Conspiraţia lunaticilor

„Nu consider că sunt nebuni pentru că opinia lor diferă de a mea, consider că sunt nebuni pentru că opinia lor contrazice total orice raţiune şi dovadă: ei aleg o mică porţiune a demonstraţiei care li se pare dubioasă şi o declară dovadă concluzivă că faptul nu s-a întâmplat, în timp ce ignoră cantitatea zdrobitoare de dovezi care confirmă că faptul s-a petrecut.”

În ultimele săptămâni am avut „plăcerea” să mă confrunt, în mai multe ocazii diferite, atât online cât şi în discuţii faţă în faţă, cu câţiva „moonhoax-eri”: adepţi ai unei teorii conspiraţioniste conform căreia americanii ar fi trucat asolizările lunare, filmele, fotografiile şi toate dovezile, şi de fapt nu au aselenizat niciodată. Din fericire, majoritatea nu au fost conspiraţionişti fanatici, dintre cei ce se simt datori să găsească câte o conspiraţie internaţională în spatele fapului că azi plouă, sau nu plouă,, sau în orice detaliu al vieţii de zi cu zi. Cu asemenea personaje nu se poate discuta logic - orice argument, orice dovadă că ipoteza lor este eronată este interpretată ca fiind de fapt un indiciu fals plantat de conspiratori… care de fapt le confirmă atât ipoteza, cât şi faptul că Ei ascund adevărul.

Deseori, conspiraţioniştii respectivi nu au nici cea mai vagă idee despre ce vorbesc, şi sunt capabili de orice: de la invocarea cele mai trăsnite năzbâtii drept „dovezi”:


până la rescrierea completă a fizicii, transformând-o într-o fizică în care proprietăţile atomice şi ale materiei au cumva legătură cu viteza de rotaţie a unui corp ceresc… deşi aceste modificări se aplică numai atomilor făcând parte din fiinţele umane, nu şi atomilor dintr-un robot: ( ? ):


Unul dintre aceşti conspiraţionişti convinşi a adresat scepticilor o provocare online


căreia am de gând să-i răspund tocmai datorită celorlaţi„conspiraţionişti” cu care am povestit.
Aceştia sunt, asemenea creaţioniştilor de rând - care acceptă orice informaţie fără a o procesa, fără a o analiza, şi fără a verifica sursele informaţiei - doar persoane normale, de obicei fără un simţ critic foarte bine dezvoltat, care au dat într-un fel sau altul de informaţiile prezentate într-un „documentar” Fox. Aceste informaţii au fost generate şi vehiculate de către conspiraţioniştii iraţionali, dar documentarul le-a oferit o publicitate mult mai largă decât ar fi putut spera.
Spre deosebire de creaţionişti însă, „conspiraţioniştii” aceştia nu şi-au dedicat viaţa ideii de aterizare falsificată, şi nici nu se simt obligaţi într vreun fel să refuze orice dovadă care li s-ar putea prezenta. Dacă sunt confruntaţi cu dovezi suficiente, şi sunt puşi în faţa erorilor prezente în teoria conspiraţionistă, realizează că documentarul pe care s-au bazat pentru informare este nu doar incomplet, ci prezintă în mod intenţionat doar datele care să indice doar o anumită concluzie, şi în cele din urmă sunt capabili să accepte că au fost induşi în eroare.

Sunt conştient de faptul că documentarul nu prezintă toate „argumentele” conspiraţioniste. Dar articolul acesta este deja suficient de lung disecând doar argumentele din documentar; alte argumente nu sunt mai reuşite, nici nu rezistă mai bine criticii ( altfel probabil că ar fi fost incluse în documentar ), deci nu voi folosi drept sursă pentru afirmaţiile conspiraţioniste decât documentarul propriu-zis. Cel puţin pentru acest articol.

Notă: dacă doriţi, puteţi trece peste argumente şi contraargumente, şi să mergeţi direct la câteva din elementele care demonstrează că aselenizarea a avut loc, dovezi care nu au fost prezentate în documentar pentru că nu pot fi explicate de conspiraţionişti, şi deci sunt ignorate.

• Documentarul începe cu un avertisment: „teoriile exprimate nu sunt singurele interpretări posibile; privitorii sunt invitaţi să decidă bazându-se pe toate informaţiile disponibile”.
  Aici ar trebui menţionat şi că fiecare dintre argumentele prezentate are contraargumente, sau este pur şi simplu fals; documentarul va prezenta doar opinia conspiraţionistă, reducând la minim prezentarea opiniilor contrare, sau mai rău, prezentând doar bucăţi ale contraargumentaţiei ( de pildă la minutul 4:50 ), făcându-l pe cel ce le prezintă să pară că bâlbâie nişte scuze generale, care nici nu adresează „acuzaţiile”.
• Argumentul 1: „Stelele nu sunt vizibile pe cer în filmări/poze”
  Adevărat, stelele nu sunt vizibile. Dar trucarea filmului într-un studio „nu este singura explicaţie posibilă”. Adevărul este mult mai banal: aterizarea a avut loc în timpul perioadei în care faţa respectivă a Lunii era iluminată de Soare. Pe Lună, cerul este întunecat permanent, chiar şi când este zi, datorită lipsei de atmosferă; dar terenul, nava şi astronauţii sunt supuşi unei iluminări puternice - poate echivalentul unei amiezi în Sahara. Pentru a le capta pe film, pentru a realiza o fotografie bună, este necesară o expunere foarte scurtă. Iar stelele, care sunt prin comparaţie obiecte cu luminozitate foarte redusă, nu au putut impresiona pelicula suficient.
  Ca şi alte viitoare „argumente” care implică fotografii, şi acest efect poate fi verificat acasă de oricine: alegeţi o noapte senină, când stelele sunt vizibile pe cer, şi fotografiaţi pe cineva, sau chiar un obiect oarecare, cu cerul ca fundal. Dar aveţi grijă ca modelul să fie într-o iluminaţie foarte bună - "ca ziua". Dacă setaţi expunerea în concordanţă cu iluminarea modelului, veţi obţine o fotografie în care acesta se distinge clar, dar nu veţi vedea nici o stea pe cer - exact ca în fotografiile lunare. Dacă doriţi să vedeţi stelele, alegeţi un timp de expunere mult mai mare - dar modelul va fi supraexpus. Însă nu veţi reuşi să realizaţi o fotografie în care să aveţi atât modelul bine reprezentat, cât şi stelele, decât dacă apelaţi la tehnici de editare foto, în care să realizaţi două fotografii cu expunere diferită, pe care apoi să le suprapuneţi - deci, ironic, este necesar să trucaţi fotografia pentru a nu trezi conspiraţioniştilor suspiciunea că aţi trucat fotografia…
  
