Schimbare?

Ar trebui să îmi fac bagajele.

Ar trebui să scriu articolele săptămânii viitoare.

Dar șed pe podea, lângă un munte de obiecte care zac pe covor, pe pat, pe noptieră, și  nu vreau să fac nici bagaje, nici vreo altă treabă. Îmi este temă de schimbare?

Facem cu toții asta, nu? Ne construim un cuib, un set de obiceiuri, un echilibru, un mod de a aborda o situație. Poat că nu este perfectă, dimpotrivă, dar ne este cunoscută, iar când ni se oferă o șansă de "mai bine, dar radical diferit" privim șansa cu groază, pentru că va trebui să o luăm de la capăt cu adaptarea.

Să mă mai mir atunci că trăiesc într-o lume care nu vrea să se schimbe? O lume unde ideile noi sunt văzute ca un pericol, unde privim totul cu neîncredere și ținem cu dinții de idei absurde, dar familiare, cum ar fi "Tradiția"?

"Oh! Stai! Cum adică Tradiția este absurdă? Ne oferă identitate, ne oferă comunitate, contactul cu strămoșii...!"

Bla.

Serios.

Bla.

Tradiția este doar atât: teama de a îmbrățișa noul, cu veșnicul Motto: "Dacă nu este stricat, nu îl repara." și cu ajutorul nepieritorului "Merge și așa.".

Înțeleg teama de schimbare a vânătorului de gazele care a reușit să învețe cum să folosească sulița și care o folosește pentru a-și hrăni tribul. Dintr-o dată apare în fața lui unul cu un băț ciudat, cu cele 2 capete legate între ele  cu un maț de animal și cu o grămadă de bețe mai mici, ascuțite. Cum să vrea vânătorul să renunțe la sulița lui și să o ia de la capăt ca să învețe cum să folosească o altă armă? Iar în acel timp, cât nu va putea vâna, ce va fi de tribul lui?

Înțeleg de asemenea temerile primului om care s-a deplasat cu 30 km/h cu ajutorul unei mașinării ce scotea fum și un zgomot infernal, alunecând pe roți ca de căruță, dar fără nici un cal.

Dar nu este oare momentul să depășim această teamă superstițioasă?

Nu este oare momentul ca noi, specia noastră, să devenim un pic mai aventuroși și să acceptăm schimbarea cu dragă inimă? Câte lucruri bune nu au fost privite până acum cu suspiciune, câtor lucruri fenomenale nu le-am băgat bețe în roate pentru ca ne contraziceau tradiția?

Gata, mă duc să împachetez. Schimbare, sunt pe drum!

Limba sau sabia?

Limbajul este o lamă cu două tăișuri. Îl folosim pentru a comunica, pentru a colabora, dar și pentru a ne diferenția de alte grupuri, pentru a-i recunoaște pe cei din același trib. Specia noastră folosește între 6000 și 7000 de limbi, dar trei dintre ele acoperă aproape întregul glob, fiecare în propriul fel: 845 de milioane vorbesc chineza mandarină, 329 de milioane  au spaniola ca limbă maternă iar engleza, deși are doar 328 de milioane de nativi, a devenit limba universală, limba oficială a UE, cea mai predată limbă străină în școli și, cel mai important, limba Internetului.
Facem bancuri despre cei care refuză să adopte sistemul metric, ca tot omu', sau care conduc mașina pe partea greșită a drumului. Tendința noastră e să cucerim, să standardizăm, să transformăm triburile din jur după chipul și asemănarea noastră, iar prin asta să facem propriul trib să crească. Mi-ar conveni. Rareori sunt războaie în miezul aceluiaș trib.

Vă las cu biologul  Mark Pagel, cu o scurtă prezentare despre limbajul care ne-a făcut oameni.

Ateii sunt nefericiți? Zău? De ce oare?

Am decis să elaborez pe o temă pe care am mai abordat-o în articolele precedente, și anume fericirea. Nu am alt motiv decât faptul că m-am întâlnit (din nou) cu o idee care tot circulă pe internet, mai ales pe siteurile religioase: ideea că un om religios este mai fericit decât unul nereligios. Într-adevăr, un studiu efectuat în America ne spune că acolo creștinii sunt cu ceva mai fericiți decât cei nereligioși. Un alt studiu ne arată că oamenii religioși sunt mai puțin înclinați spre depresie cu un șocant și nemaivăzut 1%. Merită, huh?

Desigur, imediat ce extindem un pic studiul și îl ducem la nivel global, descoperim că cele mai fericite țări din lume erau în 2010 Danemarca, Norvegia, Suedia și Olanda. Tot conform unor studii Gallup, Suedia, Danemarca și Norvegia sunt pe locurile doi, trei și patru în topul țarilor celor mai nereligioase, întrecute doar de Estonia ca număr al ateilor.

Mă simt în siguranță să spun că, dacă religia chiar ar avea vreo legătură cu fericirea, țările atee ar trebui să se zvârcolească în depresie cronică și profundă, iar țările precum America, România și Grecia să aibă o populație veselă, vioaie și plină de energie pozitivă. Ducând ideea mai departe, Iran, Afganistan și Bangladesh ar trebui să aibă populații mai extatice decât o trupă de rastafarieni reggae în vacanță la Amsterdam.



