Să disecăm un zeu…

Deseori am fost informat că ateismul este „ilogic”, şi că mi-ar trebui omniscienţă ca să pot fi „ateu adevărat”, pentru că altfel nu pot şti absolut sigur că nu există nici o entitate cu proprietăţi atribuite vreunei zeităţi nicăieri prin Multivers.
De obicei, cei ce îmi spun asta consideră că ateismul reprezintă negarea cu certitudine absolută a oricărei posibilităţi de existenţă oricărei entităţi măcar apropiate de ceea ce unii oameni au considerat c-ar fi zei. Nici vorbă de aşa ceva: ateismul reprezintă pur şi simplu respingerea afirmaţiilor de forma „Zeul X există !”.
Dar mult mai important, de obicei interlocutorul trasează o egalitate nespusă între acel zeu generic, vag şi cam nedefinit, şi zeul pe care el personal îl preferă. Până acum, în majoritatea covârşitoarea a cazurilor, a fost vorba despre Elohim, sau El, sau Eli, cunoscut şi ca Savaot, El Shaddai, sau, mai frecvent, sub numele de „dumnezeu” ¹ - zeul care de fapt poartă numele YHVH sau Iahveh: zeul iudeilor, zeul creştin, zeul descris în biblie.
În acest articol, n-am să mă refer la zeii altor religii. Am să vorbesc exclusiv de YHVH. Pentru că, să fim realişti, un creştin care argumentează pe baza ne-omniscienţei mele nu se va declara satisfăcut dacă accept posibilitatea existenţei lui Manitou, să zicem, sau a unui zeu deist, care ignoră Universul. El încearcă să dovedească existenţa zeului lui, nu a oricărui zeu oarecare, mai potrivit pentru panteişti. Iar zeul creştin poate fi demonstrat ca inexistent fără a necesita omniscienţă.
De fapt, mai corectă ar fi exprimarea „zeii creştini”, sau „ambele variante ale zeului”. Cunoştinţele generale ale creştinilor preiau din tradiţie şi din povestirile altora un portret al zeului lor foarte diferit de cel descris în biblie.
Să-l cunoaştem întâi pe dumnezeul „popular”, cel la care se gândesc de obicei oamenii când sunt întrebaţi: este o entitate nemuritoare, omnipotentă, omniscientă şi omnibenevolentă - care iubeşte întreaga umanitate, aflată într-o luptă cu un adversar crâncen, Satana; şi fiecare persoană este liberă să decidă de partea cui este în această luptă.
Permiteţi-mi să vi-l prezint acum pe „Inorogul roz şi invizibil”. Acesta este un inorog care este în acelaşi timp roz şi invizibil. Vi se pare ciudat ? Da, este: undeva pe vreo planetă de prin galaxia Andromeda ar putea exista nişte animale care să arate exact ca nişte cai de pe Terra, dar cu un corn în frunte: inorogi; existenţa acestor fiinţe nu poate fi exclusă. Ar putea chiar să fie roz. Sau, de ce nu, ar putea să fie invizibili, deşi condiţiile pentru a avea o asemenea proprietate sunt ceva mai dificil de îndeplinit. Dar putem spune cu certitudine că absolut nicăieri în Univers nu poate exista un inorog roz şi invizibil, pentru că proprietatea „roz” presupune absorbţia anumitor fotoni şi reflectarea altora, iar „invizibil” este obiectul care nici nu absoarbe nici nu reflectă în vreun fel fotonii. Deci, „roz” şi „invizibil” sunt două proprietăţi exclusive mutual ( „ceva care absoarbe sau reflectă fotonii dar nu absoarbe sau reflectă fotonii” ), iar entitatea căreia i se atribuie ambele proprietăţi nu poate exista. Nu este necesar să caut în tot Universul înainte să pot afirma că nu există nici un inorog roz şi invizibil, la fel cum nu este necesar să fiu omniscient pentru a spune că „cercurile pătrate nu pot exista”.
Şi din acelaşi motiv de contradicţie internă şi de proprietăţi mutual exclusive, sau chiar autocontradictorii cu ele însele, poate fi respins şi YHVH, zeul creştin, aşa cum este descris în varianta „neoficială”, în afara bibliei. Eforturile teiştilor de a-l descrie cât mai grozav l-au împins dincolo de posibil:

omniscienţa sa intră în contradicţie cu liberul arbitru, nu doar al oamenilor, dar şi al lui însuşi. Cineva care ştie tot, inclusiv ce va face în viitor, nu mai permite existenţa alegerii pentru nimeni din Univers: dacă această entitate ştie de dinainte ce anume o să „aleg” eu între variantele A şi B, atunci eu nu aleg cu adevărat, nu am posibilitatea de a merge decât pe calea pe care omniscientul deja o cunoştea. Nici măcar zeul nu scapă: nu există alegere nici pentru el, întrucât el ştie de dinainte ce va face în fiecare situaţie; deci, atât Universul, cât şi fiinţele din el, şi zeul, toţi devin sclavii omniscienţei zeului; nu există alegere, nu există opţiuni, toţi sunt prinşi inexorabil într-un scenariu de film, cu fiecare acţiune prestabilită, fixată, în care nimic nu se poate schimba.

omnipotenţa, capacitatea de a face orice, este problematică în ea însăşi: acest cuantificator universal, „orice”, acoperă inclusiv lucruri imposibile, ilogice, sau perechi contradictorii, lucru surprins în vechea ghicitoare, „dumnezeu poate face o piatră atât de grea încât să n-o poată ridica ?”.
Numeroase pseudoexplicaţii teologice au dezbătut dilema, şi au găsit că vinovatul este… piatra, şi nu omnipotenţa !
Asta însă redefineşte omnipotenţa de la „poate face orice” la mult mai modestul „poate face orice este posibil din punct de vedere logic”; ceea ce îl limitează şi-l supune pe dumnezeu legilor logicii. Oricum, în locul pietrei se pot folosi alte numeroase paradoxuri, de pildă al autolimitării, al sinuciderii, sau al creerii unei fiinţe superioare dumnezeului, pentru a demonstra că omnipotenţa este imposibilă, prin atingerea unor rezultate care contrazic premisele ( reducerea la absurd ).

nemurirea este şi ea în conflict cu omnipotenţa: de data asta, actul sinuciderii, la îndemâna oricărui om, nu mai poate fi respins ca „imposibil”, ceea ce îi lasă pe apărătorii dumnezeului fără replică: ar fi capabil dumnezeul omnipotent să se autodistrugă ?
Dacă da, atunci nu este nemuritor şi etern cu-adevărat, există cel puţin o metodă de a fi distrus; dacă nu, atunci, evident, nu este atotputernic.

omnibenevolenţa contrazice direct dreptatea divină: prin definiţie, mila reprezintă suspendarea dreptăţii şi a justiţiei. Totodată, ideea iertării de către Isus a tuturor păcatelor celor ce-l acceptă ca mântuitor pune accentul pe credinţă ca singurul factor luat în considerare la judecata divină: nu contează ce crime a comis cineva, dacă a crezut în Isus va fi salvat; nu contează dacă cineva a dus o viaţă altruistă şi bună, dacă nu a crezut e damnat. Un asemenea sistem poate fi descris în multe feluri, dar în nici un caz ca „just” sau „corect”.

aceeaşi omnibenevolenţă, corelată cu omnipotenţa, sunt incompatibile cu realitatea:
„Dumnezeu fie vrea să distrugă răul dar nu poate, deci nu e omnipotent,
fie poate să o facă dar nu vrea, deci nu este omnibenevolent.
Dacă şi poate şi şi vrea să o facă, de ce mai există rău în lume ?
Iar dacă nici nu poate şi nici nu vrea… atunci de ce să-i mai spunem dumnezeu ?”
( Epicur )

