către cel ce face argumentul este prezentată ca o dovadă pentru răspunsul pe care acelaşi ignorant îl inventează din dorinţa de a avea un răspuns: „eu nu-mi pot explica acest fenomen, deci singura explicaţie posibilă este trucarea fotografiei !” Faptul că trucarea fotografiei este un răspuns evident absurd, care de fapt nu explică nimic, nici nu mai contează. Iar faptul că există o explicaţie corectă din punct de vedere al opticii, corectă din punct de vedere fotografic, agravează şi mai mult situaţia pentru conspiraţionişti.
  
• Argumentul 18:„Accidentele au fost de fapt crime realizate de NASA pentru a preveni dezvăluirea secretului”.
  Doar că, evident, nu numai astronauţii ar fi fost cei care ar fi putut dezvălui o ipotetică conspiraţie. Ci muuuult mai mulţi oameni, începând cu echipele care s-ar fi ocupat de filmările şi editările filmelor „lunare” în studioul secret de pe Terra, studiourile de televiziune care s-au ocupat cu preluarea transmisiei, continuând cu sute de mii de astronomi amatori din toată lumea care au urmărit nava pe măsură ce se îndrepta spre destinaţie, şi lista poate continua. Mai departe în clip, un expert NASA estimează la ~250.000 (!) numărul de persoane „direct implicate” în programul Apollo, şi încă ~500.000 „dincolo de aceştia”.
  Una peste alta, conspiraţia ar trebui să includă câteva milioane de persoane. Şi toate aceste milioane de persoane, din toate ţările, au decis să participe şi să păstreze tăcerea, cu excepţia câtorva astronauţi… dintre care unii au murit cu 1-2 ani înainte de aselenizare.
  Sau morţile acestor astronauţi sunt pur şi simplu accidente nefericite, dar din păcate de aşteptat pe un drum încărcat cu pericole spre un ţel încă neatins, în care efecte necunoscute pândesc la fiecare pas, în care echipamente vitale de-abia au ieşit din starea de prototip.
  Conspiraţioniştii propun ca soluţie mai probabilă un secret păstrat de milioane de oameni din toate ţările, care nici nu se cunosc între ei, care ar fi descoperit independent farsa, o soluţie care frizează absurdul, faţă de varianta mult mai logică a unor accidente tragice, la fel ca şi în primii paşi în cazul aviaţiei, sau al navigaţiei subacvatice, sau în orice alt domeniu similar.
  Un alt conspiraţionist pretinde că foarte puţini membri NASA cunoşteau secretul. Altă aserţiune goală - toate părţile care colaborează trebuie să cunoască şi să participe la conspiraţie: cei ce proiectează nava trebuie să ştie ce se cere de la ea; firmele care o construiesc pot, la rândul lor, să determine de ce va fi capabilă; cei din turnul de control care păstrează legătura cu nava pot localiza exact sursa; cei ce asistă la lansarea navei intră în observatoare şi continuă să urmărească prin telescoape nava; televiziunile care transmit imaginile de pe Lună trebuie să ştie în ce direcţie să-şi îndrepte antenele de recepţie; etc etc etc.
  
• Argumentul 19:„Astronauţii nu ar fi putut trece prin centura de radiaţii”,
  Dar cel ce ne spune asta este acelaşi nene care confunda efecte optice normale cu „trucaje” ale fotografiilor, şi care ne-a spuns că inerţia nu există în vid; putem presupune că nu fizica este domeniul lui forte; iar dovezi pentru ceea ce zice nu aduce. Naratorul afirmă că ar fi fost necesară o izolaţie de doi metri de plumb, dar iarăşi nu se oferă vreun calcul sau vreo explicaţie pentru această valoare. O izolaţie de plumb de doi metri ar permite o plimbare prin craterul produs de o explozie atomică ! În nici un caz radiaţia cosmică nu ajunge la asemenea valori fenomenale.
  „Fizicianul” Ralph Rene nu este de fapt un fizician, după cum recunoaşte şi el în propria autobiografie. Deci, încă un punct în minus pentru documentar, pentru apelul la autoritate falsă, prezentarea unui amator drept specialist pentru a da mai multă greutate unei opinii oarecare.
  Înainte de Apollo, toate misiunile cu personal uman au avut loc sub centura Van Allen, de acord, dar asta nu spune nimic de sondele fără echipaj uman, trimise exact pentru a determina intensitatea radiaţiei din centuri.
  Cosmonautul rus care spune că „s-au temut de radiaţii” este citat incomplet, nu se prezintă explicaţia completă: da, îniţial atât ruşii cât şi americanii s-au temut de intensitatea radiaţiilor din centura Van Allen - dar tocmai de aceea au efectuat măsurători. De fapt, sateliţii trec prin această zonă şi este vital pentru funcţionarea lor să fie ecranaţi împotriva radiaţiei care le-ar putea deregla sistemele, deci măsurarea radiaţiei s-a făcut încă de la primele lansări de sateliţi.
  Pe de altă parte, centurile Van Allen nu sunt o pătură uniformă care înconjoară Pământul:
  