Și atunci de ce ateii americani sunt mai puțini fericiți decât credincioșii americani? Ce poate fi mai simplu? Trăiesc între religioși, iar asta le ocupă tot timpul: 
Atunci când un președinte declară că ateii nu pot fi considerați cetățeni ai țării, cum a făcut Bush senior, când un om care se declară ateu în public în unul din statele din sud riscă să fie dat afară din casă și vânat cu ouă, când bigotismul religios atinge cote alarmante și începe să afecteze medicina, cum se întâmplă acum în cazul ilegalizării avortului în Irlanda, sau cum s-a întâmplat când a fost blocată cercetarea pe celule stem  de către președintele Bush pentru că aceasta "ar fi dus la pierderea de vieți nevinovate"(ironic, nu?), mi se pare și normal ca ateii să nu chiar chiuie de fericire.
Ca să mergem și mai departe, cam cât de fericit credeți că poate fi un ateu dintr-o țară musulmană care riscă în cel mai bun caz să fie încarcerat dacă își exprimă opiniile în public, dacă nu chiar executat pentru apostazie?

Deși ateii din țările religioase tind să fie nefericiți din cauza vecinilor religioși, nu același lucru se întâmplă în cazul religioșilor din țările majoritar atee, seculare. Ei sunt liberi să îsi practice religia fără să li se pună altă condiție decât cea de a nu-i afecta pe alții, drept care sunt fericiți în comunitățile lor.

Deci, dacă nu religia ne face fericiți, atunci ce?
Hai să excludem de la bun început cazurile clare și obiective de nefericire și să nu ne referim la zone de război, de foamete, de sărăcie, ci să ne concentrăm pe Europa și America, unde situația financiară este relativ stabilă, iar populațiile au, în mare, primele două trepte ale Piramidei lui Maslov asigurate. (Mă refer la populații, medii și statistici, nu la indivizi.)



În primul rând suntem ființe gregare. Avem o nevoie destul de evidentă de a ne încadra într-o comunitate și de a ne identifica cu un grup, sau poate cu mai multe, iar prin asta avem senzația că "ne potrivim", facem parte din ceva. Mai mult, a te întâlni în mod regulat și consistent cu oameni cu care ai ceva în comun contribuie la fericirea ta: o comunitate strânsă, în care membrii se cunosc între ei oferă nu doar un grup stabil de oameni cu care legi relații de încredere reciprocă, ci și un "zid de apărare" împotriva surprizelor neplăcute, membrii unei comunități fiind mereu gata să se ajute între ei mai mult decât ar ajuta un străin.

Exact asta oferă o biserică: un grup compact de oameni care simt că fac parte din același "trib" și care se pot întrajutora. Nu văd însă nici o diferența din acest punct de vedere între o comunitate religioasă și una laică, construită pe alte interese, cum ar fi o echipă sportivă, o trupă de teatru sau de dans, un club de carte sau o gașcă de prieteni care iese săptămânal la o bere. Mai în glumă, mai în serios, să nu uităm că cele două puncte focale ale unui sat au fost întotdeauna biserica și cârciuma, locurile unde oamenii se adunau pentru o bârfâ, o poveste, o prescură sau o țuică, pentru a pune la cale la cine va fi clacă ori când va fi horă, întărind astfel relațiile dintre ei.

În ultimii ani, odată cu dezvoltarea tehnicii, biserica și cârciuma din sat au fost părăsite în favoarea telefoniei mobile, care înseamnă că oricine este la câteva taste distanță, și în favoarea rețelelor sociale care ne ajută să fim mult mai pretențioși atunci când ne alegem comunitatea, nemaifiind obligați să o împărțim cu vecinii nostri, ci putând să facem parte din comunități naționale sau internaționale. Astfel sentimentul de a "aparține unui grup" ne este mult mai accesibil. Ergo, suntem mai fericiți.

Harta "prieteniilor pe Facebook" redesenează practic conturul lumii.

Alt aspect prezent în comunitățile religioase și care îi poate face pe religioși mai fericiți este sentimentul că realizează ceva. Fie că salvează lumea popularizând "cuvântul lui hristos", fie că își netezesc drumul spre Rai, credincioșii sunt permanent implicați în a face ceva și au senzația că realizează ceva grozav. Aici ne referim direct la vârful piramidei, care conține realizarea de sine, și care la omul laic se poate atinge pe diverse căi, de la reușitele profesionale la reușitele în ce privește un anume hobby. Ești nefericit în ciuda faptului că nu îți lipsesc elementele de bază ale supraviețuirii? Ai încercat filatelia sau drumețiile pe munte? Ce zici de un sport de echipă sau se atingerea unui nou record mondial pentru realizarea de bărcuțe de hârtie? Pasiunea mea personală este salvatul universului, și fac treabă destul de bună. Genul acesta de reușite, serioase sau nu, sunt echivalente fericirii aduse de apartenența la un grup religios.

În concluzie, fericirea nu corelează cu religia, ci cu măsura în care un individ este acceptat de comunitatea în care trăiește. Într-o lume unde oamenii se respectă între ei, într-o lume lipsită de bigotism și tribalism, oamenii pot să adere la comunități în care să se simtă bine primiți, să aibă reușite în domeniile care le fac plăcere și să își exprime opiniile fără a fi pedepsiți că nu fac parte din "mainstream". Singurul lucru de care avem nevoie pentru a ne putea căuta singuri fericirea este libertatea de a ne exprima, de a ne urma scopurile și de a ne asocia, atâta timp cât acțiunile noastre nu dăunează nimănui.

Fiți fericiți!

Ateu sau agnostic ? Sau ateu şi agnostic ?

Într-un articol anterior, în care erau clasificate diferite tipuri de credinţe religioase, sau absenţa acesteia, a fost menţionat şi agnosticismul, dar numai în treacăt, ca o definiţie, fără să fi fost aprofundat:

Agnosticismul [ a, fără, + gnosis, cunoaştere ] defineşte, în uzul curent, o poziţie intermediară între ateism şi teism. Totuşi, adevăratul sens al cuvantului se referă la convingerea ca este imposibil să cunoşti ceva despre deitate. Un agnostic consideră nu doar că nu ştie, dar ca nici nu se poate şti dacă există vreun dumnezeu, sau ce proprietăţi are acesta.

