Sunt printre noi…

Nu demult a fost un eveniment care ar putea fi numit foarte bine „noaptea morţilor vii”; s-a sărbătorit hramul sfintei Parascheva de la Iaşi, prilej cu care sute de mii dintre cei mai evlavioşi, cucernici şi blânzi dintre toţi evlavioşii, cucernicii şi blânzii creştini s-au îmbulzit, înjurat, muşcat, bătut, călcat în picioare şi înghesuit până aproape de asfixie într-o mulţime dornică să se milogească de un preasfânt hoit expus, lăudat, exploatat şi prostituat de sute de ani de către Biserică.
Am vrut să aflu mai multe despre această Paraschevă, şi am găsit nişte relatări ale unor „minuni”, care m-au pus pe gânduri. Iată câteva dintre cele mai interesante, prezentate pe scurt:

1. …o fată cam leneşă şi puţin credincioasă… are în faţă bacalaureatul şi admiterea în facultate… a spus sfintei că are frică de română şi ştie numai despre Eminescu. Exact aceasta a întrebat-o la bacalaureat şi fata a reuşit bine.

Şi acesta este un caz pilduitor şi minunat ?
Ia să transformăm "preasfânta" într-un muritor de rând, să zicem, profesorul examinator.
O elevă care este foarte nepregătită tratează cu acesta să fie ascultată din unicul subiect cunoscut, şi eleva „reuşeşte bine” deşi în realitate nu este deloc pregătită.
Dintr-o dată se pierde aura extraordinarului, şi rămânem cu un banal caz de corupţie şi favoritism. Para nu plantează miraculos informaţiile necesare pentru cineva care termină un liceu, nu îi induce conştiinciozitate şi hărnicie, ci doar trişează grosolan sistemul pregătit pentru a diferenţia între elevii care au cunoştinţele cerute şi cei care nu le au.
Următorul caz este destul de similar, dar cu implicaţii ceva mai sumbre:

2. O fată… toată vara nu s-a pregătit aşa cum trebuie şi îi e frică că nu va putea intra, căci din ce a învăţat nu poate ţine minte decât structura splinei… Tânăra, stând în genunchi în faţa sfintei racle, spune: "Sfântă Paraschivo, nu sunt pregătită, ştiu bine numai splina".La examen… mare-i fu mirarea că-i vine pe bileţel splina. A ştiut perfect şi a luat zece. …Şi de atunci era nedespărţită de la Sfânta Mitropolie la toate slujbele. A terminat cu bine facultatea de medicină şi acum e medic în Iaşi.

Să înlocuim din nou moaştele cu un profesor oarecare, şi rămânem cu o poveste dezgustătoare, cu o viitoare studentă la medicină care s-a lăsat pe tânjală şi nu a învăţat ceea ce ar fi trebuit, se bazează pe „pile” şi trişează la un examen conceput pentru a diferenţia studenţii care au învăţat informaţille cerute de cei ce nu au făcut-o. A da unui student cu o pregătire jalnică nota maximă nu este minune, este înşelăciune; studenta aceasta a intrat la facultate în locul cuiva mai bine pregătit decât ea - de ce ar fi o asemenea nedreptate evidentă ceva „minunat” ?
În continuare studenta pare să fi trecut prin facultate doar pe bază de rugăciuni, nu învăţând ceva, şi-a primit diploma de doctorat pe baza pilelor, nu cunoştinţelor, şi „în prezent” practică medicina. Ce se întâmplă cu pacienţii unui medic care nu a învăţat nimic toată facultatea ? nici nu vreau să mă gândesc.
Nici cei ce flutură povestea nu se gândesc la consecinţele negative, ei se mulţumesc să prezinte o relatare în care cineva a obţinut ceva pe nedrept, şi ignoră atât consecinţele directe ale „minunii”, care nu sunt deloc minunate… cât şi, mult mai grav, consecinţele poveştii lor, toţi elevii sau studenţii care iau de bună povestea şi în loc să se pregătească pentru examene, se bazează pe moaşte şi rugăciuni.
Din fericire pentru societate, şi din nefericire pentru elevii respectivi, basmele acestea nu funcţionează şi în viaţa de zi cu zi, şi cei naivi sunt striviţi ca între două pietre de moară între minciunile popilor şi realitatea dură.