  O navă care decolează perpendicular de pe Ecuator va traversa ambele porţiuni ale centurii prin zonele de intensitate maximă; dar dacă va decola oblic, poate evita zonele cele mai periculoase. Iar traiectoria navei în cadrul misiunii a fost calculată încât să-i poarte prin regiunile cu intensitate mai redusă a radiaţiei.
  În realitate, în scurta perioadă ( ~o oră-două ) cât au trecut prin centura Van Allen, astronauţii au primit o doză de aproximativ 10 mSv ( cifrele variază în funcţie de misiune ), o cincime din limita maximă recomandată pentru persoanele care lucrează în medii radioactive, conform legislaţiei Statelor Unite. Cantitatea de radiaţii necesară pentru a produce simptome medii ale bolii de iradiere încep de pe la 400 mSv.
  Deci, într-adevăr astronauţii au fost iradiaţi; este posibil ca această plimbare să le fi mărit şansele de a se îmbolnăvi de cancer undeva în viitor, dar în nici un caz cantitatea de radiaţie nu a fost atât de mare încât să producă efecte negative pe moment, sau să le producă arsuri sau moarte în câteva zile, cum pretinde documentarul. De asemenea, este eronată afirmaţia că „nici un astronaut nu a avut de suferit vreodată” - radiaţia ionizantă din spaţiu i-a făcut pe astronauţi să vadă „luminiţe” în timpul misiunii ( radiaţia care trece prin retină stimulează celulele receptoare şi produce un stimul perceput de creier drept „scânteiere” ) iar mai târziu, un număr foarte mare dintre astronauţii care au executat misiuni în spaţiul cosmic ( cel puţin 39 dintre ei, dintre care 33 participanţi în misiunile Apollo ) au dezvoltat cataractă cauzată de aceste radiaţii.
  Şi nici o misiune Apollo nu a avut loc în timpul vreunei furtuni solare, deşi acelaşi „fizician” Ralph Rene afirmă că da. O furtună solară destul de puternică a fost înregistrată în August 1972, după terminarea misiunii Apollo 16 ( 16-27 Aprilie ).
  

Concluzia documentarului:
Narator: „după ce aţi auzit diferitele teorii şi explicaţii…”
Dar de fapt nu aţi auzit decât argumentele unei singure părţi, cea a conspiraţioniştilor. Fiecare are câte o explicaţie simplă şi banală; unele dintre ele pot fi verificate de oricine cu un aparat foto. Totuşi, în documentar s-au prezentat opiniile ( atenţie, opiniile, nu „dovezile” ! ) conspiraţioniste, fără a se prezenta nici măcar un singur contraargument, nici o contrademonstraţie, nici o încercare de a infirma vreuna din pretenţiile respective.
Mult mai important, nu s-au prezentat nişte dovezi mult mai serioase care demonstrează că aselenizarea chiar a avut loc, dovezi care nu pot fi explicate de conspiraţionişti:

• Pentru început, iată un set de dovezi, deşi probabil nu foarte convingătoare pentru un conspiraţionist convins ( imaginile au fost realizate de un satelit NASA, deci „sunt trucate” ) este reprezentat de fotografii ale suprafeţei lunare realizate recent de sateliţi orbitând Luna pentru a fotografia cu o acurateţe mai mare suprafaţa acesteia, în care se pot distinge obiectele lăsate pe Lună de diversele misiuni. Aici este o fotografie a zonei în care a aselenizat Apollo 11; pata albă cu eticheta „LM” este suprafaţa modulului lunar ( „Landing Module” ), partea care a rămas pe Lună când modulul de comandă a revenit înapoi pe Terra; iar punctul cu eticheta "LRRR" este o oglindă instalată pe Lună; asupra acestor oglinzi de pe Lună se va reveni puţin mai târziu.
  În această fotografie este echivalentul aceluiaşi modul lunar al misiunii Apollo 17, la o mărire de 4 ori. Steagul instalat în cadrul acestei misiuni, precum şi umbra acestuia, pot fi distinse, deşi foarte vag.
  Alte poze de înaltă rezoluţie ale suprafeţei lunare, înclusiv fotografii ale zonelor în care au asolizat alte misiuni, se găsesc pe site-ul misiunii LROC, o misiune NASA care urmăreşte, printre altele, cartografierea în detaliu a suprafeţei lunare.
  