Subiectul este suficient de sensibil încât să merite un articol dedicat special, întrucât termenul este folosit pentru a denumi mai multe categorii total diferite.
În primul rând, agnosticul „adevărat” este cineva care consideră că nu se poate şti dacă există zei, sau ce vor, sau ce fac, sau ce proprietăţi au.
Ceea ce este o poziţie destul de bizară: deşi agnosticul declară că nu se poate şti nimic despre zei, în aceeaşi afirmaţie el descrie unele din proprietăţile acestor potenţiali zei suficient de bine încât să excludă cam toţi zeii descrişi de religiile clasice ( cei ce inspiră scriitori umani, se revelează, fac minuni ), ştie ce pot sau nu pot face ei ( să se facă cunoscuţi umanităţii ), ba chiar şi care le este voinţa şi ce vor face în viitor ( vor rămâne ascunşi ). Pentru cineva care se autodenumeşte „neştiutor”, agnosticii aceştia ştiu cam multe !
Dar chiar şi un „agnostic moderat” ( deocamdată să-l numim aşa ), care se mulţumeşte cu mai modesta poziţie de „eu nu ştiu dacă există sau nu zei”, respinge şi el marea majoritate a convingerilor religioase, care sunt bazate pe „cunoaşterea” voinţei zeilor.
Înainte de a continua, să vedem ce nu este agnosticismul.
Pentru că marea majoritate a celor ce se descriu cu acest termen nu au perspectiva de mai sus, nu vorbesc despre zei cu neputinţă de cunoscut, ci au o viziune mult mai simplistă a situaţiei: ei împart convingerile de natură religioasă în trei mari categorii: credincioşii ( fie ei teişti, deişti sau panteişti ) sunt cei ce au credinţe religioase; la capătul opus sunt ateii, care ( pretind agnosticii ) „ştiu cu certitudine că nu există zei”; şi agnosticii, intermediarii, cei ce nu ştiu sigur dacă zeii există sau nu:


Dar nici ateii nu ştiu cu 100% certitudine că nu există nici un zeu !
În privinţa unor zei, evident, demonstraţia este uşor de realizat. De obicei primele victime sunt exact zeii pe care adepţii au ţinut să-i împopoţoneze cu toate superlativele - omniscienţă, omnipotenţă, omni~ omni~ omni~ - fără să realizeze că astfel îşi anulează zeii prin simplu fapt că i-au făcut autocontradictorii. O altă categorie de zei imposibili sunt cei cărora li se atribuie acţiuni care nu au, sau nu au avut loc niciodată: „zeiţa din al cărei lapte risipit s-a format Calea Lactee” nu poate exista, din simplul motiv că galaxia nu este formată din şiroaie de lapte, ci din globuri imense de hidrogen în „flăcări” termonucleare. Nici „zeul care a creat lumea acum 6000 ani apoi a înecat toată planeta acum 4000 ani” nu poate exista, pentru că lumea are mai mult de 6000 ani, iar potopul n-a avut loc.
Dar pentru alţi zei, mai modeşti, fără pretenţii de omni~, sau poate doar mai vag definiţi, nu se poate demonstra imposibilitatea existenţei.
Nu, ateii se declară atei doar pentru că ei nu găsesc afirmaţia „zeul X există” suficient de convingătoare, sau suficient de susţinută de dovezi, nu pentru că pot demonstra că orice zeu imaginabil vreodată de cineva este inexistent.

O persoană este atee dacă nu are convingerea că există vreun zeu.
Nu este necesară „certitudinea”, nu este necesară vreo demonstraţie certă; deşi din schema anterioară pare a reieşi că singurul care admite posibilitatea de eroare ar fi agnosticismul, de fapt nici ateismul şi nici teismul nu cer 100% certitudine ! Acest lucru e necesar doar pentru ateismul gnostic şi teismul gnostic !
Dacă cineva nu poate spune sincer „Da, cred într-un anumit zeu !”, este ateu.
Chiar dacă admite o posibilitate redusă a existenţei unui zeu, cât timp nu consideră existenţa acestuia ca fiind măcar probabilă, rămâne în continuare un ateu. Ateu agnostic, mai precis. Iar dacă nu pretinde o convingere fermă, ci doar bănuiala că o anumită divinitate există, intră în categoria teistului agnostic.

Deci „ateu” şi „agnostic”, sau „teist” şi „agnostic” nu se contrazic: ateismul înseamnă lipsa credinţei; teismul presupune credinţă într-un anumit zeu. Agnosticismul denotă lipsa certitudinii, iar gnosticismul, dimpotrivă, siguranţă absolută.
O schemă mult mai corectă este aceasta:


în care gnosticismul/agnosticismul şi teismul/ateismul sunt reprezentate pe axe diferite, şi variantele opuse ale credinţei se încrucişează cu variantele cunoaşterii.
Majoritatea ateilor sunt atei agnostici, nu pretind certitudine 100% că nu poate exista nici un soi de entitate care ar putea fi considerată divinitate pe undeva prin Multivers. De altfel, nu se poate demonstra nici că Moş Crăciun nu există, deci tehnic nimeni nu ştie, nu poate şti că Moş Crăciun nu există, cu 100% certitudine.
În concluzie:
1) „Agnosticismul” ( în partea stângă a axei orizontale ) nu este un răspuns la întrebările despre credinţă ( cea de pe axa verticală ).
şi
2) Nici ateismul nu presupune 100% certitudine că nu există zei !