3. „O femeie a venit la Sfânta Paraschiva cu rugăciuni pentru soţul ei care a fost condamnat la zece ani de închisoare. După doi ani s-a întors acasă. Ea a venit şi a mulţumit Cuvioasei Paraschiva.

Traducere: un infractor a fost arestat, judecat, găsit vinovat şi i s-a dat o sentinţă pe care judecătorul care a analizat cazul a considerat-o adecvată.
Putem presupune că infractorul din poveste nu a fost condamnat la 10 ani doar pentru că a trecut pe roşu sau pentru că a dat o palmă vreunui vecin la beţie. Cineva condamnat la 10 ani este vinovat de ceva mult mai serios: crimă, tâlhărie, sau alte infracţiuni grave. Dar nu contează: soţia sa s-a rugat de cine trebuie, şi infractorul a fost eliberat cu mult înainte de termen.
Încă o dată, să înlocuim moaştele cu un vreun alt judecător, care respinge sentinţa pronunţată la proces după voia inimii şi eliberează condamnatul de dragul lacrimilor soţiei sale, fără a mai trece prin vreun proces de recurs.
Prezentând povestea astfel, obţinem un caz care ar trebui reclamat urgent la DNA, un judecător care se face vinovat de abuz în funcţie.
De ce ar trebui aclamat cazul dacă în locul unui judecător părtinitor e un cadavru părtinitor ?
Să continuăm cu alte „miracole” şi mai grozave:

4. O mamă… a spus că e foarte vinovată faţă de Sfânta Paraschiva. În ziua hramului Sfintei Paraschiva… s-a apucat să facă pregătiri pentru iarnă… şi-a trimis fetiţa ei de nouă ani să cumpere ulei de la alimentară, dar… n-a observat că a trecut un ceas şi fetiţa nu mai vine… fetiţa e dusă cu salvarea la spital, deoarece a dat peste ea un autobuz. Dar pocăinţa mamei a fost sinceră şi fetiţa s-a făcut sănătoasă, fără nici o complicaţie.

Deci e clar, nu ? să găteşti de ziua Paraschivei este o crimă îngrozitoare, este ceva ce merită straşnic pedepsit, cu o condamnare potrivită mai degrabă într-o poveste cu mafioţi sau cu piraţi, decât într-una despre „sfinţi” şi „minuni”: pedepsirea copilului "vinovatului” prin aruncarea acestuia în faţa unui autobuz !
Abia după ce mama copilului se umileşte, îşi cere scuze, şi plăteşte sumele necesare, bandiţii… pardon, Parascheva decide să lase ostaticul să plece viu, în loc să-l ucidă, şi, culmea nesimţirii, pozează în binefăcător. Ne-o şi putem imagina pe „cuivoasă” murmurând dulce la sfârşit spre femeia disperată: „ăsta a fost doar un avertisment… data viitoare însă…”
Groaznic !

5. Două cumnate… la una din ele au dispărut 200 de lei… a reproşat cumnatei sale… cea învinuită s-a jurat că nu ştie nimica, dar degeaba... Atunci a venit [acuzata] la Sfânta Paraschiva, a dat pomelnic în care s-a rugat ca Sfânta Paraschiva să arate cine este vinovat, ea sau cea care cleveteşte. Copilul de nouă ani al păgubaşei, jucându-se pe stradă, a fost omorât de o maşină. S-a adeverit că acuzaţia era nedreaptă, femeia care acuza era mincinoasă.

Să ţinem cont de faptl că nu s-a „adeverit” nimic, pur şi simplu bănuita a executat ceea ce se poate numi foarte bine un ritual Voodoo pentru a o învăţa minte pe acuzatoarea ei. Dacă în locul moaştelor, acţiunea ar fi fost executată de un muritor, întâmplarea ar fi îngrozit toată ţara; dar pentru că criminala e prezentată drept sfântă, dintr-o dată o poveste de groază devine ceva minunat…
Din ce ni se spune în poveste, singura vină a păgubaşei a fost să bănuiască şi să acuze pe nedrept o persoană care avea acces la bani. Să nu uităm că femeia a suferit o pierdere care poate era destul de serioasă pentru ea; şi pentru asta, este pedepsită de „preacuvioasă” cu uciderea copilului. De data asta, „sfânta” n-a mai avut chef să dea numai avertismente care să bage copii în spital, ci a trecut la lucruri mai serioase şi a coborât în tagma ucigaşilor.