• Argumentul 2: „De ce flutura steagul deşi nu există aer pe Lună ?”. Prezentat şi ca „de ce stătea steagul întins ? de ce nu atârna pur şi simplu în jos ?”
  Acesta este unul dintre cele mai comune argumente ( probabil aici voia să ajungă şi persoana care se referea la „absenţa gravitaţiei” în prima poză ), şi la rândul lui este extrem de simplu de explicat: flutură pentru că îl mişcă cineva !
  Se ştia de dinainte că Luna nu are atmosferă. Steagul a fost pregătit de la bun început pentru instalarea pe un corp fără atmosferă: nu a fost montat pe o simplă tijă verticală, ci pe un cadru special, cu o tijă orizontală deasupra, care să-l ţină întins.
  Iar mişcările propriu-zise ale steagului ? Absenţa atmosferei nu înseamnă absenţa inerţiei - simpla inerţie a materialului textil îl va menţine în mişcare; ba mai mult, datorită tocmai absenţei aerului care să încetinească această mişcare prin frecare, aceasta va fi ceva mai amplă. Oricum, fiecare din scenele prezentate în documentar care prezintă steagul fluturând prezintă de fapt un astronaut mişcând steagul. În absenţa acestora, fiecare dintre scenele cu steag prezintă un steag complet nemişcat. În plus, la o privire mai atentă, mişcările steagului par anormale pentru privitorul familiarizat cu mişcarea unui steag în atmosferă - tocmai datorită faptului că mişcarea are loc în vid.
  Iar în alte cadre astronauţii trec pe lângă steag, dar acesta rămâne în continuare nemişcat. Dacă ar fi existat atmosferă, curenţii de aer produşi de mişcarea cuiva pe lângă steag l-ar fi pus şi pe acesta în mişcare.
• Argumentul 3: „Nu există nici un crater sub modulul de aselenizare”
  Să aibă oare legătură asta cu faptul că modulul se angajase în manevra de asolizare ? adică puterea rachetelor era tot mai redusă pe măsură ce landerul se apropia tot mai mult de suprafaţă ?
  Mai târziu în film se afirmă că modulul ar fi aterizat cu ~4500 kg forţă de împingere. Dar aceasta era forţa maximă pe care o puteau exercita motorul - pentru aterizare, motoarele nici unei aeronave nu sunt folosite la forţa maximă, ci această forţă este redusă treptat, pe măsură ce aeronava se apropie tot mai mult de sol.
  Ceva mai târziu, un specialist NASA chiar afirmă că forţa respectivă, în momentul aselenizării, a fost scăzută până la ~1500-2000 kg, or, cum raza ajutajului de emisie era de 68 cm, efectuând calculele necesare, reiese că presiunea exercitată de motor a ajuns la numai ~0,10 - 0,13 kg/cm². Cu greu ar putea o asemenea presiune scăzută să producă vreun crater.
  Un alt amănunt este legat de prezenţa sau absenţa atmosferei: dacă există aer, acesta va limita într-o oarecare măsură disiparea gazelor emise de un motor de rachetă; dar dacă motorul funcţionează în vid, gazele emise se vor împrăştia mult mai rapid, imediat ce ies din ajutajul motorului. Or, cum pe Lună nu există atmosferă, chiar şi acea forţă foarte redusă a motorului va fi şi mai mult atenuată până să ajungă de la motorul până la sol.
  Luând toate acestea în considerare, lipsa unui crater este normală şi de aşteptat în acest caz.
• Argumentul 3' ( nu sunt convins că acesta este argument ): „se estimează că 20% dintre americani cred că omul nu a ajuns pe Lună”.
  Un simplu apel la mulţime, care nu spune nimic despre eveniment în sine. ~50% dintre americani cred şi că Universul a fost creat acum 6.000 ani, dar asta nu înseamnă că în realitate Universul chiar a fost creat la 3000 ani după ce sumerienii au început să practice agricultura.
• Argumentul 4 nu este de fapt argument propriu-zis, ci doar un ipse dixit - este prezentată opinia unui fost astronaut ( Brian O'Leary ) că „ar fi fost posibil ca NASA să fi trucat aselenizarea… nu poate fi 100% sigur că oamenii aceia chiar au păşit pe Lună”. Ceea ce nu înseamnă că ar afirma, cu atât mai puţin că ar dovedi, că NASA chiar a trucat aselenizarea sau că nu a ajuns pe Lună.
  
• Argumentul 5: „Scenele din filmările de pe Apollo sunt foarte similare cu cele din filmul Capricorn One, în care se prezintă ideea trucării asolizării pe Marte”
  … sau scenele din Capricorn One, realizat în 1978 ( la 9 ani după aselenizarea lui Apollo 11 ) au folosit ca bază filmările aselenizării ? S-ar putea găsi alte filme, în care să prezinte asolizarea pe alte planete a mai multor nave pline de soldaţi care să instaleze baze militare pe respectivele planete. În acest caz, dacă scenele din acele filme ar fi la rândul lor similare celor realizate de Apollo, ar dovedi oare că aselenizarea din 1969 s-a făcut cu mai multe nave, pline de militari ?
  
• Argumentul 6 este un alt non-argument în care pur şi simplu se afirmă că „este posibil” ca filmările să fi avut loc în celebra Area 51. Fără dovezi, fără nimic.
  