Ateismul gnostic este o poziţie extremă, adoptată de o minoritate a ateilor; majoritatea ateilor au poziţia mult mai onestă, mult mai rezonabilă, de a respinge afirmaţiile despre zei înaintate de credincioşi, dar sunt dispuşi să recunoască că şi-ar schimba opinia dacă ar fi vreodată prezentaţi în viitor cu dovezi suficient de convingătoare.
În această lumină, ateii nu sunt doar o minoritate de extremişti. Majoritatea celor ce se descriu drept „agnostici” pur şi simplu sunt în realitate atei agnostici: aproape nici un agnostic nu consideră existenţa vreunui zeu ca fiind mai probabilă decât inexistenţa, pentru că atunci s-ar declara teist sau credincios.

Aşadar, dacă până acum v-aţi considerat agnostic, sondaţi mai bine în propria conştiinţă. De acord, sunteţi agnostic, adică nu ştiţi cu 100% siguranţă dacă există zei sau nu. Dar ce credeţi ? Sunteţi ateu agnostic, sau teist agnostic ?

Martori la o crimă.

Cunosc destui creștini cărora li se încrâncenează carnea pe ei dacă le prezint un articol despre crimele Islamului sau le arăt cazul fetiței Malala care a fost împușcată în cap pentru că a vrut să meargă la școală, ori filmarea cu acel cuplu ucis cu pietre pentru că au dorit să se căsătorească și au fugit împreună, deși erau din religii diferite. Îi privesc urlând de furie împotriva acelei religii care face oamenii să se comporte în așa fel, scuipând de scârbă atunci când vorbesc despre îndoctrinații capabili de asemenea crime în numele religiei, îi privesc declarând sus și tare că Islamul trebue interzis fără doar și poate, că cei ce au înfăptuit acele crime trebuie pedepsiți exemplar.

Un lucru foarte ciudat se întâmplă însă atunci când le pun în față fapte foarte asemănătoare sau chiar mai grave din tradiția religiei lor. Creștinii ridică din umeri: "Misterioase sunt căile Domnului, nu le putem judeca" , ori "Nu înțelegi, erau alte timpuri!".
Ce concluzii pot trage din asta? Cu am spus și în articolele anterioare, religia îți anulează morala și gândirea critică. Oricât de bine ți-ar funcționa compasul moral, oricât de bine ai putea analiza faptele altora, atunci când este vorba de propria ta religie toate aceste procese se anulează:

Oh, masacru în care Islamicii au ucis o populație întreagă la ordinele lui Allah, inclusiv copiii?
"Nație de monstri spălați pe creier, criminali antrenați de o religie oribilă!!!"

Oh, masacru în care Evreii/Creștinii au ucis o populație întreagă la ordinele lui Yahve, inclusiv copiii?
"Nu putem noi să judecăm, erau alte timpuri, sufletele nevinovaților au ajuns în Rai, ce favoare extraordinară li s-a făcut!"

Pe mine mă depășește complet cum ajung oamenii să aplice o asemenea dublă măsură, cum o crimă este o crimă doar dacă nu este comisă în numele domnului sau de însuși zeul lor.

În adolescență am aderat la ortodoxie după ce mintea mea neexperimentată s-a întâlnit cu modul de redare al lui Nicolae Steinhardt. Credeam în dumnezeu și până atunci, îmi făceam periodic rugăciunile, mă reculegeam adeseori într-o superbă biserică barocă, ce era în drumul meu spre casă, deci eram "coaptă" și pregătită pentru îndoctrinare.

"Jurnalul Fericirii" a căzut pe pământ fertil. Am început să merg la slujbe, să mă rog obsesiv, să fiu "pătrunsă de credință". Chiar am reușit performanța de care nu sunt deloc mândră de a aruca din casă, ținând-o cu o cârpă, ca să nu mă murdăresc, cartea aceea păcătoasă a lui Darwin.

Știți însă de ce nu a durat mult? Într-un acces de zel, am pus mâna să citesc Biblia. Am trecut cu zâmbet peste prima parte a "Genezei", atribuind oricărui lucru care mi se părea ciudat titlul de "metaforic" . La "Ieșire" mi-a pierit zâmbetul, și mi s-a întipărit pe față o expresie de scârbă. Legi absurde, masacre, pruncucideri, mutilarea tuturor prizonierilor luați într-o ofensivă militară , uciderea în masă a nevinovaților (cam pe'acum nu am mai considerat Potopul "metaforic"), uciderea primilor născuți ai Egiptului și masacrele ulterioare, unele însoțite de trimiterea în sclavie sexuală a fetițelor "inamicului" al cărui păcat era că locuia pe teritoriul greșit. Am terminat "Deuteronomul" și am zvârlit cu Biblia de perete.

Tremuram.

Acest nu era zeul iertării și iubirii despre care îmi povesteau profesoarele de religie, Steinhardt și toți ceilalți binevoitori. Era un dement sângeros, absurd, care considera că meriți pedeapsa capitală pentru că ai mâncat ceva greșit, un dezaxat care ucide copii pentru păcatele părinților, care cere sacrificii umane de la credincioși, care dă pedepse infinite pentru greșeli finite. Cum aș mai fi putut să spun seara "rugăciunea domnească" și să o adresez unui monstru care face ca Hitler și Mao să pară niște amatori jalnici, niște copii prostuți care smulg aripile muștelor în joaca lor aproape caraghioasă?