6. În casa unui profesor universitar era o mare păgânătate. În ziua de 14 octombrie… soţia profesorului i-a spus femeii din casă: "Astăzi să faci săpun". Aceea… i-a răspuns: "Eu nu fac asta, că e mare sărbătoare…” Şi s-a dus la sfintele slujbe. Stăpâna… s-a apucat singură să facă săpunul. A aşezat un cazan afară şi acolo a clocotit grăsimea cu soda caustică şi cu apa… fetiţa ei unică, de 12… a căzut în [cazan] şi a murit imediat.

Din nou, Blestemata Parascheva, aidoma unui duh malefic capricios, temperamental şi sadic, loveşte din nou, răzbunându-se crunt pe nişte muritori care nu-şi îndeplinesc cuviincios datoria sclavilor de a i se tăvăli la picioare după voia ei.
Din nou se repetă vechea poveste: pentru faptul că o femeie a îndrăznit ( auzi cutezanţă !! ) să nu respecte ziua Blestematei, Blestemata se răzbună nu pe cea care a supărat-o, ci, plină de sadism, îi aruncă copilul într-un cazan cu leşie şi grăsime topită, să moară de o moarte îngrozitoare.
Deja nu mai vorbim de miracole, ci de o prea lungă listă de fărădelegi şi crime nejustificate, care ar propulsa-o cu uşurinţă pe Para în „Top 10 artefacte blestemate”, printre coliere care şi-au ucis toţi proprietarii sau tablouri care ard casele în care se află… dacă, fireşte, relatările acestea chiar ar fi reale.
Dar remarcăm că nu se dau nume, nu se dau date, nu se dă nimic concret, doar nişte povestioare foarte naive şi simpluţe, evident false, care, fără îndoială, sunt inventate pe bandă rulantă de cei care sunt interesaţi să ademenească cât mai mulţi naivi la pupat de moaşte, spre a le stoarce cât mai bine buzunarele.

Multe, mari şi minunate minuni face Cuvioasa Paraschiva în fiecare zi, cine le poate număra? Acestea… sunt numai o picătură din oceanul milostivirii sale către oameni. Ea ajută pe toţi care-o cheamă în ajutor şi aleargă la ea cu credinţă şi dragoste, nădejde şi smerenie.

Întâi, vă mulţumim, dragi credincioşi, că aţi precizat că relatările voastre sunt, toate, de „milostivire” şi sunt „minunate”, altfel oricine mai are un rest de moralitate în el s-ar simţi profund dezgustat !
După ce ne-a descris nenumărate poveşti despre o relicvă blestemată, poveşti în care se repetă constant dispreţul faţă de corectitudine, faţă normalitate, faţă de moralitate, ni se explică şi care sunt calităţile morale din perspectiva celor ce le-au scornit: smerenia şi credinţa; şi, subînţeleasă, cea mai importantă: supunerea oarbă în faţa popilor, intermediarii între muritorii de rând şi „sfinţi”.
Dacă poveştile ar fi fost reale, atunci moaştele blestemate ar fi trebuit distruse de mult, pentru binele umanităţii.
Dar există o putere malefică în această poveste: nu a bietelor ciolane prostituate de sute de ani de către biserică, ci a credinţei religioase, iar această putere este chiar mai înfiorătoare decât un copil ucis: este capacitatea de-a deforma atât de mult moralitatea unei fiinţe umane, încât să accepte orice grozăvie drept ceva bun !
Îi cad victimă atât credincioşii care repetă poveştile drept pilde lăudabile, cât şi preoţii care menţin această tradiţie, care scornesc asemenea basme fără a mai realiza cât de pervertită le este moralitatea, o „moralitate” în care leneşii, trişorii, infractorii sau criminalii sunt personaje pozitive, iar crime care ar trebui să facă orice fiinţă umană să se îngrozească sunt cumva fapte bune şi milostive !

Iar asta mă sperie, mă sperie cu adevărat: trăim într-o lume, într-o ţară, poate chiar în acelaşi oraş sau cartier cu oameni care consideră că a ucide un copil prin fierbere în leşie clocotită poate fi ceva bun şi moral !

Trec peste ironia supremă, că aceiaşi oameni susţin că „cineva fără dumnezeu nu poate avea morală”, şi voi repeta: o boală care poate deforma atât de mult simţul moral al umanităţii este o boală mai periculoasă decât orice virus biologic, şi trebuie eradicată cât mai repede, pentru binele întregii umanităţi !