• Argumentul 7:Absenţa zgomotului motorului
  Într-adevăr, un motor de rachetă tinde să fie foarte zgomotos pe Terra. Sursa principală a sunetului este datorată „impactului” dintre jetul de gaze eliminate cu viteză mare, şi atmosfera mai mult sau mai puţin statică. În filmele SF, navele cosmice produc tot soiul de zgomote ciudate, dar în realitate zgomotul produs de un motor nu va fi auzit în vid. De asemenea, microfoanele erau montate în costumele astronauţilor şi evident un microfon va capta mult mai bine sunetele apropiate, adică vocea astronautului care îl are montat la câţiva centimetri de gură, şi într-o măsură mult mai mică sunetul motoarelor, oricât de redus, care s-a transmis prin vibraţie până în cabină.
  Într-un avion de pasageri, atunci când căpitanul face descrierea zborului şi doreşte pasagerilor o călatorie plăcută, în difuzoare se aude vocea căpitanului, nu huruitul motoarelor. După logica conspiraţioniştilor, zborul cu avionul nu există.
  
• Argumentul 8:„Modulul era foarte instabil, orice mişcare a astronauţilor l-ar fi dezechilibrat.”
  Pentru susţinere, prezintă şi un zbor de probă, pe Pământ, al unui prototip de modul lunar, terminat printr-o prăbuşire. După care naratorul „confundă” prototipul cu modulul propriu-zis, declarând că modulul era imposibil de controlat.
  Evident, modulul lunar a trecut prin mii de teste. Dacă un model mai timpuriu s-a prăbuşit, atunci următoarea navă a fost construită ţinând cont de defectul care a contribuit la prăbuşire. Tocmai acesta este rolul testelor - să evidenţieze potenţialele erori din construcţie.
  Iar afirmaţia lui Ralph Rene, legată de modificarea centrului de gravitaţie, este valabilă la orice navă, pe măsură ce se schimbă cantitatea de combustibil din rezervoare. Şi totuşi, rachetele funcţionează şi pot ajunge pe orbită, fără a se da peste cap.
  
• Argumentul 9:„După ce racheta modulului a suflat tot praful din zona aselenizării, de ce mai există praf în care să se păstreze urmele de paşi ?”
  Pe Pământ, praful ar fi suflat într-adevăr pe o suprafaţă destul de mare datorită atmosferei. Pe Lună însă, în absenţa acesteia, doar praful care este deplasat direct de gazele emise de rachetă ar fi împrăştiat. În plus, am văzut mai devreme că asolizarea nu s-a făcut cu motorul folosit la maximum, ci a exercitat o presiune destul de mică, iar gazele produse de acesta s-au disipat mult mai repede decât dacă ar fi existat atmosferă. Deci, jetul de gaze care să împrăştie praful a fost destul de redus.
  Puţin mai târziu, se constată absenţa prafului de pe picioarele modulului, praf care ( se dă de înţeles ), o dată disturbat de motoare, ar fi trebuit să plutească în aer şi să se depună încetul cu încetul şi pe picioarele modulului. Problema este că în vid praful nu pluteşte, ci se depune aproape imediat, după cum se poate vedea şi în acest clip, câtă vreme pe Pământ praful ridicat de un vehicul care se deplasează prin nisip rămâne suspendat în aer mult mai mult timp.
  
• Argumentul 10:„Rachetele modulului nu produc flăcări la decolare.”
  În acest clip al decolării modulului folosit în Apollo 15, praful de pe sol este vizibil împrăştiat de jetul motorului turat la maxim în momentul decolării, dar nici aici nu este vizibilă vreo flamă. Explicaţia este foarte simplă: Aerozine 50, combustibilul folosit, nu arde cu flamă vizibilă. La decolarea unei alte rachete care foloseşte acelaşi combustibil, Titan II, flama este de asemenea foarte puţin vizibilă. Dispersia gazelor datorită vidului contribuie şi mai mult la reducerea vizibilităţii vreunei flăcări.
  
• Argumentul 11 adresează calitatea foarte proastă a filmărilor
  În mod ciudat, un alt argument care va fi adus mai târziu este legat de calitatea prea bună a pozelor. După cum explică Brian Welch, atât camera video cât şi transmiţătorul au fost destul de slabe în cazul misiunii Apollo 11 pentru că tehnologia nu era atât de avansată încât să permită transmisiuni live de înaltă calitate pe distanţa Lună-Pământ, cu atât mai mult cu cât o parte din banda de emisie era folosită pentru a transmite un semnal radio de urmărire. Iar convertirea din formatul în care au fost transmise în format TV a redus şi mai mult din calitate. În cadrul misiunilor următoare, s-au folosit camere video mai bune.
  
• Argumentul 12:„Filmările sunt de fapt realizate cu încetinitorul”.
  Documentarul pretinde că mişcările care par a indica o gravitaţie scăzută au fost realizate de fapt prin încetinirea vitezei filmului, şi că rulând filmele la o viteză dublă, acţiunile se desfăşoară natural, aşa cum ne-am aştepta să se petreacă în gravitaţia terestră. Într-adevăr, secvenţele derulate la viteză dublă ( de fapt la 240% ) prezintă ceea ce la prima vedere par a fi scene normale, filmate pe Terra. Alegând însă alte secvenţe, mai complexe decât simpla fugă, de pildă analiza obiectelor în cădere, indică o acceleraţie anormală; iar în alte scene sunt prezentate fenomene ( căderi libere, pendulări ) care nu se pot produce decât în vid şi în cadrul unei atracţii gravitaţionale diferite de cea terestră.
  
• Argumentul 13:„Calitatea bună a pozelor este dubioasă.”
  Într-adevăr, dacă camerele au fost montate la nivelul pieptului, fără ca astronauţii să vadă ce anume fotografiază, ar fi foarte dubios să realizeze toate pozele perfect.
  Dar cine a spus că toate pozele sunt perfecte ? Din ( probabil ) zeci de mii de fotografii, nu au fost publicate decât cele reuşite. La fel de bine ar putea să-şi exprime uimirea conspiraţiniştii că toate fotografiile publicate în ziare sunt clare - un jurnalist face poate 20 poze şi alege una sau două, cele mai bune, pe care să le publice, iar cele mai puţin clare nu sunt publicate. La fel şi aici, cele supraexpuse, subexpuse, cele în care încadrarea s-a făcut greşit, sau care, dintr-un motiv sau altul, nu au ieşit bine, pur şi simplu nu au fost prezentate de NASA. Nu este nici o conspiraţie, este pur şi simplu logică.
  