Am ieșit din casă plângând, cu gândul de a găsi un preot care să îmi explice cum poate fi posibil așa ceva, să mă liniștească, să îmi dea un răspuns. Încă mai speram ca cineva, cumva, să îmi arate că nu e așa cum tocmai am citit, că nu mi-am petrecut timpul rugându-mă unui monstru. Nu puteam, ca atâția alții înaintea mea, să îmi spun că "erau alte vremuri", nu când mi se predase că morala lui dumnezeu este perfectă și imuabilă, că ne bazăm codul moral și legal pe ceea ce ne-a revalat dumnezeu prin profeții săi.

Era primăvară și copacii dădeau să îmbobocească. Și era duminica Paștelui. Iar eu umblam prin oraș bătând la ușile zăvorâte ale bisericilor: în acel an Paștele catolic și cel ortodox coincideau. Popii de toate culorile încuiaseră bisericile și își făceau siesta, în așteptarea slujbei de noapte care dura în unele locuri până în zori. Nu avea nimeni timp să se ocupe de copila plânsă care umbla prin oraș în speranța de a găsi pe cineva care să o lămurească. Sau care să o mintă frumos.

Ore mai târziu, sprijinindu-ma de un prun din grădina casei mele, am cugetat și am decis să nu mă mai numesc creștină. Un astfel de zeu corupt, mânios, un astfel de monstru criminal nu merită slăvit. Nu poate să fie altceva decât invenția unui popor sălbatic, primitiv, sângeros, ce și-a creat zeii după chipul și asemănarea sa. Și dacă ar exista, ar merita vânat, judecat și pedepsit pentru faptele sale.

Privind înapoi, îmi vine să întreb cu maximă ingenuitate:

Dacă o fetiță de 16 ani a fost îngrozită de crimele citite, dacă un copil a putut să decidă că o crimă este o crimă, indiferent care este supremul ideal în numele căruia este comisă, ce îi oprește pe ceilalți? Cum pot să își țină cumpătul și să găsească scuze absurde masacrelor? Și cum mai pot trăi cu ei înșiși după aceea?



 

Am o întrebare pentru tine, creștine:

După recomandările Bibliei și ale credinței tale, după moralitatea insuflată de Dumnezeul tău, care este cel mai corect și mai moral mod de a ucide un copil de 5 ani?

O fetiță îngrămădită într-un colț, plângând de frică și disperare după ce a văzut cum i-ai ucis părinții și frații, un boț de om care privește cu ochi înroșiți de plans cum picură sângele de pe spada ta, un copil care nu își dorește decât să trăiască.

Cum o ucizi, creștine?

O decapitezi? O înjunghii prin inimă, făcând sângele sa îți ude hainele? O eviscerezi și o lași să moară în chinuri? O privești în ochi în timp ce o ucizi, sau o lovești pe la spate? Ce simți după ce ai făcut asta? Fericirea nespusă de a fi urmat cuvântul Domnului? Binecuvântarea Sfântului Duh? Pleci de-acolo fredonând un psalm, plin de mândrie pentru fapta ta?

Cum adică nu ai face așa ceva?
Păgânule! Păcătosule! Îndrăznești să nesocotești comanda divină? Dumnezeul tău însuși a comandat ca popoare întregi să fie măcelărite pentru vina de a ocupa spațiul pe care el îl dorea pentru poporul său ales, sau pentru vina de a nu-i aduce jertfe în arderi de tot.

Deuteromom 2:

31.Atunci mi-a zis Domnul: "Iată, încep să-ti dau pe Sihon Amoreul, regele Heşbonului, şi pământul lui; începe a stăpâni pământul lui".

32.Iar Sihon, regele Heşbonului, cu tot poporul său, ne-a ieşit înainte să se lupte la Iahaţ.

33.Dar Domnul Dumnezeul nostru 1-a dat în mâinile noastre şi l-am bătut pe el şi pe fiii lui şi tot poporul lui.

34.În vremea aceea am luat toate cetăţile lui şi am nimicit toate cetăţile lui, bărbaţi, femei şi copii, şi n-am lăsat pe nimeni viu.

35.Numai vitele lor şi cele jefuite din cetăţile cuprinse de noi ni le-am luat.

Deuteronom 3:

2.Dar Domnul mi-a zis: Nu te teme de el, căci îl voi da în mâinile tale pe el şi tot poporul lui şi tot pământul lui, şi vei face cu el ce-ai făcut cu Sihon, regele Amoreilor, care a trăit în Heşbon.

3.Domnul Dumnezeul nostru a dat în mâinile noastre şi pe Og, regele Vasanului, cu tot poporul lui, şi noi l-am bătut, încât nimeni de la ei n-a rămas viu.

4.În vremea aceea am luat toate cetăţile lui, că n-a fost cetate pe care să n-o luăm de la ei. Am luat şaizeci de cetăţi, toată latura Argob, ţara lui Og al Vasanului.

5.Toate cetăţile acestea erau întărite cu ziduri înalte, cu porţi şi cu încuietori, afară de cetăţile neîntărite care erau foarte multe.

6.Şi le-am nimicit, cum făcusem şi cu Sihon, regele Heşbonului, pierzând fiecare cetate cu bărbaţi, femei şi copii.

Până și Iisus a spus de atâtea ori că necredincioșii trebuie uciși.

Luca 19:27: "Iar pe acei vrăjmaşi ai mei, care n-au voit să domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi tăiaţi-i în faţa mea" 

Doar un om infectat cu această boală mintală numită religie, doar un om defect ar putea găsi scuze pentru un asemenea comportament, băgând aberații gen "erau alte timpuri".
Erau alte timpuri? Păi nu este morala lui Dumnezeu nepieritoare și perfectă? Îndrăznești să nu trăiești după preceptele Bibliei, refuzi să asculți porunca lui Dumnezeu, te crezi mai deștept și mai moral decât Biblia?