• O categorie aparte a observatorilor a fost omisă în mod intenţionat din enumerarea celor care ar fi trebuit să facă parte din conspiraţie, la analiza Argumentului 18. Este vorba de observatorii din URSS.
  Să nu uităm contextul istoric: în 1969, America era în plin război rece cu URSS. Fiecare din cele două naţiuni era într-o competiţie acerbă de a se prezenta drept superioară celeilalte. URSS preluase conducerea cursei spaţiale lansând primul satelit în spaţiu, trimiţând prima fiinţă vie în spaţiu şi mai apoi trimiţând primul om în spaţiu. După care, Rusia, plină de generozitate, se dă deoparte şi permite Americii să vină şi să se dea drept câştigătoare datorită unei misiuni trucate. Sau cel puţin asta propun conspiraţioniştii. O asemenea ipoteză este chiar mai ridicolă decât multe alte „explicaţii” conspiraţioniste.
  Este evident că ruşii au urmărit zborul cu maximă atenţie - dacă America ar fi construit o bază militară pe Lună, ar fi avut nişte avantaje enorme din punct de vedere militar. Este evident că oamenii de ştiinţă ruşi au studiat cu atenţie maximă fiecare fotografie şi fiecare cadru al filmărilor. Ei erau cei are ar fi avut interesul maxim să gasească cel mai mic indiciu de trucare pentru a-şi umili definitiv adversarul. Dar, spre deosebire de conspiraţioniştii care nu sunt deranjaţi de faptul că nu au dovezi, sau mai rău, că dovezile sunt doar dovezi ale propriei lor ignoranţe, URSS-ul nu şi-a permis să strige „trucaj !” fără a-şi putea susţine acuzaţia.
  Câteva explicaţii au fost oferite pentru a justifica tăcerea URSS:
  -„dacă ar fi vorbit, americanii ar fi dezvăluit la rândul lor că Laika a murit”
  Dar asta nu era un secret pentru nimeni, Laika era condamnată de la bun început, închisă într-o cabină fără rezerve de oxigen şi fără un sistem de încălzire. Scopul întregii misiuni a fost doar să se asigure că un mamifer poate supravieţuii acceleraţiei de la lansare. În plus, având o victorie mult mai recentă datorită lui Gagarin, ruşii ar fi fost cei care ar fi avut avantajul chiar şi-n această situaţie: ei aveau un câine mort şi un cosmonaut viu în spaţiu, americanii au încercat să păcălească pe toată lumea pretinzând că au făcut ceva ce n-au făcut. Orice dezvăluire ar mai fi încercat americanii, ar fi părut o smiorcăială de copil: „da' şi voi aţi pierdut un câine !”, deci ar fi înrăutăţit şi mai mult imaginea americanilor;
  -altcineva a propus ca soluţie „cumpărarea” complicităţii de către guvernul american cu ajutoarele alimentare.
  Conspiraţionistul acesta era american; cineva dintr-o ţară comunistă ar putea descrie mai corect atitudinea statului comunist vis-a-vis de potenţiala înfometare a cetăţenilor săi: „dacă e pentru binele patriei, atunci poporul va răbda !”. Având de ales între a da o lovitură atât de puternică imaginii Americii, şi de a demasca în faţa întregii lumi „decadenţa sistemului capitalist, care cu viclenie încearcă să inducă în eroare, să minimalizeze rolul adevăratului conducător în cursa spaţială - URSS, să-şi bată joc de eforturile partidului şi de savanţii sovietici… şamd şamd…”, guvernul rus nu s-ar fi lăsat oprit de detaliul pierderii unor provizii ( chiar ? câte ajutoare ar fi putut trimite America ? URSS avea o populaţie de sute de milioane, ajutoarele americane ar fi fost doar o picătură în oceanul necesarului ) şi ar fi procedat după aceeaşi metodă pe care a folosit-o şi Ceauşescu pentru a plăti datoria externă, sau Stalin pentru a „pedepsi” Ucraina.
  -altcineva a avansat ca explicaţie că, dacă ruşii ar fi dezvăluit secretul, America ar fi declarat război.
  Dar atât Rusia cât şi America au făcut toate eforturile de a evita un război nuclear, care nu ar fi lăsat nici un învingător. Dezvăluirea chiar şi a unei asemenea farse ar fi fost încă insuficientă ca motiv de atac sinucigaş din partea Americii. Iar dacă America ar fi fost pregătită şi dispusă să înceapă războiul fără o provocare atomică din partea Rusiei, ar fi lăsat baltă trucările de filme şi ar fi lovit pur şi simplu. Ca o paranteză, dacă ar fi fost în situaţia de a provoca un război mondial în cazul în care cineva ar fi realizat că filmările sunt trucate, atunci fără îndoială că ar fi depus mult mai multe eforturi pentru a realiza nişte trucaje mult mai bune, nu unele care să poată fi identificate de orice necunoscător din prima vizionare a unui film, şi nu ar fi permis asemenea gafe grosolane cum identifică conspiraţioniştii, „curenţi de aer care au ajuns întâmplător pe platou şi fac steagul să mişte” sau „reticule uitate nedesenate în poze”.
  