• Argumentul 14:„Umbrele ar trebui să fie paralele. Dacă umbrele nu sunt paralele, au fost mai multe surse de lumină”.
  Dat fiind că solul nu este perfect drept, umbrele par să aibă orientări diferite. Acelaşi efect este vizibil în mii de poze realizate pe Pământ în mii de locuri diferite, de fotografi diferiţi. Este un efect normal al perspectivei pe un teren neregulat.
  Efectul poate fi reprodus şi verificat de oricine are un aparat foto. Faceţi o fotografie pe un teren neregulat, într-o zi senină, şi comparaţi umbrele obiectelor care apar în poză - veţi remarca că nu apar paralele, ci sunt orientate diferit, în funcţie de sol.
  
• Argumentul 15:„Obiectele aflate în umbră nu ar trebui să fie vizibile, ci să fie complet întunecate.”
  Aici documentarul spune ceva parţial corect: într-adevăr, există mai mult de o sursă de lumină. Dar aceasta nu este reflectorul propus de conspiraţionişti; sursa de lumină este chiar solul lunar ! Oricine ştie că luna reflectă lumina solară - tocmai de aceea o putem vedea. Într-o noapte cu lună plină, un peisaj terestru nu este cufundat în întuneric deplin, ci este iluminat destul de mult. Iar asta când Luna este la ~400.000 km. Este uşor de imaginat cât de luminos va fi solul lunar pentru cineva aflat chiar acolo.
  În chiar pozele prezentate în documentar:
  
  este evident că sursa secundară de lumină vine de dedesubt, iar suprafeţele orientate în sus - umerii şi partea superioară a rucsacului - sunt umbrite. Acelaşi lucru este valabil pentru toate pozele acuzate: întotdeauna părţile aflate în umbră, cele care „n-ar trebui să fie vizibile”, sunt iluminate de jos, dinspre sol.
  La minutul 24:44, un conspiraţionist pune punctul pe I, declarând sincer că „nu-şi poate explica asta” ( de ce sunt vizibile detaliile costumului unui astronaut într-o fotografie în care Soarele este în spatele acestuia ). În esenţă, acest argument cu totul este doar un apel la ignoranţă, incapacitatea conspiraţioniştilor de a înţelege optica este prezentat ca fiind „dovadă” pentru trucarea misiunii.
  
• Argumentul 16:„Poze diferite au acelaşi fundal.”
  Doar că în una din ele modulul este vizibil, iar în alta - nu. Ceea ce, în viziunea conspiraţioniştilor, ar demonstra că decorul ar fi fost unul fals.
  În realitate, munţii din decor sunt la câţiva kilometri distanţă - în absenţa atmosferei, este imposibil de estimat corect dimensiunea unui obiect din depărtare ( nu doar în filmări sau fotografii, dar şi pentru astronauţi ), dacă nu există lângă acesta un obiect cunoscut.
  În cazul fotografiei, dacă cineva a făcut o poză în care a surprins modulul şi munţii, s-a deplasat câteva zeci de metri, apoi a făcut o fotografie nouă, obiectele din depărtare, de la câţiva kilometri, ar apărea aproape la fel, însă ar diferi obiectele din apropiere. Şi într-adevăr, când sunt cele două fotografii sunt suprapuse, munţii din spate rămân aproape identici ( dar nu perfect identici ! ), iar terenul din prim-plan este diferit:
  
  
  Încă o dată, acelaşi efect poate fi reprodus cu uşurinţă de oricine: fotografiaţi un munte sau un alt obiect mare de la o distanţă de câţiva kilometri, apoi deplasaţi-vă câţiva metri şi mai faceţi o fotografie. Ambele fotografii vor avea un fundal aproape identic, dar obiectele din prim-plan vor fi diferite.
  Un alt caz în care apare acelaşi decor este în cadrul misiunii Apollo 16. Conform documentarului, NASA a prezentat clipurile ca fiind realizate în zile diferite, în locuri diferite, şi totuşi decorul este identic în ambele.
  Într-un alt film documentar cele două secvenţe au fost într-adevăr prezentate ca fiind din două zile diferite, dar eroarea este a celor ce au realizat acel documentar, în nici un caz nu a NASA.
  O documentare mai temeinică demonstrează că de fapt cele două secvenţe au fost realizate la câteva minute una de cealaltă una de cealaltă, în acelaşi loc ( Staţiunea Geologică 4 ) la doar câteva minute diferenţă, lucru uşor de constatat analizând clipurile realizate în cadrul misiunii, în ordinea în care care apar în chiar arhiva oficială a NASA ( ultimele 5 clipuri din secţiune surprind regiunea; scenele prezentate în documentarul Fox sunt din clipurile realizate la ora misiunii 144,46,38 şi respectiv 144,49,35 ).
  Secvenţele din clipuri pot fi unite pentru a realiza un singur clip cu lungime mai mare, în care trecerea de la unul la celălalt se face insesizabil, fără „tăieturi”, indicând că sunt părţi ale aceleiaşi filmări.
  Documentarul Fox se face aici vinovat de lipsă de documentare şi prezentarea unei informaţii fără a o verifica, bazându-se pe faptul că majoritatea privitorilor vor accepta ceea ce văd în documentar şi nu se vor obosi să cerceteze nici ei.
  