Dar, fireşte, portretul zeului descris în biblie, mai ales în Vechiul Testament, nu are mare legătură cu descrierea zeului prezentată de creştini. În general fiecare din propritetăţile atribute „neoficial” lui YHVH contrazic într-un mod sau altul relatările biblice: zeul descris în aceste pagini este surprins sau curios în mai multe ocazii ( Geneza 3:8-11 ) ( cum ar putea manifesta asemenea emoţii cineva care ştie tot ? ); găseşte necesar să „pună la încercare” oamenii pentru a afla ce gândesc ( Geneza 22:12 ); îşi „aminteşte” de diverse lucruri ( Geneza 8:1 sau 9:16 de pildă ), ceea ce implică că le-a uitat la un moment dat; găseşte necesar să meargă personal să verifice anumite lucruri despre care a auzit, ca un muritor de rând, nu ca un adevărat omniscient sau omniprezent care ar trebui să cunoască ceea ce doreşte ( Geneza 18:21 ); acţiunile lui dau greş sau sunt limitate de anumite circumstanţe ( Judecători 1:19 ); însăşi povestea Genezei este recunoaşterea de către YHVH a eşecului personal: tot ceea ce a făcut „este bine”, dar sămânţa greşelii se manifestă deja din primele pagini, toată creaţia se duce de râpă, şi de atunci încolo, până la Apocalipsă, nimic nu mai merge cum ar fi dorit: ce este descris aici nu este un zeu omniscient şi omnipotent care creează prin puterea voinţei, ci un cârpaci care nu ştie prea bine ce face şi improvizează tot felul de soluţii care dau greş una după alta, pe măsură ce lucrurile degenerează tot mai mult.
Iar în privinţa „bunătăţii” lui YHVH, un laitmotiv care apare constant încă din primele cărţi din biblie este războiul, războiul susţinut şi comandat de el personal. Capitol după capitol după capitol sunt descrise cu amănunte luptele evreilor cu locuitorii din Ţara Canaanului, înfrângerea cetăţilor inamice, crimele şi jafurile care urmează, măcelărirea tuturor locuitorilor, violarea virginelor, trecerea prin sabie şi foc chiar a animalelor celor învinşi, totul la porunca expresă a lui YHVH ( Leviticul 26:8, Numerii 31:17-18, Deuteronomul 7:1-2, Iosua Navi 10:32, Samuel 15:3/1 Regi 15:3, etc etc ).
Mânia lui nu este limitată doar la adversarii evreilor, deseori îşi pedepseşte chiar „aleşii”, comandând de pildă unora dintre evrei să ucidă fără discernământ chiar pe cei din acelaşi grup ( Ieşirea 32:27-28 ), sau trimiţând şerpi ( Numerii 21:6 ) sau molime printre ei, şi condamnând la moarte nevinovaţi pentru greşeala altuia ( 2 Regi 24:10-15 ).
Chiar şi potopul a fost o încercare eşuată de a curăţa lumea de rău. Cum ar putea fi descris drept bun un zeu care decide să-şi înece întreaga creaţie ?
Iar scuza „erau păcătoşi” este doar o lamentabilă raţionalizare a credincioşilor de a împăca ceea ce ei ştiu că este moral cu ceea ce este evident un şir de acte barbarice… dar despre care li s-a spus că sunt totuşi corecte: cât de păcătos ar trebui să fie cineva ca să merite să fie ucis şi el, şi soţia sa, şi copiii săi, să-i fie transformată fiica în sclavă sexuală, să-i fie arsă locuinţa, să-i fie ucise chiar şi animalele ? cât de groaznici trebuie să fi fost contemporanii lui Noe, încât un zeu omnipotent să nu poată găsi nici o altă soluţie mai bună decât înecarea întregii planete ? Dacă ar fi fost cu-adevărat milos, n-ar fi putut să schimbe pur şi simplu oamenii ? Un zeu cu adevărat omnipotent n-ar fi putut face nimic pentru „copiii” lui, decât să-şi trimită alţi „copii” să-i ucidă ?
Evident, orice greşeli li s-ar atribui locuitorilor din Canaan, sau celor din Sodoma şi Gomora, sau celor de pe vremea lui Noe, sau egiptenilor, sau altor popoare căzute victime mâniei acestui zeu „iubitor”, nimic nu poate justifica condamnarea la genocid !
Iar Satana, în biblie, nu este prezentat ca adversarul lui YHVH, ci este un servitor supus al acestuia, care execută doar ceea ce i se permite… sau i se comandă de către YHVH. În cazul lui Iov, Satana îi răpeşte bunurile şi îi ucide copiii… dar o face doar după ce YHVH îşi dă acordul ( Iov 1:12, 2:6 ). În alte cazuri, este YHVH cel ce doreşte să facă rău cuiva ( Judecători 9:23 ), sau, la cererea lui expresă, se oferă „un duh rău” să realizeze inducerea în eroarea a victimei ( 3 Regi 22:20-23 ).