• O altă dovadă ignorată pur şi simplu de conspiraţionişti o reprezintă mostrele lunare aduse de misiuni.
  Poate că pentru cineva care nu are pregătire în geologie sau chimie o piatră este doar o piatră, dar pentru un expert, fiecare analiză făcută rocii este o dovadă zdrobitoare împotriva conspiraţioniştilor.
  Toţi geologii care au studiat rocile aduse de pe Lună au constatat diferenţe majore între acestea şi cele terestre - formarea lor şi modul în care eroziunea, fisurile sau transformările chimice din roci au avut loc în condiţii inexistente pe Terra, în absenţa totală a apei sau a oxigenului; iar proporţiile dintre diferitele elemente chimice sunt diferite de cele terestre.
  De remarcat că mostre din aceste roci pot fi obţinute relativ uşor de la NASA, şi orice geolog este liber să le aplice o gamă destul de largă de teste, inclusiv teste care nu existau în 1969. Toate aceste teste indică, din nou şi din nou, condiţii de formare diferite de cele terestre, dar compatibile cu cele lunare.
  Acest argument nu este menţionat niciodată în documentar. O filmare poate fi trucată, dar falsificarea unei pietre pentru a rezista analizelor geologilor din întreaga lume este o provocare mult mai serioasă, care ar necesita zeci de ani de muncă asiduă, în condiţii aproape imposibil de realizat.
  Mai mult, proprietăţile relevate de analiza rocilor respective sunt compatibile cu cele relevate de analiza meteoriţilor lunari descoperiţi pe Terra, atât înainte cât şi după 1969, dar fără alte efecte ( ardere datorită trecerii prin atmosferă, sau urme de eroziune terestră ) prezente la meteoriţi.
  Pentru a explica aceste pietre, conspiraţioniştii ar trebui fie să lărgească şi mai mult cercul conspiraţiei pentru a include şi mii sau zeci de mii de geologi din toate ţările, fie să pretindă că NASA ar fi avut în 1969 o tehnologie care nu există nici în prezent, şi a reuşit în maxim câţiva ani să falsifice rocile atât de bine, încât să păcălească până şi experimente care nici nu erau concepute în momentul falsificării. Sau, mult mai simplu, să ignore un argument… „de piatră”.
  Ca o paranteză, este interesantă o comparaţie între două idei conspiraţioniste: o dată, cei de la NASA au priceperea şi tehnologia necesară pentru a produce nişte dovezi atât de grozave, cu atâta minuţiozitate, încât să poată induce în eroare experţi din toată lumea, ba chiar inuitesc corect ce teste se vor inventa peste 40 ani; dar tot cei de la NASA sunt atât de neatenţi şi truchează lucrurile atât de rău, încât uită să picteze complet reticule în poze, uită să facă un crater în sol, sau uită să adauge flăcări rachetei, şi sunt atât de proşti încât nu realizează erorile acestea înainte de a face publice filmele şi pozele, în schimb orice jurnalist sau scriitoraş vede din prima secundă toate „greşelile”.
• Un alt contraargument menţionat pe scurt în Argumentul 18 se referea la „studiourile de televiziune care s-au ocupat cu preluarea semnalelor transmise de Apollo”.
  Aceste studiouri care au transmis live evenimentul ar fi putut, la fel, să remarce o anomalie majoră în transmisiune: era necesar să cunoască localizarea de unde se transmite, pentru a şti în ce direcţie să-şi orienteze antenele de recepţie. Au existat mai multe staţii de urmărire care au monitorizat nava, nu doar în America, dar şi alte ţări. Fiecare din aceste staţii a orientat antenele şi a primit semnalul de pe Lună, nu de la vreo staţie terestră, şi nu de la sateliţi: teoretic, un satelit ar putea să se menţină între Lună şi un punct de pe Terra şi să inducă în eroare un observator; dar observatorii din orice alt punct ar detecta imediat faptul că semnalul provine din altă direcţie decât Luna.
  La aceasta, se adaugă faptul că nava a transmis constant un semnal radio spre Terra exact pentru a-şi indica poziţia. Acest semnal a fost detectat şi urmărit atât de NASA, cât şi de observatori oficiali… şi mai ales, neoficiali: orice radioamator de pe Terra a avut ocazia să-şi testeze echipamentul urmărind acest semnal; un element important de luat în calcul a fost modificarea frecvenţei datorită efectului Doppler, pe măsură ce nava se îndepărta ( sau se apropia ) de Terra. Acelaşi semnal a fost monitorizat constant şi la întoarcere, până la localizarea şi recuperarea modulului de comandă din Oceanul Pacific. Nici un satelit, sau sistem de sateliţi, nu ar fi reuşit să emuleze o sursă radio care se deplasează de la Pământ spre Lună şi înapoi în vreun mod care să poată induce în eroare toţi observatorii tereştri.
  Dat fiind că nimeni nu a raportat vreo neregulă la semnalul TV, sau semnalul radio de telemetrie, şi nu există nici un mod de a-l falsifica, conspiraţioniştii ( şi documentarul ) ignoră faptul că sute de mii de oameni au urmărit, la propriu, zborul navei până pe Lună şi înapoi… şi ignoră complet acest fapt.
  