• Argumentul 17:„Reticulele din unele poze apar în spatele obiectelor”.
  Mai precis,întotdeauna în spatele obiectelor deschise la culoare. Culoarea albă a obiectului fotografiat reduce din intensitatea culorii reticulului pur şi simplu prin supraexpunere. Porţiunea din peliculă care ar fi trebuit să fie neagră a fost impresionată de cantitatea prea mare de lumină reflectată de suprafaţa albă. În plus, depinde şi de calitatea fotografiei - o fotografie la rezoluţie mică în care reticulul pare să lipsească, la o altă scanare şi la o rezoluţie mai mare va arăta reticulul prezent dar diminuat ( în cele două poze, e vorba de reticulul „retezat” în dreptul piesei de echipament din prim-plan ). În alte poze, reticulul este întrerupt în dreptul dungilor albe din steag, dar vizibil în dreptul celor roşii.
  Încă o dată, acelaşi efect apare şi în poze realizate pe Pământ, de alţi fotografi. Pentru a-l reproduce, lipiţi un fir de păr peste obiectivul unei camere, apoi poziţionaţi camera astfel încât firul să intersecteze ceva de culoare albă, bine iluminat, şi realizaţi o fotografie. În fotografie, firul va părea fie întrerup complet, fie va fi foarte diminuat în dreptul obiectului respectiv.
  Să ignorăm pentru moment faptul că există o explicaţie optică foarte simplă pentru reticulul lipsă, şi să presupunem că nu avem nici o explicaţie pentru fenomen.
  Şi mai departe ?
  Conspiraţioniştii spun că „este evident că NASA a trucat pozele”. Dar nu este evident. În ce mod le-a trucat ? Au pictat cruci pe decor şi pe cosmonauţi, şi au omis să tragă linia corespunzătoare pe anumite obiecte ? O asemenea idee este absurdă în cel mai înalt grad, ar presupune pregătirea cadrului şi pictarea decorului în mod independent pentru fiecare fotografie în parte ( pentru că cea mai mică variaţie a poziţiei camerei ar deforma desenele ) urmată de ştergerea liniilor şi retrasarea lor pentru fotografia următoare.
  Să fi pictat specialiştii NASA reticule pe fiecare fotografie ? În cel mai bun caz asta ar putea însemna „retuşare”, nu ar spune nimic despre fotografia propriu-zisă. Şi, încă o dată, unele fotografii ar presupune ca cel ce desenează reticulul să lase în mod intenţionat porţiuni din reticul nedesenate. De ce ar face-o, dacă scopul era tocmai să prezinte aceste reticule în fotografii ?
  Şi de ce să fie aceste reticule atât de necesare pozelor, încât să necesite editare ulterioară pentru a le introduce în nişte poze iniţial realizate fără acestea ?
  Deci chiar fără nici o explicaţie optică bună, argumentul reticulelor întrerupte nu indică trucarea fotografiilor, cu atât mai puţin trucarea întregii misiuni… decât prin soluţii absurde. Este doar un banal apel la ignoranţă, în care necunoaşterea unui răspuns de către cel ce face argumentul este prezentată ca o dovadă pentru răspunsul pe care acelaşi ignorant îl inventează din dorinţa de a avea un răspuns: „eu nu-mi pot explica acest fenomen, deci singura explicaţie posibilă este trucarea fotografiei !” Faptul că trucarea fotografiei este un răspuns evident absurd, care de fapt nu explică nimic, nici nu mai contează. Iar faptul că există o explicaţie corectă din punct de vedere al opticii, corectă din punct de vedere fotografic, agravează şi mai mult situaţia pentru conspiraţionişti.
  
• Argumentul 18:„Accidentele au fost de fapt crime realizate de NASA pentru a preveni dezvăluirea secretului”.
  Doar că, evident, nu numai astronauţii ar fi fost cei care ar fi putut dezvălui o ipotetică conspiraţie. Ci muuuult mai mulţi oameni, începând cu echipele care s-ar fi ocupat de filmările şi editările filmelor „lunare” în studioul secret de pe Terra, studiourile de televiziune care s-au ocupat cu preluarea transmisiei, continuând cu sute de mii de astronomi amatori din toată lumea care au urmărit nava pe măsură ce se îndrepta spre destinaţie, şi lista poate continua. Mai departe în clip, un expert NASA estimează la ~250.000 (!) numărul de persoane „direct implicate” în programul Apollo, şi încă ~500.000 „dincolo de aceştia”.
  Una peste alta, conspiraţia ar trebui să includă câteva milioane de persoane. Şi toate aceste milioane de persoane, din toate ţările, au decis să participe şi să păstreze tăcerea, cu excepţia câtorva astronauţi… dintre care unii au murit cu 1-2 ani înainte de aselenizare.
  Sau morţile acestor astronauţi sunt pur şi simplu accidente nefericite, dar din păcate de aşteptat pe un drum încărcat cu pericole spre un ţel încă neatins, în care efecte necunoscute pândesc la fiecare pas, în care echipamente vitale de-abia au ieşit din starea de prototip.
  Conspiraţioniştii propun ca soluţie mai probabilă un secret păstrat de milioane de oameni din toate ţările, care nici nu se cunosc între ei, care ar fi descoperit independent farsa, o soluţie care frizează absurdul, faţă de varianta mult mai logică a unor accidente tragice, la fel ca şi în primii paşi în cazul aviaţiei, sau al navigaţiei subacvatice, sau în orice alt domeniu similar.
  Un alt conspiraţionist pretinde că foarte puţini membri NASA cunoşteau secretul. Altă aserţiune goală - toate părţile care colaborează trebuie să cunoască şi să participe la conspiraţie: cei ce proiectează nava trebuie să ştie ce se cere de la ea; firmele care o construiesc pot, la rândul lor, să determine de ce va fi capabilă; cei din turnul de control care păstrează legătura cu nava pot localiza exact sursa; cei ce asistă la lansarea navei intră în observatoare şi continuă să urmărească prin telescoape nava; televiziunile care transmit imaginile de pe Lună trebuie să ştie în ce direcţie să-şi îndrepte antenele de recepţie; etc etc etc.
  
• Argumentul 19:„Astronauţii nu ar fi putut trece prin centura de radiaţii”,
  Dar cel ce ne spune asta este acelaşi nene care confunda efecte optice normale cu „trucaje” ale fotografiilor, şi care ne-a spuns că inerţia nu există în vid; putem presupune că nu fizica este domeniul lui forte; iar dovezi pentru ceea ce zice nu aduce. Naratorul afirmă că ar fi fost necesară o izolaţie de doi metri de plumb, dar iarăşi nu se oferă vreun calcul sau vreo explicaţie pentru această valoare. O izolaţie de plumb de doi metri ar permite o plimbare prin craterul produs de o explozie atomică ! În nici un caz radiaţia cosmică nu ajunge la asemenea valori fenomenale.
  „Fizicianul” Ralph Rene nu este de fapt un fizician, după cum recunoaşte şi el în propria autobiografie. Deci, încă un punct în minus pentru documentar, pentru apelul la autoritate falsă, prezentarea unui amator drept specialist pentru a da mai multă greutate unei opinii oarecare.
  Înainte de Apollo, toate misiunile cu personal uman au avut loc sub centura Van Allen, de acord, dar asta nu spune nimic de sondele fără echipaj uman, trimise exact pentru a determina intensitatea radiaţiei din centuri.
  Cosmonautul rus care spune că „s-au temut de radiaţii” este citat incomplet, nu se prezintă explicaţia completă: da, îniţial atât ruşii cât şi americanii s-au temut de intensitatea radiaţiilor din centura Van Allen - dar tocmai de aceea au efectuat măsurători. De fapt, sateliţii trec prin această zonă şi este vital pentru funcţionarea lor să fie ecranaţi împotriva radiaţiei care le-ar putea deregla sistemele, deci măsurarea radiaţiei s-a făcut încă de la primele lansări de sateliţi.
  Pe de altă parte, centurile Van Allen nu sunt o pătură uniformă care înconjoară Pământul:
  