"Da, dar nevinovații merg direct în Rai, e o favoare faptul că nu au fost lăsați să devină păgâni, iar astfel să ajungă în Iad."
Da? Așa este? Atunci tu, creștin de duminică, în a cărui minte îngustă oricine nu crede în aceleași aberații ca și el merită o eternitate de tortură, tu de ce nu îi binecuvântezi pe copii cu fericita soartă de a ajunge în Rai înainte ca dezastrul să se producă și sa crească pentru a deveni atei, ori a urma o altă religie decât a ta? De ce nu dai raiduri prin creșe și grădinițe, facilitând urcarea la Domnul a câtor copii întâlnești?
Oh, îți spun eu de ce. Pentru că ești un ipocrit.
Ai moralitatea care a evoluat în timp, proprie ființelor gregare, care trăiesc în comunitate, ai moralitatea celor care au grijă de membri speciei lor căt pot de mult, iar pentru că limitele intelectului tău infectat de religie nu te lasă să treci peste ideea unui tătuc cosmic, îți impui ideea că moralitatea are o sursă divină.
Citește-ți cartea, numără masacrele comise "la comanda directă" a zeului tău deraiat, gândește-te că, dacă Potopul ar fi fapt, zeul tău a ucis cu propria mână toți copiii, toți nevinovații planetei, și că acest fapt este relatat de parcă moartea lor nu ar fi mare lucru. Și, indiferent dacă tu crezi în continuare în existența lui Yahve, pune-ți întrebarea următoare:

Ești dispus să slujești unui zeu pentru care uciderea nevinovaților e un fapt divers, echivalent cu zdrobirea unei muște?

"Ce faci tu e pierdere de vreme!"

Periodic mai apare cineva cu un text de genul: "De ce vă pierdeți timpul? Religioșii sunt prea proști/prea îndoctrinați ca să își schimbe opinia. Ceea ce faceți voi e inutil, irosiți timp care poate fi folosit altfel. Este inutil să discuți cu religioșii. "

 Sunt abia trei ani de când folosesc mediul online pentru a discuta cu oamenii despre scepticism, ateism, drepturile fundamentale ale omului și alte aspecte ale umanismului care mă interesează. Am creat bogul în 2010. Am creat pagina Resurse pentru Ateism  abia în urmă cu un an. Am purtat mii de discuții cu mulțimi de oameni, de la creștini inteligenți și capabili să își formuleze ideile la retardați cu diplomă (de facultate, în general), de la teiști agnostici până la creaționiști fanatici, de la naționaliști ortodocși la musulmani care încercau să transmită o idee cu Google Translate.
Am văzut în acest timp toate reacțiile posibile, de la amenințări cu crima sau violul la încercări de exorcism pe Facebook, de la negări incoerente la "am să mă rog pentru sufletul tău".

Dar ce îmi este cel mai relevant este că în acești ani am primit zeci de mesaje în care oamenii mi-au spus că fac ceva important pentru ei. Am cunoscut zeci de oameni care mi-au cerut informații suplimentare și s-au bucurat să afle lucruri noi. Am întâlnit zeci de persoane care au devenit mai tolerante, mai articulate și mai informate pentru că au avut acces la postările sau conversațiile mele. Nu pot să nu mă întreb câți nu mi-au trimis mesaj, sau câți au fost ajutați de Forum, sau de ceilalți atei militanți de pe Facebook, Reddit sau Yahoo Groups.

Da, ce facem noi e doar o picătură în acest ocean de religiozitate, de incoerență, de superstiție, de credulitate și de intoleranță. Dar ce este un ocean, dacă nu o multitudine de picături? Om cu om, idee cu idee, ne adunăm pentru a ne face lumea cu un pic mai bună, cu un strop mai suportabilă. Și vă mulțumesc tuturor celor care sacrificați câteva minute pe zi pentru a informa pe cineva, pentru a ridica o hârtie de pe stradă sau pentru a apăra pe cei ce nu se pot apăra singuri. Fiecare gest al vostru este relevant, o altă picătură, un alt pas al umanității spre o lume mai bună decât ieri.