• La un moment dat spre sfârşitul documentarului, se afirmă că încă nu există telescoape suficient de puternice încât să poată distinge obiecte atât de mici precum landerele, roverele sau alte obiecte lăsate pe Lună de astronauţi. Afirmaţia este corectă - telescoapele terestre nu pot distinge detalii atât de mici, deşi fotografii ale suprafeţei lunare au fost realizate. Totuşi, există câteva obiecte pe Lună care chiar pot fi văzute de pe Terra: este vorba de câteva seturi diferite de sisteme de oglinzi, montate de mai multe misiuni lunare, atât americane cât şi sovietice. Scopul pentru care au fost montate a fost pentru a permite măsurarea distanţei Pământ-Lună. În prezent, folosind exact acest sistem, distanţa respectivă a fost determinată până la nivel de centimetri (!), prin metoda orientării unor fascicule laser spre aceste oglinzi, şi măsurarea cu mare precizie a duratei în care lumina se reflectă.
  Deşi experimentul nu este la îndemâna oricui, necesitând lasere de înaltă putere, şi mai ales senzori foarte sensibili, totuşi, observatoare din mai multe ţări au folosit aceste oglinzi pentru a realiza măsurători.
  Astfel, conspiraţioniştii care susţin că „nu am ajuns niciodată pe Lună !” sunt puşi în penibila situaţie de a explica cum anume au ajuns aceste oglinzi pe Lună. Aşa că… fac abstracţie cu totul prezenţa acestora, şi nu le menţionează niciodată.
  
  

Aşadar, documentarul ignoră fapte concrete şi prezintă argumente bazate pe ignoranţă; „experţii” din documentar nu sunt experţi; dovezile lor fie nu există, fie sunt false; conspiraţia prezentată de ei ar trebui să includă milioane de oameni din zeci de ţări, inclusiv din fosta URSS, adversarul politic al Americii, cel ce ar fi dorit cel mai mult să „îngenuncheze” America şi să-şi păstreze supremaţia în cursa spaţială - una din puţinele domenii în care a avut un oarecare avantaj până când a fost înfrântă de aselenizare.
Una din ultimele replici ale naratorului, un fel de concluzie a acestuia, ne informează că „experţii sunt de acord: răspunsul este la 250.000 mile depărtare”.
Ca şi în multe alte domenii, de la teoria evoluţiei la forma Pământului, o mână de amatori ignoranţi se opun unor fapte bine demonstrate, poate mai puţin din convingere cât mai mult din dorinţa de a atrage atenţia, şi nu se sfiesc să interpreteze greşit, să trunchieze sau chiar să mintă când îşi prezintă argumentele.
Ca şi documentarul, recomand şi eu fiecăruia să nu tragă vreo concluzie decât după ce compară toate, cu adevărat toate indiciile, faptele, argumentele şi contraargumentele pentru fiecare parte. Or, o analiză logică şi onestă nu poate indica decât un singur răspuns:

Toţi experţii, toţi oamenii raţionali, toţi cei pentru care contează mai mult corectitudinea mai degrabă decât exotismul unei idei, toţi aceştia sunt de acord:
Aselenizarea a avut loc.