  O navă care decolează perpendicular de pe Ecuator va traversa ambele porţiuni ale centurii prin zonele de intensitate maximă; dar dacă va decola oblic, poate evita zonele cele mai periculoase. Iar traiectoria navei în cadrul misiunii a fost calculată încât să-i poarte prin regiunile cu intensitate mai redusă a radiaţiei.
  În realitate, în scurta perioadă ( ~o oră-două ) cât au trecut prin centura Van Allen, astronauţii au primit o doză de aproximativ 10 mSv ( cifrele variază în funcţie de misiune ), o cincime din limita maximă recomandată pentru persoanele care lucrează în medii radioactive, conform legislaţiei Statelor Unite. Cantitatea de radiaţii necesară pentru a produce simptome medii ale bolii de iradiere încep de pe la 400 mSv.
  Deci, într-adevăr astronauţii au fost iradiaţi; este posibil ca această plimbare să le fi mărit şansele de a se îmbolnăvi de cancer undeva în viitor, dar în nici un caz cantitatea de radiaţie nu a fost atât de mare încât să producă efecte negative pe moment, sau să le producă arsuri sau moarte în câteva zile, cum pretinde documentarul. De asemenea, este eronată afirmaţia că „nici un astronaut nu a avut de suferit vreodată” - radiaţia ionizantă din spaţiu i-a făcut pe astronauţi să vadă „luminiţe” în timpul misiunii ( radiaţia care trece prin retină stimulează celulele receptoare şi produce un stimul perceput de creier drept „scânteiere” ) iar mai târziu, un număr foarte mare dintre astronauţii care au executat misiuni în spaţiul cosmic ( cel puţin 39 dintre ei, dintre care 33 participanţi în misiunile Apollo ) au dezvoltat cataractă cauzată de aceste radiaţii.
  Şi nici o misiune Apollo nu a avut loc în timpul vreunei furtuni solare, deşi acelaşi „fizician” Ralph Rene afirmă că da. O furtună solară destul de puternică a fost înregistrată în August 1972, după terminarea misiunii Apollo 16 ( 16-27 Aprilie ).
  

Concluzia documentarului:
Narator: „după ce aţi auzit diferitele teorii şi explicaţii…”
Dar de fapt nu aţi auzit decât argumentele unei singure părţi, cea a conspiraţioniştilor. Fiecare are câte o explicaţie simplă şi banală; unele dintre ele pot fi verificate de oricine cu un aparat foto. Totuşi, în documentar s-au prezentat opiniile ( atenţie, opiniile, nu „dovezile” ! ) conspiraţioniste, fără a se prezenta nici măcar un singur contraargument, nici o contrademonstraţie, nici o încercare de a infirma vreuna din pretenţiile respective.
Mult mai important, nu s-au prezentat nişte dovezi mult mai serioase care demonstrează că aselenizarea chiar a avut loc, dovezi care nu pot fi explicate de conspiraţionişti:

• Pentru început, iată un set de dovezi, deşi probabil nu foarte convingătoare pentru un conspiraţionist convins ( imaginile au fost realizate de un satelit NASA, deci „sunt trucate” ) este reprezentat de fotografii ale suprafeţei lunare realizate recent de sateliţi orbitând Luna pentru a fotografia cu o acurateţe mai mare suprafaţa acesteia, în care se pot distinge obiectele lăsate pe Lună de diversele misiuni. Aici este o fotografie a zonei în care a aselenizat Apollo 11; pata albă cu eticheta „LM” este suprafaţa modulului lunar ( „Landing Module” ), partea care a rămas pe Lună când modulul de comandă a revenit înapoi pe Terra; iar punctul cu eticheta "LRRR" este o oglindă instalată pe Lună; asupra acestor oglinzi de pe Lună se va reveni puţin mai târziu.
  În această fotografie este echivalentul aceluiaşi modul lunar al misiunii Apollo 17, la o mărire de 4 ori. Steagul instalat în cadrul acestei misiuni, precum şi umbra acestuia, pot fi distinse, deşi foarte vag.
  Alte poze de înaltă rezoluţie ale suprafeţei lunare, înclusiv fotografii ale zonelor în care au asolizat alte misiuni, se găsesc pe site-ul misiunii LROC, o misiune NASA care urmăreşte, printre altele, cartografierea în detaliu a suprafeţei lunare.
  