Geneza: interpretare

… „— Printre oamenii cunoscuţi sub numele de evrei, Geneza era deja o poveste antică, o poveste misterioasă. Cu toate că păstrau povestea, ei n-o mai înţelegeau complet. Pentru a-i găsi pe cei ce-o înţelegeau, trebuie să-i găsim autorii: strămoşii antici ai evreilor, Semiţii.
S-a târşâit până la raftul de cărţi şi s-a întors cu un atlas istoric, pe care l-a deschis la o hartă a Europei şi a Orientului Apropiat în anul 8500 î.e.n. O lamă ca o seceră aproape că tăia Peninsula Arabică de restul continentului. Cuvintele „agricultura incipientă” indicau foarte clar faptul că lama de seceră delimita Semiluna Fertilă¹…
— Am senzaţia că această hartă dă o impresie greşită, cu toate că nu în mod intenţionat. Dă impresia că revoluţia agricolă s-a petrecut într-o lume pustie… De fapt, Tărâmul Căderii se afla în interiorul Semilunei Fertile şi era înconjurat de non-agricultori. Dar pe lângă asta, îţi mai arăt şi faptul că, la vremea respectivă, la începutul revoluţiei agricole, fondatorii culturii noastre erau necunoscuţi, izolaţi, neînsemnaţi… Următoarea hartă din acel atlas istoric prezintă situaţia regiunii patru mii de ani mai târziu… Acum avem ceva martori.
— Cum asa?
— Semiţii n-au fost martori oculari ai evenimentelor descrise în capitolul trei din Geneză. Acele evenimente, cunoscute la un loc sub numele de Cădere, au avut loc la sute de kilometri nord de Semiţi, în cadrul altui popor: cel al caucazienilor. Dar acum, în anul 4500 î.e.n., Semiţii sunt martorii oculari ai unui eveniment ce are loc chiar în faţa casei lor: expansiunea agricultorilor. În patru mii de ani, revoluţia agricolă începută în zona dintre râuri s-a răspândit peste Asia Mică în vest, şi înspre munţii din nord şi din est. Dar înspre sud se pare că au fost blocaţi, după câte se pare, de Semiţi. Aceştia nu erau agricultori, dar nu mai erau nici vânători-culegători. Şi-au dezvoltat o altă adaptare, ce urma să devină tradiţională pentru popoarele semitice: erau păstori. Aşadar, ce ce se întâmpla aici, la graniţa dintre cultura calcolitică a agricultorilor şi Semiţi? Citeşte povestea lui Cain şi Abel din Geneză, şi vei afla: de-a lungul acelei graniţe, Cain îl ucidea pe Abel. Muncitorii pământului îşi udau câmpurile cu sângele păstorilor Semiţi. Asta s-a întâmplat întotdeauna de-a lungul graniţei de expansiune a agricultorilor: ceilalţi sunt ucişi pentru ca mai mult pământ să poată fi cultivat. După cum vezi pe hartă, haşurările agricultorilor s-au răspândit peste întreaga zonă, cu excepţia teritoriului ocupat de Semiţi. Aici, la graniţa ce separa muncitorii pamântului de păstorii Semiţi, Cain se confrunta cu Abel.
— Ştiu că întotdeauna a fost un mister motivul pentru care Dumnezeu l-a acceptat pe Abel cu ofrandele lui, dar l-a respins pe Cain cu ofrandele sale. Asta explică totul. Cu această poveste, Semiţii le spuneau copiilor lor: „Dumnezeu e de partea noastră. Ne iubeşte pe noi, păstorii, dar îi urăşte pe acei muncitori ai pământului din nord.”
— Aşa-i. Dacă citeşti povestea ca şi cum şi-ar avea originile printre proprii noştri strămoşi culturali, este incomprehensibilă. Începe să capete sens doar când realizezi că îşi are originile printre inamicii strămoşilor tăi culturali.
— Iar dacă muncitorii pământului din nord erau caucazieni, am spus, atunci ăsta-i semnul lui Cain, şi am arătat spre propria mea faţă albicioasă. Ar avea sens să fie asa. Semnul i-a fost dat lui Cain ca şi avertisment pentru ceilalţi: "Feriţi-vă de acest om. Acesta-i un om periculos, cel ce pretinde răzbunarea înşeptită." Şi este clar că multe popoare de pe tot cuprinsul acestei lumi au aflat cât ai de pierdut dacă te încurci cu cei cu feţe albe.
— Fără îndoială, multe dintre popoarele din perioada în care a început revoluţia agricolă aveau de spus propriile lor poveşti despre această revoluţie, propriile lor moduri de a explica cum aceşti oameni din Semiluna Fertilă au ajuns să fie astfel. Însă doar una dintre aceste poveşti a supravieţuit, aceea pe care Semiţii le-o spuneau copiilor despre Căderea lui Adam şi uciderea lui Abel de catre fratele său Cain. A supravieţuit, deoarece agricultorii n-au reuşit niciodată să-i invadeze pe Semiţi, iar Semiţii au refuzat să se apuce de viaţa agricolă. Nici măcar descendenţii lor, care au păstrat povestea fără a o mai înţelege în totalitate, n-au reuşit să-şi insufle prea mult entuziasm pentru stilul de viaţă câmpenesc. Şi astfel, odată cu răspândirea creştinismului şi a Vechiului Testament, cultura agricultorilor a ajuns să adopte o poveste care pe vremuri era spusă de un inamic, în încercarea de a-i denunţa.
— Aşa că ajungem din nou la întrebarea: de unde le-a venit Semiţilor ideea că poporul Semilunii Fertile a mâncat din pomul divin al cunoaşterii ?
— Uite cum cred eu că ar fi văzut treaba Semiţii: „Aici se întâmplă ceva cu totul nou. Astea nu-s doar simple atacuri. Aceştia nu sunt doar oameni care îşi delimitează teritoriul şi îşi arată colţii ca să se asigure că ştim că ei sunt acolo. Aceşti oameni spun… Fraţii noştri din nord spun că noi trebuie să murim. Ei spun că Abel trebuie exterminat. Ei spun că nouă nu mai trebuie să ni se permită să trăim. Acum, asta-i ceva nou, iar noi nu putem pricepe. De ce nu pot ei să trăiască acolo şi să fie fermieri, iar noi să trăim aici şi să fim păstori ?? De ce trebuie să ne ucidă ? … Asta-i ! Se comportă ca şi cum ar fi zeii înşişi. Se comportă ca şi cum ar fi mâncat din pomul înţelepciunii divine, ca şi cum ar fi la fel de înţelepţi ca zeii, şi ar putea trimite viaţa şi moartea oriunde doresc ei. Da, asta e. Asta trebuie să se fi întâmplat acolo, în nord ! Aceşti oameni au găsit pomul înţelepciunii divine şi-au furat câteva din fructele lui. Aha ! Corect ! Acesta e un popor care a fost blestemat. Se vede din prima. Când zeii au aflat ce-au făcut aceştia, au spus: „Bun, popor mizerabil, atâta v-a fost! Nu vom mai avea grijă de voi. Dispăreţi de aici. Vă izgonim din gradină. De acum încolo, în loc să trăiţi din darurile noastre, vă veţi smulge hrana cu forţa din pământ, cu sudoarea frunţii.” Şi aşa au ajuns aceşti muncitori blestemaţi ai pământului să ne vâneze şi să-şi ude câmpurile cu sângele nostru.” Una dintre cele mai clare indicaţii că autorii acestor două poveşti nu au fost strămoşii noştri culturali, este faptul că agricultura nu este înfăţişată ca fiind o alegere de dorit, o alegere liberă, ci mai degrabă ca un blestem. Era pur şi simplu de neconceput pentru autorii acestor poveşti ca cineva să prefere să trăiască din sudoarea frunţii. Aşa că întrebarea pe care şi-au pus-o n-a fost „Oare de ce au adoptat aceşti oameni un stil de viaţă atât de anevoios ?”, ci „Oare ce ticăloşie atât de groaznică au făcut aceşti oameni încât să merite aşa o pedeapsă ? Ce ar fi putut face încât să-i determine pe zei a nu le mai oferi darurile care ne permit tuturor să ducem o viaţă aşa de lipsită de griji ?”
— Da, este evident acum. În propria noastră istorie culturală, adoptarea agriculturii a fost un preludiu al ascensiunii. În povestea Genezei însă, agricultura este soarta celor căzuţi.
” …
( preluat şi adaptat din Daniel Queen, „Ismael” )