Dar chiar făcând abstracţie de proprietăţile atribuite zeului care nici nu sunt prezentate în biblie, şi YHVH după reprezentarea biblică rămâne în continuare imposibil, din acelaşi motiv pentru care majoritatea zeilor sunt imposibili: i se atribuie anumite acţiuni specifice, care-l definesc… dar care nu au avut loc, tot aşa cum „zeiţa din al cărei lapte risipit s-a format Calea Lactee” nu poate exista, din simplu motiv că galaxia nu este formată din şiroaie de lapte.
De pildă, conform relatării biblice, YHVH a creat lumea acum ~6000 ani, a creat din lut un om, Adam, apoi o femeie din coasta acestuia, şi cei doi au populat lumea; acum ~4000 ani, YHVH a inundat întregul glob terestru; iar acum ~3000 ani, a condus poporul evreu afară din Egipt sub îndrumarea lui Moise.
E demonstrabil, arheologic şi istoric, fizic, biologic, geologic sau paleontologic, că Universul nu are doar 6000 ani, sau 10.000, sau câteva mii, ci 13,75 miliarde ani, că Terra are ~4 miliarde ani, că viaţa a apărut acum ~3,8 miliarde ani, şi că fiinţele umane au evoluat din alte specii de primate. De altfel, majoritatea religiilor au acceptat aceste adevăruri ştiinţifice ( de pildă, încă din 1950, Papa Pius XII a admis că evoluţia este o explicaţie corectă pentru variabilitatea lumii vii; afirmaţia a fost întărită şi de Papa Ioan Paul II, şi de actualul Papă, Benedict XVI ).
E demonstrabil că, din punct de vedere genetic, o populaţie umană viabilă nu poate să descindă din doar doi indivizi, cu atât mai puţin în doar 6000 ani.
E demonstrabil că nu a avut loc nici un potop mondial, atât prin geologie, cât şi prin istorie: în perioada presupusului potop, civilizaţiile chineză, greacă sau egipteană de pildă erau în plină desfăşurare, fără a remarca că sunt acoperite de ape, şi şi-au continuat dezvoltarea liniştite, păstrându-şi cultura înainte, în timpul şi după momentul ipoteticului potop, lucru evident imposibil dacă chiar ar fi avut loc vreo inundaţie catastrofală, care să distrugă civilizaţia.
E demonstrabil că exodul nu ar fi putut avea loc, pentru că egiptenii nu au înrobit nici o naţie; nu există nici o relatare, în afara bibliei, pentru aceste evenimente; chiar acceptând că egiptenii nu ar fi notat înfrângerea din motive de mândrie, plecarea câtorva sute de mii de sclavi ar fi afectat economic imperiul iar acest efect ar fi fost evident în înregistrările egiptene; în plus, în perioada respectivă, deşertul Sinai era sub strict control egiptean, deci ar fi fost imposibil ca sclavii fugiţi să se plimbe cum vor printre garnizoanele foştilor stăpâni vreme de 40 ani.
Aşadar, zeul creditat cu toate aceste evenimente impresionante nu poate exista.
Un zeu oarecare - zeul panteiştilor sau deiştilor de pildă, o conştiinţă universală, sau o entitate cu capacităţi dincolo de imaginaţia umanităţii ar putea exista undeva prin Univers sau Multivers; dar zeul creştin, cel zugrăvit în biblie, cel din creştinismul modern, este şi rămâne la fel de imposibil precum un cerc pătrat, sau un inorog roz şi invizibil.


¹ „Dumnezeu”nu este un nume ! este doar traducerea expresiei latineşti „dom(i)ne deus”, ( domnul, sau stăpânul zeu ), un înlocuitor de nume pentru o entitate al cărui nume adevărat, YHVH, se folosea doar în anumite condiţii speciale, nu era permisă invocarea lui de oricine, în orice condiţii.