• O categorie aparte a observatorilor a fost omisă în mod intenţionat din enumerarea celor care ar fi trebuit să facă parte din conspiraţie, la analiza Argumentului 18. Este vorba de observatorii din URSS.
  Să nu uităm contextul istoric: în 1969, America era în plin război rece cu URSS. Fiecare din cele două naţiuni era într-o competiţie acerbă de a se prezenta drept superioară celeilalte. URSS preluase conducerea cursei spaţiale lansând primul satelit în spaţiu, trimiţând prima fiinţă vie în spaţiu şi mai apoi trimiţând primul om în spaţiu. După care, Rusia, plină de generozitate, se dă deoparte şi permite Americii să vină şi să se dea drept câştigătoare datorită unei misiuni trucate. Sau cel puţin asta propun conspiraţioniştii. O asemenea ipoteză este chiar mai ridicolă decât multe alte „explicaţii” conspiraţioniste.
  Este evident că ruşii au urmărit zborul cu maximă atenţie - dacă America ar fi construit o bază militară pe Lună, ar fi avut nişte avantaje enorme din punct de vedere militar. Este evident că oamenii de ştiinţă ruşi au studiat cu atenţie maximă fiecare fotografie şi fiecare cadru al filmărilor. Ei erau cei are ar fi avut interesul maxim să gasească cel mai mic indiciu de trucare pentru a-şi umili definitiv adversarul. Dar, spre deosebire de conspiraţioniştii care nu sunt deranjaţi de faptul că nu au dovezi, sau mai rău, că dovezile sunt doar dovezi ale propriei lor ignoranţe, URSS-ul nu şi-a permis să strige „trucaj !” fără a-şi putea susţine acuzaţia.
  Câteva explicaţii au fost oferite pentru a justifica tăcerea URSS:
  -„dacă ar fi vorbit, americanii ar fi dezvăluit la rândul lor că Laika a murit”
  Dar asta nu era un secret pentru nimeni, Laika era condamnată de la bun început, închisă într-o cabină fără rezerve de oxigen şi fără un sistem de încălzire. Scopul întregii misiuni a fost doar să se asigure că un mamifer poate supravieţuii acceleraţiei de la lansare. În plus, având o victorie mult mai recentă datorită lui Gagarin, ruşii ar fi fost cei care ar fi avut avantajul chiar şi-n această situaţie: ei aveau un câine mort şi un cosmonaut viu în spaţiu, americanii au încercat să păcălească pe toată lumea pretinzând că au făcut ceva ce n-au făcut. Orice dezvăluire ar mai fi încercat americanii, ar fi părut o smiorcăială de copil: „da' şi voi aţi pierdut un câine !”, deci ar fi înrăutăţit şi mai mult imaginea americanilor;
  -altcineva a propus ca soluţie „cumpărarea” complicităţii de către guvernul american cu ajutoarele alimentare.
  Conspiraţionistul acesta era american; cineva dintr-o ţară comunistă ar putea descrie mai corect atitudinea statului comunist vis-a-vis de potenţiala înfometare a cetăţenilor săi: „dacă e pentru binele patriei, atunci poporul va răbda !”. Având de ales între a da o lovitură atât de puternică imaginii Americii, şi de a demasca în faţa întregii lumi „decadenţa sistemului capitalist, care cu viclenie încearcă să inducă în eroare, să minimalizeze rolul adevăratului conducător în cursa spaţială - URSS, să-şi bată joc de eforturile partidului şi de savanţii sovietici… şamd şamd…”, guvernul rus nu s-ar fi lăsat oprit de detaliul pierderii unor provizii ( chiar ? câte ajutoare ar fi putut trimite America ? URSS avea o populaţie de sute de milioane, ajutoarele americane ar fi fost doar o picătură în oceanul necesarului ) şi ar fi procedat după aceeaşi metodă pe care a folosit-o şi Ceauşescu pentru a plăti datoria externă, sau Stalin pentru a „pedepsi” Ucraina.
  -altcineva a avansat ca explicaţie că, dacă ruşii ar fi dezvăluit secretul, America ar fi declarat război.
  Dar atât Rusia cât şi America au făcut toate eforturile de a evita un război nuclear, care nu ar fi lăsat nici un învingător. Dezvăluirea chiar şi a unei asemenea farse ar fi fost încă insuficientă ca motiv de atac sinucigaş din partea Americii. Iar dacă America ar fi fost pregătită şi dispusă să înceapă războiul fără o provocare atomică din partea Rusiei, ar fi lăsat baltă trucările de filme şi ar fi lovit pur şi simplu. Ca o paranteză, dacă ar fi fost în situaţia de a provoca un război mondial în cazul în care cineva ar fi realizat că filmările sunt trucate, atunci fără îndoială că ar fi depus mult mai multe eforturi pentru a realiza nişte trucaje mult mai bune, nu unele care să poată fi identificate de orice necunoscător din prima vizionare a unui film, şi nu ar fi permis asemenea gafe grosolane cum identifică conspiraţioniştii, „curenţi de aer care au ajuns întâmplător pe platou şi fac steagul să mişte” sau „reticule uitate nedesenate în poze”.
  