---------- Semiluna Fertilă: zonă din Asia Mică, în jurul râurilor Tigru şi Eufrat, unde a început practicarea agriculturii, numită astfel datorită formei de seceră, sau semilună, a regiunii pe hartă.

Improvizatorul

Nea Nae se trezi în întuneric. Undeva, nu foarte aproape, tanti Aşerah trântea oale şi bodogănea. "Dormi, dormire-ai dus! Gunoiul nu l-ai scos. Lumea n-ai creat-o. Amar de mine, ce bărbat mi-am luat!". Ridicat în capul oaselor, nea Nae îşi căuta păpucii. "Ce bine ar prinde să fie lumină..."
Şi se făcu lumină. În cadrul uşii larg deschise, Aşerah bodoganea în legea ei. "Vezi că iar s-a stricat bateria de la ghiuvetă, de mi se amestecă. Nu pot face nici rece, nici clocotită. Cheamă pe careva să repare!" "Repar eu...", oftă nea Nae. Trase cutia de scule din debara, opri apa de la robinetul principal şi se puse pe moşmondit prelung şi tacticos, cu banda de izolat, ciocanul şi un tub de silicon. Tot ca data trecută. Doar a ţinut câteva zile.....Nevastă-sa nu mai trântea oale. Plictisită, îşi pornise o telenovelă. Era clar că mocăitului îi va lua toată ziua.
Uf! În sfârşit, reuşise. Lumea asta părea să cadă pe el. Luni peticise instalaţia electrică şi pornise lumina, marti reparase bateria de la ghiuvetă, miercuri scosese apa din curte, că nu i se mai vedeau straturile, și a obținut pământ arabil. Azi era vorba că pune răsaduri. Aşa că a pus mâna şi le-a făcut el, de la zero, din hârtie creponată şi lipici. Pe unele a pus şi un pic de zahăr. Nu îi prea ieşiseră toate. Unele erau fragile rău, pe altele trebuia să pună lumină puternică, altele preferau umbra, iar unele nici nu puteau să trăiască singure, aşa că le-a agăţat de alte plante, ca să se hrănească din rădăcina lor. Răsuflă adânc aerul oxigenat dar se înecă. Raflessia proaspăt construită din papier mache puţea înfiorător. "A expirat lipiciul...".
Astfel, a fost o seară, și apoi a fost o dimineață:
Nea Nae şi-ar fi dorit să fi fost mai puţin mândru şi să cheme o echipă de specialişti, dar încă nu existau specialiști, așa că nu avea de unde. Azi trebuia să pună obiectele de iluminat şi, după ce improvizaţii făcuse luni, parcă îi era un pic teamă să încarce sistemul cu două reflectoare şi o grămadă de beculeţe. Dar nu ar fi zis vreodată că nu se pricepe. Adică....frumoasa lui Aşerah l-a luat tocmai pentru că impresionase cu larga lui specializare, nu? I-a promis că îi pune lumea la picioare. Şi întârziase. După ce i-a cedat sistemul de două ori şi apoi a trebuit să îl refacă, pentru că a stins scânteile cu apă, nea Nae a reuşit în sfârşit să monteze luminătorii. Deja era seară. "Of, Aşerah, Aşerah, evreică mi-a trebuit mie...."
Dis de dimineață, cu reflectorul cel mare arzându-i creștetul capului, nea Nae se apucă de piscicultură. S-a apucat să lipească bucățele de sticlă colorată pe fâșii de metal și să le dea o formă mai mult sau mai puțin potrivită pentru a înota cu viteză. "Așa, astăzi populez apele și cerul. Poate dacă le fac peștilor ăstora aripi mai mari și le fac solzii mai ușori, hai să zicem din hârtie chinezească de orez, îmi și iese." Așerah îl privea de la geam cum împăturește diferite materiale, face "avionașe" și le lansează. "Ofof, bietul meu bărbat și-a pierdut în sfârșit mințile. Poate ar trebui să îi cer să facă rost de ceva mână de lucru, un grădinar, o bucătăreasă, și să ne luăm și noi duminica liber, să mergem la ștrand. O să îi spun mâine."