• O altă dovadă ignorată pur şi simplu de conspiraţionişti o reprezintă mostrele lunare aduse de misiuni.
  Poate că pentru cineva care nu are pregătire în geologie sau chimie o piatră este doar o piatră, dar pentru un expert, fiecare analiză făcută rocii este o dovadă zdrobitoare împotriva conspiraţioniştilor.
  Toţi geologii care au studiat rocile aduse de pe Lună au constatat diferenţe majore între acestea şi cele terestre - formarea lor şi modul în care eroziunea, fisurile sau transformările chimice din roci au avut loc în condiţii inexistente pe Terra, în absenţa totală a apei sau a oxigenului; iar proporţiile dintre diferitele elemente chimice sunt diferite de cele terestre.
  De remarcat că mostre din aceste roci pot fi obţinute relativ uşor de la NASA, şi orice geolog este liber să le aplice o gamă destul de largă de teste, inclusiv teste care nu existau în 1969. Toate aceste teste indică, din nou şi din nou, condiţii de formare diferite de cele terestre, dar compatibile cu cele lunare.
  Acest argument nu este menţionat niciodată în documentar. O filmare poate fi trucată, dar falsificarea unei pietre pentru a rezista analizelor geologilor din întreaga lume este o provocare mult mai serioasă, care ar necesita zeci de ani de muncă asiduă, în condiţii aproape imposibil de realizat.
  Mai mult, proprietăţile relevate de analiza rocilor respective sunt compatibile cu cele relevate de analiza meteoriţilor lunari descoperiţi pe Terra, atât înainte cât şi după 1969, dar fără alte efecte ( ardere datorită trecerii prin atmosferă, sau urme de eroziune terestră ) prezente la meteoriţi.
  Pentru a explica aceste pietre, conspiraţioniştii ar trebui fie să lărgească şi mai mult cercul conspiraţiei pentru a include şi mii sau zeci de mii de geologi din toate ţările, fie să pretindă că NASA ar fi avut în 1969 o tehnologie care nu există nici în prezent, şi a reuşit în maxim câţiva ani să falsifice rocile atât de bine, încât să păcălească până şi experimente care nici nu erau concepute în momentul falsificării. Sau, mult mai simplu, să ignore un argument… „de piatră”.
  Ca o paranteză, este interesantă o comparaţie între două idei conspiraţioniste: o dată, cei de la NASA au priceperea şi tehnologia necesară pentru a produce nişte dovezi atât de grozave, cu atâta minuţiozitate, încât să poată induce în eroare experţi din toată lumea, ba chiar inuitesc corect ce teste se vor inventa peste 40 ani; dar tot cei de la NASA sunt atât de neatenţi şi truchează lucrurile atât de rău, încât uită să picteze complet reticule în poze, uită să facă un crater în sol, sau uită să adauge flăcări rachetei, şi sunt atât de proşti încât nu realizează erorile acestea înainte de a face publice filmele şi pozele, în schimb orice jurnalist sau scriitoraş vede din prima secundă toate „greşelile”.
• Un alt contraargument menţionat pe scurt în Argumentul 18 se referea la „studiourile de televiziune care s-au ocupat cu preluarea semnalelor transmise de Apollo”.
  Aceste studiouri care au transmis live evenimentul ar fi putut, la fel, să remarce o anomalie majoră în transmisiune: era necesar să cunoască localizarea de unde se transmite, pentru a şti în ce direcţie să-şi orienteze antenele de recepţie. Au existat mai multe staţii de urmărire care au monitorizat nava, nu doar în America, dar şi alte ţări. Fiecare din aceste staţii a orientat antenele şi a primit semnalul de pe Lună, nu de la vreo staţie terestră, şi nu de la sateliţi: teoretic, un satelit ar putea să se menţină între Lună şi un punct de pe Terra şi să inducă în eroare un observator; dar observatorii din orice alt punct ar detecta imediat faptul că semnalul provine din altă direcţie decât Luna.
  La aceasta, se adaugă faptul că nava a transmis constant un semnal radio spre Terra exact pentru a-şi indica poziţia. Acest semnal a fost detectat şi urmărit atât de NASA, cât şi de observatori oficiali… şi mai ales, neoficiali: orice radioamator de pe Terra a avut ocazia să-şi testeze echipamentul urmărind acest semnal; un element important de luat în calcul a fost modificarea frecvenţei datorită efectului Doppler, pe măsură ce nava se îndepărta ( sau se apropia ) de Terra. Acelaşi semnal a fost monitorizat constant şi la întoarcere, până la localizarea şi recuperarea modulului de comandă din Oceanul Pacific. Nici un satelit, sau sistem de sateliţi, nu ar fi reuşit să emuleze o sursă radio care se deplasează de la Pământ spre Lună şi înapoi în vreun mod care să poată induce în eroare toţi observatorii tereştri.
  Dat fiind că nimeni nu a raportat vreo neregulă la semnalul TV, sau semnalul radio de telemetrie, şi nu există nici un mod de a-l falsifica, conspiraţioniştii ( şi documentarul ) ignoră faptul că sute de mii de oameni au urmărit, la propriu, zborul navei până pe Lună şi înapoi… şi ignoră complet acest fapt.
  
• La un moment dat spre sfârşitul documentarului, se afirmă că încă nu există telescoape suficient de puternice încât să poată distinge obiecte atât de mici precum landerele, roverele sau alte obiecte lăsate pe Lună de astronauţi. Afirmaţia este corectă - telescoapele terestre nu pot distinge detalii atât de mici, deşi fotografii ale suprafeţei lunare au fost realizate. Totuşi, există câteva obiecte pe Lună care chiar pot fi văzute de pe Terra: este vorba de câteva seturi diferite de sisteme de oglinzi, montate de mai multe misiuni lunare, atât americane cât şi sovietice. Scopul pentru care au fost montate a fost pentru a permite măsurarea distanţei Pământ-Lună. În prezent, folosind exact acest sistem, distanţa respectivă a fost determinată până la nivel de centimetri (!), prin metoda orientării unor fascicule laser spre aceste oglinzi, şi măsurarea cu mare precizie a duratei în care lumina se reflectă.
  Deşi experimentul nu este la îndemâna oricui, necesitând lasere de înaltă putere, şi mai ales senzori foarte sensibili, totuşi, observatoare din mai multe ţări au folosit aceste oglinzi pentru a realiza măsurători.
  Astfel, conspiraţioniştii care susţin că „nu am ajuns niciodată pe Lună !” sunt puşi în penibila situaţie de a explica cum anume au ajuns aceste oglinzi pe Lună. Aşa că… fac abstracţie cu totul prezenţa acestora, şi nu le menţionează niciodată.
  
  

Aşadar, documentarul ignoră fapte concrete şi prezintă argumente bazate pe ignoranţă; „experţii” din documentar nu sunt experţi; dovezile lor fie nu există, fie sunt false; conspiraţia prezentată de ei ar trebui să includă milioane de oameni din zeci de ţări, inclusiv din fosta URSS, adversarul politic al Americii, cel ce ar fi dorit cel mai mult să „îngenuncheze” America şi să-şi păstreze supremaţia în cursa spaţială - una din puţinele domenii în care a avut un oarecare avantaj până când a fost înfrântă de aselenizare.
Una din ultimele replici ale naratorului, un fel de concluzie a acestuia, ne informează că „experţii sunt de acord: răspunsul este la 250.000 mile depărtare”.
Ca şi în multe alte domenii, de la teoria evoluţiei la forma Pământului, o mână de amatori ignoranţi se opun unor fapte bine demonstrate, poate mai puţin din convingere cât mai mult din dorinţa de a atrage atenţia, şi nu se sfiesc să interpreteze greşit, să trunchieze sau chiar să mintă când îşi prezintă argumentele.
Ca şi documentarul, recomand şi eu fiecăruia să nu tragă vreo concluzie decât după ce compară toate, cu adevărat toate indiciile, faptele, argumentele şi contraargumentele pentru fiecare parte. Or, o analiză logică şi onestă nu poate indica decât un singur răspuns:

Toţi experţii, toţi oamenii raţionali, toţi cei pentru care contează mai mult corectitudinea mai degrabă decât exotismul unei idei, toţi aceştia sunt de acord:
Aselenizarea a avut loc.